Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere



  • Radu PETRESCU



    Radu PETRESCU - poza (imagine) portret







Radu PETRESCU - biografie - (opera si scrierile)

 

n. 31 aug. 1927, Bucuresti - m. 1 febr. 1982, Bucuresti.

Prozator.

Fiul lui Emil Petrescu si al Emiliei, functionari.

Primele clase elementare, la "ScoalaPoenarescu" din capitala; in 1936, familia se stabileste la Targoviste, unde PETRESCU termina scoala primara si face liceul la "I. Vacarescu" (1938-1946). In 1942, ramane orfan de tata. in 1944, incepe redactarea intinsului sau "jurnal". In acelasi an, impreuna cu prietenii sai targovisteni M. H. Simionescu, C. Olareanu s.a., scoate cateva rev. ms si formeaza un cerc literar (cunoscut ulterior, in istoria literara contemporana, sub denumirea "Scoala de la Targoviste"). Debut in rev. Universul literar si Orizont (1945). In 1946 incepe cursurile Facultatii de Litere a Univ. din Bucuresti (terminate in 1951). In acelasi an, incepe redactarea romanului Matei Iliescu. Colab. cu poezii la Natiunea. isi incepe cariera didactica (1951) la Petris-Bistrita, unde termina Didactica nova. In 1952, se transfera la Prundu Bargaului, de unde va reveni la Bucuresti (1954), renuntand la cariera didactica. In 1955, functionar la Institutul de Statistica, scrie Ce se vede; in 1957, e laborant, zilier si bibliograf la Institutul de Cercetari Hortiviticole de la Baneasa (pana in 1967, cand se transfera la Institutul de cercetarea si valorificarea legumelor si fructelor). intre 1961 si 1964 lucreaza la Matei Iliescu (ms refuzat de Editura pentru Literatura). Romanul apare in 1970 (Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor). in acelasi an, isi ia licenta cu o teza despre G. Bacovia. Publica in anii urmatori Proze (1971), O singura varsta (1975), Ocheanul intors (1978), Ce se vede (1979), Parul Berenicei (1981). Bursa la Paris (1979) si participare la un colocviu de literatura la Belgrad (1981). Colab. la Viata Romaneasca, Romania literara, Luceafarul, Vatra, Ramuri, Cronica, Convorbiri literare, Tomis, Arta s.a. A tradus din A. Tilgher, Sallustius, V. Brancati s.a. Jurnalul sau, partial publicat antum, tinut intre 1944 si 1982, a ramas in mare parte in ms urmand sa apara postum. PETRESCU este un prozator de factura analitica (in descendenta francezilor B. Constant, Stendlial si Proust) dublat de un subtil eseist si cunoscator al artelor plastice, un diarist exceptional, care si-a asumat existenta ca arta si contemplatie, sfidand epoca teribila in care a trebuit sa traiasca si sa creeze.



Disparut inainte de vreme, PETRESCU paraseste scena literara intr-un moment cand prestigiul sau se afla la zenit, iar formula estetica era transmisa (si preluata) de "noul val" al tinerilor din anii 80. Silueta fina, departe de "zgomotele si furia" vietii literare, rostindu-si insa ferm opiniile transante, PETRESCU a pastrat mereu o distanta mirata fata de framantarile colegilor de breasla, parand, mai degraba, un "supravietuitor" al altei epoci, de unde si aparenta lui desueta, retractila, greu abordabila, in pofida franchetei si a deschiderii sentimentale, profunda, insa lipsita de orice ostentatie sau orgoliu. Avand constiinta precisa a valorii proprii, disimulata sub straturi de modestie, PETRESCU putea sa apara multora anacronic si greu catalogabil. Dincolo de infatisarea stearsa, care tinea de conditia lui sociala, cat de cumplit asumata!, de mic functionar-bibliograf in institutii anodine, ghiceai totusi, la o privire mai atenta, roca dura a caracterului, obstinatia unei individualitati puternice si neconcesive. Jurnalul lui, publicat fragmentar si in rate, inceput din anii imediat urmatori celui de-al doilea razboi mondial si incheiat in pragul mortii, descopera aceasta fantastica personalitate, diversa, multiforma, de o surprinzatoare disponibilitate a preocuparilor (de la pictura, istoria artelor, cultura Renasterii, literatura moderna a mai multor popoare etc). Cu o neobisnuita rezistenta interioara, hranita bogat de izvoarele clasicismului stoic (al anticilor, dar si al francezilor secolului al XVII-lea), prozatorul si-a construit in perfecta singuratate o opera ce nu ambitiona (cand a fost scrisa) nici o publicitate. Caz rarissim, dar scriitorul stia ca timpul lucreaza pentru el, chiar daca tot ce crea in contextul rascolit al anilor 50- 60 parea (si era) intr-un flagrant contratimp. Abia in 1970, "descoperit" de M. R. Paraschivescu, PETRESCU se afirma - de la debut - ca un prozator consumat. La 43 de ani asadar, cu romanul Matei Iliescu, rupe o tacere intentionata si deschide o noua partie in proza momentului. Opera lui era, mai toata, de mult scrisa, ceea ce avea sa urmeze nefiind decat o operatie de trans-scriere, in sensul polisarii necontenite a unui text niciodata considerat definitiv. Astfel, avem in PETRESCU un caz cu totul iesit din comun, al unui scriitor afirmat in climatul efervescent al prozei anilor 70, foarte productivi mai ales in roman, dar asumandu-si o traiectorie divergenta fata de formula confratilor acelui timp: Buzura, Ivasiuc, D. R. Popescu, N. Breban, C. Toiu, G. Balaita s. a. Lucru explicabil si prin faptul ca PETRESCU publica acum ceea ce scrisese in alt deceniu, sub alte incidente. Carei epoci anume va apartine prin urmare (in optica posteritatii) opera lui PETRESCU ? Celei cand a fost editata - si unde face figura aparte - sau celei cand a fost scrisa efectiv, dar in care ea refuzase premeditat sa se dezvaluie public? Fapt e ca autorul insusi avertizeaza (intr-o pagina din Parul Berenicei) asupra cronologiei reale a propriei deveniri scriitoricesti (deloc identica succesiunii aparitiilor editoriale!). I-au trebuit, spune, doua decenii pentru a ajunge la afirmarea unei formule in proza: "In iarna lui 1942 am inceput sa invat sa scriu, compunand versuri pe care le am in lada si le voi baga pe foc pentru ca sunt proaste. In 1944 am inceput sa scriu jurnalul si abia doi ani mai tarziu m-am apucat cu ravna de acest exercitiu zilnic, pe care il continui si astazi. Adevarata mea scoala a inceput atunci, in 1946, cu jurnalul. Peste alti doi ani, in 1948, am renuntat definitiv la versuri si mi-a trecut prin minte ideea de a face un roman. Am pus intr-un carnet un fel de plan. in 1950, jurnalul meu a capatat un aspect nou ca dimensiune si colorit al imaginilor, si, in 1951, mi-am invins in fine balbaiala si am scris in trei zile Sinuciderea din Gradina Botanica si, in 1952, in doua luni, Didactica nova. Pentru a ajunge la Didactica mi-au trebuit asadar zece ani, dupa care am inceput pregatirile pentru Matei Ilies-cu (primele incercari pentru el, in 1950 si 1951); in 1953 am incercat sa-mi adun ideile despre scris, in anul urmator am facut primul exercitiu de roman cu o Moarte in provincie, peste inca un an Ce se vede, si apoi a urmat o lunga perioada cand n-am putut realiza nimic inchegat, insa mi-am transcris jurnalul, am continuat sa caut tonul lui Matei in multe incercari, am mai lucrat la cartile mele, pilindu-le, si am citit foarte mult." insemnarea e din 1962. Vor mai trece inca opt ani pana cand, aproape a contre-coeur, prozatorul se decide pentru editarea romanului sau cel mai rezistent, Matei Iliescu (1970). Cronologia aparenta a operei editate se infatiseaza insa intr-o cu totul alta ordine, dictate de alte criterii: dupa Matei Iliescu (1970; ed. II, 1973), roman primit de critica vremii cu oarecare surpriza (si nu fara a fi controversat), apar Proze (1971), unde include Didactica nova. Sinuciderea din Gradina Botanica, Jurnal si In Efes, texte foarte diferite. Primul e un memorial din anii copilariei; un "roman negru", al doilea, parodic insa; urmeaza jurnalul intim din anii profesoratului in nordul tarii si o nuvela (toate scrise in 1951-1952). Publicarea partiala a jurnalului continua cu Oclieanul intors (1977) si cu Parul Berenicei (1981), incheindu-se cu A treia dimensiune (1984, postum). Filonul parodic din Sinuciderea e reluat in micul roman O singura varsta (1975) si, intr-o formula postmodemista, foarte semnificativa pentru ceea ce ar insemna modificarea viziunii romanesti, in Ce se vede (1979), dar a carui prima forma dateaza, cum s-a putut observa, inca din 1954! Conceput ca un conglomerat epic, Ce se vede intentioneaza surprinderea simultana a unei realitati aparente, vazute adica. De aici si aspectul de continuum al discursului, cu interzicerea sectionarii pe capitole, lasand impresia unei "dezordini" premeditate. Iata si justificarea ei estetica: "nici nu ar fi bine sa caut o ordine, caci ar aduce a trucaj si ar parea suspect". Exista, crede naratorul, intamplari "profetice" ce-si au tiparul in alta intamplare, "viitoare". Un soi de inversare a bergsonianului "deja vu": "e ca si cum ar avea aceasta senzatie de deja vazut din viitor spre acum, ca si cand traind ceea ce inca nu este, ai fi nu in afara de prezent, ci la o extremitate a lui, de aici invizibila, de unde ai copia evenimentului de acolo". Astfel, desi naratiunea pare circumscrisa, datata chiar, intre limitele istorice ale anilor 1941-1944, nu numai ca unele episoade ne coboara in trecut (rememorari din 1916, o scena foarte cinematografica din rascoalele din 1907), procedeu "clasic", dar altele rastoarna proiectia in viitor, in secvente ale memoriei sau ale oniricului impinse catre anii 50 sau chiar 70! Tehnica a "ocheanului intors", aglutinare a timpilor povestirii, insotita totodata de modificarea succesiva a unghiului privirii, pana la o maxima relativizare. Caci daca personajele se stiu "privite" dinafara de un cititor "traditional" ("el ne poate vedea asa cum suntem"), aceleasi personaje cartesc impotriva opticii linistitoare a acestui tip de cititor, dar si fata de aceea a autorului insusi, caruia i se refuza orice autoritate. Nu el, creatorul, isi modeleaza deci eroii, ci acestia isi creeaza (sau macar isi imagineaza) romancierul posibil, acela care ii va introduce o data in fictiune. O poetica a romanului dezbatuta in chiar paginile romanului si ea da castig de cauza ideii de insinuare frauduloasa a naratorului care vede totul fara a fi vazut. De aici si incercarea repetata (si esecul ei, desigur) de a "umple" prin acest "abuz de incredere" lacunele intrigii, planul epic propriu-zis. Ceea ce intereseaza nu e de fapt "subiectul", intriga si solutiile ei (care sunt practic, inepuizabile), cat statutul personajului. Iar acesta e pus sub imperiul autarhic al privirii, al ochiului: "Viata personajului se desfasoara in spatiul interior al ochiului pentru ca, intr-o oarecare masura, cel care il scrie il si citeste in timp ce il scrie. in ochi, adica intr-o sfera vie care pluteste intre exterior si interior, intre lumea zilei si a noptii, o zi plina de taine, o noapte de lumini, si lumea celor doua nopti, a celei luminoase si inteligente si a celei de dedesubt, mute si opace". Acest roman, editat la urma in cronologia operei lui P., cuprinde in nuce o pozitie estetica raporta -bila la un model indepartat (Andre Gide - Camil Petres-cu) ale carui incitatii sunt duse insa mai departe in chiar sensul contestarii unei formule epice. Ce se vede nu cauta, in spiritul "ereziei" camilpetresciene, sa puna realitatea intre paranteze, dar o livreaza (impreuna cu a autorului insusi) dezarmata si incapabila sa iasa din dilemele unei poetici sofisticate. Semnificativ mi se pare ca romancierul (care era si pictor, dar si un pasionat comentator al artelor plastice) centreaza totul pe elementul vizual, pe ochi, pe privire. De aici si abundenta, in toata proza sa, a imaginilor plastice, o vizualizare a realitatii, redata intr-o paleta extrem de diversa si cu o finete a tuselor si cromaticii amintindu-1 pe Theodor Pallady, pictorul favorit al lui PETRESCU De remarcat in aceasta ordine de idei, peisaje si portrete de care abunda textul jurnalului, dar si subtile privelisti ale patiarhalitatii si bucolicului (in Matei Iliescu), ale Bucurestilor vechi, cu itinerarii labirintice si case cu farmec desuet, decor al unei asezari reale si imaginare totodata, tehnica ce uneste arta picturii cu arta fotografica, dar si cinematografica (in secvente trepidante, in genul filmului mut, cu cascada lui de "gaguri" si situatii extravagante din Sinuciderea si din O singura varsta). In acest context, Matei Iliescu frapeaza prin refuzul oricarei "modernitati" formale, prin asumarea (pe urmele lui G. Calinescu din Enigma Otiliei) a unei constructii retro, nu fara ecouri din Adolphe al lui B. Constant, Dominique al lui Fromentin, sau flaubertiana Education sentimentale si Le Rouge et le Noir al lui Stendhal. Jurnalul din 1961-1963, cu interpolari din 1979, editat sub titlul Parul Berenicei dezvaluie, intre altele, o lectura a operelor pomenite, paralel cu scrierea rabdatoare si arhitectura minutioasa a romanului Matei Iliescu: "Frica se invinge citind capodopere", noteaza prozatorul, explicand teama si fervoarea totodata cu care se apleca asupra istoriei amoroase dintre Matei si Dora. Romanul ocupa si in alt sens un loc esential in creatia lui P., in care Didactica nova e doar un "repertoriu tematic", un "modest catalog" pentru sine, Sinuciderea din Gradina Botanica (la care am putea adauga si O singura varsta), un punct de referinta estetic cel mai indepartat Matei Iliescu va fi in primul plan. Didactica nova e in planul secund (), Ce se vede ar sta in planul al treilea, "cel mai apropiat de orizont". Prozatorul pare sa explice aici nu atat o posibila figura geometrica a operei sale, cat investitia maxima si minima, de capital sentimental, afectiv, reflexiv, moral -mai putin cel estetic. Fiindca, din punctul de vedere al formelor, romanul filtreaza diverse experimente anterioare si le sintetizeaza.




De aceea si gestatia acestei carti i-a acaparat autorului cel mai mult timp si 1-a preocupat insistent in jurnal, unele din filele acestuia devenind cu adevarat si "jurnalul romanului", asa cum, intr-un alt registru procedase si Andr6 Gide in Les Faux-Monnayeurs sau Thomas Mann pentru Doktor Faustus. "Cartile mele le-am scris in timp ce scriam Matei Iliescu, spune autorul in Parul Berenicei, sau eram preocupat de el; iar Matei Iliescu il scriam, il scriu in timp ce fac aceste note zilnice". Daca, cu alte cuvinte, jurnalul e pus sub semnul unei constelatii boreale ("Parul Berenicei"), romanul sta sub acela al unui semn cosmic sudic, al unei abia banuite - in alta parte a operei - senzualitati meridionale. Roman al "educatiei sentimentale", dar si al cuplului fericit/nefericit (de la Daphnis si Chloe la Manon-Des Grieux sau la eroii stendhalieni), dar si meditatie asupra erosului ca manifestare plenara a fiintei umane, pe urmele stendhalianei De l Amour, dar si acelea ale perechilor mistuite de absolutul erotic imposibil de realizat, ale lui Camil Petrescu. Totodata, PETRESCU isi ia si distanta precauta fata de toate modelele posibile sau banuite: "dragostea, scrie el, conciliaza pe barbat cu lumea, adica de fapt il proiecteaza in lume pana ce limitele lui coincid cu ale ei, si pentru asta aduce in el trecutul intreg, nu numai al lui, spre fortele obscure". Iar daca schema esentiala a romanului sau e definita lapidar in formula "incubatie, realizare si declin al dragostei", accentele sunt echilibrate intre cele trei fete ale procesului, partea cea mai dificila - dar si admirabil realizata de autor -incepand cu descrierea dizolvarii relatiei amoroase. Recitind Manon in timp ce scria la Matei Iliescu, prozatorul gloseaza semnificativ: "Romanele de dragoste nu dau decat momentele paroxistice. Pasiunea insa, incomparabil fluture, este interpolata. Les hauts et les bas. Oboseala, plictiseala, iritarea, acestea lipsesc. Daca nu le vad pe ele, doresc sa vad cel putin ce le-ar putea initia, fara ca eroii sa coboare. Dragostea, ca incercare pana la capat a puterii umane, incepe, poate, dupa ce dragostea s-a terminat, dupa secarea marii, dupa caderea stelelor. " E si ceea ce PETRESCU incearca inedit in romanul sau, cu admirabile rezultate in ordinea unei analize a inefabilului destramarii erotice, a magiei romantice - ea insasi urmarita cu o subtila insistenta pe parcursul naratiunii -care-i tine prizonieri pe Dora si pe Matei. invatarea dragostei si dezvatul ei plin de melancolie - intre acesti doi poli penduleaza istoria amorului dintre adolescentul Matei Iliescu si mai varstnica Dora Albu, in decorul sadovenian al unui "loc unde nu se intampla nimic". In ecuatia unor termeni freudieni, de alta parte, imaginarul protagonistului e dominat de figura Tatalui, de complexul matern si de imaginea cvasi-onirica a fecioarei (Marta din amintirea copilaresc-paradisiaca a Gradinii Icoanei). Prozatorul utilizeaza intr-o abila miscare inter-vertirea planurilor real-imaginar ce insoteste obsesiile, ca si repulsia primei experiente sexuale, ca pangarire a unei "imago" paterne, insotita de figuratia mortii Parintelui s. a. Puteri ale fiintei obscure, pe care romancierul le alterneaza cu explozia senzualitatii virile in pagini memorabile si cu o stiinta a evocarii plina de gratia vetusta a altei epoci, vecina cu Adela lui Ibraileanu. Caci, "romancier este nu cel care cunoaste bine viata- spune autorul - ci acela care o inventeaza cum trebuie". Iar el o imagineaza in sensul, anticipat, al unei propozitii a Juliei Kristeva, pentru care "o povestire e in fond tentativa cea mai elaborata () de a situa o fiinta vorbitoare intre dorintele sale si interdictiile acestora, pe scurt, in interiorul triunghiului oedipian". Aceste implicatii n-au fost recunoscute imediat de critica de intampinare; ea a comentat cu adesea neasteptate observatii si rezerve aparitia romanului, in 1971. Preocupata atunci de traseele prozei "obsedantul deceniu", critica ii reprosa lui PETRESCU omisiunea planului strict sociologic al intrigii, sau, dimpotriva, platitudinea aceluia. Ceea ce deruta comentatorii momentului era nu doar structura diferita a romanului ("Nu moravurile ma intereseaza, ci pasiunile. Pasiunile, adica fixatia. In ciuda aparentelor, orice pasiune este torpoare si soare, paralizie", preciza insa autorul; sa recunoastem, cu un subtext de provocare estetica pentru acea vreme!), dar si faptul ca Matei Iliescu oferea, in pragul deceniului opt o alternativa analitica, textuala si stilistica pe care abia generatiile mai noi aveau s-o aprecieze la adevarata ei dimensiune.

OPERA

Matei Iliescu, roman, Bucuresti, 1970 (ed. II, 1973; ed. III, 1996); Proze. Didactica nova. Sinuciderea din Gradina Botanica. Jurnal. In Efes, Bucuresti, 1971; O singura varsta, Bucuresti, 1975; Ocheanul intors, Bucuresti, 1977 (ed. II, 1996); Ce se vede, roman, Bucuresti, 1979; Parul Berenicei, Bucuresti, 1981; Meteorologia lecturii, Bucuresti, 1982; A treia dimensiune, Bucuresti, 1984; ; Catalogul miscarilor mele zil-nice, jurnal, Bucuresti, 1999.

REFERINTE CRITICE

G. Dimisianu, Prozatori de azi, 1970; V. Ardeleanu, A "uri", a "iubi", 1971; C Stanes-cu, Cronici literare, 1971; C Mateescu, Memorial de lectura, 1972; Eugenia Tudor. Anton, Pretexte critice, 1973; PETRESCU Georgescu, Printre carti, 1973; M. Iorgulescu, Rondul de noapte, 1974; I. Vlad, Romanul romanesc contemporan, 1974; V. Ardeleanu, Opinii, 1975; D. Cul-cer, Citind sau traind literatura, 1977; Alex. Stefanescu, Preludiu, 1977; PETRESCU Georgescu, Volume, l978; M. Iorgulescu, Firescul ca exceptie, 1979; D. Culcer, Serii si grupuri, 1981; M. Zaciu, Cu cartile pe masa, 1981; Ov. S. Crohmalniceanu, Critica noastra cea de toate zilele, 1981; PETRESCU M. Gorcea, Structura si mit in proza contemporana, 1982; M. Iorgulescu, Ceara si sigiliul, 1982, S. Foarta, in Orizont, nr. 6, 1983; Gh. Grigurcu, in Familia, nr. 6, 1983; I. B. Lefter, in Viata Romaneasca, nr. 6, 1983; A. Marino, in Tribuna, nr. 9, 1983; L. Ciocarlie, Eseuri critice, 183; M. D. Gheorghiu, Reflexe conditionate, 1983; I. Buduca, in Amfiteatru, nr. 9, 1984; Al. George, in Vatra, nr. 9, 1984; M. Mihaies, in Orizont, nr. 52, 1984; Norman Manea, Pe contur, 1984; Gh. Grigurcu, in Viata Romaneasca, nr. 7, 1985; N. Manolescu, in Romania literara, nr. 18, 1985; I. B. Lefter, in Romania literara, nr. 21, 1985; M. Mincu, in Amfiteatru, nr. 9, 1985; Ioana Parvulescu, in Astra, nr. 11, 1985; M. Zaciu, in Romania literara, nr. 40, 1986; M. Mihaies, in Orizont, nr. 48, 1986; Al. Calinescu, Biblioteci deschise, 1986; L. Ciocarlie, in Orizont, nr. 7, 1987; E. Simion, in Ramuri, nr. 10; 11, 1987; idem, in Romania literara, nr. 37, 1987; idem, Scriitori, IV, 1989; V, Podoaba, in Familia, nr. 7, 1989; M. Dragolea, in exercitiul fictiunii, 1992; M. Muthu, Calcaiul lui Delacroix, 1996.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care







Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2019 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

Radu PETRESCU

Opera si activitatea literara

Scrierile si activitatea publicistica a lui Radu PETRESCU





Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text


Proza

OCHEANUL INTORS

- citeste textul
APRECIERI CRITICE