Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





ESTETICA POEZIEI SIMBOLISTE de Nicolae DAVIDESCU (Critica)

 

in problema esteticei simboliste, greutatea de capetenie este circumscrierea notiunilor minuite. Trebuie, astfel, sa gasim mai intii sensul cit mai hotarit al cuvintului simbolism si, dupa aceea, cadrul de spatiu si timp literar la care trebuie aplicat. Existenta poeziei simboliste nu trebuie, dar, privita ca un fenomen de generatie spontanee, asemanatoare soarecilor lui Helmonth, iesiti peste noapte din cojile de nuca. Literatura simbolista este unul din aspectele de fireasca evolutie a scrisului si, ca atare, isi are o obirsie, cauze determinante, o desfasurare explicabila si o asezare cu riguroase raporturi de cauzalitate in lantul fenomenelor literare. in Franta, de pilda, apare pe la 1857 volumul lui Baude-laire Les fleurs du mal, precedat de o serie intreaga de traduceri de Edgar Poe. Literatura franceza plutea inca in plin romantism. Victor Hugo pusese lumea intreaga in imagini si prefacuse viata intr-un vast spectacol de lumini si de umbre, de adincimi si de piscuri, in care imaginea binelui si a raului, a frumosului si a uritului, a nobletei si a ticalosiei, clasate, cu toatele, dupa o fecunda conceptie verbala la moda, alterna cu fenomenul natural al zilei si al noptii pe un punct fix de la Ecuator. Poezia unui Vigny sau a unui Leconte de Lysle nu incepuse inca sa-si croiasca, in public, marile lor destine de mai tirziu si de totdeauna, asa ca frumusetea initiala a acestor descoperiri, datorite miscarii romantice de la 1830, se stirbea necontenit in rutina mecanismului ei automatic. Putinele sentimente efective, si si mai putinele idei autentice ale romantismului literar se demonetizau, astfel, in procedee necontenit folosite, si-si pierdeau fragezimea pina la cliseu. Persista insa, tot mai fecund, ca o apa subterana, dar vie, principiul "eliberarii eului". Brunetiere, intr-adevar, gaseste in romantism un factor de "emancipare a eului" si arata ca s-a ajuns la el "prin intreita inriurire a Revolutiei franceze, a literaturilor Nordului si a filozofiei germane". Si precizeaza chiar ca influenta filozofiei germane insemneaza "influenta lui Kant si aceea, poate, a lui Fichte, care, tocmai in acesti ani, incepuse sa se simta in Franta". in cadrul acestor premise, insa, incape deplin aproape si miscarea simbolista franceza, care departe de a fi o negare a romantismului, nu este decit continuarea lui in adincime. Ceea ce miscarea franceza de la 1830 a adus la suprafata, cu aproape aceleasi elemente artistice si sufletesti, a fost intregit trecind prin Baudelaire, in adincime, de catra miscarea de mai tirziu, de la 1880.







Baudelaire a fost, de fapt, un romantic ; a fost insa un romantic intirziat. Theophile Gautier, in prefata volumului Les fleurs du mal, spune ca "nimeni, chiar in timpurile mistice ale romantismului, nu a avut mai mult dccit Baudelaire, respect si dragoste fata de maestri", dar ca "temele lor generoase de poezie se stersesera, ca monedele care, circulind prea mult, isi pierd relieful". A avut astfel putinta sa-si dea seama de ceea ce inaintasii sai adusesera trecator, indoielnic sau zadarnic, si sa adune, sa selectioneze si sa asimileze intregul tezaur de diamant curat din minereurile lor de carbuni. Poezia lui Baudelaire nu aduce, dar, decit foarte putine elemente noua, si poate chiar nici unul, fata de uriasul material al mostenirii de pina la aparitia lui, a lui Lamartine, Musset, Hugo, Banville sau Gautier. Nici vocabularul, nici felul de alcatuire a imaginilor, nici ideologia generala si nici materialul emotiv nu alcatuiesc apanagiul lui exclusiv. Vine insa cu o tinuta mai sobra, izvorita din eliminarea metodica, in-dirjita, rautacioasa aproape, a unei parti de vocabular, a unei uscaturi in alcatuirea imaginei, a unui balast de ideologie. Pe cind cei dintii aveau miscarea frenetica a intiilor pasi facuti de un copil in clipa cind a izbutit sa se miste singur pe picioare, Baudelaire avea mersul sigur si cumpanit, echilibrat si cu tinte limpede urmarite, al omului matur. Toti, fireste, fac, din punct de vedere fiziologic, aceeasi miscare ; unul insa o face cu o precizie imposibila celor care abia o experimenteaza. Baudelaire capata astfel un aspect rezumativ, integral, de condensare, echivalent cu o adevarata reactiune.



Volumul lui ajungea sa fie, in sensul acesta, masura eliminatorie de unitate in desfasurarea neselectionata a libertatilor romantice ; ii revenise astfel sarcina sa arate, pe cale de ricoseu, laturile de zadarnicie si trecator entuziasm din opera de pina atunci a contemporanilor si a predecesorilor sai imediati, prin condensarea intr-o opera unica de sinteza a aurului sufletesc si intelectual, risipit cu mini infrigurate de betie lirica, al unei intregi generatii individualiste.

Logica lucrurilor a facut, apoi, ca din aceasta operatie de selectionare sa iasa si un proces de adincire. De la aceasta notiune inainte, insa, Baudelaire devine un inovator si un revolutionar. Arta subtila si diabolica a lui Edgar Poe, pe care el, cel dintii, l-a facut cunoscut in Europa, i-a dat de gindit, si autorul Florilor raului, in functia lui de filtru al romantismului, si-a dat scama de adevarul temeinic al nazuintelor povestitorului american, ca "totul, intr-o nuvela ca intr-un roman, intr-un sonet ca intr-un poem, sa duca la deznodamint si ca un bun autor are, inca, de la intiiul sau rind, in vedere pe cel din urma".

Preocuparea aceasta de compozitie, in sensul limitarii expresiei la masura importantei ei, isi are rostul ei hotarit aici. Alfred de Vigny, bunaoara, vorbind despre sine in jurnalul sau, in legatura subinteleasca cu contemporanii sai, spune :

- Singura insusire pe care o cinstesc in mine e nevoia mea vesnica de organizare. Abia mi-a venit o idee, si ii si dau, in aceeasi clipa, forma ei, compunerea ei, organizarea ei "deplina". in alta parte, apoi, a aceluiasi jurnal, vorbeste despre compozitia dupa norme statuare a unei poeme.

Baudelaire, de asemenea, urmarea compozitia, in sensul integrarii fiecarui amanunt al unei poezii in maximum de lumina favorabila lui, cu o arta surprinzatoare. Era cea dintii, si cea mai grava, atingere care se aducea conceptiei romantice a poeziei. Ideea aceasta, in mijlocul infrigurarii de inspiratie nestinjenita, impinsa pina la betie, a conceptiei de la 1830, insemneaza, cel putin la inceputul ei, o inovatie plina de urmari. Suprafata devenea, astfel, adincime. Este un principiu aproape fizic de reversibilitate. Adincimea, apoi, trebuie sa devina, in chip automatic, cercetare de sine, si implicit diversitate si libertate. Nu mai era insa libertatea romantica. Principiul ei suferise un intreg proces de filtrare, de selectionare, de interiorizare, si-si faurise si temeinice asezari intelectuale.

Remy de Gourmont, intr-adevar, defineste simbolismul ca pe o formula liberatorie in arta :

"Or, spune el, dintre toate teoriile de arta care au fost, in aceste din urma zile, vinturate, una singura apare noua, simbolismul, care, dezbracat de jicnitoarele sensuri date lui de miopi, se traduce, in literatura, prin cuvintul Libertate, iar pentru cei mai violenti, prin ouvintul Anarhie".

Baudelairc ajunsese, in cadrul poeziei romantice, la care nu adaugase decit doar o disciplina intelectuala si sufleteasca noua, in sensul de proprire, la aceasta libertate. Scriitor'' francezi de dupa el au mers mai departe, si au tras concluzii noua din aceasta poezie sobra, metalica, si cu infioratoare ascutisuri de adincime. Un Stephane Mallarme, un Arthur Rimbaud, un Tristan Corbiere, un Verlaine au venit aproape imediat sa adaoge materialul desavirsirii personalitatii lor, la opera baudelairiana, si sa traduca in adevarate fapte de arta primele principii de intelectualizare si de utilizare a libertatilor romantice, puse de Baudelaire.

La noi, procesul acestui inceput este legat de numele lui Alexandru Macedonski. E o curioasa neintelegere literara. Macedonski, departe de a fi fost simbolist in sensul riguros al cuvantului, poate fi mai degraba privit drept o negare a acestui curent, care, de altfel, nu s-a produs, pentru ca nu era cu putinta, subt inriurirea poeziei sale. Eminescu, din Luceafarul mai putin, dar covirsitor din ansamblul operei si cugetarii sale, are hotaritoare, pentru nevoile si posibilitatile ei de dezvoltare de dupa aceea, puncte de contact cu poezia simbolista. Simbolismul, din vremea dezvoltarii lui la noi, s-a intemeiat, cum era si firesc, pe o sensibilitate launtrica supraascutita si pe o larga mobilitate a intuitiilor sufletesti si a mijloacelor potrivite lor. Intelectualitatea proprie simbolismului se reazima pe generalizarea, cu ajutorul imaginilor, a detaliilor, privite succesiv ca de sine statoare, Macedonski insa, dimpotriva, ocoleste imaginile succesive, cu ajutorul comparatiilor, pentru a creea, intr-o justa dozare, e drept, a sentimentului si a ideii, imaginea unica si spectrala a poeziei sale.



Nu este mai putin adevarat, insa, ca evolutia lui literara coincide, pe cale de paralelism inversat, cu inceputurile poeziei noastre simboliste, si ca numele lui polarizeaza, ca si, intr-un fel, activitatea si actiunea lui, intiile noastre incercari de innoire a poeziei romanesti de dupa Eminescu. Influenta acestui poet a fost intr-adevar covarsitoare. Aproape douazeci de ani dupa moartea lui, supremul titlu de glorie al unui scriitor roman era nu originalitatea lui proprie, ci afirmarea cit mai indirjita si mai indiscutabila a originii sale eminesciene. Un Vlahuta, de pilda, si-a inceput mizera lui viata literara sub aceste auspicii, si tot subt ele a tinut sa si-o sfirseasca. Macedonski, dintr-un motiv sau dintr-altul, a ramas in afara de aceasta atmosfera a vremii. Existenta lui de scriitor schita astfel vagi straluciri de independenta, si atragea, implicit, la sine primele incercari de realizare personala si independenta. intilnim, dar, la inceputurile poeziei simboliste, atit in Franta, cit si la noi, un principiu de neformulata, dar zguduitoare protestare impotriva ambiantei cu tendinti de osi-ficare intelectuala si de sensibilitate, a marilor fenomene literare in curs de desfasurare si, ca un fapt succedaneu, incercarea de a substitui diversitatii colective, cautarea stilizata de sine a autorului. Stefan Petica, de pilda, care este punctul etichetat de plecare al poeziei noastre simboliste, scria prin 1903 :

"Daca este vorba de decadent in intelesul vulgar, tin sa declar ca asa ceva nu am fost niciodata. Daca insa se intelege prin aceasta o cugetare mai subtila, o psihologie mai adevarata, o forma mai corecta, atunci astfel de decadent am fost totdeauna."



E usor de vazut ca, in atmosfera eminesciana de atunci, cind formula - admirabila in miinile lui, a lui Eminescu, depozitarul ei natural -, in miinile imitatorilor ei si falsilor ei preoti, se decolora pina la cel mai calificat fals, cultul formei ca atribut personal, nazuinta spre adevarul psihologic, ca finalitate artistica, si cautarea unei cugetari mai subtile echivalau cu o protestare si insemnau o revolutie. in Germania intilnim un fenomen oarecum similar. Acolo, insa, echivalentul ideii simboliste din Franta se gaseste in notiunea cuvintului de romantism si incepe mai inainte, cu Novalis, cu Tieck si cu Schlegel, asezati la inceput in umbra lui Goethe, si evoluati dupa aceea pina la adversitate fata de grandoarea rece si olimpica a semizeului de la Weimar. Novalis sfirseste prin a numi pe Wilhelm Meister un "Candide indreptat impotriva poeziei". Idealul de arta a romanticilor germani consta intr-un cit mai intens si cit mai subiectiv lirism. Novalis merge in acest sens atit de departe, incit socoteste ca, cu cit un lucru este mai "poezie", cu atit este si mai adevarat. "Poezia este realul absolut", declara autorul Discipolilor la Sais. O caracteristica bine definita, de altfel, a romantismului german este influenta si penetratia reciproca dintre spiritul filozofic al vremii si dintre aspiratiile estetice ale scriitorilor. in acest timp Fichte publica Teoria stiintei. Ea elibereaza eul de toate constringerile si de toate piedicile legate de el si-i da o putere limitata. Brunetiere sustine ca influenta aceasta "a filozofiei germane, inriurirea lui Kant si aceea poate mai ales a lui Fichte, care, tocmai in acesti din urma ani, incepea sa se simta in Franta" s-a manifestat inca pe vremea eroica a romantismului. Cu atit mai bine. Lucrul acesta e o dovada mai mult a spiritului de continuitate dintre poezia romantica si cea simbolista. Daca insa principiul eliberarii eului este, pentru romanticii francezi, o norma si, citeodata numai, o indreptatire, pentru cei germani constituie o dogma mistica si un punct de plecare. Atitudinea aceasta diferentiaza cele doua curente si uneste simbolismul cu romantismul german, pentru a-l desparti de cel francez. Teoria stiintei, insa, si eliberarea eului prin ea puneau temeliile formulei celei noua de arta. in locul conceptelor rationaliste se ridica un idealism launtric, un eu cu credinta lui in el. Fichte face o deosebire categorica intre intelegere, facultate amorfa a spiritului, receptacol a ceea ce este si va fi hotarit de minte, si intre cunostinta, facultate metafizica, su-prasensibila si supraintelectuala, similara, oarecum, cu ceea ce Bergson astazi numeste intuitie. in cadrul acestei deosebiri, Novalis, de pilda, cind vorbeste de sentiment, intelege o lumina superioara celei a mintii, capabila sa patrunda adin-curile noastre sufletesti, si sa lamureasca, in spiritul omenesc, cele mai tainuite ascunzisuri ale eului. Este vorba, deci, de un fel de izvor de cunostinta, al carui fundament este metafizic si care tinde sa dezvaluie necunoscutul. Pentru romanticii francezi ideea de sentiment este, in esenta ei, doar afectiva si exclusiv formala. Poezia lor niciodata nu si-a cautat o temelie filozofica. Lucrul acesta l-a facut romantismul german, care s-a dezvoltat subt inriurirea filozofiei idealiste germane si paralel cu ea. Din aceasta pricina, cum am aratat mai sus, echivalentul poeziei romantice germane trebuie cautat, in poezia franceza, tocmai in generatia simbolista de pe la 1880. Atunci literatura franceza simte, in parte, nevoia sa-si creeze o baza filozofica si sa ia contact cu idealismul filozofiei germane.

Remy de Gourmont, care nu trebuie niciodata neglijat de cite ori este vorba de poezia noua franceza, defineste astfel ideea de libertate din continutul poeziei simboliste :

"Daca vrei sa stii intrucit simbolismul este o teorie de libertate, cum acest cuvint, care pare strimt si precis, implica, dimpotriva, o absoluta licenta de idei si de forme, voi invoca precedentele definitii ale idealismului, fata de care simbolismul «nu este decit un succedaneu»."



Si din aceste definitii desprindem :

"Schopenhauer rezuma astfel principiile idealismului kantian : «cel mai mare serviciu, pe care Kant l-a facut, este deosebirea lui dintre fenomen si lucrul in sine, intre ceea ce pare si ceea ce este. A aratat ca intre noi si obiect este necontenit inteligenta si ca, prin urmare, nimic nu poate sa fie cunoscut de noi asa cum este»".

Urmarea fireasca a acestei teorii este ca, realitatea fiind esential personala in literatura, cautarea, si deci cultivarea si exaltarea personalitatii proprii, alcatuieste dogma de capetenie a scriitorului. Ideea aceasta se indrepta, la romanticii germani, impotriva rationalismului filozofic al lui Goethe, iar la simbolistii francezi impotriva pozitivismului literar al naturalistilor, sau al parnasienilor. Lirismul contemporan, in intelesul simbolismului francez si al romantismului german, priveste natura drept o stare de suflet, iar pe individul in stare sa perceapa drept un receptacol de imagini si de senzatii, pe care le proiecteaza in afara prin intuitii imediate.

Avem a face, deci, cu un curent nu atit literar, cit filozofic si estetic, care s-a plamadit in Germania, acum vreo suta si ceva de ani, si care apoi a patruns incet-incet in Franta, s-a adaptat imprejurarilor de acolo, si, pastrindu-si, cu toata aceasta filtrare indelunga la care a fost supus, toate caracterele lui fundamentale, a ajuns la suprema lui inflorire cu actuala poezie simbolista. Directia lui traieste in toate domeniile spiritului, si poate fi urmarita in stiintele matematice cu Poincare, in cele naturale cu Houssay, in filozofie si psihologie cu Boutroux si cu Bergson. Villiers de l'Isle Adam, in literatura, nu este decit un discipol imediat al lui Fichte, iar Mallarme a cunoscut si asimilat intregul aparat cultural al romantismului filozofic german.

Se poate, dar, defini, deocamdata, simbolismul drept o reactiune impotriva rationalismului german, la inceput, si a pozitivismului si naturalismului francez apoi, desfasurata sub steagul idealismului filozofic. Brunetiere, in volumul al doilea din Evolutia poeziei lirice in Franta, capitolul asupra simbolismului, spune :

"Sfortarea naturalismului nu va fi, desigur, pierduta ; dar, pentru ca a dat tot ceea ce se putea cere de la ea, era bine sa se arate si ceea ce aceasta doctrina avea tiranic si strimt. Simbolistii nu au facut acest lucru fara succes, chiar daca ei l-au facut fara menajamente. Si considerind totul, cred ca trebuie sa le fim recunoscatori."

Scriitorul care trebuie privit la noi drept, daca nu intemeietorul, cel putin semanatorul de posibilitati viitoare este, in aceasta privinta, Eminescu. El ramine, in scrisul romanesc, produsul cel mai autentic si mai viu al idealismului filozofic german. Sensibilitatea lui, apoi lupta lui cu limba, ideologia lui, cultul lui fata de fiinta sa literara, intuitia lui mistica sunt caractere care, pe cit il deosebesc de inaintasii, de contemporanii si, mai ales, de imitatorii lui, pe atit il apropie de poezia simbolista. Nu este vorba, fireste, de o apropiere in sensul vulgar si imitativ al cuvintului. Eminescu a fost un initiator si, ca atare numai, se apropie, tocmai prin diferentiere, de scriitorii mai noi, care au cautat si cauta, pe cont propriu si cu mijloace proprii, un ideal similar de realizare si de arta.



Am insistat indeajuns asupra rostului pe care idealismul filozofic l-a avut si urmeaza sa-l aiba in miscarea poeziei simboliste. Cugetarea aceasta, la Eminescu, alcatuieste insasi temelia personalitatii sale, si, indiferent daca concluziile lui despre om in raport cu semenii sai, cu femeia, cu natura si cu Dumnezeu, cele patru mari si ireductibile izvoare de poezie, sunt doar aproximativ kantiene, doar aproximativ hegeliene, doar aproximativ schopenhaueriene, drumul pe care cinta-retul lui Calin si al Venerei si Madonei a ajuns sa-si creeze conceptia lui despre lume ramine riguros idealist; deosebirile dintre ei se reduc la o problema de dozaj, in mixtura, iar nu de procedeu sau de metoda, a acelorasi elemente. Mai intervine apoi si faptul ca Eminescu, desi un admirabil ginditor, nu era si un filozof. Idealismul lui filozofic insa, ca parte integranta si covirsitoare in alcatuirea fiintei sale intelectuale si sufletesti, il aseaza hotaritor in situatia de punct de plecare al poeziei noastre simboliste; toate deosebirile dintre aspectul poeziei lui si acela al poeziei, de pilda, a unui Ba-covia, Arghezi sau Ion Barbu" class="navg">Ion Barbu sunt simple atribute personale ale talentului sau. Incidentele dintre el si poezia simbolista insa sunt in tot cazul cu mult mai importante si mai grele de urmari decit toate acele eventuale si firesti deosebiri cu putinta de gasit. Conceptia lui despre lume, mai intii, este adinc personala, si se invirteste, toata, imprejurul ideii de relativitate a cunoasterii omenesti. inceputul lui Sarmanul Dio-nis, de pilda ar putea fi spicuit idee cu idee in Hegel sau in Fichte :

"Cine stie daca nu vede fiecare din oameni toate cele intr-un fel - si numai limba, numirea intr-un fel a unui obiect, ce unul il vede asa, altul altfel, ii uneste cu intelegere. Limba ? Nu ! Poate fiecare vorba suna diferit, in urechile diferitilor oameni, numai individul, raminind acelasi, o aude intr-un fel."



Si mai departe adauga :



"Nu exista nici timp, nici spatiu. Ele sunt numai in sufletul nostru. Trecut si viitor e in sufletul meu, ca padurea intr-un simbure de ghinda, si infinitul de asemeni, ca reflectarea cerului instelat intr-un strop de roua."

Pasajul acesta, caruia i s-ar putea adauga numeroase altele, caracteristic fondului eminescian de poezie, si ideologiei lui, izvoraste logic din idealismul filozofic. Se pot insa gasi, incepind cu cele mai de seama bucati ale lui, cu Luceafarul, bunaoara, sau Scrisoarea intiia, si sfirsind cu altele mai putin importante, ca Rugaciunea unui dac, apropiata de budismul schopenhauerian, si mai pregnante apropieri ale acestui mare poet al nostru de filozofia romantismului german. Sa trecem insa prin aceste usi deschise fara sa le mai fortam, si sa mergem mai departe. Eminescu se intilneste hotaritor, in aceasta privinta, cu unul dintre cei mai caracteristici si mai de seama scriitori francezi, cu un antemergator al poeziei simboliste, cu Villiers de l'Isle Adam. Similitudinea dintre ei merge pina chiar si la elementul budist, cu origina schopenhaueriana, intrat, deopotriva, in conceptia unuia si a altuia. Villiers de l'Isle Adam gaseste, ca si Eminescu, ca natura nu este decit o serie de imagini, si ca aceste imagini sunt incomrolabile, fata cu esenta lor primordiala, de catre om.

"Sa vedem, prietine, spune unul din eroii lui Villiers de l'Isle Adam din romanul sau Tribulat Bomhomet, abuza-vei, oare, de drepturile de amfitrion pina la a-mi insinua ca aceasta buturuga, bunaoara, nu este materie ?

- Unde vezi d-ta materie in aceasta buturuga? raspunse el. imi acoperii figura cu miinile in fata acestei prabusiri de inteligenta, care-mi facea rau. Vroia sa glumeasca cu mine cu mine.

- Pretinzi ca nu vezi materia, ii spusei cu uimire, si ca aceasta buturuga

- Dar, insfirsit, este elementar, raspunse Lenoir, care sfirsise prin a-si fi iesit din sarite din pricina aerului mau de stupiditate, si care ma privea piezis. Vad atribute de culoare, de polaritate, de greutate, unite. Numesc lemn un oarecare agregat din aceste calitati. Dar ceea ce sustine aceste calitati, substanta, in sfirsit, pe care aceste atribute o acopera cu valul lor, unde este ea ? intre cele doua sprancene ale d-tale, si nici intr-o alta parte. Vezi dar ca materia in sine nu este sensibila, nu se patrunde, nu se releva, si ca substanta e o fiinta pur intelectuala, a carei lume sensibila nu este decit o forma vegetativa"

Subliniem pina si coincidenta relativa a expresiei. in timp ce Villiers de l'Isle Adam gaseste ca "substanta se afla intre cele doua sprincene ale d-tale", Sarmanul Dionis e de parere ca "subt fruntea noastra e lumea".

Spiritul trebuie sa intre in stapinire de sine, sa-si realizeze adevarul sau, spune Hegel, si, in Filozofia spiritului, voi. I, adaoga :

"Fiinta nemuritoare nu este aceea care exclude pe fiinta muritoare, si o depaseste. Si fiinta vesnica nu este nici ea fiinta care se afla in afara de timp, ci este fiinta care contine timpul, si inauntrul careia timpul se scurge ca un moment subordonat."

Eminescu, prin gura Sarmanului Dionis, va spune : "Si sufletul nostru are vesnicie in sine - dar numai bucata cu bucata. inchipuieste-ti ca pe o roata miscata in loc s-ar lipi un fir de colb. Acest fir va trece prin toate locurile prin care va trece roata, invirtindu-se, dar numai in sir, pe cind roata chiar in aceeasi clipa e in toate locurile cuprinse de ea."

Eminescu, pe temeiul acestei metafizici, tot in Sarmanul Dionis va putea spune :

"Din visurile noastre vom zidi castele, din cugetarile noastre vom adinci mari cu mii de undoiete oglinzi, din _zilele noastre, veacuri de fericire si amor."

Sau :

"Cind ploua, toate grinele cresc, cind Dumnezeu vrea, iu gindesti ceea ce gindesc ingerii"

Sau, in sfirsit:

"Daca nu-l ai (este vorba de DumnezeU) in tine, nu exista pentru tine, si in zadar il cauti".

Villiers de l'Isle Adam, in poemul sau dramatic Axei, va raspunde celor de mai sus cu rinduri ca urmatoarele, la in-timplare luate :

"A crede nu inseamna oare a se proiecta pe sine in obiectul credintei sale, si a se realiza, in el, pe sine ?"

Sau :

"Fiecare din miscarile actualitatii tale miscatoare este proiectata de tine circular si pentru de-a pururi".

Si Eminescu si Villiers de l'Isle Adam, de altfel, isi intemeiaza opera lor pe principiile filozofiei idealiste. Eminescu scrie Sarmanul Dionis pe temeiul ca spatiul si timpul sunt un atribut personal, aflat, in toata adincimea si intinderea lui, in noi, permanent, si izbuteste, astfel, sa traiasca cu eroul sau vremea romantic conceputa a lui Alexandru cel Bun. Cesara, apoi, nu este decit o minunata imagine, sau mai bine zis o serie de minunate imagini, strict personale, ale naturii vazute cu cel mai diferentiator ochi. Villiers de l'Isle Adam isi intemeiaza aproape intreaga sa opera pe aceeasi conceptie idealista despre lume, Dumnezeu, natura si individ.

De alta parte, atmosfera inconjuratoare din vremea formarii si aparitiei lui Eminescu era, in traducerea ei romaneasca, si pastrindu-si proportiile pina la socotirea tuturor imprejurarilor locale, similara cu aceea a dezvoltarii romantismului francez, si mai ales a maturitatii lui. Sunt cercetate si curent cunoscute, de altfel, legaturile acestei miscari cu epoca noastra de renastere de dupa 1848 si pina la Eminescu.



Aceeasi ideologie cu caracter fantezist, citeva usoare formule in jurul omului, al popoarelor, un rationalism indoielnic, si apoi haosul eliberarii insului de obligatia de a se cauta si de a se gasi, sporindu-se, in lumina unei cugetari riguroase. Emi-nescu stringe si el, ca Baudelaire in Franta, tandarile sarite in toate partile ale intiii bucurii de viata a contimporanilor si predecesorilor sai, ia tot ce se gaseste bun in ele, le topeste in cuptorul sufletului sau, le distileaza la flacara filozofiei idealiste germane, si, alcatuind din imaginile, din cuvintele, din notiunile sau din sentimentalitatea risipita a vremii, noi asociatii si disociatii de idei si de simtiminte, condenseaza, intr-o poezie unica, riguroasa, masiva, o data cu primul protest impotriva atitudinii exterioare, exclusiv decorative si fanteziste a vremii, si o conceptie de arta noua, structurata de clopoteii zadarniciei de pina atunci, adinc personala si individualista in conceptia ei fundamentala. Baudelaire, in Franta, facuse in poezia romantica acelasi lucru, si cu mijloace aproape similare de ideatie si de estetica.

Cu aceasta ne aflam in fata aceluiasi fenomen de reac-tiune impotriva romantismului, la noi cu Eminescu, in Franta cu Baudelaire, iar in Germania cu Nbvalis, si cu filozofia idealista, impotriva rationalismului lui Goethe. Atit in Franta, cit si la noi, urmeaza apoi o epoca de infuziune a operei lui Baudelaire sau a lui Eminescu, care, la suprafata, echivaleaza cu o scurta subversiune a lor. A fost vremea cind saminta, astfel aruncata, a fost lasata sa rodeasca din umbra, iar roadele ei si-au infipt toate radacinile necesare vietii si dezvoltarii ei viitoare. Dupa 1867, in Franta, romantismul a incercat o diversiune, riguros organica, de altfel, cu parnasienismul si cu naturalismul, iar la noi, factice, parazitara si daunatoare, cu eminescianismul. Toata seva grea de viata a poetului Luceafarului a fost anemiata aproape doua decenii de catre imitatorii lui vajnici. Epoca aceasta este caracterizata printr-o literatura, ca sa spunem asa, decadenta. Ea se indeletnicea, subt felurite pretexte, cu exhibarea cotidiana a lucrurilor dospite devreme, si dadea spectacolul dureros al ba-trinetelor cazute in decrepitudine. Se storcea, astfel, ultima picatura de seva a unei formule desavirsite de insusi nobilul ei inventator, si se transformau initiativa personala, dorinta de noutate, avintul spre izbinda al originalitatii, in clisee de sentinte medicamentoase pentru o vulgara intelepciune.



Pe dedesubtul acestei stari de fapt, insa, trecea, cu un suflu de vint proaspat si rece, pe subt un strat de foi uscate, spiritul de renovare al operei baudelaireane, in Franta, iar la noi eminesciane, in ceea ce el trebuia sa fie, nu servilism, ci initiativa, nu agonie, ci fecundare. in Franta aparea, aproape simultan cu Les fleurs du mal, adica prin 1867, in Revue des lettres et des arts, Claire Renoir de Villiers de l'Isle Adam si, apoi, o serie intreaga de alte povestiri. Pe un fond cu desa-virsire hegelian, se framintau fiinte dezarticulate, solemne, sinistre. Halucinatia era invaluita de o aleasa si dulce tandreta sufleteasca. Erau viziuni calde, fluide, aproape serafice. Si apoi erau amestecuri ciudate, in care influente filozofice si literare se imbrinceau intr-un tot specific si nou. Si apoi mai intalnim, dupa aceea, o alta latura, mult mai patrunzatoare si mai bine caracterizata, de batjocura neagra si de ironie feroce. Nu este vorba atit despre paradoxalele mistificari ale lui Edgar Poe, cit, mai curind, despre comicul lugubru al lui Swift. Si toata oroarea ideilor militariste contemporane, intregul aparat monstruos al mercantilismului vremii erau biciuite pina la singe in pagini de rece si ciinoasa ironie. intr-adevar, romantismul si formula lui de arta pentru arta se istovise in prima eflorescenta a miscarii de la 1830, iar acum incerca o innoire prin altoirea cu seruri laturalnice. Brunetiere, vorbind despre "a doua maniera a lui Victor Hugo", scrie despre poetul Orientalelor" :

"Desigur, acest pictor nu picteaza pentru a picta ; acest poet nu povesteste macar «ad narandum», ci «ad proban-dum». Tabloul sau nu este doar un tablou, ci si o pledoarie, daca pot sa spun asa, sau un act, el vrea sa se miste in folosul simtamintelor sau al ideilor sale - ceea ce, de altfel, este dreptul sau, El vedea, in aceasta, o stiti, datoria sa, sau

«functia» sa."

Baudelaire, intr-un articol aparut in Figaro din april 1864, si retiparit in editia completa a Operelor sale postume, precizeaza cu caracter de polemica acest lucru :

"in 1848 s-a incheiat o alianta adultera intre scoala liberala de la 1830 si democratie, o alianta monstruoasa si bizara. Olimnio (Victor Hugo, N.D.) reneaga faimoasa doctrina a «artei pentru arta» si, de atunci, el, familia lui si discipolii lui nu mai contenesc sa predice poporul, si sa se arate in toate imprejurarile amicii si patronii vajnici ai poporului. «Cald si adinc amor pentru popor .'» De atunci tot ceea ce mai pot ei iubi, in literatura, a luat o culoare revolutionara si filantropica." in cadrul acestei reactiuni impotriva evolutiei unei parti a romantismului francez, evolutie ce avea sa duca, pe calea rationalismului si a pozitivismului filozofic, la naturalismul estetic si la parnasienism, este concludent sa mai citam, din-tr-un proiect de prefata al lui Baudelaire la opera lui Edgar Poe, citeva rinduri in care au fost schitate, condensat, si ideea de reactiune impotriva utilitarismului vremii, si mai ales aceea de impotriviire a scoalei idealiste germane fata de rationalismul olimpic al lui Goethe. Este vorba despre subiectul unei conferinte a poetului american, pe care traducatorul sau in limba franceza il reda astfel :

"El vesti ca va vorbi despre principiul poeziei. in Statele Unite a aparut inca demult o scoala utilitara, care vrea sa tirasca dupa ea poezia, ca si alte ramuri de activitate. Acolo gasim poeti umanitari, poeti ai votului universal, poeti ai abolirii legilor asupra cerealelor, poeti care cer cladirea de case de munca. Jur ca nu fac nici o aluzie la oamenii de aici. Nu e vina mea daca aceleasi dispute si aceleasi teorii framanta natiuni deosebite. in lecturile lui, Poe le-a declarat razboi. Nu sustinea, ca unii sectari fanatici si nesimtitori ai lui Goethe, si ai altor poeti marmoreeni si antiomenesti, ca orice lucru frumos este in chip «esential nefolositor»", etc. Din rindurile acestea se desprind, deopotriva, o atitudine estetica si una ideologica. Prin aceasta, insa, si incercarile lui Baudelaire de a impaminteni pe continent pe Edgar Poe dadeau primele roade. La Bminescu, fondul acesta antiliberal pina la reactionarism alcatuieste o parte din ideologia lui poetica, si caracterizeaza contrastul dintre noua poezie, care se plamadea pretutindeni, si romantismul francez, ajuns militarist si vag umanitarist, sau, statuar si sfidator, nationalismul german.





Intiile poezii ale lui Mallarme apareau si ele cu greutate, intr-o atmosfera de sufragiu universal si de lucrativism, din umbra preocuparilor riguroase, de arta, adapostite de descompunerea formulelor la moda prin dispretul autorului, care se incapatina sa ramina departe de framintarile tot mai zadarnice ale timpului, la pinda surprizelor intelectului sau incercat de viziuni cerebrale, formulindu-si, ca deplina, urmatoarea - luata din volumul Divagations, acidulate norme estetice :

"A evoca, intr-o umbra anume, obiectul nenumit, prin cuvinte abuzive, reducindu~se la cu tacerea egal, duce la o incercare apropiata de creatie : cu infatisare de adevar in granita ideii puse in joc numai de vrajitorul literelor, pina cind, desigur, straluceste o iluzie egala cu privirea."

Textul francez al acestei incercari de traducere, fireste, e mai suculent :



"Evoquer, dans une ombre expres, l'objet nu, par des mots allusifs, se reduisant a du silence egale, comporte tentative proche de creer : vraissemblable dans la limite de l'idee uniquement mise en jeu par l'enchenteur de lettres jusqu'a ce que, certes, scintille quelque illusion egale au regard".

O limba adeziva, solitara si secreta, plina de retractii in fraza, ca si in laboratorul ei celebrai, de intorsaturi eliptice ca si de indrazneti tropi, tisnea, astfel, in literatura printre crapaturile tot mai largi ale romantismului istovit, si potrivnica naturalismului si parnasienismului.

Tristan Corbiere, dupa aceea, al carui volum aparuse prin 1873 in mijlocul unei indiferente generale, incepea sa fie privit cu toata luarea-aminte datorita personalitatii lui artistice. Autorul aducea un amestec de solticarie, ca sa spunem asa, si de energie dezordonata, in care versuri buimacitoare de frumusete proaspata se amestecau eu altele de-a dreptul lipsite de orice noima ; din mijlocul celor mai baroce zvircoliri, insa, scotea cite unul din acele strigate de omeneasca durere acuta, deopotriva, ca intensitate, cu cele mai autentice fapte de arta. Un stil telegrafic apoi, stincos, uscat, descarnat anume, serpuia de-a lungul unei pretioase experiente de psihologie personala. Si urmeaza, dupa el, trecerea prapastioasa a lui Rimbaud, ca o crispare nervoasa, ca o sfortare nebuneasca de realizare de sine intr-o singura clipa ; ea aducea in literatura franceza citeva note unice de drama omeneasca si de initiativa proprie.

Verlaine, dupa acestia sau paralel cu ei, desavirseste opera de adincire a romantismului pina la formula cea noua de arta. Psihologia ia locul retoricii, inspiratia spontana da lovitura de gratie formulei, iar ideea de personalitate, in tot ce are ea mai adinc, mai misterios, mai inuzitat si mai caracteristic, se substituie mediocritatii nivelului colectiv. Poezia tinde sa se personalizeze pina la muzicalitate. Verlaine, cind a manifestat, astfel, in a sa Arta poetica o covirsitoare preferinta pentru muzica, nu a facut decit sa dea glas unei intuitii generale ca arta era personala. in momentul acesta capatau fiinta concreta, si indiscutabila fiinta in scrisul francez, principiile idealismului german. Rolul acesta dizolvant, la un moment dat, in scrisul francez, al lui Verlaine, il caracterizeaza lapidar, in rindurile care urmeaza, Adrien Mit-houard :



"Dar acest peisagist a fost mai ales un muzicant. Vremea sculpturii fiind, in poezia franceza, incheiata cu poemele mar-moreene ale lui Leconte de Lisle, frumoase prin linii si prin atitudini, Verlaine desfacu regulata si serpuitoarea adunare de forme, sfarima alexandrinul, sparse statuia si facu sa sune bucatile ei ca pe cristal. Rima cind se pierdea in repedea calcare a cezurii, cind vibra stralucitoare, sustinuta, timbrata de ecourile interioare ale versului. Elementele atit de numeroase, asociate pina atunci in plastica, au fost strinse de el in muzica. Acela care se complacea in peisaje de cenuse si subt ceruri de perla, se legana bucuros in ritmuri nepareche, de muzica prelungita si tulburatoare, si dezolata, dar atit de putin. A cintat bucati uimitoare si, cu cita arta, cu cita delicateta, a exasperat cele mai deosebite, unul fata de altul, ritmuri. Se folosea cu bucurie de vechiul decasilab (4+6), ale carui doua emistihuri inegale se framinta unul intr-altul, obosind citeodata, si, nelinistit, ca desparechiat, era inaltat la nevoie prin vecinatatea paradoxala si tipatoare a pentame-trelor. Cunoaste apoi farmecul sintaxelor evocatoare si cintecul cuvintelor mingiietoare. De la cine am mai auzit noi, astfel, cuvinte atit de aeriene si de usoare, atit de melodioase si simple, de fragede si de tremuratoare, de atit de delicat plin-gatoare ? De la Musset, poate. Pe nici unul insa nu l-as schimba bucuros cu acesta :



Ecoutez Ia chanson bien douce

Qui ne pleure que pour vous plaire,

Elle est discrete, elle est legere ;

Un frisson d'eau sur de la mousse.



Din fiecare pagina se desprind formu'e zvelte si nervoase, elipse, restringeri si alunecari de cuvinte, care tradeaza pe faurul innascut al unei bune limbi frantuzesti. Un artist minunat, in sfirsit, un ochi fin, un violonist tulburator." Este demn de retinut, pentru ca nu este o simpla coincidenta, faptul ca, in timp ce prima generatie a poeziei simboliste franceze cauta un principiu personal de muzicalitate sufleteasca in arta, iar reprezentantul ei cel mai autorizat. Paul Verlaine, formula "de la musique avant toute chose", echivalentul din Germania al acestei miscari, romantismul din dreapta Rinului, era de nenumarate ori desemnat de criticii vremii cu numele de scoala muzicala. Novalis insusi, de altfel, incerca in Imnurile noptii un fel de proza ritmata, din care se desprindea ceva din formula diferentiata de mai tirziu a versului liber. El adreseaza in 1798 o scrisoare lui Schlegel, in care spune :

"Poezia pare sa se scuture aici de exigentele ei, sa devina mai docila, mai supla. Acela insa care va incerca experienta acestui gen, isi va da repede seama cit e de greu sa realizeze subt aceasta forma. Aceasta poezie, mai larga, este insasi problema cea mai inalta a compozitorului poet, o problema care nu poate fi rezolvita decit cu aproximatie, si care face parte din domeniul poeziei superioare. Aici se deschide un cimp fara margini, un domeniu infinit. S-ar putea numi aceasta poezie superioara : poezia infinitului."

Ideea aceasta de muzicalitate a lumii, sau de perceptie muzicala a ei, se raspinclise, de altfel, cu radacini temeinice, pretutindeni. Carlyle, de pilda, scria in 1840 :



"Toate cele mai intime lucruri sunt melodioase, se exprima prin cintec. Sensul cintecului merge departe. Da, orice cuvint, chiar cel mai comun dintre cuvinte, are ceva de cintec in el orice lucru profund este cintec. intr-un fel sau altul, cintecul pare sa fie esenta noastra centrala, restul nefiind decit invelis, pastaie, elementul dintii in noi si in orice lucruri. Grecii inchipuisera fabula armoniei sferelor: era sentimentul pe care il aveau despre structura interioara a naturii. Poezia, deci, o vom numi «gindire muzicala». Poetul este acela care gindeste astfel Priveste numai cu destula adincime, si vei vedea muzical, inima naturii fiind pretutindeni muzica, si vei putea-o atinge."

Citatul acesta nu este o coincidenta fortuita cu afirmatiile de pina acum. Brunetiere se foloseste de el, in capitolul asupra simbolismului din Evolutia poeziei lirice in Franta, cu indoitul rost de a dovedi caracterul muzical al poeziei simboliste si tendintele ei de eliberare a eului artistului. Criticul doctrinar al clasicismului francez si apologistul Parnasului, pentru a defini simbolismul in contrast cu naturalismul si cu pozitivismul filozofic, scrie, pe un ton de usoara parodie a mentalitatii dominante in plamadirea esteticei simboliste : "Poezia nu este pictura, ci o comuniune de stari de suflet, iar ilimitatul domeniului sau incepe tocmai acolo unde conteneste imitarea realitatii. Copieze, dar, romanul sau teatrul natura sau viata : este soarta lor, pentru ca este ratiunea lor de a fi. Noi insa, poetii, sa ne desfacem de constringerile pe care romanul si teatrul trebuie sa le primeasca pentru ca se definesc prin ele :



Que ton vers soit la cbose envolee

Qu'on sent qui fuit d"une ame en allee

Vers d'autres cieux a d'autres amours



Si Brunetiere urmeaza sa vorbeasca, in tonul de mai sus : "Sa indicam, sa sugeram, sau, pentru a spune mai hotarit, sa liberam. Sa redam sufletul siesi, puterile lui ascunse, in-determinarii lor primitive. Si cu mestesug de magie, sa dizolvam, in sfirsit, egoista personalitate a cetitorului in oceanul infinit al visului."

Or, este tocmai ceea ce Baudelaire a simtit cel dintii cind a spus ca :



La nature est un temple oii des vivants tiliers

Laissent parfqis sortit des conjuses taroles ;

L'Homme y passe a travers des jorets des symboles

Qui Vobservent avec des regards familiers.



Comme des longs echos qui de loitt se contondent

Dans une tenebreuse et projonde unite,

Vaste comme la nuit et comme la clarte,

Les parfums, Ies couleurs et Ies sons se repondent.



Aceasta unitate muzicala a naturii, in care parfumurilc, culorile si sunetele isi raspund, duce de-a dreptul la Sonetul vocalelor din Rimbaud :



A noir, E blanc, I rouge, U vert, O bleu, voyelles,

Je dirai quelque jour vos naissances latentes,

A noir corset velu des mouches eclatantes

Qui bombillent autour de pianteurs cruelies eic.



Si toate aceste jocuri de descatusare a sensibilitatii artistice, prin intoarcerea la cele mai intime senzatii, prin cautarea de sine, deci, in poezie a eului propriu, trece suflul aceluiasi principiu filozofic idealist, ca natura nu este decit o interpretare personala a unor fenomene a caror realitate absoluta ramine fundamental necunoscuta omului. in poezia simbolista de atunci, ca si de mai tirziu, mai ales, nici una din aceste izbucniri initiale nu au ramas fara temeinice urmari. Vedem astfel ca pina si butada vocalelor lui Rimbaud da nastere unei intregi teorii, care grupeaza in jurul inventatorului ei, Rene Ghil, o seama de scriitori, si nu dintre cei mai putin dotati.



Nu e nevoie, insa, de urmarit intreaga dezvoltare si toate ramificatiile de mai tirziu ale operei intiilor simbolisti. Ceea ce intereseaza esential, in problema esteticii simboliste, este, deocamdata, nu felul cum fiecare dintre scriitorii acestei miscari a folosit personal principiile fundamentale ale ideii simboliste, ci stabilirea si circumscrierea lor intr-un tot armonic si comprehensibil. Lucrurile, in domeniul ideilor, ca si in natura, e drept, au nesfirsite repercusiuni reciproce si inexplicabile legaturi ; urmarirea lor in vederea unei absolute diferentieri este, dar, o imposibilitate congenitala. Nu e mai putin adevarat insa ca, daca, de pilda, nimeni nu poate diferentia, din punct de vedere al celulei primordiale de viata si a dezvoltarii ei in cadrul tuturor conditiilor prin care va fi trecut, nici macar o furnica de un cocor, poate fiecare sa-si formeze destule notiuni diferentiatorii asupra lor. in literatura, la fel, daca un fenomen nu sfirseste niciodata prin a fi definit in toate amanuntele lui, apoi el poate foarte bine sa fie limitat la liniile lui generale. Se poate, astfel, oricind adauga ceva in plus care sa caracterizeze ; niciodata nu se poate spune ceea ce s-ar putea numi, ideal, totul.

Baudelaire, Villiers de Plsle Adam, Arthur Rimbaud, Tris-tan Gorbiere si Paul Verlaine, in Franta, Novalis in Germania si cu Tieck, Schlegel si Fichte incheaga temelia de realizare a poeziei simboliste si ii pun bazele ei filozofice. Castalia este, astfel, descatusata de toate lanturile de pina atunci si lasata initiativei ei depline de miscare. Versificatia pierdea aproape intregul ei prestigiu, relativ la regula, sfinta pina atunci, a numarului si genului silabelor, a incrucisarii sau alternarii rimei, a jocului cezurii. Fiecare poet, cu conditia de a fi avut ceva de spus, isi putea alege in voie instrumentul, combina orhestra sau instrumenta pe cel mai cu desavirsire propriu material de redare. De aici inainte drumul tuturor posibilitatilor de realizare este deschis, nu numai principial, dar si efectiv trasat de inrfii si cei mai grei pasi facuti, in acest sens, ai intiii generatii simboliste.



Eminescu, la noi, din punct de vedere al limbii de pina Ia el, intreprinde un proces, in sensul identitatii omoloagelor intr-o ecuatie, echivalent. Poezia noastra de pina atunci, subt inriurirea directa a romantismului francez si a clasicismului pina la un punct, trecuse adeseori in domeniile unei vagi ideologii umanitariste, declamase de nenumarate ori pe coarde hugoliene, si nu pregetase, la nevoie, sa indeplineasca functii precise in programele oficiale ale imprejurarilor politice si sociale ale vremii. O scolastica destul de tirana se infiripase din opera latinistilor si a bonjuristilor intorsi de la Paris, subt al caror imperiu limba vadea infioratoare ten-dinti de conventionalism pasaresc. O zburdalnicie exterioara, apoi decorativa, sagalnica, pina la ghidusie, uneori, in intelegerea sufletului omenesc, si cu rare sonoritati de rationalism in Grigore Alexandrescu, colora spiritul general al liricii noastre.



Eminescu a inceput prin a-si cauta o forma proprie. Cuvinte nefolosite pina atunci au fost adunate de prin toate unghiurile de pamint romanesc, smulse cronicarilor si graiului popular, forme gramaticale si sintactice grele de viata au fost surprinse si desprinse, din materialul incert al unei limbi in plina fierbere, si fixate, ca o insecta pretioasa, in ierbarul nou alcatuit al mijloacelor eminesciene de exprimare. Eminescu, cautindu-si forma cea mai potrivita idealului sau artistic, aduna, in acelasi timp, si creea si materialul de descompunere a pojghitei de expresie romantica, inchegata pe suprafata apei poeziei romanesti. Pina si neputinta de a-si desavirsi unele din formele lui proprii ii da un loc mai mult in ansamblul echivalentei cu simbolistii francezi, al rolului lui la noi. Verlaine, de pilda, inarmat cu rime obtinute prin trecerea verbelor prin deosebitele lor timpuri, uneori din folosirea adverbelor precedate de o monosilaba, cu versuri sfari-maie de surprinzatoare cezure, impotriva tuturor regulilor clasice ale prozodiei, dadea lovitura de gratie formelor fixe pina la sleire ale prozodiei la moda. Eminescu lasa, in ne-desavirsirea unora din formele lui, goluri care aveau sa joace, atunci cind forma eminesciana isi va fi ajuns timpul ei de-savirsit, in imitatorii lui, in scrisul romanesc, rolul imperfectiunii adinc cautate a lui Verlaine in cel francez.

De alta parte, nu este lipsit de semnificatie faptul ca astazi sintem siliti sa gasim mai aproape de Eminescu, ca elemente generale de lirism, ca sentimentalitate si ca forma chiar, pe cei dintii dintre simbolistii nostri, pe Stefan Petica, decit chiar de Macedonski, cu care, totusi, a avut strinse legaturi personale. Serenadele demonice, bunaoara, ale lui Petica au vadit inrudiri de atmosfera cu Inger si demon al lui Eminescu, iar lirica lui Petica, din punct de vedere al esentei ei, nu pregeta sa foloseasca, intr-un dozaj cu totul personal, este drept, intregul material rulant al lui Eminescu :



Peste balconul de ghirlande

Te-apleci si stai pierduta-n vis,

Ca o coloana de lumina intr-un amurg de paradis.



Trecem insa peste posibilitatea citatelor paralele, din pricina ca le socotim zadarnice. Intentia noastra nu este sa stabilim nici un fel de servitute. Ceea ce intereseaza este doar cautarea caracterului subteran, care, cu sau fara voia si stirea celor interesati, si chiar in ciuda lor, uneori, formeaza bazenul de circulatie al ideii simboliste. Nu este de prisos sa mai amintim, insa, si faptul ca Petica era, si el, un bun cunoscator al literaturii germane, si ca se adapase la aceleasi izvoare de cugetare ale idealismului filozofic, ca si Eminescu. Notitele lui postume, articolele lui presarate prin revistele si ziarele vremii, marturia scrisa a contemporanilor dovedesc ca cunostea pe Hegel, pe Ficbte, pe Novalis ca si pe scriitorii mai noi, ca Stefan George si Hugo von Hoffmannsthal. in drama lui Solii pacii, apoi, intilnim deopotriva accente care, daca sint covirsitor caracteristicile poeziei lui, nu sunt mai putin lipsite de contingente cu romantismul de origina germana al poeziei lui Eminescu, si nici cu superioara lui izbinda de a-l fi aglutinat in intregime geniului nostru national. Pe un fond de legendar si romantic romanism, eroii lui Petica, strinsi intr-o Vrance de basm si feerie, cu sali de tron incarcate cu purpura si aur, cu usi mari deschise, cu sali de marmura si cu sfesnice de arama, desfasura epopeea sufleteasca a luptei dintre fericirea paminteasca si aceea a atingerii unui ideal. Ecouri de veche poezie populara germana si de vagneriana punere in scena tind sa rezolve acest conflict de constiinta, ibsenian. Influenta poeziei noua, cu intregul ei idealism, si mai ales a celei germane de pe vremuri, in cap cu Stefan George si Hugo von Hoffmannsthal, si apoi a lui Wagner, ca folositor al legendei si ca interpret personal al ei, este destul de sensibila ; nu merge, fireste, pina la reminiscenta, dar totusi Tristan si holda sau Nibelungii se desprind pe alocuri cu atitudini de Peer Gynt si de Lohengrin din eroii romanesti ai lui Petica.

Nu sintem departe, in aceasta privinta, de Eminescu, ale carui personagii, din poezie mai putin si mai mult din proza lui, cele feminine, mai ales, sunt surori bune cu Loreley si cu Gretchen, au parul balai, se piaptana noaptea in pulberea de aur a lunii, iar barbatii, ei, cu gesturi wothanice in Valahia, uriasi, cetosi, cu subtilitati aproape mistice in suflet si in minte, pasesc in infinitul vietii destinate lor de fantezia infrigurata a poetului.

D. Ion Minulescu, apoi, alt poet de eticheta si nazuinta simbolista, si-a inceput activitatea, pina cind contactul cu literatura franceza i-a ingaduit sa se apropie direct si sa se integreze astfel curentului romanesc de poezie simbolista, tot subt aceleasi auspicii eminesciane :



De-ai sti tu ce farmec dulce

E subt teiul singuratec

- Vino, cringu-o sa ne culce

Pe-al lui pat de flori, salbatec.



Si-Ochii tai, ca doi luceferi,

Sa-mi lumine ca-n trecut,

Sa te vad cum O sa-i aperi

Daca-oi vrea sa ti-i sarut.



Pe poteca infundata

Iarba deasa si ne-ascunza,

Sa-ascultam ca si-alta data

Freamatul duios de frunza.



Si privind cum de povara

Teiul floarea-ncepc-a-si cerne,

Sa-nvatam pe dinafara

Cintul dragostei eterne.



Bucata aceasta, aparuta in Foaia pentru toti in noiembrie 1898, pe Hnga tonul ei eminescian si semnatura tot atit de eminesciana, I. Minulescu-Nirvan, este concludenta in sensul afirmatiei noastre si prin faptul ca, paralel si la aceeasi revista, intunim nume ca Alexandru Macedonski, Mircea De-metriad, Iuliu Savescu. Instinctul de orientare al poetului isi luase singur sarcina, insa, de a aseza pe fiecare la locul cel mai potrivit inclinarilor lui firesti Influenta aceasta a durat pina tirziu. in mai 1905, d. Ion Minulescu publica inca, prin Viata nona, strofe ca urmatoarea :



Si sa ma-nfund pe drumuri tot mai sterse,

Tot mai pustii, iar suflul toamnei reci,

Otrava dulce-a linijtei de veci in bieru-mi corp si suflet sa mi-o verse.



O comparatie, de alta parte, a atmosferei generale a unora din poeziile lui Eminescu, si in special Inger si demon, Strigoii sau Melancolie, cu Serenadele demonice ale lui Petica, si apoi toate impreuna cu urmatorul fragment din operele postume ale lui Baudelaire, nu este lipsita de interes : "Am gasit definitia Frumosului, a Frumosului meu. E ceva arzator si trist, ceva cam nedeslusit, lasind drum liber conjecturii. Voi aplica, daca e nevoie, ideile mele la un obiect sensibil, cel mai demn de luare-aminte in societate, la o figura de femeie. Un cap seducator si frumos, un cap de femeie, vreau sa spun, este un cap care te face sa visezi, in acelasi timp, dar in chip nedeslusit, la voluptate si la tristete ; care inchide o idee de melancolie, de oboseala, de saturatie chiar - fie o idee contrarie, adica de caldura, o dorinta de a trai, insotita cu o amaraciune inabusita, ca izvorita din stapinire si din deznadejde. Misterul, parerea de rau sint si ele caractere ale frumosului.

Un cap frumos de om nu are nevoie sa destepte, afara poate pentru ochii unei femei, aceasta ideee de voluptate, care, pe figura unei femei, e o provocare cu atit mai atragatoare, cu cit figura este, indeobste, mai melancolica. Dar acest cap va avea de asemenea si ceva arzator si trist, nevoi spirituale, ambitii intunecos stapinite, imaginea unei puteri clocotitoare si nefolosite, citeodata imaginea unei nesimtiri razbunatoare (caci tipul ideal al lui Landy nu trebuie neglijat aicI), citeodata, de asemenea, - si e unul din cele mai interesante caractere de frumusete - misterul si, in sfirsit, (pentru a avea curajul sa marturisesc cit de modern ma simt in esteticA), nenorocirea."



Macedonski, la noi, de alta parte, rationalist si pagin inchis in rigiditatea statuara a unei forme impecabile pina la formalism, obsedat de reminiscente clasice, adversar firesc si innascut al culturii germane, impotriva careia a si luptat, din instinct si necontenit, se aseza, astfel, la antipodul poeziei simboliste, in timp ce Eminescu, cautator de forme noua, ctitor de limba literara, idealist si mistic, cu sovaitoare si calde confidente in glas, cu accente de soapta vesperala, muzical sufleteste pina la tonalitati verlainiene, ca si acelea din Somnoroase pasarele, deschidea larg toate posibilitatile viitoare pentru dezvoltarea de astazli a poeziei simboliste romanesti. Noi insine am fost timp indelungat victima acestei erori, care facea din Macedonski centrul de gravitate al poeziei simboliste si trimitea la polul contrariu ei pe Eminescu. Este doar o farsa a imprejurarilor practice si imediate ale vietii, care, dupa cum se vede, nu corespund totdeauna cu destinele ideale ale omului. Am spus inca de la inceput ca estetica simbolista nu este deeft rezultatul in arta al luptei dintre curentul filozofiei idealiste germane impotriva rationalismului clasic. Era firesc, dar, ca Macedonski si Eminescu sa fie adversari. La noi, insa, lucrurile de aiurea sosesc, de multe ori, mult prea strimb. Macedonski era un produs al culturii literare franceze. Iar Eminescu avea la baza pe cea filozofica germana. Pina aici totul e bine. Eminescu, in sfera romantismului german, era fara vrerea lui un premergator al simbolismului. Macedonski, ca produs al romantismului francez, era mai curind un adversar al lui. Ideea aceasta a sosit la noi, insa, nediferentiata, asa ca Macedonski, in adversitatea sa fata de Eminescu, s-a agatat, subt cuvint de reprezentant al curentului latin, de ultimele manifestatii de limba franceza ; cum insa acelea erau tocmai cele simboliste, sau in tot cazul cele simboliste erau cele mai zgomotoase, iata pe poetul Noptilor campion al simbolismului roman, si, destin paradoxal, in acelasi timp, fauritor de admirabile poeme parnasiene. E o neintelegere marunta de cafenea, care nu schimba cu nimic fata cea mare a problemei. Istoriografii literari vor gasi aici un foarte vast si foarte curios material de investigatii.

Simbolismul nu este, astfel, decit afirmarea unui principiu de absoluta libertate artistica si indreptatirea lui prin idealismul filozofic. Departe de a fi insa o miscare intempestiv innascuta, isi arc obirsia intr-un proces de adaptare la mentalitatea faurita de romantismul german, a romantismului francez. Simbolistii sint pe drumurile deschise de Victor Hugo, de Theophile Gautier, de Theodore de Banville. Au cautat insa o psihologic mai adinca, o interpretare personala a naturii si un sens launtric al ideii. Poezia lor s-a adresat in special sufletului. Prin aceasta, insa, reforma lor a atins si forma romantica. Poezia, o data privita ca o expresie spontana si organica a starilor de suflet ale poetului, era firesc ca si forma ai sa varieze de la un scriitor la altul. De aici a izvorit versul liber, adica posibilitatea fiecaruia de a-si adapta forma la ritmul sau sufletesc. Reactiunea simbolismului impotriva romantismului francez, si mai ales a parnasienismu-lui, trebuie, astfel, inteleasa ca o reforma in adincime a materialului pe care romanticii il plamadisera in suprafata, si ca o eliberare din formulele pe care parnasienii tindeau sa le impuna ca pe un protocol obligatoriu, si ca pe o dogma infailibila, in poezie.



Fireste ca aceste principii au putut crea poeziei numeroase conditii de fecundare si duce pina la paduroasa diversitate de azi. in cadrul principiilor de libertate artistica ale esteticii simboliste, pot incapea nesfirsite aspecte de viata launtrica. Cu cit un artist este mai personal, are o viziune mai proprie a lumii, a naturii, o forma mai proprie si mai sugestiva, cu cit intuitiile lui il pun mai in masura sa smulga sufletului sau mai pretioase confidente, mai emotionante strigate, cu atit se afla mai adinc situat in sfera de cuprins a esteticei simboliste. Simbolismul este, astfel, si o predispozitie organica, innascuta, a omului care, avind ceva de spus, simte nevoia sa o faca si intr-o forma personala.

De la aceste constatari inainte, fiecare scriitor trebuie, in chip implicit, judecat in parte. incercarea de a cuprinde, in lumina unor acelorasi norme marunte de judecata si de analiza, intreaga flora uimitor de variata a unor scriitori ca Verlaine si Baudelaire, ca Laforgue sau Corbiere, ca Maeter-linck sau Verhaeren, sau, la noi, ca Tudor Arghezi sau Ba-covia, ca Ion Minulescu sau Ion Barbu, ca Ion Vinea sau Perpessicius, ca Adrian Maniu sau Stefan Petica, legati in de ei numai pe temeiul ideii de diferentiare, ar insemna o operatie cu totul potrivnica spiritului esteticii simboliste. Fiecare dintre ei trebuiesc cetiti si intelesi diferentiat.

Cu aceste, insa, am ajuns din nou in punctul nostru de plecare, si am rezolvit, in parte cel putin, si problema propusa, inca de la inceput, acestor investigatii. Trecerea cu-vintuhii simbolism, aplicat la notiunea de transpunere in literatura a idealismului filozofic, prin toate formele pe care le-a luat succesiv, si prin toate circumstantele de loc cu care a venii, in parte sau in total, in atingere, a sfirsit prin a-l spori pina la organism vru de gindire si sensibilitate omeneasca, si a-l delimita in acelasi timp in formele si liniile lui firesti. Definirea esteticii simboliste este astfel, si ea, facuta, in chip implicit, in aceeasi masura in care am izbutit sa scoatem din cuvintul simbolism maximum de sens cu putinta.



(Viata romaneasca, vol. LXV, An. XVIII, 1926, nr. 1, p. 38-58.)

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care






Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2020 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

ESTETICA POEZIEI SIMBOLISTE



Opera si activitatea literara Nicolae DAVIDESCU

Scrierile si activitatea publicistica a lui Nicolae DAVIDESCU





Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text


Critica literara

ESTETICA POEZIEI SIMBOLISTE

- citeste textul