Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




Rascoala - Capitoul 9 FOCUL de Liviu REBREANU



Joi dimineata, soarele rasarea in Amara prevestit de zori mai rosii ca totdeauna.
Orizontul vopsit de flacarile pamantesti se impurpura tot mai manios, pana ce se ridica greoi globul soarelui, un cap scaldat in sange proaspat. Atunci lumina valvataiei incepu sa paleasca inabusita de lumina zilei, scufundandu-se parca in zidul de foc ce tivea marginile cerului. Apoi, cu cat vazduhul se limpezea, cu atat deasupra rasaritului se ingramadeau trambele negre de fum, care se incolaceau si se frangeau ca niste brate arse inaltate spre
Dumnezeu.
Taranii se sculara impreuna cu soarele, ca si alta data. Se invarteau prin ograzi, se uitau la cerul senin si mai ales la vartejurile de fum, ridicau narile sa simta mirosul, fara mirare si fara bucurie, ca in fata unor intamplari firesti. Unii ieseau in mijlocul ulitei sa vada mai bine ori sa schimbe o vorba cu cine s-ar nimeri.
― Foc, nu gluma! striga Vasile Zidaru din ograda catre Leonte
Orbisor care, stand mai sus cu doua case, coborase in ulita tocmai fiindca il auzise tusind si scuipand. Si uite asa arde de la miezul noptii! Cu ce arde acolo stiu c-ar fi trait boiereste un an de zile tot satul, daca nu si mai mult!
― Apoi las sa se aleaga scrum si cenusa din toate, ca ele stateau acolo degeaba, si noi pieream si nu ne auzea nimeni! facu
Orbisor aproape pitigaiat, frecandu-si cu placere cosul pieptului pe deasupra camasii, parca si-ar fi alungat o durere.
Peste drum baba Ioana, cu o strachina de boabe in brate, isi hranea orataniile, ocarand pe cele mai hamesite, ocrotind pe cele fricoase, facand dreptate cu glasul ei vesnic morocanos.
― Vazusi palalaia, maica Ioana? striga Vasile si catre ea. Mi se pare c-o sa avem nunta Ai, ce zici, maica Ioana?
Baba intoarse numai o clipa fata spre dansul, sa-l cantareasca, apoi isi vazu de pasarile ei, bombanind:


― Numai la nunta se mai imbulzeste lumea, fire-ar a dracului!
Alti vecini se apropiara, fiecare cu cate o intrebare sau cu vreo lamurire. Dupa cateva vorbe insa fiecare se uita la ceilalti, asteptand un semn sau o porunca mantuitoare. Apoi, pe masura ce se inmulteau, fetele lor se inaspreau si glasurile se ingrosau, parca o nerabdare stapanita le-ar fi sugrumat sufletele. Pana ce Leonte
Orbisor izbucni cu necaz:
― Da noi ce ne holbam de pomana, mai fratilor? Ori n-avem alta treaba? Ia haidem mai sus, sa vedem si noi ce mai misca prin sat si sa nu ramanem de caruta!
― Asa-i! facura ceilalti inviorati, ca si cand le-ar fi vorbit din fundul inimii.
Pe drum mai intalnira ici-colo oameni care se sfatuiau si care de asemenea se luara dupa dansii. In batatura carciumii barem era balci. Pana si femei, si copii cascau gura amestecati prin multimea infrigurata. Glasuiau insa putin si domol, parca cuvintele ar fi avut greutati de plumb. Numai uneori tasnea cate-o vorba tare, ca un strop intr-un nor incarcat, starnind uimirea si intoarcerea capetelor.
― Inauntru care sunt? intreba Vasile Zidaru, auzind zgomot din carciuma.
― Apoi sunt multi, raspunse Ignat Cercel, care umbla de colo pana colo, printre oameni. E si Marin, este si feciorul cel mic al lui
Dragos, mai e si Petrica al Smarandei, sunt multi si petrec, daca au de ce
― Adica de ce? iscodi mai departe Vasile.
― Ei stiu de ce, mormai Ignat tainic. Da lasa-i, ca fac bine ce fac.
― Nu-ti spuneam eu, nea Vasile, ca i-am vazut azi-noapte cum se intorceau suierand din jos? zise Leonte Orbisor cu mandrie. Ca iesisem in batatura sa vad cum arde si ma gandeam asa singur, oare cine l-o fi pus, ca prea e mare si-a pornit deodata din toate partile de parca-ar fi fost mai multi
― Ar putea sa ne spuie si noua, sa nu zica pe urma ca ne-am codit si sa ne lase fara parte! se amesteca in vorba un batran slabanog si amarat.
― Dac-ar sta sa ne-ntrebe pe toti, pana-i lume nu s-ar misca nimeni! spuse iarasi tainic Ignat, ca si cand el ar fi stiut mai multe.
― Asta cam asa-i! soptira cativa, clatinand din cap. Atunci, intralt grup, mai spre margine, porni un hohot mare de ras si toata lumea dadu navala intr-acolo. Se auzi un glas bucuros si pizmas:
― Luasi toporul, Toderita? Nu cumva pornisi tocmai acuma la padure dupa uscaturi!
Intrebarea paru atat de caraghioasa, ca alt val de rasete cuprinse multimea. Toader Strambu, cu toporul agatat pe bratul stang, cu sumanul pe umeri, raspunse tot razand, dezvaluindu-si dintii lungi, sclipitori, ca niste colti de fiara flamanda:
― Apoi cu uscaturile trebuie sa incepem, mai nea Iosife, ca doar asa ne-am invatat!
In usa carciumii iesise Nicolae Dragos, botit la fata, parca toata noaptea n-ar fi inchis ochii si totusi mai vioi ca de obicei. Vazand pe
Toader Strambu, striga din prag inauntru:
― Haideti, Petrica, nu mai stati, c-a venit si Toderita!
Pe cand el cobora in ulita, iesi din carciuma si Petre, inconjurat de o gramada de oameni, mai ales flacai. In urma lor aparu si
Carciumarul, care trase de mana pe Niculae:
― Bine, baieti, baurati cat v-a poftit inima si acuma plecati neplatiti? Apoi asta-i treaba de omenie, Nicule? Adica asa sa
Petre ii reteza vorba batjocoritor:
― Ia vezi, nea Cristache, intoarce-te usurel la tejgheluta matale si lasa-ne in pace, ca ti-om plati noi cand om avea vreme! Hai, hai, du-te si nu mai sta!
Busuioc se intoarse spre Petre, nedumerit. Vru sa mai zica ceva, dar flacaul urma, sagetandu-l cu o privire urata, desi cu acelasi glas:
― Nu te uitam noi nici pe talica, n-ai grija, nea Cristache! Neom socoti dupa cuviinta, numai sa-ti vie randul! Ca de-acu n-om mai zabovi cu rafuielile, fii pe pace!
Oamenii dimprejur, care radeau, care bombaneau. Carciumarul pali si baigui foarte ragusit:
― Da cu mine ce-aveti, mai Petrica baiete, ca doar
Petre il impinse la o parte, fara raspuns, zicand catre Toader
Strambu:
― Bine ca venisi, ca tocmai eram sa plecam, sa nu te mai asteptam, ca uite, soarele e sus si vine pranzul si noi tot nu ne-am urnit!
― Lasa, c-avem vreme destula, Petrica, si nu ne goneste nimeni! facu Toader. Pana mi-am asezat copilasii, ca i-am lasat singuri
Nicolae Dragos puse capat vorbariei. Erau vreo douazeci cei ce fusesera in carciuma si se alesesera sa porneasca. Tocmai atunci sosi gafaind de alergatura si Chirila Paun, cu un bat noduros in mana.
― Stati, baieti, sa nu plecati fara mine! striga dansul de-abia rasufland. C-ar fi mai mare rusinea sa lipsesc eu, cand stiti doar bine ce-am patit cu
― Apoi nici sa stam pana te scormonesti talica Il intrerupse
Nicolae, fara a-si sfarsi nici el gandul. Numai cand observa ca ceata gata de drum se dublase, adauga schimband glasul: Nu mai veniti atatia degeaba, mai oameni, ca n-avem lipsa! S-apoi sunt si acolo oameni sa mai puie mana, de-ar trebui!
Batranul de adineaori, care se varase in fata, zise iar tanguitor:
― Vad ca umblati si faceti, si de noi n-aveti grija, mai flacai!
Apoi asa
― Taci mulcom, mosule, ca avem intai niste rafuieli, dar pe urma om face noi cum o fi mai bine, cu totii! zise Petre cam tantos, ca un cocos tanar cand se gateste sa cante.
Grupul porni in sus, spre Lespezi. Numai Toader Strambii cu toporul si Chirila Paun cu batul, incolo toti cu mainile goale. Intre ei parca cel mai mandru era Ilie Carlan, care se tot uita inapoi si radea spre cei multi, ramasi tacuti pe loc.
― Da oare unde se duc tocmai in sus? zise Vasile Zidaru dupa ce ceata se mai departa putin. Ori umbla tot dupa Babaroaga?
Carciumarul Busuioc, care ramasese printre oameni, bolborosind infricosat, isi recapata deodata curajul, ca si cand ar fi scapat de primejdie:
― Ce mai intrebi, Vasile, unde se duc? Tu nu-i vezi ca s-au apucat de revolutie? Mai bine intreaba ce au cu mine baietii astia?
Ca eu n-am facut rau nimanui, oameni buni, si
Ileana, fata lui Dumitru Ciulici, se culcase la usa Nadinei, in odaita dintre dormitor si sufragerie. Cucoana o pusese sa zavorasca toate usile, ba le-a mai si incercat ea insasi, sa vaza daca sunt bine incuiate. I-a spus ca i-e frica de talhari si fata a ras.
Acuma, dimineata, Ileana s-a trezit si a iesit binisor in sufragerie, sa nu tulbure odihna cucoanei. Deschise usa cerdacului si ferestrele de la salon si sufragerie; voia sa se poata apuca de dereticat pana se va scula cucoana. Apoi isi lua asternutul sa-l treaca, prin coridor si bucatarie, acasa. In bucatarie, unde duduia focul, erau parintii ei, amandoi suparati si spaimantati.
― Hai, fato, nu dospi ca boierii, ca nu-i vreme de dormit! o intampina tatal sau. Hai, c-am dat de mare belea, ca numai astea ne mai lipseau!
Adineaori, cand rasarea soarele, Dumitru s-a dus de a sculat pe soferul cucoanei, cum se intelesese. A stat pana ce a iesit afara neamtul din odaita lui, apoi a plecat sa dea o raita pe la hambare, ca in toate diminetile. Cand s-a intors a gasit pe Rudolf in poarta, pravalit la pamant, plin de sange, cu capul spart. Se vede ca iesise pana in ulita, sa se uite mai bine la focul cel mare dinspre
Ruginoasa, si atunci I-au trasnit cei care-l pandeau. Nu stie cine sa fie, dar aseara a auzit asa, o vorba, ca neamtul cucoanei n-are sa scape de-aici fara sa manance o bataie sora cu moartea, pentru ca si el ar fi batut rau de tot niste copii in Amara, alaltaieri. L-a luat in carca si l-a dus in odaita, unde zace si acuma ca un bolovan, macar ca l-a spalat de sange si l-a legat la cap Ileana sa-i spuie deci cucoanei, cand se va trezi, ce s-a intamplat, ca sa chibzuiasca dumneaei ce-i de facut, deoarece, in halul in care se afla, soferul nu e in stare sa duca masina. Dar nici sa mai zaboveasca pe-aici cucoana nu e bine. Focul de la Ruginoasa are sa se intinda si incoace, negresit, si oamenii sunt indarjiti. De aceea el s-a gatit sa porneasca indata cu brisca, numai sa adape calul, la Gliganu, la stapanul lui, sa-i dea de stire
Primarul Pravila cu plutonierul Boiangiu si cu logofatul Bumbu se intoarsera osteniti, negri de fum si de funingine. Caruta intra in curtea conacului, dupa ce oprise o clipa in ulita sa se dea jos cei doi jandarmi. Boiangiu insusi numai cu mare greutate s-a lasat convins sa se prezinte boierului Miron, socotind ca datoria lui acuma este sa vegheze la post necontenit, sa nu se pomeneasca cu vreun atac prin surprindere din partea satenilor.
Miron Iuga era sculat si-i astepta. Vazuse flacarile de la
Ruginoasa si a aflat de la argati cate ceva. In primul moment a chemat pe Ichim, sa puie caii si sa plece la fata locului. S-a razgandit. Daca s-a dus logofatul, se va fi facut acolo ce se putea.
Prezenta lui cel mult i-ar fi stanjenit si poate ar fi precipitat alte urmari De ieri, dupa intrunirea cu prefectul, a presimtit ca se va intampla ceva ce nu se mai poate impiedica. Interventia prefectului a fost picatura de vitriol intr-un pahar plin ochi. O atitudine energica sau un gest de autoritate, insotit de masurile respective, ar mai fi infricosat pornirile anarhice latente. Frica este singurul stimulent de ordine pentru oamenii primitivi. Prefectul a venit cu duhul blandetii si cu tocmeala, semne de slabiciune. Astfel s-a incurajat indrazneala celor ce inca sovaiau. Ceea ce vroise sa incerce Grigore a incercat
Boerescu. Flacarile de la Ruginoasa se infatisau pentru Miron Iuga ca o cumplita confirmare a prevederilor sale.
Asculta relatarile celor trei cu un calm, parca nici n-ar fi fost vorba despre averea lui prefacuta in cenusa. I se spuse ca focul a pornit de la sirele de nutret. Cand s-a prins de veste, ardeau toate si flacarile cuprinsesera hambarele si grajdurile. Oamenii curtii au sarit sa salveze vitele. Cele mai multe insa au pierit, fiindca abia se mai putea cineva apropia de acareturi. Chiar sa fi fost apa si sa fi dat ajutor toti satenii, anevoie s-ar fi putut potoli prapadul. Taranii s-au urnit greu. Numai cei mai invecinati s-au ridicat sa-si apere casele lor. Ceilalti dormeau, parca erau morti. Puneau mana in sila si fiecare se gandea numai sa sterpeleasca cate ceva Plutonierul isi exprima parerea ca focul a fost pus de oamenii din Amara. Asa i-au spus cativa tarani intrebati, precum si colegul sau de la Izvoru, care a venit de asemenea acolo mai spre dimineata.
― Ai vreo speranta sa-i descoperi? intreba batranul Iuga atunci cu o inviorare subita
― Cred ca i-as descoperi, daca
Boiangiu ezita cateva clipe pana sa marturiseasca limpede ca nu prea indrazneste sa intrebuinteze metoda lui obisnuita. Taranii au devenit foarte turbulenti si artagosi, cum s-a vazut si ieri, in fata domnului prefect. Cu vorba simpla sau cu amenintari nu se mai pot infrana. Nici cu forta nu cuteaza sa procedeze deocamdata, pentru ca n-are destui oameni si i-e teama sa nu provoace rascularea satului intreg si sa-si atraga pe urma vreo pedeapsa grava. De aceea incearca sa mentina ordinea cel putin in Amara prin indulgenta si convingere, cum i-a recomandat, nu mai departe decat ieri, comandantul companiei. Altfel azi-noapte n-ar fi lasat sa treaca fluierand grupul de tarani intre care el e sigur ca se aflau incendiatorii de la Ruginoasa.
Miron Iuga recunostea ca, in situatia actuala, asa cum a fost lasata sa se dezvolte, plutonierul intr-adevar nu mai era in stare decat sa-si apere propria-i piele. De altminteri nici lui nu-i ramanea altceva de facut. Acuma nu mai poate fi vorba decat sa dureze pana cand cei de sus vor intelege, in sfarsit, ca razmerita pe care au fermentat-o nu e o mascarada ca manifestatiile lor de la Bucuresti si vor lua masuri s-o starpeasca. Totusi indemna pe primar si plutonier sa-si faca datoria:
― Sunt si oameni cuminti in sat, poate mai multi decat cei ticalosi. Puneti-i si pe ei sa se miste si sa nu se lase coplesiti de raufacatori, caci si ei sunt amenintati de prapadul care vine. Popa
Nicodim ce face? Sa nu uite nimeni ca are sa vie si ceasul socotelilor, cand toti vor trebui sa dea seama!
In fata conacului din Lespezi, in ulita, cativa tarani vorbeau despre foc. Il socoteau un semn. O fi bun, ori o fi rau? Matei
Dulmanu, care fusese aseara prin Amara, se tot uita in jos, parc-ar fi asteptat pe cineva. Bodogani ca pentru sine:
― Numai focul curata pacatele!
Ceilalti clatinara din cap si unul observa ca asta-i vorba cu talc mare. Matei zari atunci palcul de oameni din Amara apropiindu-se si zise usurat:
― Vine ea si vremea dezlegarii talcurilor, n-aveti grija!
Amarenii se mai inmultisera. Pe drum i-a ajuns din urma Pavel
Tunsu, iar altii s-au agatat din curiozitate.
Se sfatuira cu Matei Dulmanu si apoi se impartira in doua. Cei mai multi trecura cu Nicolae Dragos inainte.
― Duceti-va, duceti-va, ca suntem destui aci! zise Petre. Si de-or mai trebui oameni, nea Matei stie vorba noastra!
― Eu raman cu talica, nea Petrica! vorbi Ilie Carlan cu insufletire.
― D-apoi dansii ce treaba au? raspunse Matei Dulmanu, aratand pe cei cu care statuse.
― Tocmai! facu Petre. Da sa nu pierdem vremea cu multa vorba nici noi, ca ceilalti uite-i cum zoresc!
Nadina transformase, cat s-a putut, dupa gustul ei dormitorul conacului. Gogu si Eugenia se multumeau la tara cu un confort relativ, in care nu intrau preocupari de frumos, ci numai de util.
Nadina nu voia sa renunte la minimul de artistic nici in voiajuri, in camerele de hotel unde avea sa petreaca o noapte, doua. Patul monumental si masiv pentru doua persoane, cu care se mandrea
Gogu, spunand ca te odihnesti intr-insul ca la sanul mamei, Nadinei i se parea c-ar inabusi-o si prin scufundarea in moliciunea lui, dar mai cu seama prin monstruoasa-i lipsa de proportii si de gust. In coltul dinspre vestibul, aproape de una din ferestrele mari, cu grilaj de fier, ce deschideau o vedere simpatica spre gradina de flori, i se pusese o canapea simpla, larga, pe care noaptea intai a dormit scaldata dupa oboseala calatoriei. Azi-noapte, insa, somnul a ocolit-o, desi Iar fi dorit mai mult ca oricand, tocmai ca s-o scape de frica insistenta ce pusese stapanire pe toata fiinta ei. Mereu i se nazarea ca aude pasi, prin gradina sau prin celelalte camere, ca a batut cineva in geam, ca o mana a incercat clanta de la vestibul De cate ori ajungea in semiluciditatea ce prece-deaza somnul, cate un zgomot nou, straniu, o facea sa tresara, sa-i indeparteze odihna. Deabia spre dimineata, dupa ce a ascultat un rastimp cum isi raspundeau cocosii din sat, vestind apropierea rasaritului, a adormit de-a binelea. Tot un cantec de cocos, sub fereastra ei, in gradina, a desteptat-o adineaori dintr-un vis atat de placut, ca nici nu si-l putea aduce aminte, ramanandu-i doar senzatia si regretul ca nu l-a putut visa pana la sfarsit. Fara sa-si dea inca seama unde se afla, cateva clipe facu sfortari, cu ochii inca inchisi, sa adoarma iar, ca sa poata continua visul sau macar sa si-l reaminteasca. In loc de aceasta, isi redestepta frica urata cu care s-a luptat toata noaptea si deodata se dezmetici Nu indrazni sa deschida pleoapele, jparca nevazand nimic ar fi mai in siguranta. Era o tacere mare. Isi auzi intai vibratiile firesti si de obicei nebagate in seama ale propriilor ei nervi auditivi, ca un susur continuu, infinit de delicat, apoi zvacnirile ritmice ale inimii in piept si, dupa un rastimp ce i se parea nesfarsit, ii rasuna in timpane, brusc si strident, cotcodacitul indignat al unei gaini in gradina, atat de clar, ca si cand fereastra ar fi fost larg deschisa.
Zgomotul acesta neasteptat ii zgaltai inima o clipa, dar indata ce il identifica, spaima i se transforma intr-un sentiment de incredere.
Intinse mana spre mescioara pe care isi pusese micul ei ceasornic de aur.
― Opt! murmura ea examinand cadranul. Cat sunt de obosita!
Parca nici nu m-as mai ridica din culcus! Si totusi trebuie sa plec!
Am intarziat As putea fi pe drum, daca Numai Rudolf sa fie gata, eu intr-o jumatate de ora sunt in masina Dar fata asta pe unde o fi umbland?
Incepu sa strige, lungind si cantand silabele:
― Ileana Ilenuto! Unde esti, Ilenuto? Ileana!
Peste cateva secunde capul fetei aparu in crapatura usii de la vestibul, incetinel, ca si cand n-ar fi fost sigura daca a auzit aievea glasul cucoanei sau numai i s-a parut.
― Hai, fetito, intra! Te-ai sculat? zise Nadina intinzandu-se alene sub plapuma si rasfatandu-se ca o pisica la caldura. Rudolf a scos masina?
Ileana, frumusica si curatica, avea vesnic un ras zglobiu, care-i placea Nadinei, incat o si intrebase daca n-ar vrea sa mearga cu ea la Bucuresti. Acuma insa rasul ei era speriat.
― Iar te-a certat maica-ta, Ilenuto? urma Nadina vazand-o asa.
Aide, nu mai fi trista, ca nu-ti sade bine!
― Vai, conita draga
Cum deschise gura, cum o napadi plansul. Abia printre lacrimi si oftari izbuti sa spuie ce-a patit soferul si ca arde Ruginoasa. Nadina insasi, parca n-ar fi patruns cuvintele, nu-si dadu seama indata de intelesul lor si intreba:
― Bine, bine, dar masina e gata? Fiindca trebuie negresit sa plec
Cand apoi se dumeri, fu cuprinsa de o groaza atat de violenta, ca ramase impietrita in pat, cu plapuma pana sub barbie, uitandu-se la
Ileana cu niste ochi mariti, in care tremura o lucire sticloasa. Numai intr-un tarziu incepu sa balbaie cu un glas strain, frant si neputincios:
― Ce fac eu acuma, Ilenuto? Acuma o sa ma omoare si pe mine, acuma
Fata o iubea si-i era mila de frica ei. Prinse curaj si-i explica cu insufletire si cu vorbe pline de incredere ca tatal sau s-a dus de multisor sa vesteasca pe boierii din Gliganu despre ce s-a intamplat si boierii vor veni cu trasura cea mai buna si o vor lua-o, asa ca poate sa fie linistita si sa nu-si faca inima rea deloc. De altfel oamenii de aici nu sunt haini si n-ar cuteza sa se dea la rautati
Nadina o asculta si nu pricepea bine, dar glasul ei o mangaia si-i alina in suflet ranile spaimei. Apoi deodata arunca la o parte plapuma si zise pripit:
― Atunci sa ma imbrac, sa ma gaseasca gata Da-mi tu, fetito, halatul, repede si pe urma
Se rasuci pe marginea canapelei, isi potrivi talpile in papucii moi, se ridica in picioare si-si scoase camasa de noapte, aruncand-o pe asternut. Ramase goala, cum ii placea atat de mult sa umble acasa, in dormitorul ei, intre oglinzile care-i rasfrangeau toate rotunjimile corpului si-i maguleau increderea in frumusetea ei.
Acuma nu se gandise sa-si admire goliciunea. Gestul fusese instinctiv. Desi in odaie era cald, o cutremura un fior de frig.


― Aide, Ilenuto, aide, ca mi-e racoare, murmura ea strangandusi sanii cu bratele incrucisate pe piept.
― Doamne, conita, frumoasa mai sunteti! facu Ileana in extaz, aducandu-i halatul si vazand-o goala-goluta.
Nadina surase fara sa vrea. Admiratia o incanta totdeauna Pe cand fata ii punea pe umeri neglijeul de matase moale, alba, si ea cauta sa-si vare bratul in maneca larga, se auzi afara, in curte, galagie de glasuri.
― Uite c-or fi si sosit boierii, conita draga! striga Ileana cu bucurie.
― Du-te repede, fetito! sopti Nadina cu vocea uscata de emotie.
Si intoarce-te sa-mi spui!
Ileana o zbughi afara prin vestibul. Nadina isi simtea inima zvarcolindu-se de nerabdare. Ii tremurau genunchii. Isi impreuna in fata foile halatului si se lasa pe marginea canapelei. Asculta, incordandu-si cu desperare auzul. Percepea un zgomot confuz din care se desprindea uneori un glas cu timbrul vag cunoscut. Se silea sa aleaga vocea arendasului sau pe a avocatului si nu izbutea, parca ar fi pierdut amintirea lor.
"Dar daca nu sunt ei?" ii trecu prin minte ca o strafulgerare.
Simti o inclestare in inima atat de dureroasa, ca vru sa tipe. In clipa aceea insa auzi foarte deslusit niste pasi bocanind grabit in vestibul. Apoi usa se deschise furtunos, parc-ar fi sarit din tatani si in fata ei aparu un taran tanar, voinic, osos, cu caciula neagra, infundata tantos intr-o parte, cu ochii negri, incruntati, cu laibarul negru peste camasa lunga, cu niste bocanci grei in picioare. Trantind usa, Petre Petre se protapi inaintea Nadinei:
― Cucoana, de ce?
Glasul i se curma brusc ca si cand o mana furioasa i s-ar fi infipt in beregata. Nadina, in primul moment de spaima, a inceput gestul de a se scula in picioare. Genunchii insa n-au rezistat, incat la mijlocul miscarii a cazut inapoi pe marginea divanului. Aripile neglijeului atunci s-au desfacut, dezvelindu-i sanii, pantecele, picioarele, fara ca ea sa-si mai dea seama. Ochii ei ingroziti priveau pe taranul care navalise in camera ei. Intr-o frantura de secunda i se paru cunoscut, isi reaminti ca este vizitiul care a plimbat-o cu sania cand s-au speriat caii, si cat a impresionat-o atunci forta lui neobisnuita si siguranta lui linistita, apoi ca totusi acuma tocmai acelasi om a venit s-o omoare. In aceeasi vreme ii auzea intrebarea racnita si ii vedea ochii. Observa in clipa urmatoare ca i se ineaca glasul si in privirea lui o stralucire noua in locul incruntarii.
Stralucirea aceasta lacoma si tulbure a remarcat-o de atatea ori in ochii mai tuturor barbatilor si totdeauna a magulit-o, socotind-o ca dovada cea mai sigura a pasiunilor ce le desteapta frumusetea ei.
Privirea taranului o ardea ca o flacara. O simtea cum i se plimba pe corp si deodata intelese ca corpul i-e dezvalit. Sari in picioare strangandu-si halatul pe piept si strigand disperata:
― Ce vrei sa faci ? Ajutor! Nu! Ajutor!
Petre talmaci strigatul ei ca o chemare. Sangele ii fierbea in vine si-i rosise toata fata, pana si bulbii ochilor. Nu mai vedea nimic afara de figura ei ingrozita si cu atat mai ispititoare, si de haina alba, usoara, sub care ii zarise carnea. Intinse instinctiv bratele cu maini mari, noduroase, ca si cand ar fi vrut sa opreasca o pornire ce nu se mai poate inabusi, balbaind neputincios:
― Apoi de ce sa nu te
Nadina dadu sa fuga spre cealalta fereastra. O maneca a halatului atinse o mana intinsa a lui Petre. Degetele o insfacara singure.
― Lasa-ma, lasa-ma! Ajutor! Nu! striga Nadina, zbatandu-se sa-si smulga maneca din mana lui.
Deodata simti bratul lui vanjos cuprinzandu-i mijlocul. Cu o lunecare de soparla se smulse din haina, lasand-o in mainile lui, iar ea, goala, alerga in coltul dinspre sufragerie si se piti dupa speteaza unui fotoliu. Lucirea mata a trupului ei starni mai aprig pornirea barbatului. Zvarli haina ce-o tinuse in maini parca i-ar fi oferit-o sa se imbrace si se apropie de fotoliu cu bratele deschise ca la un joc de-a ascunselea.
― Nu te-apropia! Ajutor! Ce vrei sa faci ?! tipa Nadina cu capul deasupra spetezei, urmarindu-i miscarile cu ochii holbati de spaima.
Cand Petre ajunse langa fotoliu, Nadina tasni din ascunzatoare sa treaca spre usa vestibulului si pe acolo afara. Bratul lung al lui
Petre ii atinu calea si-i incolaci mijlocul.
― Lasa-ma! Ajutor!
Petre o ridica in sus ca pe o papusa si o intoarse cu fata spre dansul, cuprinzandu-i cu celalalt brat picioarele peste solduri. Isi lasa capul pe spate ca sa-si inalte privirea spre ochii ei. Nadina, zvarcolindu-se, intalni privirea aprinsa si-i vazu obrajii inundati de o bucurie mare. Incepu sa-l izbeasca cu pumnii peste fata, peste cap, ii smulse caciula si-l lovi peste ochii in care pofta ardea ca o valvataie. El rabda loviturile ei ca niste mangaieri pana ce, luandu-si seama, isi ascunse obrajii pe pantecele ei. Nadina nu simtise mainile aspre care-i strangeau soldurile si mijlocul, dar acuma simtea cum ii zgarie pielea mustatile si buzele lui fierbinti. Zbatandu-se necontenit, corpul ei aluneca usor in jos pana ce gura taranului ajunse sa se scufunde intre sanii ei mici si rotunzi. Buzele lui insetate se oprira deasupra unuia, mozolindu-1 patimas cateva clipe si, in sfarsit, dintii muscara ca intr-o piersica parguita.
― Ma doare! Ajutor! Da-mi drumul! tipa Nadina, incepand iarasi sa-l izbeasca peste cap.
Atunci baga de seama ca Petre, strangand-o si sarutand-o, se retrasese pana aproape de divanul cu plapuma botita de pe care se sculase ea adineaori. Si, fara a-si fi ridicat fata dintre sanii ei, calauzit numai de lacomia instinctului, o aseza incet pe spate, de-a curmezisul canapelei, incolacindu-i mijlocul cu un brat, iar cu celalalt sprijinindu-se. Nadina isi infipse degetele in parul lui, zgaltaind cu furie. Deodata simti mana lui grea ca un mai intre pulpele ei lipite, despartindu-le si facand loc genunchilor lui. Aceeasi mana ii pipai o clipa pantecele cu miscari aspre. Nadina se zvarcolea neputincioasa sub greutatea barbatului, leganandu-si capul pe dunga canapelei:
― Nu vreau! Ajutor! Ajutor!
Petre isi ridica atunci capul dintre sanii ei si mormai ragusit:
― Stai binisor Stai, ca doar nu te ma Uite-asa!
Nadina avu o cutremurare dureroasa. Se mai zbatu cateva clipe, apoi tipetele ei devenira tot mai slabe, iar mainile ei loveau numai ca niste aripi plapande. Apoi scancetele ei se transformara in gemete sacadate, dominate, si acelea, de gafaiturile flacaului. Cu ochii stransi si gura intredeschisa, capul Nadinei se legana mereu, in timp ce bratele ei incolaceau inconstient gatul barbatului care-i rascolea toata fiinta intr-o infiorare ametitoare. Se simtea patrunsa de o bucurie atat de intensa, parca s-ar fi impartasit dintr-o taina necunoscuta, amara si dulce, mai presus de toate.
Ramase istovita cu fata-n sus, nemiscata, cu pleoapele inchise.
Deodata, glasul lui Petre, putin batjocoritor, rasuna ca dintr-o departare mare:
― Apoi vezi, cucoana, degeaba ai tipat si te-ai zvarcolit, ca doar nu te-am
Nadina se ridica, parca s-ar fi trezit dintr-un cosmar. Isi inveli goliciunea cu camasa de noapte ce-i era la indemana si-si acoperi fata cu mainile, simtind numai o scarba infinita de corpul pe care si-l adorase.
Petre isi luase caciula de jos si o infundase in cap. Statu o clipa examinand pe Nadina, parca de-abia acuma ar fi vazut-o mai bine.
Murmura in sine cu o ridicare de umeri:
― Cucoana, necucoana
Apoi adauga cu un glas care se silea sa fie poruncitor:
― Daca ti-e draga viata, cuconita, sa fugi! Ai auzit ? Sa fugi indata, altfel
Nadina se uita la dansul, ca si cand n-ar fi inteles, fiindca, aparandu-si trupul, a uitat primejdia adevarata. Din infatisarea lui se dumeri, isi aduse aminte si zise scancit:
― Unde sa fug ? Scapa-ma! Ce sa fac ?
Petre nu voia sa se induioseze. Repeta mai aspru:
― Fa ce te-o indrepta Dumnezeu, cucoana, numai nu zabovi deloc
Iesi morfolindu-si sfarsitul. Nadina ii auzi bocancii pe dusumele.
Isi cauta ciorapii, balabanind cu mana langa canapea si sosaind din buzele uscate, parca ar fi vorbit cu cineva:
― Trebuie sa plec Unde sa plec? Doamne, Doamne, unde sa plec?
3
Platamonu, iesind azi-noapte, ca in toate noptile, sa dea o raita prin curte, a vazut lumina focului spre rasarit. Si-a zis ca trebuie sa fie in Teleorman, la granita judetului, sau poate la Izvoru. In orice caz era semn ca razmerita se apropie si maine-poimaine va izbucni si pe aici. Hotari deci ca vor profita si ei de plecarea Nadinei si se vor agata de masina ei pana la Pitesti. Era cat p-aci sa scoale pe nevasta-sa, sa se sfatuiasca ce sa ia de prin casa afara de bani si bijuterii.
Azi-dimineata a desteptat mai devreme si pe Aristide, care obisnuia sa doarma pana spre amiazi. Aristide s-a cam bosumflat ca i-a stricat somnul cel mai dulce si l-a ironizat ca a ajuns si dansul fricos ca avocatul Stavrat care, de cand a venit, numai intr-un tremurici o duce. Totusi s-a sculat fiindca in realitate lui ii era mai frica si parada doar, ca sa-si dea aere eroice si sa se faca mai interesant in fata tatalui sau de a carui dragoste profita si abuza in toate felurile.
Pe la sapte erau toti trei gata de drum. Olimp Stavrat barem se pregatise de aseara si dormise imbracat, ca sa nu-l surprinda un eventual atac nocturn. Fireste, Platamonu se ferise sa vesteasca pe cineva dintre slugi sau argati, sa nu mearga cumva vestea prin sat si sa se alarmeze taranii ori sa se incurajeze la tulburari. Dupa ce vor fi plecat se va intampla ce-o vrea Dumnezeu.
La opt jumatate, pe cand se impacientau ca Nadina nu soseste, desigur pentru ca n-a renuntat la lenevie si cochetarie nici in momentele acestea de pericol, se pomenira cu Dumitru Ciulici. Dupa un minut de consternare, avocatul Stavrat isi exprima indignarea ca
"cucoana asta are sa ne nenoroceasca pe toti", adaugand ca de ce n-a venit si dumneaei cu caruta acestui om de omenie, ca nu i-ar fi cazut deloc boieria, in loc sa oblige pe toata lumea sa astepte acuma cine stie cat pana ce se vor napusti taranii asupra lor sa-i masacreze. Aristide propuse sa mearga repede Dumitru cu careta si s-o aduca incoace, iar pana atunci sa se pregateasca trasura cu care apoi sa plece cu totii la Costesti. Platamonu gasi insa mai cuminte sa se imbarce indata in trasura cea mare, sa treaca prin Lespezi, s-o ia pe Nadina si de acolo sa iasa prin Cantacuzu in soseaua judeteana, care e sigura si probabil pazita de jandarmi sau armata.
Porunci deci sa puie caii imediat.
Stateau cu totii in cerdac, asteptand sa iasa trasura si cerand in rastimp de la Dumitru Ciulici amanunte. Doamna Platamonu se mai invartea prin casa, plangand si dand mereu in grija slujnicelor sa ia seama si sa-i apere lucrurile, ca pe urma nici ea n-are sa le uite pe ele. Dumitru, invartind caciula in maini, tocmai spunea langa scara ca lespezenii sunt linistiti si le pare rau ca se amana mereu muncile, cand o ceata de vreo patruzeci de tarani navali pe poarta cu mare galagie, cativa invartind niste bete in aer. Cei trei incremenira pe scaune. Intr-o clipire oamenii inconjurara cerdacul strigand, suduind, invalmasindu-se, parca fiecare ar fi vrut sa ajunga mai in fata.
Dumitru singur ramasese cu capul gol in mijlocul multimii manioase.
Argatii iesira de prin grajduri, privind mirati. Vizitiul aparu cu caii sa-i inhame la trasura scoasa din sopron.
Platamonu se reculese, se scula in picioare si intreba cu o mutra nedumerita si prieteneasca:
― Da ce-i, oameni buni? Cine v-a suparat?
Zeci de glasuri raspunsera deodata, racnind care de care mai vartos. Erau sudalmi, si ocari, si amenintari, toate topite intr-un vacarm asurzitor, din care nu se intelegeau decat franturi de vorbe murdare Platamonu isi rotea ochii holbati peste fetele strambate de furie si recunostea tarani din Amara, din Lespezi si din Gliganu.
Isi opri privirea asupra lui Chirila Paun, care era mai in fata, alaturi de fratele invatatorului Dragos, si-i zise cu blandete:
― Spune tu, Chirila, care e necazul si ce poftiti de la noi, ca tu stii mai bine ca eu nu ma codesc niciodata sa
Chirila Paun incepu cu glasu-i moale, obisnuit, si vorbind urca cele patru trepte ale cerdacului, sprijinindu-se in batul nou, inca verde, ce-l avea in stanga:
― D-apoi ce poftesc dumnealor au sa-ti spuie singuri, ca au gura, dar eu am o rafuiala mai veche pentru Gherghina cu talharul asta, care
Ajunse in cerdac si, cand rosti vorba "talharul", se repezi la
Aristide, care sedea aiurit si cu un zambet nepriceput pe buze, si-i trasni peste obraz o palma atat de zdravana, de plescai, parc-ar fi dat cu o lopata.
― Nu da, Chirila! apuca sa strige Platamonu.
In clipa aceea, insa, taranii tabarau peste ei cu pumnii si cu picioarele, tavalindu-i pe dusumelele cerdacului. Avocatul Stavrat tipa desperat:
― Nu ma omorati, fratilor! Eu nu-s de aici! Aoleu!
Din casa izbucnira strigatele doamnei Platamonu si ale femeilor, care se amestecau in zgomotul loviturilor si al racnetelor.
Incaierarea tinu numai cateva momente. Apoi rasuna glasul lui
Nicolae Dragos, ca o porunca:
― Ho! Opreste! Lasa-l, nea Chirila! Stati, mai oameni, ca noi n-am alergat pana aci pentru nitica bataie! Nu mai da in el, baiete, n-auzi? Pe grecoteiul asta am venit sa-l juganim, ca sa nu mai poata sari pe fetele si nevestele oamenilor!
Urma o secunda de zapaceala. Unele glasuri intrebara "ce-a zis", altele strigara "vrea sa-l juganeasca", iar altii urlau "dar mai bine sal omoare, ca nu-i nici o paguba". Aristide, uluit mai mult de navala de lovituri ce se abatuse asupra lui, ingramadit printre bocancii si opincile taranilor, se gandea cum s-ar putea furisa mai la o parte si apoi sa se faca nevazut. Platamonu insa incepu sa zbiere ingrozit:
― Iarta-l, Chirila! Oameni buni, fie-va mila! Mai Nicolae, iartal si tu!
Nu-l asculta nimeni. Cineva striga: "Luati seama cu cei batrani!"
Altii adaugara: "Faceti loc! La o parte!"
Nicolae Dragos apuca de un picior pe Aristide, care izbutise sa se strecoare putin mai departe, si-l trase la mijloc, intorcandu-i cu fata in sus. Pe urma striga ca un caprar cand imparte corvezile:
― Aideti, voi, Terente cu Vasilica, tineti-i mainile, tu Costica sezi pe el sa nu se miste, voi tineti-i de picioare, asa! Tineti bine, baiete! Hai, nea Chirila, hai, scoate cutitul, c-ai juganit destui porci si esti mester!
El insusi incepu sa descheie pantalonii lui Aristide care, dandu-si acuma seama ce i se pregateste, racnea din rasputeri.
― Ia rasfirati picioarele, baieti! striga Chirila Paun, ingenunchind tacticos cu cutitul in dreapta. Tine bine!
Taranii se ingramadeau roata, privind cu ochii lacomi spectacolul.
Platamonu se arunca nebuneste intre dansii:
― Nu taia, Chirila! Aoleu! Omorati-ma pe mine, mai oameni.
Aoleu!
Cateva brate il oprira pe loc, cativa pumni il izbira, iar din mijlocul cercului glasul lui Chirila rosti cu imputare:
― Uite, asa ma jeluiam si eu cand mi-am vazut pe Gherghina cu burta plina si hotul asta radea si ma batjocorea!
Aristide scoase atunci un urlet de zanganira geamurile:
― Ajutor! Ajutor! Aoleu! Tata, nu ma lasa!
In vreme ce vaietele lui de durere se ingrosau si raguseau si se transformau in grohaituri si apoi in gemete cu sughituri, Chirila Paun taia si vorbea linistit, parc-ar fi operat un purcel:
― Taci, cocoselul tatii, taci, ca ti-ai batut joc destul de muierile noastre, de-acu sa mai stai si cuminte Ehei, cum m-a usturat inima pe mine toata iarna, si m-am plans, si m-am zbatut pe la toti oamenii
Nicolae Dragos, intunecat, se uita si bombanea si din cand in cand arunca ochii spre Platamonu care, mai deoparte, se zvarcolea in mainile taranilor, hohotind de plans.
― Na, gata, uite-le! facu Chirila, ridicandu-se.
― Pune-i-le pe piept, nea Chirila, sa-si faca tocana din ele! zise gros Nicolae Dragos, intorcandu-se cu scarba.
Cateva rasete izbucnira, apoi strigate s-apoi galagia, care se potolise un rastimp. Aristide ramasese intins pe dusumele, gemand.
Arendasul se smulse dintre taranii ce-l tinusera si se arunca la fiul sau:
― Dragul tatii, dragul tatii Of, talharii!
Chirila Paun cobori cu Nicolae in curte, iar ceilalti ii urmara, larmaluind in nestire. Platamonu insa se dezmetici brusc, chema pe nevasta-sa, care lesinase de cateva ori de groaza, ii spuse ca trebuie sa plece imediat cel putin la Costesti, la un medic, altfel se prapadeste baiatul. Pe urma, cu o sfortare desperata, ridica pe
Aristide de jos, il lua in brate ca pe un copil mic si porni cu el printre taranii galagiosi, care totusi se dadura la o parte si-i facura loc, sa traverseze ograda pana la trasura pregatita de adineaori langa care vizitiul se invartea uluit. Si pasind greu, cu feciorul in brate, urmat de doamna Platamonu si de doua servitoare batrane, arendasul striga:
― Mitrofane, repede, caii, sa plecam la spital, ca moare baiatul!
Oamenii, auzindu-l si vazandu-i, se mai linistira, ca si cand i-ar fi miscat durerea parintelui. Numai Dragos bufni cu aceeasi ura dispretuitoare:
― Duceti-va, duceti-va, ca poate sa i le puie la loc doftorii!
Nu mai rase nimeni. Toti se uitau cum se aseaza arendasul in trasura, tinand mereu pe brate pe Aristide, cum ii inveleste doamna
Platamonu si cum apoi se urca pe capra, langa vizitiu, cum Dumitru
Ciulici si cele doua slujnice se sileau sa le fie de ajutor. Apoi caii pornira spre poarta. Trecand pe langa grupul de tarani, Platamonu, cu ochii plansi si glasul amarat, striga:
― Lasa, Chirila, ca Dumnezeu e sus si are sa te bata mai rau de cum m-ai lovit tu pe mine!
― Pana la Dumnezeu m-ati pedepsit voi destul! raspunse Chirila
Paun.
― Mama voastra de grecotei! sudui printre dinti Nicolae Dragos.
Trasura iesi uruind pe poarta. Dupa cateva clipe Nicolae, mai racorit, zise:
― Acu noi am ispravit ce-am avut de ispravit si ne putem intoarce acasa, ca mai avem si alte treburi!
Un vlajgan, nemultumit, il infrunta:
― Da noi cum ramanem, mai vere? Ca doar nu ne-am ridicat noi numai ca sa puteti jugani pe feciorul grecului!
― Cum, baiete, noi sa va invatam ce sa faceti daca ati scapat de ciocoi? se infurie Dragos. Voi n-aveti cap si minte? Ori sunteti copii de tata? Hai, nea Chirila! Haideti, mai oameni, care sunteti din
Amara, ca noi om sti ce sa facem si nu i-om intreba pe dansii!


― Asa-i, asa-i! facura cateva glasuri. Umblati sanatosi, ca nici noi n-om sta de pomana!
Totusi, dupa ce se departara amaranii, ramasera in curtea conacului, incurcati, incat unul chiar exclama:
― Ce-a fost asta, mai crestini?
Apoi deodata, parca s-ar fi maniat ca nu sunt in stare sa faca nimic, incepura sa strige care de care, sa injure, sa se indemne:
― Puneti-i foc, mai, ca la Ruginoasa! Stati, mai, sa nu plecam cu mana goala! De ce foc, fratilor, mai bine sa ne luam fiecare, cas pline hambarele! Dumnezeu si Maica Precista! Hai, baieti, nu pregetati! Ce ti-e frica, Ioane, ca nu mai sunt boieri!
Unul navali spre cerdac unde slujnicele dereticau lacrimand.
Ceilalti, ca oile, navalira dupa el. Femeile fugira in casa cu tipete de spaima. De pe ulita soseau mereu alti tarani care prinsesera de veste ca se strange lumea la curte. Cei patrunsi in casa se inversunau larmaluind si spargand, ca si cand s-ar fi luptat cu niste dusmani de moarte. Cate unul iesea incarcat cu cine stie ce lucruri care i s-au parut lui mai de pret si pleca sa le duca acasa, chiuind de multumire, grabit sa se intoarca, sa mai aleaga ceva pana nu se prapadeste tot. Prin ograda adulmecau cei veniti in urma, iar multi dadeau tarcoale hambarelor. Conacul deveni curand un furnicar de barbati, femei, copii, toti ingrijorati sa nu le ia altii inainte la impartire
In rastimp, avocatul Stavrat, dupa vijelia de pumni care-l ametise de tot in primul moment, profitand de valmaseala ce a urmat in jurul tanarului Platamonu, s-a furisat in casa si de acolo, pentru ca cunostea suficient distribuirea iesirilor (le studiase in aceste doua zile tocmai in vederea eventualitatii care s-a realizat acumA), trecand prin bucatarie, a ajuns in dosul cladirii, intr-o curticica de serviciu. Desi aiurit de lovituri si tavaleala, a avut prezenta de spirit sa nu se ascunda prin vreo dependinta a conacului, cum ii trecuse intai prin minte, ci a escaladat gardul de uluci dinspre gradina de zarzavaturi si a pornit curajos peste camp sa iasa in sosea, prin dosul caselor satenilor. Niciodata n-ar fi crezut ca, la cincizeci si sase de ani, sa fie capabil de sfortari fizice atat de extraordinare. Nici nu-si mai aducea aminte ca sufera putin de cord, ca are un inceput de astma, ca medicul i-a interzis sa alerge Pasea ca un vanator de munte prin brazdele naclaite, prin ochiuri de balti, adus putin de spinare, sa nu-l observe cineva, asudand si cu un sentiment de fericire care ii innoia mereu puterile, in sfarsit ultima casa! il ispitea gandul sa se opreasca, sa rasufle si sa-si usuce putin naduseala, dar isi birui prudent lenea si continua marsul in diagonala, ca sa se apropie de sosea. Deodata zari o trasura. O recunoscu, incepu sa strige. Glasul i se pierdea in uruitul rotilor. Il cuprinse o clipa deznadejdea. Daca se va intalni pe drum cu vreo ceata de tarani? Trasura se departa in galopul cailor.
"Ce tampiti si taranii! isi zise dansul cu amaraciune. Se napustesc asupra arendasului sa-l omoare si pe urma il lasa sa plece cu trasura Daca stiam, ramaneam si eu pe loc si nu ma mai chinuiam prin hartoapele astea!"
4
― Trebuie sa plec numaidecat! murmura Nadina necontenit, imbracandu-se cu o graba desperata, ca si cand s-ar fi aprins casa.
Unde mi-e palaria? A, trebuie sa plec!
Isi aduna micile obiecte de toaleta, si ceasornicul si cateva maruntisuri, le infunda in poseta de piele rosie cu monograma de aur. Trecand pe langa oglinda, isi arunca ochii fara sa vrea si se infiora vazand o figura straina, parca.
― O, saraca de mine! balbai pierduta. Si toate astea numai pentru ca A, sa plec repede, sa
Petre trecuse din vestibul in cerdac si coborase in curte unde, intre timp, se mai adunasera alti lespezeni. Toader Strambu se hartuia cu muierea lui Dumitru Ciulici din pricina Ilenei, care tot dadea sa intre in casa, la cucoana ei, iar Toader ii tot atinea calea, ba o data i-a facut si vant, de fata a inceput sa boceasca.
― Bine ca vii, Petre, ca erau sa ma sfartece muierile! zise Toader cu un ras larg. Da stiu c-ai stat si tu, Petrica! Ori nu te-a mai lasat cucoana sa iesi cand a dat de bine?
― Ia taci, mai Toderita, nu te mai porcai! se incrunta flacaul. Ca doar esti om, nu caine! Am mustruluit-o eu de ajuns, n-ai grija tu
Uite-acu pleaca si ne lasa, si mosie, si tot!
― Buna treaba! facura vreo doi lespezeni.
Toader Strambu insa se rosi deodata:
― Da ce, mai Petrica, asa ne-a fost vorba? Apoi d-aia mi-am tocit eu picioarele pana aci?
― Dar tu ce vrei, Toderita? intreba Petre.
― Parca ziceai ca ne-a batjocorit destul si
― Pe tine te-a batjocorit, ori pe mine?
― Daca tu te lasi, treaba ta! urma Toader mai infocat. Dar eu sunt vaduv, ma, si statut si Na, Ilie, tine-mi adauga brusc, intorcandu-se catre Ilie Carlan si agatandu-i de brat toporul. Ca n-am sa ma iau eu dupa altii care
Se repezi bodoganind in cerdac si disparu in casa. Ileana, ingrozita, apuca pe Petre de maneca:
― Petrica, nu-l lasa, ca vrea s-o omoare!
― Da fire-ar ai dracului daca nu m-asculta, mormai flacaul, stapanindu-se. Ca eu i-am spus si
In clipa cand Toader patrundea in vestibul, Nadina, imbracata, cu poseta in mana, iesea din odaia de dormit. Zarind-o, taranul se indrepta spre ea, zicand cu o gluma batjocoritoare:
― Unde pornisi, porumbita frumoasa? Stai, da-mi si mie o gurita!
Nadina ezita un fragment de moment, apoi tasni ca o sageata in salon si inchise usa cu cheia. Intaratat, Toader, fara a mai incerca clanta, puse umarul in usa si o impinse inlauntru.
― Ajutor! Ajutor! tipa Nadina cu ochii iesiti din orbite.
― Nu-ti plac, cucoana, ai? ranji Toader. Lasa, ca tu imi placi mie!
O tranti jos, ii ridica fustele-n cap. Cu o suprema sfortare Nadina mai racni:
― Ajutor! Ajutor!
― Nu zbiera, putoarea dracului! mormai taranul, infigandu-i mainile in beregata.
Glasul Nadinei se stinse, parca I-ar fi smuls din radacina Peste cateva minute Toader Strambu reaparu in cerdac, cu poseta Nadinei ascunsa in buzunarul sumanului, cu un ranjet de multumire pe fata.
Isi lua toporul de la Ilie, zicand cu un glas harait:
― Hai, du-te si tu, Ilie, ca poate sa mai fie calda!
Oamenii il priveau cu o curiozitate speriata. Ileana insa izbucni:
― Aoleu, sa stiti c-a omorat pe conita! Ucigasule! Ucigasule!
― Aoleu! facu si Petre. N-oi fi facut una ca asta, Toderita?
Toader Strambu raspunse linistit:
― Ba a murit ca un pui de gaina, zau asa! Cum am strans-o nitel sa nu urle, cum n-a mai suflat
― Aoleu! facu Petre iarasi, mai abatut Rau ai facut, Toderita, ca de-acuma
Taranul se uita la Petre, apoi la ceilalti cu o mirare ce se schimba treptat in indignare si in manie. Pe fata-i latareata, tepile nerase de cine stie cand se burzuluiau, ochii mici, infundati in cap, insangerati, scanteiau ca doi carbuni aprinsi peste care sufla un vant naprasnic.
Incepu sa urle ca o fiara scoasa din minti, miscandu-se de ici-colo, parca ar fi calcat cu talpile goale pe jaratic, gangavind si spumegand:
― Da ce-i daca a murit? Dar muierea mea cum a murit de nemancare cu zilele si ca nici n-am putut-o duce la doftor? Sarit-a vreun ciocoi ca de ce-a murit nevasta lui Toader Strambu? Ca si azi mai sunt dator si la oameni, si la popa pentru inmormantare, si-s cu copilasii flamanzi, si-s fara o palma de loc, si-s stors de vlaga, si muncesc pana-mi sar ochii, si n-ajung sa-mi hranesc copiii Si voi va suparati ca i-am facut de petrecanie in loc sa sariti cu totii s-o scuipati, asa moarta, ca ea de bine si de huzureala a venit, sa nu ne lase noua pamantul si sa-l dea la ciocoii ei Dar eu ii omor pe toti care-mi pica in drum ii dau cu toporul sa nu mai ramaie picior de ciocoi, sa le piara vita si samanta!
Invartea toporul deasupra capului Glasul ragusit avea izbucniri de trambita sparta:
― Destul am rabdat si-am suferit Acu vreau sa ma racoresc!
Trebuie sa beau sange de ciocoi, altfel imi ard bojocii!
Se repezi cu toporul la ferestrele conacului. Geamurile si cercevelele se risipira tandari, pe rand. Ceilalti tarani, molipsindu-se indata de furia lui distrugatoare, se napustira si ei, cu ce le cadea in mana, sa sparga ori sa darame ceva. Muierea lui Dumitru tipa si-si smulgea parul ca-i vor prapadi si lucrusoarele ei; in aceeasi vreme
Ileana dadu fuga in casa, sa vada si ea ce s-a intamplat cu conita
Nadina. Pavel Tunsu ochise dintru inceput automobilul. Descoperise intr-o magazie un tarnacop, se apuca sa izbeasca in masina cu atat mai manios, cu cat nu izbutea sa sfarame destul de iute si de vizibil.
Cand insa baga de seama ca a spart rezervorul de benzina, lasa jos tarnacopul, smulse o mana de fan din podetul de langa sopron, facu un somoiog, se scotoci prin buzunare pana gasi un chibrit, aprinse binisor fanul, astepta nitel sa arda cu flacara si pe urma il arunca sub automobil, pe baltoaca ce se scursese intre timp. O flacara albastruie invalui deodata masina, se ridica pana la acoperisul de site, se prelinse in podurile cu fan de alaturi. In cateva clipe acareturile erau cuprinse intr-un nor urias de fum din care tasneau limbi galbene in rasuciri nelinistite.
― Foc! Foc! izbucnira oamenii cu o bucurie salbatica.
― Uiuiu, cum imi incalzeste inima! racni Toader Strambu cu fata jilava de sudori, alergand spre acareturile aprinse, parc-ar fi vrut sa se arunce-n foc.
Langa cerdac, Petre Petre ramasese zapacit, uitandu-se ca prin vis la lumea ce viermuia prin curte. Numai intr-un tarziu vazu ca nici
Matei Dulmanu nu s-a clintit din loc.
― Mai Petrica, ia sa scoatem pe cucoana din casa, ca da focul peste dansa si-ar fi mare pacat sa arda in flacari
― Ca bine zici, nea Matei, aproba repede Petre. Ca oamenii si-au pierdut de tot mintile!
Tocmai atunci Ileana iesea din casa primejdiilor, tinand in brate pe Nadina, invelita intr-un cearsaf alb.
5
Drapelul parea in doliu. Cand veni, joi dimineata, pe la zece, la redactie, Titu Herdelea nu vazu nici macar pe Rosu la faimosul birou incarcat de ziare. Afla, ce-i drept, ca a fost si a plecat adineaori, lasand vorba ca se intoarce intr-o jumatate de ora.
Tanarul Herdelea intarziase pentru ca trecuse pe la Interne, la
Modreanu, dupa informatii despre Arges, cum promisese ieri lui
Grigore Iuga. N-a aflat nimic. De altfel aseara Grigore a vorbit la telefon cu directorul prefecturii de la Pitesti, care i-a spus ca prefectul Boerescu e tocmai prin judet si asteptat sa soseasca in cursul noptii, ca deocamdata e liniste si nu s-au semnalat nicairi tulburari, desi pericolul contaminarii e mare din pricina vecinatatii cu nebunia din Teleorman. Titu l-a cautat ieri toata dupa-amiaza si de-abia seara l-a gasit la Predeleanu. Grigore s-a scuzat cu gluma ca, totdeauna cand vrea sa-l gaseasca sigur, sa intrebe intai la casa
Predeleanu, fiindca in vremea din urma mai mult sta aici decat acasa. Herdelea a zambit; cam observase el ca, in afara de prietenia lui Predeleanu, ochii frumosi ai domnisoarei Olga Postelnicu nu sunt chiar straini de asiduitatile tanarului Iuga.
Pe Gogu Ionescu l-a intalnit ieri dupa-pranz. Si el telefonase la
Pitesti. Era mai abatut si avea ochii mereu umezi, parca o presimtire i-ar fi ros sufletul, oricat incerca Eugenia sa-l linisteasca.
Fireste, Titu Herdelea isi impartise timpul asa incat sa fie acasa la cinci, cand trebuia sa vie Tanta. A venit foarte punctual, si s-au imbratisat, si au plans putin amandoi de bucuria revederii. Lucrurile importante pe care i le prevestise in scrisorica nu prea aveau importanta. Ca Jenica s-a despartit de doamna Alexandrescu a treia zi dupa ce s-a mutat Titu, ca nu i-a cerut el sa indeparteze pe Titu, ci doamna Alexandrescu a vrut sa-i ramaie camera, pentru ca pe Mimi a izgonit-o definitiv barbatul ei, ca doamna Alexandrescu a cautat sa faca scandal, ca a venit la ei si s-a certat cu toti foarte urat, chiar
Tantei i-a strigat in gura mare ca s-a tavalit cu chiriasul ei, ca totusi
Jenica a ramas bun despartit de ea si s-a logodit indata cu fata subdirectorului, ca de altfel Jenica s-a purtat ca un adevarat cavaler, dezmintind energic ocarile Lenutei fata de parintii lui Titu Herdelea a ascultat cu mult interes toate acestea, intai fiindca i le spunea
Tanta si apoi pentru ca tot ce-o privea pe ea il pasiona in realitate mai mult ca orice. Induiosat, ii marturisi ca, daca ar avea o situatie materiala cat de cat asigurata, maine ar lua-o de nevasta si ca, in orice caz, ea tot a lui trebuie sa fie pentru totdeauna. Iar drept legamant, de aci incolo, in loc de alte mangaieri, are sa-i zica numai
"mireasa mea"
― Venisi, puiule? Bravo! murmura Rosu intrand si gasind pe Titu cu nasul in jurnale. Vasazica gata, ai? Dupa-amiazi avem guvern nou! Si dupa ce mai rasfoi cateva gazete: ― Ai vazut cum au schimbat macazul onorabilii? Acuma nu mai e vorba de lupta sfanta a taranilor. Acuma sunt numai tulburatorii ordinii publice impotriva carora trebuiesc mijloace energice de represiune. Nu ti-am proorocit eu toate astea de-acum trei saptamani, puiule? Dar sa vezi curand-curand cum o sa puie si tunurile in bataie ca sa sugrume lupta sfanta pe care au glorificat-o pana ieri! Nu observi? I-au dat zor cu "lupta sfanta" si cu "sa nu curga o picatura de sange romanesc" exact pana ieri, adica pana in ceasul cand au fost siguri ca vin la putere. Ceea ce inseamna ca au dat foc tarii cu premeditare si fara nici un scrupul, caci ruina tarii, pentru ei, n-are importanta, ci numai acapararea guvernului, chiar al unei tari ruinate Degeaba, sunt odiosi, amice! Eu nu fac politica si-mi sunt indiferente partidele cu asa-zisele lor ideologii, dar astia sunt ingrozitori!
Zbarnaitul telefonului ii intrerupse indignarea:
― Alo! Da, da, Drapelul! Domnul Herdelea? Aici Poftim!
Era Gogu Ionescu care cerea stiri noi, pentru ca azi i-a fost imposibil sa mai vorbeasca la Pitesti. Titu ii promise ca va trece de la
Modreanu pe la dansul.
― De, bietii oameni, se framanta si sufera, pentru ca domnii astia au vrut cu orice pret sa ia guvernul! zise secretarul de redactie iar, parca intreruperea I-ar fi intaratat. Si cati o sa mai sufere, si cat sange are sa mai curga! Ca astia vor ucide pe tarani cu aceeasi dezinvoltura cu care i-au indemnat la razmerita! Ba te asigur ca vor gasi chiar instigatori ai dezordinilor. Evident, nu pe ministrul care a proclamat lupta sfanta. Nu, draga! Pe tine, pe mine, pe vreun invatatoras sau preot care nu e in partidul lor, pe vreun socialist
Iar intrerupse telefonul. Grigore Iuga anunta ca va trece sa ia pe
Titu, sa mearga impreuna la Interne. Apoi mai bine de o ora si jumatate Rosu isi revarsa asupra docilului redactor toata intelepciunea- i politica.
Desi extrem de hartuit, mai ales cu schimbarea guvernului, Modreanu primi pe Grigore Iuga cu mare afabilitate, ii reaminti intalnirea din tren si palavrele lui Rogojinaru si pe urma spuse ca i-a parvenit azi-dimineata o nota telefonica de la Pitesti cum ca in cursul noptii s-a semnalat incendierea de catre tarani a unui conac in sudul judetului, catunul Ruginita sau Ruginoasa, nu s-a putut recepta exact numele, fiindca prefectul, care telefona personal, era foarte agitat si morfolea vorbele. Modreanu adauga ca, pentru a avea deslusiri complete in privinta Argesului, a chemat el acum vreo ora Pitestii si a vorbit cu prefectul, care i-a comunicat ca legatura telefonica si telegrafica cu partea de jos a judetului ori s-a deranjat, ori a fost distrusa, asa ca nu are nici o informatie mai noua pana ce ii vor sosi prin eventuali curieri. Prefectul a mai subliniat ca stirea despre arderea catunului Ruginoasa a raportat-o cum a primit-o si el telefonic de la Costesti, cu toate ca el personal n-o crede exacta, poate sa fi fost vreo farsa de prost-gust, deoarece dansul numai azinoapte a sosit din judet si a constatat tocmai in regiunea respectiva ordine perfecta.
― Prefectul dumneavoastra e o persoana foarte distinsa, dar de un optimism excesiv de robust! surase Modreanu.
Grigore Iuga ii multumi calduros. Mai vorbira doua minute despre schimbarea guvernului. Tanarul Iuga spuse ca pentru postul de prefect la Arges ar fi desemnat prietenul sau, avocatul Baloleanu; cel putin el o stie de la Baloleanu insusi. Modreanu cunostea, fireste, pe Baloleanu si socotea ca ar fi un prefect eminent, tocmai pentru vremurile acestea tragice
Pe drum Grigore comunica lui Titu ca, daca intr-adevar va fi numit Baloleanu, va pleca si el neaparat spre Amara in tovarasia noului prefect. Marturisi ca e foarte ingrijorat de soarta batranului.
Oprindu-se in fata Teatrului National, pe trotuar, Grigore Iuga isi consulta ceasornicul si sopti cu o tristete amara in glas:
― Douasprezece si jumatate Doamne, Doamne, ce-o fi acuma la Amara?
6
Pana la amiaza toata Amara stia ispravile celor ce plecasera de dimineata la Lespezi si la Gliganu. Fireste, trecand din gura-n gura, intamplarile se umflau. Astfel se povestea ca au fost juganiti amandoi grecii, si batranul, si feciorul, ca pe grecoaica a omorat-o cu securea un om din Gliganu si ca avocatului din Bucuresti i-au taiat limba taranii si apoi I-au izgonit din sat, descult si numai in izmene. La Lespezi toti barbatii si-au batut joc intai de cucoana cea frumoasa, pe urma Toader Strambu i-a sucit gatul ca unui pui de gaina si a azvarlit-o in foc, iar Pavel Tunsu a batut pe neamt pana l-a lasat mort lat Totusi taranii s-au intors mai mult rasfirati, nu gramada cum pornisera, si de aceea nu s-a prea bagat de seama cand au trecut spre casele lor. Numai Pavel Tunsu a trecut chiuind ca un nebun si pe Toader Strambu I-ar fi vazut cineva cu o traista grea in spinare despre care altii au aflat c-ar fi fost plina cu galbeni si giuvaiere luate de la cucoana omorata.
Primarul Ion Pravila lasase azi pe secretar la cancelarie, iar el statu pe-acasa. Stia toate cate se petreceau in sat, dar nu voia sa se mai amestece in nici un fel. Aflase ca sunt unii oameni care si-au pus in gand sa-l bata mar si sa-i aprinda casele din ura ca i-ar fi napastuit candva. Si din pricina asta socotea cuminte sa-i lase pe sateni sa-si faca mendrele, cum ii taie capul. De ce sa-si primejduiasca dansul viata si averea daca lumea s-a smintit? O sa-i dezmeticeasca curand-curand stapanirea si atunci se vor cai amarnic.
Pana atunci el trebuie sa joace cu lupii, ca sa nu-l sfasie.
Secretarul Chirita Dumitrescu, plictisindu-se singur in toata cancelaria, a chemat inlauntru cele doua straji si dezbatea cu ele intamplarile. Dezaproba si dispretuia salbaticiile taranilor, si lua partea boierilor cu entuziasm, considerandu-se facand parte din boierime. Avea oglinjoara pe birou si, vorbind, isi arunca deseori ochii sa se admire sau sa-si mai aranjeze gulerul si cravata


De la curtea Iuga pana la jandarmerie, dupa intoarcerea de la
Ruginoasa si intrevederea cu batranul Miron, primarul a avut de dimineata o mica ciocnire amicala cu Boiangiu, fiecare cautand sa treaca asupra celuilalt atributiile politienesti si mentinerea ordinii in sat. La despartire, Pravila a declarat ca el se spala pe maini, ca nu mai are nici o putere. Plutonierul i-a raspuns cu o injuratura in general si apoi cu observatia acra ca numai la greu e bun jandarmul, incheind amenintator:
― Sa nu ma scoateti pe mine din tatani, ca pe urma va impusc pe toti ca ciorile, mama voastra de toparlani!
Boiangiu isi facea curaj in afara, dar in sinesi era pierit rau.
Deocamdata socotea sa se mai odihneasca putin, fiindca azi-noapte de-abia apucase a atipi cand I-au sculat si acum se simtea frant de somn. Unde sa mai aiba ragaz de odihna? A trebuit sa se certe vreun ceas cu Didina, de era gata-gata s-o bata daca nu sarea caporalul. Pe urma a aflat despre plecarea grupului de tarani spre
Lespezi, desigur nu cu ganduri pasnice. Pe urma au venit vestile despre ispravile oamenilor. Si in sfarsit Lazar Odudie, vataselul arendasului Cosma, adineaori, speriat, ca o seama de oameni dau mereu tarcoale conacului si ca i-e frica sa nu-i puie foc.
Intre timp, dupa ce a ispravit cearta cu nevasta-sa, a tinut un fel de consiliu de razboi cu toti patru jandarmii. Pentru ca sunt putini trebuie sa se prefaca a ignora dezordinile din satele vecine, care sau petrecut sau care se vor petrece. Chiar in Amara vor inchide ochii fata de abaterile mai mici, cum au si facut de altfel de vreo cateva zile de cand se framanta mai staruitor lumea, dar vor impiedica cu energie devastarile sau incendiile. In caz de nevoie, intreg postul va iesi complet inarmat ca sa faca impresie mai puternica. Armele insa nu vor fi incarcate, ci se vor incarca la fata locului, de asemenea pentru a speria multimea. Daca, Doamne fereste, s-ar ajunge sa fie silit a comanda foc, prima oara vor trage peste capetele oamenilor si numai cand nici asta n-ar avea rezultatul dorit, se va trage in plin.
In asteptare, nimeni nu mai paraseste postul si toti vor fi pregatiti pentru orice eventualitate cu echipamentul si armamentul la indemana.
― Mai Odudie, mai, zise Boiangiu vataselului reclamant, ia seama, ca voua acuma numai a revolutii vi se nazare cum vedeti doi oameni stand de vorba, asa de viteji sunteti, mai Odudie!
― Dom le plutonier, eu nu mai razbesc cu oamenii! facu Lazar
Odudie resemnat. Matale sa faci ce vrei, dar eu a trebuit sa-ti spun, ca pe urma, cand s-or intoarce boierii, sa nu ma ia pe mine la rost ca n-am purtat de grija avutului dumnealor
Plutonierul trimise mai tarziu pe jandarmul Bogza, care era mai dezghetat, sa constate situatia reala. Bogza aduse vesti mai rele.
Conacul propriu-zis inca n-a fost atins, dar incolo e haram si oamenii cara fara sfiala cu sacii si cu tarnele porumb, fasole, grau, ce se gaseste. Au venit multi si din Vaideei la imparteala pe tacute. Toate hambarele au fost sparte inca de azi-noapte. Un argat i-a spus ca pandarii arendasului sunt cei mai inversunati si ca tocmai ei ar fi chemat lumea la prada. De fapt, chiar Odudie pare a se fi inteles cu taranii, ca lui nu-i pasa ce fac dansii cu hambarele si cu celelalte, numai de conac sa nu s-atinga, dar acuma a prins de veste ca oamenii umbla sa dea foc conacului, sau macar sa-l strice si de aceea a venit sa reclame. Acolo totusi nu e multa lume, caci fiecare ia ce doreste si pleaca. In batatura carciumii insa sunt vreo cincizeci, poate si mai multi, care stau de vorba sau comploteaza.
Boiangiu se incrunta. Vasazica nu se astampara deloc toparlanii?
Totusi, prudent, hotari sa-i lase in pace. Daca nu fac taraboi, de ce sa-i starneasca?
Peste mai putin de jumatate de ceas un jandarm, care statea prin ograda, navali in biroul sefului, raportand cu sufletul pe buze:
― Dom plutonier, foc! Arde conacul!
Seful iesi speriat afara. Da, in directia conacului lui Cosma
Buruiana bolboceau nori grosi de fum. Nu mai putea ramane nepasator. Ar risca sa fie trimis in judecata Consiliului de Razboi daca s-ar afla, si s-ar afla cu certitudine, ca jandarmii nu s-au miscat nici cand taranii au pus foc conacului. Dadu cateva ordine si se echipa repede si dansul, in vreme ce Didina striga, frangandu-si mainile:
― Silvestre, Silvestre, ia seama, sa nu te omoare!
Boiangiu era calm. Se stapanea. Isi zicea ca mare lucru n-are sa fie nici acuma. Doar sa patruleze putin, sa faca act de prezenta. Nu vrea sa atate pe tarani, ci sa-i linisteasca. Nu va lua cunostinta ca focul a fost pus, ci va proceda ca si cand ar fi un incendiu oarecare
Mai tarziu, dupa ce se vor fi calmat spiritele, va intoarce el foaia si se va rafui cu toti zurbagiii de azi.
In coltul carciumii, la incrucisarea spre conac, ulita era cuprinsa de tarani. Plutonierul, in fruntea celor patru jandarmi, se apropia cu pasi rari, cu o figura deschisa si putin surazatoare, ca sa le arate ca nu vine cu intentii dusmanoase. Taranii taceau si ii priveau parca cu indiferenta cu care privesc indeobste pe trecatorii straini. Numai cand jandarmii ajunsera la doi pasi, le facura atata loc cat sa se strecoare prin multime. Boiangiu intreba in gluma:
― Da ce, baieti, nu ne lasati sa trecem?
― Apoi ce sa mai treceti, ca arde el si singur! striga un glas batjocoritor.
Plutonierul se facu a nu pricepe batjocura si se opri in mijlocul lor, zicand:
― De ars vad eu ca arde, dar noi trebuie sa ne facem datoria!
Ori tu zici ca nu, mai Serafime? adauga catre Serafim Mogos, care se afla chiar in fata lui, intunecat si darz.
Mogos dadu din umeri, fara a raspunde. In locul lui glasui Trifon
Guju:
― Datoria matale lasa c-o stim noi E usor sa bati oamenii cand ai puterea in mana, sa-i chinuiesti!
― De, daca asa e slujba, Trifoane? facu Boiangiu tot impaciuitor, mai ales intelegand ca taranii umbla sa-l intarate.
― Dar tu ai gustat din papara asta, ori nu? bufni deodata
Serafim Mogos. Ca sa-ti arat eu cum e, soarele, si anafura, si
Ii carpi, una dupa alta, fulgerator, doua palme zdravene pe obraji. Boiangiu nici nu mai avu timp sa se dumereasca. Intr-o clipire loviturile il coplesira din toate partile. Vazu ca prin vis ca Trifon Guju i-a smuls pusca de pe umar. Isi ferea capul, lasandu-l pe piept si instinctiv nu cauta decat sa scape din mijlocul multimii. Taranii urlau si loveau. "Da bine, ma!" ,Arde-l!" "Fugi! Fugi!" In spate auzea glasurile jandarmilor, spaimantate: "Nu da!" Se avanta cu capul inainte sa-si croiasca o trecere. Iuresul tinu numai cateva minute. Cu toata rapaiala de pumni, Boiangiu izbuti sa inainteze si simti curand ca s-a rarit multimea dupa rarirea loviturilor ce le primea. In urma lui incaierarea continua insa cu aceeasi furie, parca taranii n-ar fi bagat de seama ca el s-a smuls dintre dansii.
― Fugi! Fugi! rasunau imprejurul lui glasurile batjocoritoare.
Fara sa-si dea el seama, picioarele ascultau singure indemnul si alergau mancand pamantul. Alti pasi tropoteau in urmele lui. Ar fi vrut sa vada cine sunt, dar ii era frica sa se uite inapoi. Strigatele continuau. Dupa cateva clipe de goana zari la dreapta o poarta deschisa larg. Recunoscu casa lui Marin Stan. Dadu buzna pe poarta, trecu prin ograda spre gradina. Un caine incerca zadarnic sa-i atie calea hamaind cu mare furie. De-abia intre pomii din dosul casei isi incetini fuga si intoarse capul. Dupa dansul veneau cu aceeasi iuteala desperata cei patru jandarmi, la intervale care aratau in ce ordine au scapat din incaierare. Toti patru erau fara arme, ca si seful, iar doi in capul gol, pierzandu-si capelele pe campul de lupta.
Taranii victoriosi, ajungand in dreptul casei, se oprira si numai de acolo huiduiau si injurau, aratandu-si pumnii si invartind pustile ramase in mainile lor. Mai linistit oarecum, dupa ce a constatat ca subalternii il urmeaza, plutonierul intoarse iar spatele oamenilor care vociferau si continua retragerea prin gradini, intr-un ritm mai cumpatat, gandind ca se va uni cu trupa la adapost si zicandu-si, pe masura ce se reculegea:
― Noroc ca n-au fost incarcate armele, altfel talharii ne omorau!
Pe cand jandarmii dispareau, pipaindu-si cucuiele si coastele, taranii comentau batalia cu rasete si glume, cu sudalmi si ocari.
Trifon Guju balabanea o pusca in aer, si chiuia, si striga cu o vioiciune ce nu se potrivea deloc cu fata lui morocanoasa:
― Acu-i acu, fratilor! Acu-i acu!
Vestea izgonirii jandarmilor se raspandi repede dintr-un capat la altul al satului, imprastiind o bucurie, parca tuturor li s-ar fi ridicat o piatra de pe inima. Baietelul cel mai mic al Smarandei, care se nimerise prin preajma carciumii si vazuse bataia, goni intr-un suflet pana acasa si incepu din ograda:
― Nea Petrica! Mama! I-au alungat pe jandarmi oamenii si i-au batut si
Petre venise de la Lespezi mai demult si nici nu mai iesise din casa. Era bosumflat si tacut, ca si cand ar fi baut numai fiere. Deabia a schimbat doua vorbe cu maica-sa si nici nu a vrut sa manance. Bombani cu imputare:
― Bine ca s-au dus dracului, ca n-au fost buni la nimic!
7
Pe la ora sase Bucurestii rasunau de strigatele tiganusilor:
― Editie speciala!.. Noul guvern! Manifestul catre tara!
Grigore Iuga, de cand se intorsese de la tara, manca in fiece seara la Predeleanu. I-ar fi fost peste putinta sa stea acasa cu matusa-sa Mariuca, sa-i asculte fleacurile clevetitoare, sau pe la restaurante, ori la club cu prieteni care pana ieri mureau de dragul taranimii si propovaduiau impartirea mosiilor, cu gandul ascuns ca tot nu se va intampla si cu mandria ca totusi pot parea drept spirite inaintate, iar azi reclamau vehement sa fie rase cu tunul toate satele care s-au revoltat si taranii sa fie batuti pana la sange, toti, fara exceptie, ca sa serveasca de pilda si sa nu mai indrazneasca nici pe viitor sa ridice capul niciodata. Cu Victor se intelegea, ca totdeauna, si apoi gasea la ei o atmosfera care-i era necesara mai ales acuma, cand tatal sau sta singur la tara in primejdie, iar el aici fara nici o posibilitate de a-i sari in ajutor.
Mergand, stranse toate editiile speciale, sa le citeasca si sa le comenteze impreuna cu Victor. Pe el nu-l interesa compozitia guvernului, ci manifestul in care se zvonea ca vor fi anuntate mari reforme care vor opri imediat agitatiile taranilor, fara sa fie nevoie de represiune armata.
Pana la masa avura timp sa rasdiscute toate masurile cuprinse in manifest, fara a se putea pune totusi de acord. Predeleanu socotea ca guvernul debuteaza excelent si ca manifestul e o ramura de maslin in mana celor ce vor fi trimisi sa linisteasca pe tarani. Mai mult nu se putea promite, indeosebi sub presiunea tulburarilor.
Grigore credea, dimpotriva, ca pentru lumea satelor rasculate reformele promise vor parea o batjocura. Oamenii vor pamant, au dat foc si au facut cruzimi, ca sa ramaie stapanii pamantului, iar guvernul nou vine si, in loc de pamant, ii scuteste de niste taxe, le fagaduieste sa le arendeze lor mosiile statului, sa usureze invoielile cu boierii si alte asemenea lucruri, care ar fi fost foarte bune inainte de izbucnirea razmeritei, pe cand azi
― Eu am fost la Amara numai acum cateva zile si am pipait pulsul taranilor! urma Grigore. Cu vreo luna inainte umblau si se zbateau sa cumpere mosia Babaroaga. Azi nici prin gand nu le mai trece asa ceva. Azi pretind foarte simplu sa li se imparta toate mosiile. Si acestor oameni vrei dumneata sa le duci acuma pe tava fagaduieli de scutiri de taxe? Ridicol!
― Ei, bine, atunci va trebui sa intervie forta, ca sa-i potoleasca intai, iar pe urma, cand se vor dezmetici, vor pricepe si ei insemnatatea masurilor ce s-au luat in favoarea lor! zise Predeleanu senin.
― Da, asa! aproba tanarul Iuga. Sa nu umblam cu ipocrizii!
Taranii s-au revoltat ― sa iasa armata sa-i pedepseasca. Punct.
Reformele se discuta cu oameni sanatosi, nu cu bolnavi sau cu exaltati. Manifestul e o ipocrizie in plus, de aceea ma supara.
Potolirea rascoalei nu se poate face fara varsare de sange. In loc sa traga cu gloante direct in rasculati, guvernul trage intai in vant, cu manifestul, ca sa se poata spala pe maini mai tarziu ca n-a vrut varsare de sange, dar Un bizantinism ieftin, care va exaspera pe nenorocitii de tarani si va face sa se cheltuiasca mai mult sange!
Tecla le interzisese sa discute la masa despre rascoale si politica.
Vorbira aproape numai despre Miron Iuga. Doamna Predeleanu observa intr-un rand:
― Numai cand imi inchipuiesc ca Victor ar putea fi singur la tara in zilele astea, parca imi vine sa innebunesc!
Grigore Iuga arunca o privire spre Olga. Tocmai atunci Predeleanu intreba:
― Apropo, Grigorita Sa ma ierti daca sunt poate indiscret sau, stiu eu, nedelicat. Am auzit ca nevasta-ta
― Fosta! rectifica Grigore repede, rosind.
― Da, fosta ta nevasta ar fi plecata acuma la tara Adevarat?
Fiindca ar fi ceva
― Nu stiu! murmura tanarul Iuga, intunecandu-se. Pentru mine e moarta de mult.
8
Logofatul Bumbu tinea in curent pe batranul Iuga cu cele ce se petreceau in sat, cum ii poruncise. De azi-dimineata, de cand a aflat despre Ruginoasa, boierul l-a chemat de cateva ori, luandu-i cu aceeasi intrebare:
― Ei, ce isprava au mai facut oamenii nostri?
Bumbu i-a ascuns numai uciderea Nadinei, de teama sa nu se incapataneze si sa plece la Lespezi sa se convinga. Cand l-a intrebat de soarta cuconitei, a raspuns ca n-a auzit nimic, dar probabil ca nu mai este in sat. Iuga a exclamat bucuros:
― Evident. Nici n-avea ce sa caute ea aici acuma. Bine c-a avut automobilul, sa o poata sterge la timp, altfel cu oamenii nostri cine stie ce batjocura i se putea intampla
Dupa cina, batranul a iesit in curte, singur, ca in toate serile bune, sa faca putina miscare inainte de a se culca. Cerul era curat, vanat-inchis, cu stele tremuratoare ca niste picaturi de roua.
Racoarea primaverii ii inviora pasii. Ocoli cladirea cea noua pe aleea prunduita, curatata proaspat, merse spre poarta cea mare dinspre ulita. Printre copacii parcului vedea in fata, aproape, parca numai la cativa metri, focul ce mistuia conacul lui Cosma Buruiana. Ardea potolit, fara flacari mari, cu o roseata ce pata vazduhul. Era ora zece. Furia incendiului se mulcomise, ca si galagia taranilor, care se auzise pana aici in linistea amurgului. Satul dormea, parca toate cate se intamplasera in cursul zilei ar fi fost in vis. Numai lumina focului dovedea ca n-a fost vis In stanga, mai departe, alta pata rosie pe cer. Acolo a ars si arde conacul din Lespezi, daca nu si cel din Gliganu. Chiar si in dreapta, spre Ruginoasa, mai staruia o unda roza. Ce mai ardea ardea tihnit, fara graba, cum se cuvine cu ramasitele.
"Niciodata n-as fi crezut ca oamenii mei sa fie cei mai ticalosi, ca tocmai ei sa duca la vecini ticalosia si sa-i invete neomeniile! isi zise
Miron Iuga, oprindu-se o clipa langa poarta. Toate silintele mele cu ei n-au folosit nimic! Degeaba, taranul e destinat sa ramaie salbatic pana la sfarsitul lumii."
Se intoarse, ocoli casa pe dincolo, trecu pe langa cladirea veche in gradina mare din dos, unde nu erau arbori si se deschidea o vedere mai larga. In suflet ii picura tristetea din ce in ce mai apasatoare. Pana azi-dimineata, in ciuda tuturor intamplarilor si zvonurilor, a fost convins in adancul sau ca oamenii lui vor sta linistiti chiar daca de jur imprejur toate satele s-ar rascula. Se simtea atat de infratit cu ei prin toata viata sa si a inaintasilor sai, incat i se parea peste putinta ca taranii sa nu aiba instinctul aceleiasi fratii.
"Ar fi trebuit sa ma duc totusi la Ruginoasa sa-i dojenesc! ii fulgera iar prin creier gandul care-l framantase toata ziua si pe carel inlaturase mereu. Te pomenesti ca taranii vor crede ca mi-a fost frica si"
Ajunsese la marginea gradinii, unde incepea ogorul. Conacul ramasese in urma. Felinarele din curte palpaiau galben de departe, ca niste sfioase candele de veghe. Se opri si se intoarse pe loc sa mai vada cum ardea conacul lui Buruiana. Batranul avu subit o strangere de inima. Privind de aici, focul parea ca mistuie chiar propriile-i cladiri. Pata rosie pe cer era mai sangeroasa si pe ea se zugraveau contururile conacului Iuga ca niste ruine arse si inca fumegand. Gandul i se risipi. Altele ii luara locul, inabusite insa si ele: "Asta nu se poate!"
La stanga se deslusea mai bine incendiul de la Lespezi, parca sar fi apropiat si s-ar fi inviorat. Intre cele doua focuri insa batranul
Miron descoperi o noua rana purpurie pe orizont, marindu-se vazand cu ochii si inaltandu-se pe cer.
― Intr-acolo vine Cantacuzu Vasazica si la capitanul Gradinaru au inceput! murmura privind cu atentie si examinand limbile de flacari ce se ingrosau.
Invartindu-se spre stanga in directia Babaroaga si Vladuta, adauga in sine: "Colonelul vad ca a scapat pana acuma"
Spre Curteanca insa, mai la stanga, ardea conacul lui Popescu-
Ciocoiu, apoi in jos, pe valea Teleormanului, conacul generalului
Dadarlat la Humele si al lui Ionita Rotompan la Goia.
"Ei, saracul Ionita! isi zise Miron. Si pe dansul I-au pradat"
Focul de la Goia aparea, de unde privea batranul, alaturi de
Ruginoasa, dar mult mai viu, semn ca incepuse mai recent.
Alte involburari de flacari se zareau mai jos de Ruginoasa, poate la Orodelu sau la Izvoru. Apoi altele deasupra padurii Amara, poate la Dumbraveni
"Pretutindeni, pretutindeni foc si prapad! se gandi Miron, ajungand iarasi cu fata spre conacul sau, dupa ce facuse pe loc inconjurul orizontului. Am ramas ca o insula."
Noaptea innegrise vazduhul complet. Nici o adiere si nici un zgomot pe intreg cuprinsul. Batranul nu auzea, in tacerea profunda ce-l impresura, decat propria-i respiratie, care parea aspra ca un horcait. Si de jur imprejur, focurile mute ca plagile unui trup urias rastignit pe pamant, din care se inalta aburii rosii, cotropind intreg vazduhul.
Stand nemiscat in intuneric, Miron Iuga simti o infiorare, parca sar fi lasat brusc un val de frig. Porni inapoi cu ochii la conacurile lui, deasupra carora se zvarcoleau luminile focului. Si iar murmura darz:
"Asta nu se poate!"

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.