Peste cateva zile primarul Pravila cauta intr-ascuns pe Grigore
Iuga si-i marturisi ca nu se pot gasi hotii, pentru ca nici n-a fost furt.
A mai cercetat cu de-amanuntul hambarul cu pricina in tovarasia plutonierului, au mai mustruluit pe cativa oameni care li s-au parut mai deocheati, dar degeaba. In sfarsit, s-a dus la Cosma Buruiana si dansul i-a spus ca intr-adevar s-a pripit cu jalba, caci si lui i se pare ca n-a fost nimic, ca tocmai se gandeste sa se spovedeasca boierului si nu indrazneste de teama ca n-are sa-l ierte.
― S-acu venii la dumneavoastra sa va dau de stire ― urma primarul ― ca sunteti mai ingaduitor si o sa puneti o vorba buna la boierul Miron, sa afle si dumnealui pentru care pricina nu i-am implinit poruncile cum am fi poftit si cum suntem datori.
In aceeasi zi Grigore comunica vestea aceasta si tatalui sau care o asculta foarte calm, fara sa arate vreo mirare sau suparare, in sine insa era indignat impotriva lui Buruiana. Mai ales se simtea atins pentru ca trebuia sa recunoasca, chiar ocolit, in fata fiului sau ca a gresit.
― Bine-ai facut ca mi-ai spus! zise la urma simplu, linistit. Si peste un rastimp, ca si cand ar fi vorbit singur: Vezi dumneata ce om si arendasul asta! Ei lasa ca am sa
Tacu brusc. Nu voia sa se deschida. Schimba vorba. De altfel zvonul despre vanzarea mosiei Nadinei ii ramasese in inima ca un cui. Fara sa se fi interesat direct, ceea ce i s-ar fi parut nedemn de dansul, din diferite parti si sub diverse forme, i s-a confirmat mereu.
Insusi Grigore a recunoscut acuma doua sau trei zile ca intr-adevar a auzit parca odata pe Nadina pomenind de asa ceva, dar nu i-a dat importanta, pentru ca nevasta-sa, cand spune lucruri d-astea, vrea doar sa-si arate mai mult dispretul pentru tot ce priveste mosia.
Batranul Iuga profita acuma sa intrebe cu ton de gluma:
― La fel o fi si cu instrainarea proprietatii Babaroaga?
Mirat de intrebarea neasteptata, Grigore totusi raspunse cu un gest de indiferenta:
― Nu stiu. Se poate. Din partea mea n-are decat s-o vanza, daca-i place. E zestrea ei, si-o administreaza cum crede
― Dar fara consimtamantul tau stii bine ca nu poate instraina nimic! facu Miron, privindu-l drept in ochi.
― Consimtamantul meu il are anticipat! De vreme ce Nadina a preferat sa lase arendat pamantul in loc sa
― Vasazica are consimtamantul tau? repeta batranul fara sa-l slabeasca din ochi.
― Negresit! Fara discutie si oricand va dori ea! zise Grigore ferm si sustinandu-i privirea.
― Oricui ar vinde? starui tatal. Chiar taranilor?
― O, mai ales taranilor! facu tanarul cu un ras scurt, sec. Decat sa am de vecin pe Platamonu sau alt asemenea boier, mai bine niste tarani flamanzi de pamant, care asa cel putin isi vor mai astampara foamea si ne vor lasa pe noi in pace!
Parca de mult ar fi asteptat acest raspuns, batranul zise deodata, fara manie, cu glasul de imputare care stia ca impresioneaza pe
Grigore:
― Observ, dragul meu, cu mare-mare durere ca demagogia ti-a strambat judecata cu desavarsire si incep sa ma gandesc cu spaima ce se va alege de biata asta de gospodarie cand voi inchide eu ochii.
Nu stiu de ce, dar mereu ma ispiteste amintirea lui Teofil, fie iertat, si mi-e sa nu mergi si tu pe urmele lui, de sa se iroseasca toate pe aici si sa ramaie numai praful si cenusa
― Din partea asta poti fi linistit, tata! glasui Grigore simtindu-se in dreptul sau. Iubesc si eu pamantul cat si dumneata, te asigur, dar iubirea nu ma poate orbi sa nu vad ca si taranii au dreptul sa traiasca!
Acuma Miron Iuga se supara:
― Adica eu nu-mi iubesc taranii si nu-i las sa traiasca? Eu, care am impartit cu ei tot ce-am avut si le-am purtat de grija, eu nu-i iubesc, si-i iubiti voi care, le impuiati capetele cu fagaduieli si vorbe goale! Aida de, Grigorita, sa fim seriosi!
Continua mai potolit dupa o mica pauza:
― Agricultura cere experienta si experienta e categorica in privinta asta: o mosie flancata de tarani e condamnata la moarte.
Precis si fara apel! Cand vor ajunge cele doua mii cinci sute de pogoane de la Babaroaga in mainile taranilor, as vrea sa te vad ce invoieli ai sa mai poti face cu dansii. Au sa-ti rada in nas si sa-ti dea cu tifla, baiete! Azi sunt (vru sa spuie ca sunt hoti, dar isi aminti de
Buruiana si schimbA) sunt cum ii stim; atunci o sa-si bata joc de tine si mai tarziu o sa te bata de-a binelea. Multimii ii trebuie stapan si frau, altfel vine anarhia!
Grigore asculta si nu incerca sa-l contrazica. Ii auzise de atatea ori parerile si stia ca nimeni nu i le poate schimba. De altfel, Miron merse pana la capat:
― Consimtamantul tau, in cazul de fata, trebuie sa fie o arma de aparare pentru noi. Consimti intrucat instrainarea nu va insemna primejduirea proprietatii tale. Asta e ceva normal In realitate primejdia n-ar fi inlaturata decat daca ai face o sfortare sa cumperi tu insuti Babaroaga.
Tanarul Iuga surase, atat i se parea de ciudata ideea. Raspunse ironic:
― Nadina ar fi in stare sa se razgandeasca daca ar afla ca si eu sunt amator. Ea vrea sa ma smulga de la tara, nu sa ma intareasca aici Dar de ce n-ai cumpara-o mai bine dumneata, tata, daca tii asa de mult?
Miron Iuga ramase o clipa mirat, parca ar fi auzit o noutate mare.
Apoi zise ganditor:
― Asa-i, Grigorita, ai dreptate! La urma urmelor
2
Fiindca se aratase a vreme frumoasa, Carciumarul Cristea
Busuioc avuse grija sa tocmeasca lautari ca sa poata tineretul sa invarteasca hora toata dupa-amiaza, iar seara sa se veseleasca si batranii la un pahar de bautura. Era ultima duminica din octombrie.
In alti ani, la data asta, era frig si zloata; acuma pe cerul senin ca vara soarele galben lucea caldut, raspandind o lumina melancolica peste tristetea pamantului.
Hora incepea pe batatura dinaintea carciumii, dar se intindea curand pana in ulita, unde se insirau fetele si femeile care priveau jocul. Asa, cand se intampla sa treaca vreo caruta ― foarte rar, cate una, doua ― toata lumea, jucatori si privitori, trebuia sa se ingramadeasca inapoi spre batatura, tipetele femeilor speriate acoperind atunci taraitul inflorit al lautarilor.
Acuma hora era chiar in sosea si se legana lin sub privirile fermecate ale femeilor si fetelor. Lautarii, numai doi (ii platea
Carciumarul, care facea economie, zicand ca ori doi, ori trei, acelasi lucru, dar sa cante bine si mereU), se framantau mai abitir ca jucatorii, mutandu-se de ici-colo, indemnandu-se unul pe altul.
Cizmele flacailor tropoteau greu pe ulita zbicita, pe cand fetele saltau gingas ca niste caprioare si abia de atingeau pamantul.
Pe bancile de langa peretii carciumii odihneau cativa batrani, iar imprejurul lor, pe locul ramas slobod, stateau la sfat barbatii, ca in alte duminici. In Amara, la carciuma, obisnuiau sa se stranga oamenii, in sarbatori, de prin toate satele ce au tinut odinioara de domeniile Iuga. A ramas asa din batrani, cand aci veneau toti cu toate durerile, si cei din Lespezi, si cei din Vaideei si Barlogu, intocmai ca si cei de la Gliganu sau de la Babaroaga, fara a mai pomeni pe cei din Ruginoasa, care erau in Amara ca acasa.
Serafim Mogos, cu tamplele carunte si cu ochii cuminti, povestea ce-a patimit de la jandarmi. Vorbind, insa, nu se uita la oameni, ci undeva departe, parca s-ar fi jeluit unui judecator drept. Un copil il tinea de mana si se invartea in jurul lui cand incoace, cand incolo, vesel ca un fluture alb langa un pom batran. Toti cunosteau intamplarile, ca doar s-a dus vestea anchetei in toate satele, mai erau de fata vreo trei dintre cei batuti, printre ascultatori, si totusi luau seama de jelania lui Serafim, parc-ar fi auzit intaia oara o poveste nemaipomenita sau parca s-ar fi complacut in evocarea unor suferinte care le rascoleau sufletele. Ignat Cercel, mai tanar ca
Mogos de ani, dar la infatisare mai batran, cu priviri de caine de pripas, se uita numai la gura lui, clatina din cap, ofta si intrerupea mereu cu aceleasi vorbe:
― Pai, ce sa facem, oameni buni, ce sa facem?
Intreruperile aveau, fara voia lui, niste intonatii atat de ciudate, durere si umilinta resemnata, ca oamenii il sagetau cu priviri dispretuitoare, iar Toader Strambu, vaduv cu trei copii si fara un petic de pamant, izbucni in cele din urma furios:
― Ce sa facem, ce sa facem? (Se spaimanta insa singur de revolta lui si urma repede, morfolindu-si vorbele:) Dumnezeu stie ce sa facem
De altfel, si Ignat Cercel a fost batut, acum vreo patru ani, de plutonierul care fusese inaintea lui Boiangiu, tot pentru ca s-ar fi furat niste lucruri de la curte, dar batut asa de rau, ca a zacut doua saptamani si a ramas cam beteag pentru toata viata.
Ca sa stearga mai bine urmele maniei lui Toader, Leonte Orbisor, mic, cu glas ascutit, cu fata vioaie, gasi cu cale sa observe impaciuitor:
― Am patimit si eu cu Serafim si cu ceilalti laolalta, dar ma intorc si zic: stapanirea ce sa faca daca e furt? Si de ce sa fure munca altuia hotii?
― Asa e, vezi bine! Sa nu fure! zisera cativa, dand din cap. Se facu o miscare nehotarata, ca si cand s-ar fi ridicat brusc o piatra de pe inimi. Si tocmai atunci Trifon Guju mormai intunecat, mai mult pentru sine, dar auzit de toata lumea, caci glasul era ursuz si patrunzator ca si fata-i vesnic incruntata:
― D-apoi ca tot munca noastra e!
Toti intoarsera deodata ochii spre el, ca si cand le-ar fi dezvaluit o mare taina sau macar o credinta intima a tuturor. Nimeni insa nu zise nimica si chiar Trifon, care obisnuia sa repete cand credea ca a spus o vorba mare, acuma tacu si lasa capul pe piept.
Dupa un rastimp de tacere, framantata de cantecul lautarilor si de chiotele jucatorilor, incepura sa vorbeasca cu totii deodata, fiecare despre altceva si cu alte cuvinte. Nu se mai uitau deloc unii la altii, ci numai la hora din ulita, ca si cand le-ar fi fost frica de ei insisi. Glasurile lor se impleteau si se prelungeau intr-un oftat fara sfarsit.
Hora zburda in cerc larg, se intindea ca un sarpe, atingea cu sfichiuri alintatoare, cand pe femeile de pe margini, cand pe barbatii din batatura carciumii. Bucuria jucatorilor izbucnea in franturi de strigaturi, in floricele de pasi ritmati. Privitorii se imbulzeau cuprinsi de aceeasi veselie, parca ar fi cautat sa se topeasca cu totii intr-o singura fiinta fara griji si fara necazuri.
Cel mai vesel parea totusi Pantelimon Vaduva si toata lumea se bucura de veselia lui, pentru ca el peste cateva zile trebuia sa plece la oaste si cine stie cand va mai avea prilejul sa se veseleasca. El insusi gandea la fel, desi se lauda ca vrea sa se intoarca cel putin caprar, ca si Petrica a lui Petre, care are sa vie acasa tocmai cand el se duce. In sinea lui insa avea groaza de necunoscutul vietii de soldat. A stat de vorba cu multi si i-a descusut; toti se mandreau cu militaria lor si spuneau ca tare-i frumoasa, dar si tare grea.
Inima lui era si mai grea din pricina Domnicii, fetiscana cea mica de saptesprezece ani incheiati, plinuta si roscovana, care se prinsese langa el in hora si se agata acuma de bratul lui ca un lastarus de iedera. Cand se gandea Pantelimon ca va trebui sa se desparta de ea, nici sa n-o mai vada cine stie cata vreme, il ustura sufletul de amaraciune. El a vrut sa se cunune cu Domnica inainte de a pleca la armata, cum au mai facut si altii. S-au impotrivit insa si parintii lui, si ai ei. Ai lui sperau ca are sa uite pe fata lui Nacu pana va ispravi cu oastea si isi va gasi pe urma o pereche mai potrivita cu starea lui. Parintii ei, mai ales maica-sa, erau infricosati sa nu i se intample ceva lui Pantelimon la militarie, cum s-a intamplat cu bietul
Florea Butuc care s-a insurat, fiind numai de optsprezece ani, cu
Anghelina lui Nistor Mucenicu, i-a facut trei copii si apoi s-a prapadit prin cele regimente, iar Anghelina a ramas de ti-e mai mare mila. Si inca Anghelinei, din pricina copiilor, au trebuit sa-i dea parintii lui partea ce s-ar fi cuvenit baiatului, incat femeia tot are o casuta in care sade sa n-o bata vanturile, pe cand Domnica poate ca n-ar apuca sa faca nici copil si, intr-un caz de primejdie, ar ramanea nici fata si nici nevasta, sa tie de urat celor dornici de alte muieri.
Pantelimon, caruia inima ii juca mai sprinten decat mintea, nu umbla cu astfel de socoteli. El se gandea numai ca va pleca si nu va mai vedea ochii ei caprui si sagalnici in care i se parea ca s-au adunat toate tainele lumii si nici gurita ei fierbinte, care-i fagaduia toate bucuriile. De aceea era acuma atat de vesel si de amarat, si chiuia si se sfarama jucand cat stia dansul mai frumos, sa-l vada si sa-l auda Domnica, si sa-si aduca aminte ca nu e flacau in sat mai bine ca dansul, si sa nu-l uite ori sa indrageasca pe altul. Domnica intelegea ca Pantelimon face toate de dragul ei, se simtea mandra, ii strangea mana uneori si se mai lipea de el, si se uita imprejur, la oameni, parc-ar fi vrut sa spuie tuturor ca are sa-l astepte pe
Pantelimon, orice s-ar intampla.
Fruntea flacailor totusi era Nicolae Dragos, fratele invatatorului, o cruce de voinic, cu mustacioara pana corbului, inalt si spatos, destept si harnic cat patru. Nu-i lipsea decat o nevasta de seama lui, ca sa fie om intreg si fruntas in sat. De altfel, fata de la stanga lui,
Gherghina lui Chirila Paun, arata ca si in privinta asta e intelept.
Gherghina era singura la parinti si frumusica picatura. Chirila avea casa si cateva petice de pamant si gospodarie asezata aici, in
Amara, dar de un an se mutase in Gliganu, unde il chemase ca logofat arendasul grec, cu contract si cu leafa buna, lasandu-si averea in grija tatalui sau care, desi batuse de mult saptezeci, era inca zdravan si muncea la sapa mai spornic ca un flacau.
― Foaie verde matraguna,
Veselia nu-i a buna!
Un baietandru incepuse sa chiuie asa, cu ochii inchisi, ca un cocos tanar si fara pricepere. Pe tiganul cu vioara nu-l rabda inima sa nu riposteze pe data:
― Foaie verde papadie,
Viata-i numai veselie
Pentru cine nu-i lliel
Toata hora impreuna cu privitorii izbucnira intr-un ras galagios.
Rase si baietandrul pe care-l chema Ilie Carlan. Incurajat de multumirea poporului, tiganul striga catre flacau:
― Sa nu mai zici nimic, ca te iau si cu carlanul!
Alta navala de rasete de rasuna vazduhul. Dar hora, un lant de trupuri infierbantate, continua, serpuia mai avantata, parca nu s-ar fi oprit nici un moment de cand a inceput si nici n-ar mai vrea sa se opreasca niciodata.
In carciuma, asezati la o masa lunga, in fund, vreo doisprezece barbati fruntasi se sfatuiau de multisor si n-ajungeau sa se inteleaga, cu toate ca isi mai ajutau indrazneala si intelepciunea cu paharelele de tuica, servite de insusi Carciumarul Busuioc cu increderea cuvenita unor oameni de seama si siguri de plata.
Busuioc de altminteri lua parte si el la tocmeala, cat ii ingaduia negustoria, fiindca era doar vorba de pamant, iar dansul, ca orice om de omenie, tot numai pamant visa, ca si de carciumarit s-a apucat de nevoie si cu nadejdea sa agoniseasca ceva, sa-si mai cumpere cateva pogoane bune si sa se faca om adevarat. Luca
Talaba, un barbat cat muntele, fost primar odinioara, ii adunase pe oameni la sfat.
Taranii insa erau neincrezatori si fricosi. Se gandeau fiecare ca poate sa se supere boierii, ca umbla sa cumpere mosia cucoanei si nici pamant de munca n-o sa le mai dea, sa ramaie muritori de foame. Lupu Chiritoiu, cel mai batran dintre toti, cu pletele crescute pana pe umeri si carunte ca un fuior de canepa melitata, cu ochii albastri aposi, intreba cu glas plin de ingrijorare:
― Toate bune si frumoase, mai oameni, dar ia sa facem socoteala ca boierul zice: nu pot sa va vand voua mosia, ca voi naveti bani destui si noua ne trebuie toti banii pe masa?
Luca Talaba, sfatos si cu o energie stralucitoare pe fata-i inca tanara, il opri:
― Stai, mos Lupule, tine-ti firea! Pai daca o intoarcem asa, nu mai cumparam noi pamant pana-i lume! Ca atatia bani n-om strange niciodata sa-i avem la chimir, ca sa-i varsam pe masa cand or porunci boierii. Apoi dumneata, ca esti batran, pomenit-ai vreodata una ca asta? Cine vrea sa vanda te mai ingaduie, te mai inlesneste, nu te strange de gat cum crezi dumneata, mosule!
Carciumarul tocmai sosise la masa lor cu o litra pentru Matei
Dulmanu, om tacut si mohorat, din Lespezi. Sari indata in ajutorul lui
Luca:
― Cand o fi la adicatelea, s-or mai gasi bani si in banca, iar boierii de la banca te ajuta daca-i rogi frumos si cand e vorba sa cumperi mosii, ca banii sunt siguri si-i scoate oricand din mosie
― Asa-i, cum spune dumnealui! intrerupse Luca, mai hotarat. Si in banca gasim, dar pe urma muncim, oameni buni, ca muncim pentru al nostru. Deocamdata sa punem mana de la mana ce avem si ce-om mai putea aduna, noi, cati suntem, si altii care-or vrea, sa facem arvuna c-apoi nu ne-om lasa noi de rusine sa nu platim!
Marin Stan, slab, uscat, cu figura ascutita de pasare, trasnit putin de tuicile pe care le sorbise, striga deodata manios, din coltul mesei unde se afla:
― Sa punem noi mana pe pamant, ca pe urma, nici Dumnezeu nu ni-l mai ia!
Altii adaugara repede:
― Nu, nu! Pamantul inapoi nu-l mai dam!
Cristea Busuioc, Carciumarul, interveni iarasi, uitandu-se cu dispret la Marin:
― Ehe, credeti ca boieru-i prost sa va dea pamantul pana nu se asigura de bani, ca sa-l inselati voi si pe urma sa ziceti: n-avem bani, dar mosia n-o dam inapoi ca-i a noastra, macar ca n-am platito
Ei, Marine, baiete, multa tuica ai sa mai inghiti pana sa pacalesti tu pe boierul Miron!
― D-apoi ca omul cu socoteala nici nu se poate gandi sa ia pamantul de pomana, zise si Luca Talaba dojenitor. Numai dumnealui crede asa, ca vorbeste din tuica.
Toti aprobara din cap, in vreme ce Marin Stan, zapacit, se uita la ei, pe rand, parca nu s-ar fi putut dumeri de ce s-au suparat oamenii cand el a spus numai ceea ce credea ca gandesc cu totii.
Lupu Chiritoiu, care-si rumega aceleasi ganduri, se adresa acuma lui Luca cu imputare:
― Mai omule, ca te stiam barbat in toata firea si cu scaun la cap, apoi nu vezi tu ca noi vorbim si ne tocmim, si ne certam, si nici macar nu suntem lamuriti daca mosia e de vanzare?
Luca Talaba zise aproape suparat:
― Asa ar fi, mosule. Dar vezi, eu stiu ca-i de vanzare de la Chirila
Paun, care-i mana dreapta a grecului de la Gliganu. Ai inteles, mosule? Ei, si grecul i-a spus lui Chirila, uite asa cum iti spun eu dumitale: la anul schimbam invoielile, ca pana atunci, cu ajutorul lui
Dumnezeu, am sa cumpar eu mosia cuconitei pe seama mea! Uite asa i-a spus grecul lui Chirila Dar talica, mos Lupule, trebuie sa tii minte, ca esti mai mare ca noi si erai barbat pe vremea aceea: n-a umblat vorba tot asa si cand a vandut fratele boierului Miron?
― Multe zvonuri s-au purtat s-atunci, incuviinta mosneagul. Cine sa le mai tie minte pe toate! Dar sa stiti, oameni buni, ca boierii nu poftesc sa vanda la oameni mosiile, ca daca or avea si oamenii pamantul lor, cine sa mai munceasca boierescul?
Cuvintele batranului impanzira o tacere greoaie. Se auzeau de afara tropotele jucatorilor, scartaitul viorilor si glasul lui Pante-limon
Vaduva chiuind navalnic. Dupa un rastimp apoi rasuna, de la tejghea, strigatul carciumarului catre un ajutor duminical, baiat mare si prostanac:
― Baa, n-auzi? O jumatate pentru Serafim Mogos, intelegi?
Na, du-i-o, fire-ai al dracului de natafleata!
Glasul acesta zgarietor risipi incurcatura oamenilor si Luca, parca si-ar fi recapatat brusc graiul, vorbi mai tare:
― Asa ati facut mereu si d-aia nu ne mai putem scutura de saracie Tot de frica sa nu gresiti si sa nu se supere boierii, ati lasat pe altii sa ne ia pamanturile de sub nas. Nu-ti fie frica, mosule, ca oameni de munca or gasi boierii totdeauna, numai mosii sa aiba, ca oamenii se tot inmultesc, dar pamantul nu se intinde ca pelteaua.
― Ce mai atata vorbarie, mai oameni! striga deodata Vasile
Zidaru, care tacuse toata vremea, fiindca ar fi avut prea multe de spus si nu l-ar fi lasat ceilalti, racorindu-se acuma cu un glas mai vartos ca al tuturor. Aidem sa si plecam la boierul cel batran, sa-l rugam frumos si sa punem mana pe mosie!
Matei Dulmanu tocmai isi ispravise bautura si-si stergea mustatile cafenii cu dosul palmei. Adauga convins:
― Ca doar dumnealui e parintele nostru si n-are sa ne lase
Luca Talaba voia sa faca el propunerea asta; de aceea si chemase pe oameni la sfat. Auzind acuma gandul lui din gura altuia, avu o poticnire ca o gloaba care se opinteste din toate puterile sa urneasca din loc caruta si e cat p-aci sa vie peste cap, deoarece caruta e goala. Se scarpina in ceafa, zicand:
― Ia stati nitel, mai fratilor, ca nici la boier nu te poti duce ca la moara, ci trebuie sa stii bine ce vrei, ca dumnealui are sa te intrebe si sa te suceasca, s-apoi daca-i sta ca prostul, are sa te ocarasca si sa se supere, s-atunci degeaba ne-am mai racit gura, ca ne-om intoarce mai rau de cum ne-am dus!
Izbuti sa starneasca o noua nedumerire, pe care pe urma nici el n-o mai putu risipi. In sufletele oamenilor se strecurase frica si lasitatea, care inabuseau dragostea de pamant. Consfatuirea se inmuia si se labarta. Zadarnic incerca Luca s-o dreaga cu "stati, mai fratilor, sa ne intelegem". Vorbele oamenilor se imprastiau si nu se loveau. Numai Marin Stan isi pastrase curajul deplin si striga din cand in cand, ragusit, parc-ar fi vorbit singur:
― Pamantu-i al nostru, ca noi il muncim, tot pamantul!
Carciumarul, vazand ca s-au incurcat lucrurile, isi facu treaba la tejghea, dascalindu-si ajutorul cu mai multa vehementa. La o masa, langa usa, un jandarm tanar, cu infatisarea sfioasa, statea la un pahar cu Anton Nacu, vorbind rar si uitandu-se cu jind afara la hora tineretului. Om prudent, Busuioc tragea mereu cu coada ochiului intr-acolo. Ii era teama ca jandarmul, sub pretext ca priveste hora, asculta ce vorbesc taranii si are sa se afle la curte, sa-si gaseasca si el beleaua cu boierii. Cand Marin incepu sa se planga racnind ca nu-i ajunge pamantul, Carciumarul se repezi la jandarm si-l intreba foarte zambitor daca nu pofteste sa intre in hora. Jandarmul se rosi; inima il indemna, dar frica de plutonier ii oprea avantul. Raspunse oftand ca nu-i place jocul si primi in schimb sa-i mai aduca o masura. Asigurandu-se astfel din partea jandarmului, Busuioc trecu iar la masa oamenilor:
― Vad ca bateti apa-n piua si n-ajungeti la nici o isprava, iar
Marin colea se vaita si nu-i da prin mintea lui cea de pasare ca omul harnic nu se boceste ca muierea, ci se apuca de munca si
Marin Stan il intrerupse manios:
― Apoi talica-ti vine usor sa dojenesti pe altii, ca pamant ai, negustoria-ti merge, cu boierii esti bine ― ce-ti pasa!
― Ce-mi pasa, vezi bine! se supara Carciumarul. Ca tare-i placut sa te slujesc eu pe tine pana-ti intuneca tuica mintile, in loc sa ma slujeasca altii pe mine! Dar tu esti betiv si ticalos, Marine, si ma mir cum te rabda dumnealor sa-i faci de rusine cu prostiile tale!
― Da ce, beau din averea dumitale?
― Ai bea tu daca ti-as da, numai ca
― Ia lasati, lasati sfada, mai fratilor, ca nu ne lipseste! striga
Luca Talaba, deodata, sculandu-se. Si haidem sa mergem la curte!
Ce-o fi sa fie!
Toti se ridicara, parca energia lui ar fi sters toate sovairile lor.
Carciumarul constata dintr-o privire rotunda ca n-a ramas nimeni neplatit si zise linistit:
― Duceti-va cu Dumnezeu! Si luati seama la Marinica sa nu va faca vreo rusine, ca dansul a cam pus-o de mamaliga!
Marin Stan rase. Ii trecuse supararea.
― Uite pe nea Petrica!
Un copil strigase si o femeie auzise. Intoarse capul si-l vazu, si repeta:
― Uite pe Petrica!
Venea de sus, pe ulita zbicita, cu palaria pe ceafa, cu ladita in spinare. Fata lui negricioasa parea mai smeada. In ochi insa ii stralucea o bucurie mare.
Capetele se intorceau pe rand spre Petre Petre, care se apropia zambind. Pantelimon Vaduva se desprinse din hora si alerga inaintea lui, urmat de alti flacai. Jocul se sparse si toata lumea se ingramadi in jurul celui ce sosea cu intrebari, cu strigate, cu mirari.
Lautarii mai continuara a canta un rastimp, ca sa-si faca datoria, apoi se amestecara si ei printre oameni.
Petre nu biruia cu raspunsurile. Tot satul il iubea fiindca era bun, si linistit, si saritor la nevoi. Pantelimon ii luase ladita, sa i-o duca el pana acasa. Statea lipit de dansul, aparandu-si locul cu indarjire si repetand mereu pana ce in sfarsit fu auzit:
― Tu vii, Petrica, iar eu, azi-maine, trebuie sa plec!
― Lasa ca are sa-ti ajute Dumnezeu si tie! ii spuse Petre, privindu-l in ochi cu o caldura mangaietoare.
Apoi, schimband cate o vorba cand cu unul, cand cu altul, Petre ajunse in batatura dinaintea carciumii, intre barbatii care incepura al descoase despre noutatile de la oras. Insusi Carciumarul Busuioc, foarte curios din fire, isi parasi o clipa tejgheaua ca sa afle si el cate una-alta. Fiindca Petre vorbea mai mult despre intamplari de la armata, Ignat Cercel il iscodi deodata cu glasul lui tanguitor:
― Dar boierii de la Bucuresti ce ganduri mai au cu alde noi, saracimea?
― Apoi cu boierii te invoiesti oriunde, daca esti supus si ascultator, raspunse Petre.
Raspunsul nu-i placu lui Ignat, desi clatina din cap aprobativ.
― Omul cat poate tot rabda, ca altfel ar trebui sa-ti iei lumea-n cap! observa Serafim Mogos, amarat.
Atunci Ignat, apropiindu-se mai tare si cu glas mai scazut, parca n-ar fi vrut sa-l auda toti, urma:
― Despre pamanturi n-ai aflat nimic, Petrica? Pe aici se aude ca voda vrea sa imparta mosiile la oameni si ca boierii nu-l lasa?
― Asa spune si Marin Valcu de la Izvoru c-ar fi auzit de pe la fecioru-sau care invata carte la Alexandria si umbla sa se faca popa! adauga Leonte Orbisor, intinzand gatul, ca si cand marturia lui ar fi fost hotaratoare.
Toader Strambu zise aproape cu manie:
― De spus se spune mereu, dar vad ca tot nimic nu se face! Ca si la Pitesti, deunazi, cand fusei la judecata, niste oameni se jurau ca pana-n primavara toti trebuie sa avem pamant, ca asa a dat porunci voda; ba s-au si suparat si m-au ocarat pentru ca n-am vrut sa-i cred
Petre, intaratat putin de scapararile lacome din ochii tuturor, murmura:
― Se poate, cum nu Ca multe vorbesc oamenii si la Bucuresti.
Unii intr-un fel, altii intr-alt fel. Nici boierii nu stiu cum ar fi mai bine si cum ar face sa impace pe toti oamenii. D-aia se tot sfatuiesc si se sfadesc, iar pana nu s-or intelege dansii
― Ehe, greu iti vine sa dai cand ai de la Dumnezeu prea mult! bolborosi Ignat.
― Numai voda sa dea porunca, si apoi n-ai grija ca si-or lua ei oamenii ce li se cuvine, fie c-or vrea boierii, fie ca n-or vrea! facu iarasi Toader Strambu cu o flacara aspra in privire.
Carciumarul Busuioc zise batjocoritor:
― Apoi, daca voda te-ar asculta pe tine, asa ar fi negresit, numai vezi ca voda cu boierii traieste si n-are sa se certe cu boierii de dragul tau, mai Toderica!
Cativa rasera, in vreme ce Leonte Orbisor spunea:
― Daca ar ajunge glasul nostru pana la voda
In clipa aceea, prin multimea dimprejurul lui Petrica, isi croi drum cu coatele maica-sa, strigand si plangand:
― Petrica, Petrica, dragul mamei si bunul mamei! Cum mi te-a adus Dumnezeu tocmai cand mi-e viata mai amara. Of, bine ca ti-a ajutat Dumnezeu si Maica Precista
Il imbratisa si-l saruta, lacrimand si bolborosind necontenit.
Flacaul ii cuprinse mijlocul cu un brat, soptind bland:
― Taci, mama, taci si nu mai plange!
Smaranda, vestejita inainte de vreme, isi sterse lacrimile cu coltul basmalei, si zambi fericita un moment. Plansul o podidi iarasi indata ce deschise gura sa-l intrebe cum a venit, spaimantata la gandul c-o fi umblat tot pe jos ori o fi flamand. Feciorul o linisti ca nu e ostenit deloc, fiindca in gara Burdea, cand a coborat din tren, a avut norocul sa intalneasca pe Stefan Oanta, care l-a adus cu caruta pana la Lespezi, asa ca a calatorit ca un boier.
― Dar hai sa mai mergem si pe-acasa, mama, ca am zabovit destul cu dumnealor, zise apoi Petre, luandu-si ramas bun.
Pantelimon il insoti cu ladita. Casa lor era din jos de curte, aproape de capul satului, inspre Ruginoasa. Indata ce se departara putin de hora, Petre intreba:
― Marioara pe unde-o fi, mama, ca n-am zarit-o printre fete?
Pe cand Smaranda ii spunea ca pe Marioara a luat-o la curte matusa-sa Profira, bucatareasa, si are o simbrie buna si munca usoara, Pantelimon isi aduse aminte ca, de dragul lui Petrica, a uitat pe Domnica. Din urma se auzea iar cantecul lautarilor, semn ca hora reincepuse.
Pe lavita de langa poarta ograzii, la sediul postului de jandarmi, plutonierul Boiangiu sedea de vorba cu perceptorul Constantin
Barzotescu, lung, slab, desirat si spanatic. Petre scoase palaria, salutand militareste:
― Traiti, don plutonier!
― Venisi, Petre? raspunse Boiangiu prietenos.
Petre se apropie respectuos, ii spuse cum domnul capitan i-a dat drumul cu cateva zile mai inainte fiindca s-a purtat bine si n-a avut nici o pedeapsa. Plutonierul ii mai puse cateva intrebari, mai ofta dupa viata de la Bucuresti, unde a petrecut si el de vreo doua ori inainte de a se insura, si apoi striga catre Pantelimon:
― Uite-asa sa te porti si tu, baiete, ca dansul, nu sa-mi umbli cu rebeliuni!
Il ameninta, razand, cu degetul, apoi stranse mana lui Petre:
― Intr-un ceas bun!
3
― Ia s-auzim, mai baieti, ce va doare? zise Miron Iuga catre tarani care, cu capetele goale, il intampinasera cu respectuoase
"sarut mana".
Oamenii se uitara o clipa unii la altii, indemnandu-se. Pe urma
Luca Talaba spuse tare lui Lupu Chiritoiu:
― Incepe talica, mos Lupule, ca esti mai mare si mai iscusit la vorba!
― Scurt, mosule, ca-i racoare si-s imbracat subtirel! facu Miron nerabdator, intrerupandu-l curand pe batranul Lupu, care o luase de la Adam.
Atunci Luca, incurajat, interveni simplu:
― Asa-i, boierule! Vorba multa-i saracie Vrem sa cumparam noi mosia cuconitei ca s-o muncim fiecare cat ne-o veni partea. Si veniram la dumneavoastra sa ne rugam sa ne ajutati si sa va fie mila de
― Ca doar dumneavoastra sunteti parintele nostru! facu Matei
Dulmanul linistit, parc-ar fi avut siguranta ca prin vorbele acestea l-a si induplecat.
― Altfel nu-i chip sa mai traim, boierule, ca prea ne-a cotropit calicia! spuse si Vasile Zidaru bland si moale, incat abia-si mai recunostea glasul.
Erau doisprezece si fiecare se crezu obligat sa arunce in cumpana cate o vorba sau macar un oftat.
Miron Iuga ii privea mirat, ca si cand i-ar fi vazut intaia oara sau ar fi ascultat cuvinte straine, neintelese. Tocmai intr-un tarziu, dupa ce oamenii isi epuizasera rugamintile, intreba clipind repede:
― Care mosie? (isi lua seama si adauga:) Adica da Stiu. Am inteles.
Pe cand spunea c-a inteles, simtea cum i se umple sufletul de o amaraciune dureroasa. I se parea jignitor pentru mandria lui ca insisi taranii de pe pamanturile familiei Iuga cuteaza sa se ofere a cumpara franturile mosiei care i-a hranit generatii de-a randul. Daca ar fi fost dupa pofta inimii sale, ar fi pus slugile sa-i dea pe mana jandarmilor, sa le inmoaie oasele si sa le scoata din capete asemenea obraznicie. Se stapani si zise rece:
― La mine degeaba veniti, ca eu n-am mosii de vanzare.
Oamenii se zapacira. Numai Marin Stan ridica glasul:
― Apoi conita nu misca fara voia dumneavoastra, boierule! Luca
Talaba iar prinse curaj:
― Noi pe dumneavoastra va cunoastem stapan si de la dumneavoastra asteptam mila!
Miron Iuga avu un suras dispretuitor:
― Da, da De data asta insa e mai bine sa vorbiti cu dumneaei, ca eu nici nu stiu ca vrea sa-si vanda mosia Iaca, de la voi aflu!
Taranii, crezand ca glumeste, zambira. Boierul continua:
― De altfel, dumneaei trebuie sa pice dintr-un moment intr-altul.
Asa ne-a anuntat inca de aseara, prin telegraf, ca soseste azi cu automobilul. Chiar o asteptam.
Lupu Chiritoiu bolborosi trist:
― Se vede, cuconasule, ca n-aveti pofta sa ne vindeti noua si daia ne trimiteti la cuconita, care nici nu ne cunoaste, nici n-o cunoastem Le-am spus eu oamenilor inainte de a porni incoace, dar n-au crezut. Acu, iata, sa bage la cap!
Iuga se ofusca, tocmai fiindca mosneagul ii citise in suflet. Zise rastit:
― Esti carunt, Lupule, si ai minte de vrabie! Doar n-ati vrea sa va vand eu o mosie care nu-i a mea?
Luca sari indata impaciuitor si cu glas supus:
― Acu nu va mai suparati, conasule, si iertati-ne, ca noi suntem prosti si nu stim bine randuielile. Ne-om duce si la cuconita cand va aduce-o Dumnezeu si om starui si ne-om ruga, c-ar fi pacat sa ne ia altii pamanturile pe care le muncim tot noi din mosi-stramosi. Ca suntem nevoiasi de te miri cum mai rasuflam daca n-avem pamant destul
― Destul nu-i niciodata! zise Miron Iuga mohorat, adaugand dupa o pauza: Dar pana acuma cum v-ati ajuns?
― Am tot rabdat, conasule! striga Marin Stan. Si tot mai rau neam scufundat in saracie, daca n-avem pamant
― Pamant, pamant! mormai Iuga. Cei din batrani nu ravneau la pamanturile boierilor si au trait mai bine.
― Alte vremuri erau pe-atunci, conasule! zise Vasile Zidaru.
― Am fost robi, boierule! striga iar Marin Stan. Luati-ne iar in robie, ca poate asa o fi mai bine de noi!
― Ba v-ati invatat sa umblati numai cu cersitul! striga Miron
Iuga, enervat putin de staruinta taranilor.
― D-apoi noi ne-am tot rugat si ne rugam, ca atata putere avem, facu foarte umil Lupu Chiritoiu. Cu rugamintile nadajduim si noi sa dobandim mai multa mila!
Vazand strafulgerarile flamande care razbateau prin obisnuita plecaciune a privirilor lor, batranul Iuga avu pentru intaia oara impresia ca oamenii acestia, pe care i-a socotit totdeauna credinciosi, ii sunt vrajmasi in inimile lor. Ii paru rau ca i-a primit si mai ales ca le-a ingaduit sa se intinda la vorba. Dar isi da seama ca nu mai poate drege greseala cu raul. Murmura morocanos:
― Aide, lasati gura, c-ati trancanit destul! Nu mai aveti nici rusine, nici buna cuviinta
Apoi ii masura pe rand, incet si rece, si pe toate fetele citi limpede aceeasi dorinta mare. Privirile lor staruitoare il frigeau, in tacerea nelinistita rasuna atunci deodata aspru, prelung: "Huo, boala, fire-ai a dracului!" Un argat adapa vacile. Erau in ograda conacului. Carduri de galite scormoneau si ciuguleau. O gaina incepu a cotcodaci sacaitor.
― Asa, mai oameni! zise Miron linistit, ca si cand injuratura argatului I-ar fi smuls dintr-o toropeala. Sa vorbiti cu conita daca n-o sa va luati seama, ca dumneaei e stapana mosiei. De altfel ma bate gandul s-o cumpar mai bine eu
― Aoleu! Atunci degeaba ne mai straduim noi! facu Luca Talaba speriat.
― Ba de ce? continua boierul. Lupta dreapta. Vreti voi pamant, dar vreau si eu. Si mai drept ar fi s-o cumpar eu mosia, ca a noastra a fost, trup din trupul pamanturilor mele. Tu, Lupule, trebuie sa-ti aduci aminte, ca ai muncit in tinerete la noi, cand traia tata? Asa e cinstit, mai baieti! Boierul sa cumpere de la voi, nu voi de la boier!
Cativa incercara sa mai spuna ceva, dar Miron Iuga isi pierdu rabdarea:
― Acum hai, plecati! Am ispravit. Ca voi nu stiti ce-i omenia!
Taranii mormaira "sarut mana" si se carabanira spre poarta.
Indepartandu-se, Lupu Chiritoiu le spuse asa incat sa auda si boierul:
― Are dreptate dumnealui, ca mosia una a fost de la Izvoru pana la Serbanesti. Ca-mi aduc bine aminte ca odinioara
In acelasi timp, insa, Matei Dulmanu bufni printre dinti cu ura inabusita:
― Nu-l mai satura Dumnezeu de mosii, manca-l-ar viermii sa-l manance!
Miron Iuga ramase pe loc ca un stalp. Se uita dupa dansii si nu mai auzea nici caraitul gainilor, nici ragetul unei vaci care-si chema vitelul despartit. Prin creieri ii alerga mereu acelasi gand: "Pamant si iar pamant, atata stiu netrebnicii!" Cand se intoarse, in portita dinspre conac, vazu pe Grigore cu Titu Herdelea. Hoinarisera pe camp ca sa profite de vremea frumoasa.
― Ce faci aici, tata? zise Grigore. Inca n-a sosit Nadina?
― Nadina n-a sosit, dar i-au venit cumparatori la mosie, raspunse batranul.
― Ce spui? facu tanarul mirat. Si anume cine, cine?
Miron Iuga il privi o clipa si pe urma spuse intorcand capul:
― Taranii!
4
― Da-te jos de acolo, mai baiete, ca-mi darami portita, fire-ai al dracului! striga baba Ioana, bosumflata ca totdeauna, catre copilul lui Vasile Zidaru, care se legana, catarat pe ulucile portitei, lalaind cat il tineau plamanii.
Ioana dadea de mancare purcelului mai in fundul ograzii, care era una cu gradina. Ii tinea ceaunul cu laturi si-l indemna:
"Mananca, baietelul mamei, hai mananca!" Porcul insa isi scoase deodata ratul din zeama de tarate si trecu la celalalt ceaun gol, scormonind dupa ramasite. Baba se supara: "Nebun esti, ori nu ti-e bine, mai porcule? Na, aici, crapa, manca-te-ar cainii!" in vreme ce porcul isi scufunda iarasi ratul pana-n ochi in laturile grase, cainele cel alb, cu mari pete negre, indrazni sa se apropie de ceaunul gol, sa vaza de a mai ramas ceva si pentru el. Baba Ioana il alunga: "Ia mai du-te dracului si tu si nu-ti baga botul!" Ascultator, cainele se retrase si dadu din coada fara a pierde nadejdea, uitandu-se cu jind si la porc, si la stapana, si la celalalt caine, o corcitura de sase luni, care sarea pe la spatele babei si hamaia arar, ca un copil jucaus.
Cand vazu baba Ioana ca porcul, in loc sa soarba, mai mult se halboreste, ii lua ceaunul, mormaind:
― Vad ca te-ai saturat si-ti arde de joaca, nebunule, si ma tii aplecata de ma dor vinele de la picioare!" Drept raspuns, purcelul grohai multumit si incepu sa caute pe jos daca n-o fi cazut vreo bucata mai buna. Negasind nimic, vru sa plece dupa stapana-sa, dar legat cu sfoara de un pociumb, trebui sa-si opreasca avantul. Cainii insa se tineau dupa Ioana care, ajungand la usa casei, aseza ceaunurile langa prag zicand: "Na, mancati si voi, lua-v-ar dracii!"
Cel mare se repezi la ceaunul gol, isi dete seama c-a gresit, se stramba la catelul care nimerise mai bine si, negasind ascultare de bunavoie, il insfaca de ceafa si-l tavali putin, ca sa-l invete minte, iar pe urma se apuca de mancare, fara sa se sinchiseasca de chelalaiturile tovarasului mai mic si nici de baba care il probozea:
"Nu va invoiti, ai, fire-ati ai dracului!"
Copilul lui Vasile se hatanea mereu pe portita, parca nici n-ar fi vorbit cu el adineaori baba Ioana.
― N-auzi tu, mai drace, ca-mi rupi tatanile? striga baba mai manioasa. Mai du-te si pe-acasa, si lasa-ma sa rasuflu, ca destul miati mancat sufletul toata vara cu celalalt smintit dimpreuna! Ori tu n-ai parinti sa te stranga de pe ulite si din curtile oamenilor?
Totusi copilul nu s-ar fi speriat de mania ei, daca nu intervenea alt glas:
― Nicule maica, vin la mama! Auzi tu, Nicusor? De ce stai sa te blesteme dansa?
Vasile Zidaru sedea peste drum si avea o muiere cat un granadir si rea de gura, de nimeni nu-i statea inainte. Copilul, balan si durduliu, nu stia decat de frica ei; altfel, toata casa il rasfata si-i rabda orice nazdravanii. Zidaru avusese trei fete si nici un baiat. Deabia dupa ce si-a maritat fetele a venit pe lume Nicu, de-i era rusine femeii ca a mai pedepsit-o Dumnezeu sa nasca tocmai la batranete si sa se trudeasca iar cu copil mic.
Pe cand Nicu scobora de pe portita si trecea drumul, baba Ioana lua din casa doua oale si merse la fantana ce se afla nitel mai incolo, langa casa jandarmilor, la marginea ulitei. Cainii o insotira voiosi, grabindu-se sa miroase toate portile si santurile, parc-ar fi uitat ceva. Nicu, desi abia apucase sa intre in curte, nu mai avu stare. Isi lua biciul si porni sageata dupa baba. Isi aduse aminte insa ca si ei au caini si se intoarse inapoi. Era o catea alba, schioapa de cand o impuscase intr-o noapte jandarmii, si atat de rea ca o tineau ziua legata ca sa nu muste pe vreun trecator. Pana sa deznoade el sfoara, Ioana se inapoia cu oalele pline. Copilul o interpela, urmando in ograda:
― Ne lasi sa ne jucam cu cainii matale si cu cateaua noastra?
Ai? Ne lasi?
Baba nu raspunse. Baietelul se obisnuise la ea, fiindca pana deunazi a tinut aci pe nepotu-sau Costica, tot de vreo cinci ani, negru ca un pui de tigan si strengar de n-avea pereche in sat.
Ramas acum singur, Nicu isi gasea petrecere cand cu cainii, cand cu gainile sau cu pisica. Ioana insa il ocara si-l alunga, dar numai din gura, caci ii erau dragi copiii si-i placea sa simta fiinta de om pe langa casuta ei, cum avusese parte toata viata.
Numai de un an statea aici, vecina cu ograda conacului. Avea casa ei mare si frumoasa in ulita cealalta, dincolo de conacul arendasului Cosma Buruiana. Acolo si-a petrecut zilele cu barbatul ei
Ionita Craciun, pe care l-a strans Dumnezeu acum vreo zece ani. Nu s-a speriat insa de vaduvie, caci ea a purtat de grija gospodariei si cand traia Ionita. El cam avusese darul betiei si, ca sa poata petrece fara suparare, s-a tinut tot de slujbe pe afara, ba primar, ba pandar, ba cine stie ce, de a avut mereu leafa de cheltuit prin carciumi.
Ioana a crescut copiii si i-a asezat pe toti bine. Feciorul a ajuns grefier la Bucuresti, doua fete le-a maritat dupa preoti, iar pe cea mai mica, pe Florica, cu Pavel Tunsu, in sat. A crezut ca Florica cu
Pavel ii vor fi toiagul batranetilor si i-a luat in casa ei, sa traiasca toti impreuna. O chema feciorul mereu la Bucuresti, la dansul, ca sa nu se mai trudeasca si sa fie tihnita dupa atata amar de munca. N-a vrut sa se instraineze de pe locurile unde s-a nascut si a imbatranit.
Implinise saizeci de ani, dar se simtea inca zdravana, macar ca i se cocarjise putin spinarea. Se hranea bine, nu-i lipsea ciocanasul de tuica la nici o masa, porc avea, pasari avea, porumb avea, era grasuna si voinica, nu ca alte femei de varsta ei.
Cand a inteles ca nu se poate invoi cu Florica, dupa ce a rabdat si a inghitit sapte ani, s-a hotarat sa o lase in plata Domnului si sa-si injghebeze alta gospodarie. Mai bine orice saracie, decat necontenita zarva, si sfada, si inima grea. Noroc ca nu apucase sa imparta toata averea copiilor si-si pastrase pe seama ei cateva petice de pamant, sa le aiba de s-ar intampla ce nu dorea si ceea ce totusi s-a intamplat. S-au despartit anul trecut prin buna intelegere.
Ginerele a ajutat-o mai mult decat fata. Fiindca avea locul acesta, langa conac, la ulita, si-a durat aici o casuta dintr-un cosar de porumb, adus pe roate, cu doisprezece boi. Ea singura l-a lipit cu lut pe dinafara si pe dinauntru, l-a varuit. Un om i-a carpit coperisul si ia facut o vatra cu o inchipuire de horn, un cotet pentru galite si altul pentru purcel. Un vecin i-a daruit doua ferestruici care nu-i mai trebuiau. Numai trei ochiuri aveau sticla: celelalte le-a astupat cu hartie de la popa Florica, dupa ce a vazut cum s-a asezat maicasa, s-a suparat ca o face de rusinea satului. Batrana i-a raspuns cu putina amaraciune:
― De, draga mamei, v-am rabdat destul
Pe urma s-a impacat si Florica si, de cum s-a desprimavarat, a trimis pe baietelul cel mai marisor, pe Costica, sa mai stea pe la bunica-sa, sa-i tie de urat si sa scape de un mancator. Copilul a necajit-o pe Ioana toata vara si toamna, pana deunazi, i-a intors pe dos casuta, strangand dupa dansul o liota intreaga de alti nebunatici. L-a tinut insa, tocmai ca sa arate ca ei au nevoie de ea, nu ea de ei.
Guraliva n-a fost baba Ioana niciodata, ci mai mult morocanoasa, desi avea o inima ca untul cel proaspat. Mai bucuroasa boscorodea singura ori cu dobitoacele, care o intelegeau si o ascultau mai bine ca oamenii. Se multumea sa preintampine orice pornire pe sfada cu un "fire-ar a dracului" modulat dupa cerintele imprejurarilor.
― Uite, maica Ioana, ca al mare nu lasa-n pace pe cocos! zise deodata Nicu, care voia sa lege si pe cainele babei de sfoara catelei schioape, ca sa se joace cu ei de-a caii.
― Huo, potaie, ce ai cu cocosul! facu Ioana fara insa a se uita, zorita cum era sa pregateasca mancarea gainilor ce incepeau a se aduna acasa de pe unde hoinareau toata ziua, fiindca incepea sa se insereze.
Mai trecu un rastimp pana ce se putu aseza pe pragul casei, cu blidul mare in poala, strigand cum facea in fiecare seara:
― Pasarelele mamii, pasarele, pasari, pasa
Gainile si puicile venira din toate partile ca niste copii ascultatori; se imbulzeau si se ciocaneau la picioarele ei. Le numara. Lipseau doua batrane si cocosul. Deserta blidul, goni cainii sa nu manance portia galitelor si porni spre ulita, chemand mai prelung:
― Pasarelele mamii, pasarele, pasari, pasa
Cand deschise portita, auzi din sus un uruit zgomotos si o trambita care tutuia amenintator. Zari in marginea cealalta a ulitei gainile scaldandu-se intr-o pojghita de pulbere, cu cocosul langa ele.
Striga necajita:
― Pasarelele mamei
Automobilul se apropia in goana mare si gainile nici nu se sinchiseau. Desperata brusc ca o sa dea masina peste ele, baba se repezi sa treaca, sa le fereasca de primejdie. Nu apuca insa sa ajunga decat pana in mijlocul ulitei. Soferul rasuci aprig volanul si automobilul tasni pe langa ea ca o sageata, gata sa intre in sant ca sa n-o calce. Tipete de femei izbucnira din masina, iar de peste drum, glasul nevestei lui Vasile Zidaru:
― Nicule, unde esti, ca te omoara masina!
Baba Ioana incremenise pe loc. Cele doua gaini fugeau cotcodacind speriate, cocosul insa, care statuse sa le apere, era prefacut Intr-o gramajoara de pene insangerate. Batrana il lua de o aripa si il tari spre casa, bodoganind inabusit:
― Fire-ar ai dracului!
5
Cu un viraj indraznet, automobilul stopa scurt in fata scarii.
Grigore, care auzise zgomotul esapamentului si semnalele sirenei, astepta pe trepte impreuna cu Titu Herdelea. Soferul inchise motorul, sari jos si se repezi de deschise portierele sa poata cobori boierii cotosmaniti in blanuri, pleduri, masti si ochelari ca niste exploratori polari.
Cel dintai, Gogu Ionescu, izbuti sa se descurce din invelitori si sa ia contact cu pamantul. Statuse langa sofer. Era enervat si plictisit din pricina emotiilor calatoriei. Stranse mana lui Grigore, declarand ursuz:
― Dragul meu, bine te-am gasit, dar sa stii ca pe mine nu ma mai prindeti pentru astfel de experiente! M-am saturat!
― Ce s-a intamplat, Gogule, de esti asa de suparat? intreba tanarul Iuga, nepricepand nimic.
― Daca nevasta-ta are pofta de emotii tari, sa-si aleaga alti clienti, nu pe mine, urma Gogu Ionescu, smulgandu-si ochelarii de pe fata.
― Gogule, esti un caraghios! striga un glas vesel de femeie. Ti-e frica sa mergi cu automobilul! Sa-ti fie rusine!
Toti rasera, numai Gogu se infurie:
― Desigur. Eu n-am temperament pentru aventuri si nici n-am chef sa-mi frang gatul pe sosele de dragul sportului automobilistic!
Supararea lui inviora pe ceilalti, care intre timp isi scoasera mastile si ochelarii. O clipa mai statura in fundul masinii toti trei, asa cum calatorisera, Nadina la dreapta, Eugenia la stanga si intre ele
Raul Brumaru. In sfarsit, Nadina se ridica in picioare, zicand:
― Toate ca toate, dar cu baba, adineaori, a fost serios! Daca
Rudolf n-avea prezenta de spirit, ori intra ea sub roate, ori intram si ne rasturnam noi in sant Bravo, Rudolf!
Soferul zambi recunoscator, iar Nadina se arunca drept in bratele barbatului ei, continuand cu glas conventional tandru:
― A, Grig, micule, ce dor mi-a fost de tine!
Grigore ii saruta obrazul, jenat de cuvintele ei si mai ales de felul cum le-a rostit. Numai acuma recunoscuse pe Brumaru. In acelasi moment privirea lui alunecase dincolo de masina, pe rondul cu flori rosii, inima inflorita pe care iubirea lui o asternuse in fata cuibului
Nadinei. Intinse mana lui Brumaru, murmurand nehotarat:
― Tu erai? Nici nu te recunosteam sub deghizarea asta
Nadina interveni repede cu explicatia:
― L-am cules si pe el, ca sa fim compania mai mare Nu te superi?
― O, se poate? Din
Vmse sa zica "dimpotriva", isi lua seama, se intrempse, ocoli masina pe la spate, si, sarutand mana Eugeniei, o ajuta sa coboare.
Cativa servitori se invarteau sa descarce lucrurile si nu stiau ce sa faca. Nadina observa si zise soferului:
― Vezi, Rudolf, sa nu se piarza ceva de-a conitei Jenny!
Titu Herdelea statea deoparte foarte rusinat ca nimeni nu-l baga in seama. Grigore il vazu, isi aduse aminte de el si se grabi sa-si repare greseala:
― Dati-mi voie! L-am uitat, uita-l-ar necazurile! Sa va prezint pe prietenul si musafirul meu Titu Herdelea!
Tanarul se inclina surazand discret. Nadina il examina o secunda si-i intinse mana. Titu nu se uitase bine la ea; numai atata vazuse, ca e foarte frumoasa. Eugenia ii surase dragalas, zicand:
― Ce surpriza!
― De altfel, voi trebuie sa-l cunoasteti, ca doar v-ati intalnit impreuna! spuse Grigore lui Gogu, observand ca priveste pe Titu ca pe un strain necunoscut. E cumnat cu Jenny si face poezii!
― A, da, fireste! facu Gogu apropiindu-se de tanarul Herdelea.
Asa-i! Ce mai faci?
Tot nu-si amintea de el, dar nu voi sa arate ca nu l-a recunoscut.
Se jena sa para ca n-are memorie, fiindca asta ar fi semn de batranete. Titu vazu incurcatura lui si avu un cutit in inima, gandindu-se cum l-a mai invitat asta-vara sa vie incoace si sa stea la dansul si toata ziua numai poezii sa scrie. Schimbara doua vorbe si apoi Gogu se intoarse iar la Grigore:
― Puiule, noi nici nu ne mai urcam, ne ducem acasa, la Lespezi, ca am dat ordin sa faca foc si sa ne pregateasca masa Of, si cand ma gandesc ca tot cu masina trebuie sa mergem!
Tanarul Iuga protesta ca nu poate sa nu se odihneasca macar cateva minute, fara sa mai puie cat s-ar mahni batranul.
― Se vede ca te-a zdruncinat rau de tot masina daca-ti trece prin minte sa faci asemenea mojicie! observa batjocoritor Nadina, adaugand apoi simplu: Aideti inlauntru! Jenny draga, te rog!
Raul!
In hol ardeau lampile si era caldut, iar dulceata astepta oaspetii.
Curand aparu si batranul Iuga, care imbratisa foarte afectuos pe
Nadina:
― In sfarsit, am mai pus si noi mana pe tine, strengarita frumoasa si nestatornica!
Ea, magulita, il saruta, murmurand dragalas:
― Cine-i mai dulce si mai adorabil ca taicutul nostru?
Gogu profita sa se planga iarasi de peripetiile calatoriei. Au avut trei pane de cauciuc si doua la motor. Au omorat nenumarate gaste, rate, gaini si un purcel. Erau sa calce nu se stie cati oameni si sa se ciocneasca cu diverse care si carute. Si asta se cheama, pentru
Nadina, placere. De vina insa e numai Grigore, fiindca i-a permis sasi cumpere automobil cand in toata tara de-abia sunt doua-trei duzini de descreierati cu asemenea dihanii periculoase. Nu e pacat sa cheltuiesti o avere ca sa platesti intai masina si pe urma o leafa de profesor universitar unui parlit de neamt, care sa o conduca, in loc sa mergi binisor cu trenul ca toata lumea cu scaun la cap?
― Mais voyons, Gogule, si c est sérieux tu es plus que ridiculel1 zise
Nadina. Cred ca-mi pot permite si eu o placere cum va permiteti voi atatea! Maine-poimaine, cand si barbierii vor avea automobilul la usa frizeriei, n-are sa ma mai intereseze. Azi insa un "Benz" solid si elegant poate sa-ti dea frisoane!
― Mersi, eu renunt la frisoane d-astea! striga Gogu cu mainile spre tavan, starnind ilaritate generala.
Peste cateva minute isi lua ramas bun. Eugenia invita pe Titu sa mearga si pe la ei, desi ei nu sunt asa de bine aranjati la Lespezi.
1 Dar, Gogule, daca e serios, atunci tu esti mai mult decat ridicol! (fr.)
― Ai sa ne faci placere, adauga ea cu un suras bun. Dar sa nu amai, ca noi nu zabovim pe aici mai mult de cateva zile!
― Am sa viu chiar maine! murmura Titu Herdelea fericit.
― Foarte bine! Nu-i asa, Gogule? zise Eugenia catre barbatul ei.
― Mai incape vorba! aproba dansul. Ce zici tu e sfant!
Dupa plecarea lor, Nadina povesti cate ceva din vilegiatura ei prelungita, adresandu-se insa mai cu seama batranului Miron. Apoi deodata se intrerupse si spuse lui Grigore:
― Micule drag, nu vrei tu sa te ocupi putin de Raul, sa-i dea o camera, sa se instaleze? Te rog, dragul meu El e mai strain!
Tanarul Iuga conduse pe Brumaru. Titu Herdelea ii insoti de teama sa nu fie aici de prisos. Observase putin pe Nadina si i se parea tot frumoasa, dar de o frumusete care il uluia si-l cutremura.
Miron Iuga ramase in patru ochi cu Nadina, o privi un rastimp atat de scrutator, ca ea se mira si intreba:
― Vrei sa-mi spui ceva, taicutule?
― Da! facu batranul cu seriozitate. Am aflat ca vrei sa vinzi
Babaroaga!
― A, asta e? zise Nadina cu un fel de deceptie. Te intereseaza?
― Trebuie sa-ti inchipui cat de mult, raspunse Miron. Poate c-as cumpara-o eu.
― Bine, sa stam de vorba! surase Nadina. Desi nu-mi place sa fac afaceri cu rudele, dar taicutul drag merita o exceptie. Vrei o arvuna de la mine? Uite!
Il saruta pe amandoi obrajii. Batranul ii lua capul in maini, o privi in ochii lunecosi:
― E foarte serios, Nadino!
― Evident! confirma ea cu acelasi suras indiferent.
Miron Iuga nu era tocmai multumit cu raspunsurile ei. I se parea ca prea a luat in gluma propunerea lui. Poate ca pentru ea vanzarea unei mosii n-are importanta unei tranzactii serioase, dar se mai poate sa fie si un fel de a se strecura Se retrase, ca s-o lase sa-si odihneasca putin si ea oboseala drumului. Astfel Grigore, cand se intoarse, o gasi singura intr-un fotoliu, cu ochii inchisi, parc-ar fi dormitat.
― De ce l-ai adus aci pe asta? ii zise el cu imputare, observand ca ea e treaza.
― Care asta? se mira ea. Apoi rase scurt, ironic: Pe Raul? O, o! Iar esti gelos, Grig? Nu te mai vindeci de boala asta urata?
Se scula, intinse bratele in laturi, ca si cand ar fi asteptat o imbratisare. Corpul ei zvelt si nervos avea o vibratie nevazuta, care raspandea imprejur moleseala si ispita. Se uita la Grigore cu niste ochi blanzi in care palpita o neastamparare eterna. Gura ei fina sopti melodios:
― Prostule mic Nu ma mai iubesti?
Barbatul respira aerul ei, cauta sa reziste si isi dadea seama ca se pierde. Ii trecu prin gand cu o fulgerare dureroasa ca isi bate joc de el. Pe urma i se topira toate gandurile in minte intr-o singura dorinta stapanitoare. Ea se apropiase si-si lipise corpul de el cu bratele mereu rasfirate. Nu mai vedea decat ochii ei, gura ei, sanii ei. O cuprinse brusc de mijloc si o rasturna pe fotoliu, acoperind-o cu sarutari lacome. Nadina ii murmura la ureche cu acelasi glas:
― Nu aici Nu vreau aici
Ii aluneca din brate. Apoi il lua de mana. Si el o urma ca un caine credincios.
6
A doua zi, indata dupa dejun, Titu Herdelea se retrase sa se pregateasca pentru plecarea la Lespezi. Toata noaptea isi facuse planuri, iar dimineata le-a aruncat ca fiind inutile. De la Gogu
Ionescu nu mai avea nimic de asteptat. Daca nici macar nu l-a recunoscut!
Isi amintea el, de cand a venit, ca satul Lespezi e aproape de tot, cam distanta dintre Pripas si Jidovita, pe care o facea odinioara in fiecare zi de cate doua si trei ori. Pentru orice eventualitate vru sa intrebe pe logofat. In ograda conacului dadu peste un flacau care i se paru cunoscut si care scosese palaria, zambind.
― Ce faci pe aici, domnule caprar? zise Titu, aducandu-si aminte deodata de Petre Petre de la cizmarul Mendelson.
― Iaca sosii si eu acasa ieri si am venit pe la curte, raspunse
Petre.
Tanarul Herdelea ii dadu mana. Flacaul se oferi bucuros sa-l conduca el pana la Lespezi, fiindca tot n-are nici o treaba. Sub pretext ca umbla sa se intereseze de despagubirea ce o fagaduise boierul cel batran pentru accidentul cu padurea din iarna trecuta, venise sa vaza nitel pe Marioara. Din pricina musafirilor si mai ales a
Nadinei, insa, la curte era zarva mare si toate fetele alergau si zoreau ca sfarlezele, incat de-abia a putut schimba doua vorbe cu
Marioara. Era multumit si cu atata. Daduse ochii, de altfel, si cu boierul Miron, care l-a laudat ca s-a purtat vrednic la ostire.
Pe drum, din vorba-n vorba, Petre se racori, tanguindu-se ca ar vrea sa se aseze si dansul, ca biata Marioara destul l-a asteptat doi ani, dar nu stie daca se va putea inlesni sa faca nunta in iarna asta, ca o nunta costa bani multi si nici fata n-are, nici el. Titu Herdelea, fara sa vrea, isi aduse aminte de Ion al Glanetasului, care tot asa se plangea de saracie. Il mangaia cu cate o vorba, cum se pricepea, mai mult ca sa zica ceva.
― Dar poate ca s-or indura boierii sa ne dea pamant, ca asa se aude! zise Petre, uitandu-se la el intrebator, ca si cand s-ar fi agatat de un fir de nadejde.
― Cum sa va dea boierii? se mira Titu. De pomana? Sa imparta cu voi mosiile?
― Apoi da, ca dumnealor au prea mult si noi n-avem deloc, facu flacaul. De altminteri, am auzit si la Bucuresti pe multi boieri ca trebuie sa se imparta mosiile la oameni, ca nu-i drept ca tocmai oamenii sa n-aiba pamant, care il muncesc.
Tanarul Herdelea clatina din cap:
― De, bine ar fi sa fie cum zici, dar eu, iti spun verde, nu cred.
Nimeni nu imparte de bunavoie cu altii ce are. Dumneata ai imparti, spune drept?
― Asa-i, nici vorba, murmura Petre abatut. Dar atunci noi trebuie sa pierim, ca nu mai putem duce povara.
Mersera cateva clipe tacuti, apoi flacaul urma, parca I-ar fi chinuit un singur gand:
― Daca dumnealor nu se indura de bunavoie, cine poate sa-i sileasca? Noi n-avem nici o putere
Titu observa deceptia tovarasului sau de drum, ii parea rau ca i-a sfaramat o speranta si nu stia cum s-o dreaga. Din fericire, ajunsera in Lespezi si astfel putu schimba vorba:
― A, dar e aproape de tot Nici n-apuci sa pornesti si ai sosit!
Dintr-o ograda le iesi in cale, grabit si important, un om in capul gol, cu parul lung si incalcit, cu o barbuta cafenie, rara, cu niste ochi mari, negri, foarte vii, imbracat cu un suman larg, cenusiu, care-i ajungea pana la genunchi, descult si cu o traista vargata in bat. Se adresa lui Titu, parca I-ar fi pandit de mult, cu un glas limpede, cu privirea arzatoare:
― Nu trece nepasator, boierule, ca s-apropie ziua judecatii si are sa-ti para rau ca n-ai ascultat glasul. Trambitele dreptatii suna si oamenii nu le aud, ca si-au astupat urechile cu noroiul pacatelor. Si vor veni calareti cu sabii de foc pe armasari albi, iar oamenii se vor minuna si nu vor pricepe ca i-a trimis Dumnezeu sa pedepseasca lumea cea plina de rele
Titu asculta navala de vorbe, uluit mai ales de infatisarea omului.
Petre il ostoi:
― Lasa, mai nene Antoane, ca dumnealui n-are vreme de brasoavele tale!
Omul se incapatana:
― Nu-s brasoave, mai Petrica! Numai cei nepriceputi nu pot patrunde rostul cuvantului, ca eu nu vorbesc din capul meu, ci vorbesc dupa poruncile celui care stie toate cate sunt si nu sunt!
― Bine, bine, ramai sanatos! facu Petre, pornind inainte cu
Herdelea si spunandu-i pe urma ca Anton e un sarman care a fost calugar pe undeva, s-a smintit, a fugit din manastire si acuma, de ani de zile, propovaduieste nazdravanii si traieste din mila oamenilor.
Conacul din Lespezi era batran, modest si prietenos. In curtea larga, inconjurata de acareturi, statea stinghera o cabrioleta cu un cal negru. Titu Herdelea recunoscu pe fiul arendasului Plata-monu, pe care-l intalnise deunazi cu invatatorul Dragos. Tanarul ii spuse ca e aici cu tatal sau, care a venit la Gogu Ionescu, proprietarul mosiei.
El n-a vrut sa intre, pentru ca il plictisesc conversatiile de afaceri.
Intre timp Petre se intelese cu Ileana sa vesteasca pe boieri ca a sosit un domn de la Amara. Si numaidecat fetiscana pofti pe Titu in casa. Eugenia il primi dragalas:
― Ai venit? Ce bine-mi pare!
Intr-adevar, se bucura. Avea acum douazeci si cinci de ani si era maritata de patru. Gogu Ionescu o iubea ca si in prima zi si ii indeplinea toate dorintele, dar avea aproape de doua ori varsta ei.
Eugenia nu-si permitea nici macar sa se gandeasca la alti barbati, socotind ca datoreste sotului ei nu numai credinta, ci si recunostinta pentru devotamentul lui fara margini. Totusi simtea uneori nostalgii nelamurite, pe care nu i le astampara viata moderna cu artificiile si conventiile ei. Nadina glumea si nu intelegea cum poate o femeie frumoasa ca Eugenia sa fie fericita cu Gogu, care a ajuns sa-si vopseasca si parul ca sa para mai berbant. In realitate, Eugenia, desi isi insusise felul de a fi si obiceiurile lumii in care traia, ramasese sufleteste fata preotului Pintea de la Lechinta. De aceea se simti in tovarasia tanarului Herdelea parca s-ar fi intors cateva clipe acasa. Vorbira despre Laura, sora lui, si despre George, fratele ei, isi adusera aminte de Sangeorz si numai de oameni si lucruri din
Ardeal. Pe urma isi lua seama, zambi melancolic:
― Dar Gogu intarzie cu arendasul lui Ia sa-i spunem c-ai venit!
Intredeschise o usa. De dincolo raspunse glasul lui Gogu:
― Gata, suflete scump
Aparu in deschizatura, vazu pe Titu:
― A, de ce nu m-ai vestit, puisor iubit? Eu ispravisem de mult cu grecul socotelile si ne-am apucat sa facem nitica politica!
Scutura calduros mana musafirului. Parea mai tanar ca ieri si era bine dispus. Chema dincoace si pe Platamonu, il ocari ca l-a inselat, dar il pofti sa mai stea, sa ia o cafea buna, cu toate ca nu merita decat puscarie pe viata. Grecul radea cordial, se scuza ca mai are putina treaba in sat si apoi e dator sa se prezinte conitei si stapanei
Nadina. Se oferi chiar sa duca si pe tanarul Herdelea inapoi la
Amara, daca-i face placere.
― Atunci mai zaboveste prin sat, zise Gogu, jovial. Ca doar n-o sa indraznesti sa-mi momesti oaspetii cu teleguta dumitale? De altfel, fii sigur ca Nadina nu e grabita sa-ti vaza mutra, caci stie bine cat o inseli si pe ea!
Conduse pe Platamonu si apoi se intoarse frecandu-si mainile de multumire:
― Ei, acuma sa vedem ce mai spune poetul nostru!
Il descusu cand si cum a venit in tara, ce-a facut aici, ce rost si-a gasit. Auzind deslusirile tanarului, se indigna, se scuza si striga:
― Dar se poate una ca asta? Un poet ardelean sa nu se poata aciua in Romania? Revoltator! Bietul baiat!
Tanarul Herdelea era miscat de atata interes, iar Gogu, in cele din urma, declara patetic:
― Te rog sa faci bunatatea si sa nu fii amarat! Asta-i una! Iar al doilea sa stii ca eu, asta care ma vezi, voi avea grija ca poetul familiei noastre sa se simta acasa la el in tara romaneasca! Nu-i asa, suflete scump? adauga scurt catre nevasta-sa.
― Fireste! ciripi Eugenia. Trebuie sa facem ceva pentru el!
Cand in sfarsit reveni Platamonu sa ia pe Titu, Gogu gasi un nou pretext sa-l ocarasca:
― Fiindca ne-ai luat musafirul, sa stii ca am sa-ti scumpesc arenda! Si spune-i conitei Nadina ca maine mergem sa dejunam la ei, ca s-o invat sa-ti scumpeasca si ea! Uite asa, Efialte!
7
Platamonu mana calul, vorbea cu Titu Herdelea si cu fiul sau, dar gandurile ii rataceau in alta parte. Nu voia sa arate nici chiar iubitului Aristide, lumina ochilor lui, cata zbuciumare ii pricinuia drumul acesta la Amara. De rezultatele ce le va obtine depinde viitorul familiei Platamonu. Ii era drag pamantul nu numai pentru castigul ce-l produce, daca e muncit bine si cu chibzuiala, ci mai ales pentru stabilitatea ce o ofera posesorului. A fi proprietar de mosie i se parea cea mai mare fericire si a fost visul lui de cand s-a apucat de arendasie. Acuma in sfarsit visul se apropia de implinire. O proprietate mai frumoasa ca Babaroaga nici nu se putea. Numai la pret sa se nimereasca. Pe Nadina o stie vesnic in nevoie de bani. I-a avansat si el de atatea ori. Si la proprietatea pamantului nu tine deloc, ba o considera o corvoada. Ea insasi l-a intrebat astaprimavara daca nu-i poate gasi un cumparator serios si a adaugat ca vor sta de vorba la toamna, cand el a observat modest ca amatori ar fi, daca ea n-ar pune conditii prea grele, fiindca banii s-au scumpit rau in timpurile din urma, iar pamantul nu mai renteaza ca odinioara. Fireste, facuse aluzie ca el ar fi amatorul si ea a inteles.
Era grec nascut in tara. Nu stia greceste decat vreo zece cuvinte.
Dragostea pentru elenism si-a manifestat-o botezandu-si copiii cu nume eroice, baiatul Aristide si fata Elena. Altfel se naturalizase si spera ca fiul sau, facand politica, va ajunge deputat. De aceea cheltuia cu el sa studieze dreptul si-i implinea toate dorintele.
Aristide insa nu mostenise harnicia tatalui sau. Ii placeau mai mult petrecerile si femeile, decat cartile. Era de trei ani student si inca nu luase nici un examen, pretextand ca vrea sa fie perfect pregatit.
― Noroc, noroc, cucoane! ii striga Carciumarul Busuioc, din prag, vazandu-l trecand.
Arendasul raspunse vesel cu o gluma. Stia sa vorbeasca dupa inima taranilor si se bucura de simpatia lor mai mult ca ceilalti mosieri dimprejur. Oamenii cu necazuri intai la grecul alergau, fiindca el nu era mandru, ii asculta totdeauna si ii multumea macar cu o vorba buna.
Trase in ograda conacului, nu in fata castelului, ca sa nu indispuie pe boieri. Avusese intentia sa ia si pe Aristide la intrevederea cu Nadina: in fata unui barbat nostim orice cucoana tanara vrea sa ramaie numai fermecatoare. In ultimul moment se razgandi.
Cine stie cum se pot intoarce lucrurile si de ce sa fie baiatul de fata daca s-ar intoarce in rau?
Dupa primele schimburi de cuvinte, Platamonu isi zise ca intelept a procedat lasand pe Aristide pe-afara. Nadina era cu barbatul ei si cu Raul Brumaru, si il intampina cu o dragalasie care nu-i prevestea nici o bucurie:
― Tocmai despre dumneata vorbeam Parca-ai dat cu bobii!
Arendasul isi compusese surasul de circumstanta si-i saruta mana. Barbatii se retrasera cu explicatia ca fiind vorba de afaceri
Il pofti sa seaza pe fotoliul ce-l ocupase Raul, langa caminul in care fosneau cu flacari lenese doua buturugi uriase. Se aseza si ea pe celalalt fotoliu, murmurand feciorelnic:
― Asa Acum putem vorbi linistiti!
Platamonu cunostea ceremonialul. Excesul de gentilete inseamna ca are mare nevoie de bani. Incerca sa previe primejdia si incepu sa-i pomeneasca despre recolta care Ea il intrerupse razand:
― Stiu, stiu Totdeauna recolta e sub prevederile cele mai pesimiste, fiindca a plouat sau a fost seceta, si niciodata n-are pret, fiindca s-au scumpit banii. Mai bine sa-ti spun eu ceva mai interesant!
Ii spuse ca in cele trei luni, cat a stat in strainatate, a avut cheltuieli exorbitante, ca a trebuit sa faca apel si la barbatul ei, desi i-a fost penibil pentru ca Grigore are amabilitatea sa nu se amestece in socotelile ei si nici ea, in schimb, nu vrea sa-i ceara nimica, mai ales in cazuri cum a fost calatoria recenta, intrucatva impotriva vointei lui. Platamonu isi permise sa observe ca dansul a raspuns prompt la scrisoarea dumneaei si i-a trimis cu cateva luni de anticipatie castiul de toamna, desi numai biet de el stie cum a facut rost de o suma atat de grea in niste vremuri atat de nenorocite.
Nadina nu se tulbura. Ii multumi cochet si continua ca s-a intors literalmente fara franc, ba chiar cu o datorie la fratele ei, Gogu. A venit acuma la tara, cu toate ca ar fi avut mare nevoie de putina odihna dupa atatea osteneli, numai spre a se intelege cu el ca sa-i avanseze cat mai curand castiul viitor sau cel putin o buna parte, ca sa-si poata lichida plictiselile materiale.
Arendasul suspina adanc. In loc de vanzare, arenda anticipata ― bun noroc. Si cu ce sperante asteptase el toamna asta! Raspunse trist ca a fost totdeauna dornic sa-i satisfaca orice pretentii si a facut toate sacrificiile ca sa iasa cu fata curata. Din nefericire, imprejurarile nu i s-au aratat favorabile. A muncit din rasputeri si in zadar. E amenintat sa-si piarza si micul capital cu care a venit pe mosiile astea. Dumneaei vrea arenda inainte, iar el n-a putut acoperi nici pe cea veche. Se ofera sa-i dovedeasca indata, cu creionul in mana, ca oricat s-ar sforta, nu e chip sa realizeze, cu preturile de azi, nici macar trei sferturi din arenda, fara sa se gandeasca la un castig cat de mic pentru dansul, pe care I-ar merita, caci depune o munca supraomeneasca Nadina isi pierdu dragalasenia o clipa. Se reculese insa repede si surase: arendasi sunt destui, numai mosii sa fie. Platamonu confirma ca, da, sunt, dar depinde cum sunt. S-apoi cine cunoaste meseria nu poate oferi nici jumatatea arendei pe care el a platit-o pentru ca asa a apucat. Adevarat ca prin unele parti sau mai urcat arenzile. Dar acolo se speculeaza taranii pana la exasperare si nu se stie daca nu vor avea urmari triste. Taranii s-au desteptat, vor ei insisi pamant si nu mai rabda fara a cracni inselaciunile si neomenia. Chiar si pe aici, unde sunt invoieli cinstite si nu-i pagubeste nimeni nici cu o para, se codesc, si se framanta, si murmura. Ce o fi pe-acolo, Dumnezeu stie
Pe Nadina o plictisea polologhia asta. Arendasul observa si-si opri elocventa. Urma o pauza mai lunga. Nadina il privea cercetator, parc-ar fi vrut sa afle ce se ascunde sub vorbaria grecului, care facea o figura blanda, aproape umila si mai cu seama impenetrabila.
― In sfarsit! zise brusc Nadina, enervata putin si cu un gest ca si cand s-ar fi hotarat sa puie capat convorbirii.
Lui Platamonu i se paru ca a intins prea mult coarda si astepta un prilej sa dea inapoi. O stia excesiv de ambitioasa si in stare intradevar sa-si caute alt arendas. Ar fi culmea ca, in loc sa cumpere mosia, sa o piarza de tot.
In momentul acesta intra Grigore. O anunta ca au venit niste tarani care vor sa o roage sa-i asculte si pe ei, ca si ei ar dori sa cumpere mosia. Nadina se ridica surprinsa:
― Dar nici n-am discutat cu domnul asa ceva!
Era incurcata. Grigore staruia sa-i primeasca. Satenii sunt banuitori si, daca n-or auzi un raspuns din gura ei, se vor crede nedreptatiti. Nadina n-avusese relatii cu taranii si nici nu voia sa aiba. Ii socotea salbatici si rai. Dupa o ezitare, zise dand din umeri:
― Bine, daca crezi tu, Grig Dar vezi sa nu-mi faca murdarie ori sa-mi umple casa cu cine stie ce mirosuri!
Luca Talaba intra cu cativa tovarasi, aducand o unda violenta de usturoi, care cuprinse repede toata odaia.
― Aideti, spuneti conitei fara frica tot ce aveti pe inima! ii indemna Grigore.
Pe tarani ii vestise adineaori Carciumarul Cristea ca grecul a trecut spre curte sa mantuie tocmeala pentru Babaroaga. Dupa convorbirea de ieri cu boierul Miron, oamenii s-au mai sfatuit si s-au inteles sa nu se dea batuti, ci sa staruie si la cuconita de la
Bucuresti. Acuma insa erau zapaciti, mai cu seama ca se afla de fata si arendasul. Intr-un tarziu, Luca Talaba, biruindu-si sfiala, vorbi uitandu-se drept in ochii Nadinei:
― D-apoi, conita, sa nu va suparati ca am cutezat, dar noi, daca am auzit ca umblati sa vindeti mosia, ne-am tot chibzuit si am socotit ca de ce s-o instrainati, ca doar noi am muncit-o totdeauna si ne-om invrednici si noi sa
Pe Nadina o indispusese intai Platamonu, pe urma mirosul de usturoi si vorbaria taranului. Ea in realitate nu se gandea sa vanza
Babaroaga. A spus asta-primavara arendasului c-ar vrea sa scape de mosie, dar fara sa fie hotarata si mai mult ca sa zica ceva, fiindca omul nu pleca si nu-l putea concedia nedelicat, tocmai cand ii numarase o suma de bani. Se pare ca dintr-o vorba aruncata a iesit o intreaga poveste. Ieri, pe nepusa masa, socrul ei; azi, taranii.
Acuma se dumeri pentru ce s-a plans adineaori Platamonu ca e prea grea arenda. Nu-si putu ascunde un suras ironic, aruncandu-i o privire. Sedea in acelasi fotoliu, cu ochii la tarani, cu o mirare incremenita pe fata, care voia sa-i mascheze turbu-rarea, caci in creieri ii ardeau usturator numai cuvintele: "Uite norocul meu!"
Cand crezu ca au vorbit destul, Nadina ii intrerupse, spunandu-le ca deocamdata n-are de gand sa-si vanza proprietatea si ca e multumita cu Platamonu, care plateste cinstit si nu asupreste lumea.
Oamenii se grabira sa aprobe ca sa nu se supere arendasul:
― Noi ne-am invoit totdeauna cu dumnealui, ce-i drept nu-i pacat!
Daca s-ar hotari, continua Nadina, ii va asculta si pe ei, nu-i va uita. Sa nu se ia insa dupa zvonuri, ca zvonurile le scot cei care au anume interese ori care nu sunt cu sufletul curat. Platamonu inghiti in sec, desi ea nu se uitase la el, si nici taranii.
Ramanand iar singuri, arendasul intreba bland:
― Atunci cu mine ce faceti, conita?
Nadina raspunse simplu:
― Am sa reflectez si sa vad ce pot face.
Platamonu simtea ca-i fuge pamantul de sub picioare. Incerca sa insite: cand sa mai vie? Doamna ezita: nu stie cate zile mai ramane pe aici si
― V-ati suparat pe mine, conita? zise arendasul deodata, desperat.
― O, de ce? facu Nadina, intinzandu-i mana. Nu mi-ai facut nimic. Se poate?
Coborand treptele, Platamonu baigui in sine, amarat: "Bine am nimerit-o, n-am ce zice! Bravo mie!"
8
Marti dupa-amiaza incepu o ploaie marunta, rece. A inceput domol ca sa tie lung, ca ploile adevarate de toamna. Gogu Ionescu venise cu Eugenia la dejun, la Amara. A fost o masa vesela, sfarsita cu planurile de intoarcere la Bucuresti. El trebuie sa fie joi negresit in capitala. Nu poate intarzia nici un ceas. E doar deputat, peste vreo doua saptamani se deschide Camera si in prealabil e obligat sa ia contact cu amicii politici. Propuse lui Titu Herdelea sa mearga cu ei, dar Grigore protesta: se poate sa-i rapeasca oaspetele? El avea de gand sa-l trimita cu Nadina, ca sa nu plece singura cu Brumaru.
Mai inainte de a se aseza la masa, Grigore luase la o parte pe
Gogu si pe Titu la o consfatuire intima. Cand afla Gogu despre
Baloleanu, se supara. Cum isi inchipuie ca Baloleanu va face intradevar un serviciu dezinteresat? Se vede ca Grigorita nu-l cunoaste, desi i-e prieten. Are sa-l poarte cu vorba pana i se va uri si va renunta! Grigore protesta mai cu jumatate gura, adaugand ca, in orice caz, baiatul, adica Titu, nu poate ramanea in vant si ca prin urmare
― Uite, eu te asigur ca in douazeci si patru de ore dupa ce sosesc in Bucuresti, tanarul va fi plasat! facu deputatul cu emfaza.
Are cuvantul meu! Si eu nu sunt Baloleanu!
― Evident, daca vrei tu sa te ocupi zise Grigore. Dar si tu esti cam lasator, draga Gogule, si
― Te rog, te rog! rase Gogu. Stiu eu cand trebuie sa fiu lasator si cand nu!
― Ai noroc! sopti Grigore lui Titu, ramanand pe urma un moment in doi. Se vede ca te protejeaza Eugenia, de l-a cuprins atata energie!
Tanarul Herdelea nu scoase nici un cuvant, ci numai ascultase cu entuziasm. Degeaba, s-a nascut in zodia norocului, isi zicea in gand, incantat. Si la masa a mancat cu pofta, iar la urma, venind vorba de doine ardelenesti, a cantat Lunga-i drumul Clujului si a starnit ovatiile tuturor. Pana si Miron l-a felicitat, in vreme ce Nadina, care obisnuia sa strambe din nas cand auzea muzica romaneasca, ii lua promisiunea sa-i cante la Bucuresti toate doinele pe care le stie
Gogu si Eugenia plecara pe ploaie. Nadina, vazand din usa cum rasucea firele de apa un vant aspru, se zbarli:
― Mi se pare ca eu voi fi inaintea lor la Bucuresti.
Batranul Iuga isi freca mainile multumit:
― Lasa, draguto, ca asta e minunata pentru semanaturile de toamna! Asta face multe milioane, multe de tot!
― O fi, papa, dar eu nu sufar ploaia nici la oras! La tara barem o detest!
Grigore se schimbase de cand sosise Nadina. Numai dupa ce a strans-o iar in brate si-a dat seama ca fara ea viata lui ar fi zdrobita.
Ii scuza toate greselile, acuzandu-se pe sine pentru ele. O femeie ca ea are dreptul si chiar datoria sa traiasca, sa se bucure de omagiile lumii, nu sa vegeteze in umbra, cum ar fi vrut-o el dintr-un egoism meschin. Rezistenta ei fireasca el a socotit-o lipsa de atasament veritabil. I-a imputat cochetaria ca o crima, in loc sa o vada drept ceea ce este: dorinta fireasca de a straluci. El n-a inteles ca, prin persistenta ei de a-i oferi mereu ceva nou, de a fi vesnic alta, ea cauta si izbutea sa-i fie amanta si sotie in acelasi timp. Daca el n-a fost in stare sa-i admita nici capriciile cele mai obisnuite, daca i-a facut o vina din placerea de a dansa sau de a calatori!
De altfel, si acuma trebuia sa se observe la fiece moment ca sasi domine instinctele. Prezenta lui Raal Brumaru continua sa-l sacaie, desi nenorocitul facea sfortari uriase sa-si dovedeasca utilitatea: povestea anecdote, trantea calambururi neroade, se interesa de cresterea vitelor si asculta ca un martir teoriile agricole ale lui Grigore, juca tabinet cu batranul si se tutuia cu tanarul
Herdelea, fiindca observase ca Grigore tine la el, cauta sa invioreze pe Nadina cu glume frantuzesti cand o vedea prea plictisita Totusi
Grigore nu-l slabea din ochi si-i urmarea discret toate miscarile, oricat recunostea in sinesi ca exagereaza. Se surprindea suspectand si pe Nadina, chiar in clipele cele mai intime. I se parea ca sarutarea ei n-a fost sincera, ca a rostit cutare cuvant de iubire cu o intonatie ciudata Ii era mereu teama ca isi bate joc de sentimentele lui.
Noua inflacarare amoroasa il indemna sa-si grabeasca si el plecarea la Bucuresti. Cel mai tarziu peste o saptamana ispravea aici toate treburile. Incerca sa momeasca pe Nadina sa-l astepte.
― Cred ca as muri daca ar trebui sa mai stau o saptamana in noroaiele astea infernale! zise ea surazand. De ce nu renunti si tu o data pentru mine la teribilele voastre afaceri? Sa plecam impreuna.
Grigore fagadui ca pana duminica termina, dar pe ea n-o mai retine: nu vrea sa se simta rau; doreste chiar s-o stie numai vesela si fericita.
Hotarara sa plece joi. Ploua insa asa de urat, ca Nadina a amanat-o pentru vineri. Grigore a inteles ca a fost un pretext ca sa mai ramaie o noapte. Era fermecat.
Dimineata de vineri vestea o zi buna. Ploaia incetase de cu noapte. Pe ulita insa noroiul si baltoacele erau pana la genunchi.
Automobilul trase la scara, inconjurand rondul in forma de inima impodobit cu flori rosii tomnatice, care radeau sub mangaierea soarelui iesit brusc din panzisul de nori. Cand se urca in masina, dupa ce se sarutase de mai multe ori cu Grigore, Nadina vazu florile si-i zise dragalas:
― Uite inima ta, Grig.
Printre servitorii ce se imbulzeau sa fie de folos la plecare, Titu
Herdelea zari pe Petre, care dadea tarcoale curtii si de dragul
Marioarei, si in speranta ca se va putea oplosi si dansul pe aici.
Dupa ce se desparti de Miron Iuga si multumi induiosat lui Grigore, tanarul Herdelea dadu mana si cu Petre:
― Ramai sanatos si s-auzim de bine!
― Dumnezeu sa va ajute, conasule! raspunse flacaul cu glas fierbinte.
Auzind glasul strain, Nadina intoarse capul. Privirea ei curioasa se incrucisa un moment cu privirea lui stralucitoare.
Masina porni pe aleea pietruita, mergand la pas, fiindca Grigore ii insotea, cu capul gol. Nadina, intre cei doi barbati, ii facea bezele cu mana inmanusata, ridicata in sus. Cand ajunsera la poarta,
Grigore striga soferului sa opreasca putin. Se sui pe scara:
― Iertati-ma, va rog mult, sa spun Nadinei doua vorbe la ureche
Se apleca peste portiera, lua in maini capul femeii si-i saruta bumbul urechii, soptind:
― Te iubesc!
Nadina ganguri razand cu narile in vant:
― Mais tu es fou, petit cheri!2
Apoi automobilul zvacni ca un alergator de cursa.
Grigore se uita dupa el si nu vedea decat o mana mica plutind in aer, deasupra capetelor, ca o turturica alba.
Pe cand masina se departa vertiginos, improscand pana-n marginile ulitei vartejuri de apa turbure cu bucati de noroi, tanarul
Iuga auzi deodata un glas manios:
― Fire-ar al dracului!
Baba Ioana, care venea pe marginea ulitei, era numai noroi din cap pana-n picioare si-si scutura hainele bombanind.
Din jos se apropia Anghelina lui Nistor Mucenicu, desculta, cu un copil la tata si altul, de vreo patru ani, de mana. Baietelul, descult ca si ma-sa, impiedicandu-se in poala camasii lungi cu care framanta
2 Dar tu esti nebun, micule drag! (fr.) noroiul, scancea intruna:
― Mi-e foame, mama!
Si femeia il ostoia, tarandu-l de mana, necajita:
― Taci, maica, taci-taci!
Masina disparuse cu mana alba ca o turturica. Grigore Iuga se cutremura, parca s-ar fi trezit dintr-un vis. Nu mai auzea decat scancetul copilului, si mulcomirile femeii, si mormaitul babei:
― Fire-ar al dracului!
