Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





SACRUL SI PROFANUL - CAPITOLUL 5 - Existenta umana si viata sanctificata de Mircea ELIADE



Existenta umana si viata sanctificata
Existenta „deschisa“ spre Lume
Scopul ultim al istoricului religiilor este sa Inteleaga — si sa–i ajute si pe altii sa Inteleaga — comportamentul omului religios (homo religiosuS) si universul sau mental, ceea ce nu este deloc usor. Pentru lumea moderna, religia ca forma de viata si Weltanschauung se confunda cu crestinismul. In cel mai bun caz, un intelectual occidental ajunge sa se familiarizeze, cu oarecare efort, cu viziunea religioasa a Antichitatii clasice si chiar cu unele mari religii orientale, cum ar fi hinduismul, confucianismul ori budismul. Desi laudabil, efortul de a–si largi orizontul religios nu–l poate duce prea departe; cu Grecia, India sau China, intelectualul occidental nu poate depasi sfera religiilor complexe si elaborate, care dispun de o bogata literatura sacra scrisa. Cunoasterea unei parti din aceasta literatura sacra, familiarizarea cu unele mitologii si teologii orientale sau ale lumii clasice nu sInt suficiente pentru a Ingadui patrunderea In universul mental al lui homo religiosus. Mitologiile si teologiile poarta pecetea Indelungatei munci a carturarilor care le–au Intors pe toate fetele; si chiar daca nu reprezinta „religii ale Cartii“ (ca iudaismul, zoroastrismul, crestinismul, islamismuL), au totusi carti sacre (India, ChinA) ori au fost cel putin influentate de autori de prestigiu (ca de pilda Homer, In GreciA).
O perspectiva religioasa mai larga poate fi dobIndita prin cunoasterea folclorului popoarelor europene; credintele, obiceiurile, comportamentele acestor popoare In fata Vietii si a Mortii mai pastreaza urme ale „starilor religioase“ arhaice. Studierea societatilor rurale europene ne poate ajuta sa Intelegem lumea religioasa a agricultorilor In epoca neolitica. In numeroase cazuri, obiceiurile si credintele taranilor europeni oglindesc un nivel de cultura mai vechi decIt cel atestat de mitologia Greciei clasice.1 Este adevarat ca aceste populatii rurale din Europa au fost In cea mai mare parte crestinate acum mai bine de o mie de ani. Ele au reusit Insa sa integreze In crestinism o mare parte din mostenirea religioasa precrestina, datInd din cele mai vechi timpuri. Ceea ce nu Inseamna nicidecum ca taranii din Europa nu sInt crestini. Trebuie spus Insa ca religiozitatea lor nu se reduce la formele istorice ale crestinismului, ci pastreaza o structura cosmica din care lipseste aproape cu desavIrsire experienta crestina a orasenilor. Se poate vorbi de un crestinism primordial, anistoric: crestinIndu–se, agricultorii europeni au integrat In noua lor credinta religia cosmica pastrata din vremuri preistorice.



Pentru un istoric al religiilor care doreste sa Inteleaga si sa faca Inteleasa totalitatea situatiilor existentiale ale lui homo religiosus, problema este mai complexa. Dincolo de granitele ogoarelor se Intinde o Intreaga lume, lumea cu adevarat „primitiva“ a pastorilor nomazi, a vInatorilor, a populatiilor aflate Inca In stadiul vInatorii de animale mici si al culesului. Ca sa putem patrunde In universul mental al lui homo religiosus, trebuie sa tinem seama In primul rInd de oamenii care alcatuiau aceste societati primitive al caror comportament religios ni se pare astazi excentric, daca nu de–a dreptul aberant, dar oricum greu de Inteles. Un univers mental strain nu poate fi Insa Inteles decIt daca te situezi Inauntru, In centrul lui, ca sa poti ajunge, de acolo, la toate valorile pe care le implica.
O data asezati In perspectiva omului religios apartinInd societatilor arhaice, putem constata ca Lumea exista pentru ca a fost creata de zei, si ca existenta Insasi a Lumii „spune“ ceva, ca Lumea nu este nici muta, nici opaca, si nu este ceva inert, fara sens si fara scop. Pentru omul religios, Cosmosul „traieste“ si „vorbeste“, iar viata Cosmosului este o dovada a sfinteniei sale, deoarece el a fost creat de zei, iar zeii se Infatiseaza oamenilor prin intermediul vietii cosmice.
IncepInd cu un anumit stadiu de cultura, omul se socoteste un microcosmos, adica parte din Creatia zeilor sau, cu alte cuvinte, gaseste In el Insusi „sfintenia“ pe care o recunoaste In Cosmos. Viata sa este prin urmare omologata vietii cosmice care, ca lucrare divina, devine imaginea exemplara a existentei umane. Dupa cum am vazut, casatoria este valorizata ca o hierogamie Intre Cer si PamInt. Omologarea PamInt–Femeie este Insa mult mai complexa la agricultori. Femeia este asimilata gliei, semintele Inseamna semen virile, iar muncile cImpului, unirea conjugala. „Femeia aceasta a venit precum un ogor viu; semanati Intr–Insa samInta, barbati!“ sta scris In Atharva Veda (XIV, II, 14). „Femeile voastre sunt pentru voi precum ogoarele“ (Coran, II, 225). O regina stearpa se jeluieste: „SInt ca un ogor pe care nu creste nimic!“ Intr–un cInt din secolul al XII–lea, Fecioara Maria este slavita Insa ca terra non arabilis quae fructum parturiit.
Sa Incercam sa Intelegem situatia existentiala a celui pentru care toate omologarile sInt experiente traite, nu doar idei. Este limpede ca viata lui are o dimensiune In plus, nu este numai omeneasca, ci si „cosmica“, pentru ca are o structura transumana. Am putea–o numi „existenta deschisa“, pentru ca nu este strict limitata la modul de a fi al omului (stim, de altfel, ca primitivul Isi pune propriul model de urmat pe un plan transuman dezvaluit de miturI). Existenta lui homo religiosus, mai ales a celui primitiv, este „deschisa“ spre Lume; In timpul vietii, omul religios nu este niciodata singur, pentru ca In el traieste o parte a Lumii. Nu se poate spune Insa, cum afirma Hegel, ca omul primitiv este „Ingropat In Natura“, ca Inca nu s–a regasit ca fiind deosebit de Natura, ca sine. Hindusul care–si Imbratiseaza sotia spunInd ca ea este PamIntul, iar el Cerul, este In acelasi timp pe deplin constient de umanitatea sa si de cea a sotiei sale. saranul austro–asiatic care da acelasi nume, lak, falusului si sapei, si asemuieste samInta cu semen virile, ca atItia alti cultivatori, stie foarte bine ca sapa este o unealta pe care si–a facut–o singur si ca, lucrInd ogorul, face o munca agricola care presupune un oarecare numar de cunostinte tehnice. Cu alte cuvinte, simbolismul cosmic adauga o noua valoare unui obiect sau unei actiuni, fara ca prin aceasta sa le stirbeasca valorile proprii si nemijlocite. O existenta „deschisa“ spre Lume nu este o existenta inconstienta, Ingropata In Natura. „Deschiderea“ spre Lume Ii Ingaduie omului religios sa se cunoasca si, In acelasi timp, sa cunoasca Lumea, iar aceasta cunoastere este pentru el nepretuita, pentru ca este „religioasa“, pentru ca se refera la Fiinta.
Sanctificarea Vietii
Exemplul de mai sus ne ajuta sa Intelegem In ce perspectiva se asaza omul societatilor arhaice, pentru care viata poate fi In Intregime sanctificata. Mijloacele prin care se poate ajunge la sanctificare sInt numeroase, Insa rezultatul este aproape Intotdeauna acelasi: viata este traita pe doua planuri, desfasurIndu–se ca existenta umana si participInd In acelasi timp la o viata transumana, cea a Cosmosului sau a zeilor. Putem presupune ca, Intr–un trecut foarte Indepartat, toate organele si toate experientele fiziologice ale omului, toate gesturile sale aveau o semnificatie religioasa. Acest lucru este de la sine Inteles, pentru ca toate comportamentele umane au fost inaugurate de Zei sau de Eroii civilizatori in illo tempore: acestia nu numai ca au Intemeiat numeroasele munci si feluri de a se hrani, de a face dragoste, de a se exprima, dar chiar si gesturi In aparenta neInsemnate. In miturile australienilor karadjeri, cei doi Eroi civilizatori s–au asezat Intr–o anumita pozitie pentru a urina, iar populatia karadjeri imita chiar si In zilele noastre acest gest exemplar.2 Nu trebuie sa mai spunem ca, la nivelul experientei profane a Vietii, nu gasim nimic asemanator. Pentru omul areligios, toate experientele vitale, atIt sexualitatea, cIt si alimentatia, munca si jocul au fost desacralizate. Cu alte cuvinte, toate aceste acte fiziologice sInt lipsite de semnificatie spirituala, deci de o dimensiune cu adevarat umana.
Dincolo de aceasta semnificatie religioasa pe care o dobIndesc actele fiziologice ca imitatie a modelelor divine, organele si functiile lor au fost valorizate religios prin asimilare cu unele regiuni sau fenomene cosmice. Am IntIlnit exemplul clasic al femeii asimilate gliei si PamIntului–Mama, cel al actului sexual asimilat hierogamiei Cer–PamInt si semanatului. Omologarile om–Univers sInt Insa mult mai numeroase. Unele par usor de stabilit, ca de pilda cea dintre ochi si Soare, sau Intre cei doi ochi si Soare si Luna, sau Intre calota craniana si Luna plina, sau dintre respiratie si vInt, Intre oase si pietre, Intre par si iarba etc.
Istoricul religiilor IntIlneste Insa si alte omologari, care implica un simbolism mai elaborat si un Intreg sistem de corespondente microcosmice si macrocosmice, ca de pilda asimilarea pIntecelui sau a uterului cu pestera, a intestinelor cu labirinturile, a respiratiei cu tesutul pInzei, a venelor si arterelor cu Soarele si Luna, a coloanei vertebrale cu Axis mundi etc. Nu toate aceste omologari Intre trupul omenesc si macrocosmos sInt atestate la primitivi. Unele sisteme de corespondente om–Univers nu au fost definitivate decIt In culturile mari (India, China, Orientul Apropiat antic, America CentralA). Punctul lor de plecare este totusi reprezentat de culturile arhaice. Se IntIlnesc la primitivi sisteme de omologie antropocosmica de o complexitate extraordinara, care dovedesc o putere de speculatie inepuizabila. Este de pilda cazul dogonilor din vechea Africa Occidentala franceza.3
Aceste omologari antropocosmice ne intereseaza In masura In care „ascund“ diverse situatii existentiale. Spuneam ca omul religios traieste Intr–o lume „deschisa“ si ca, pe de alta parte, existenta sa este „deschisa“ spre Lume. Aceasta Inseamna ca omul religios este accesibil unui sir nesfIrsit de experiente religioase pe care le–am putea numi „cosmice“. Asemenea experiente sInt Intotdeauna religioase, deoarece Lumea este sacra. Ca sa le putem Intelege, trebuie sa tinem seama de faptul ca principalele functii fiziologice pot deveni ceremonii. Se manInca dupa ritualuri, iar hrana este valorizata In functie de diferitele religii sau culturi: alimentele sInt socotite fie sacre, fie un dar al zeilor, fie o ofranda adusa zeilor trupului (cum este cazul In India, de pildA). Viata sexuala este si ea ritualizata si, prin urmare, omologata atIt fenomenelor cosmice (ploaie, semanaT), cIt si actelor divine (hierogamie Cer–PamInT). Uneori, casatoria este valorizata pe trei planuri: individual, social si cosmic. La indienii omaha, de pilda, satul este Impartit In doua jumatati, numite Cerul si PamIntul. Casatoriile nu se pot face decIt Intre cele doua jumatati exogame si fiecare casatorie repeta acel hieros gamos primordial, adica unirea Cerului cu PamIntul.4
Aceste omologari antropocosmice, mai ales sacramentalizarea consecutiva a vietii fiziologice, si–au pastrat Intreaga vitalitate chiar In religiile foarte evoluate. Pentru a ne margini la un singur exemplu: unirea sexuala ca ritual, care a ajuns la un nivel de prestigiu considerabil In tantrismul indian. India ne arata In chip stralucit cum un act fiziologic poate fi transformat In ritual si cum acelasi act, o data depasita perioada ritualista, poate fi valorizat ca „tehnica mistica“. Strigatul sotului din Brihadara1yaka Upanishad: „SInt Cerul, iar tu esti PamIntul“ vine dupa preschimbarea sotiei sale In altar al jertfei vedice (VI, IV, 3). Femeia Intruchipeaza In cele din urma, In religia tantrica, Prakriti (NaturA) si Zeita Cosmica, Shakti, In vreme ce barbatul se identifica cu Shiva, Spiritul pur, nemiscat si senin. Unirea sexuala (maithunA) este Inainte de toate o integrare a celor doua principii, Natura–Energie cosmica si Spiritul. Iata ce arata un text tantric: „Adevarata unire sexuala este aceea dintre zeita suprema Shakti si Spirit (atmaN); celelalte nu sInt decIt raporturi carnale cu femeile“(Kûlarnava Tantra, V, 111–112). Nu mai este vorba de un act fiziologic, ci de un rit mistic: partenerii nu mai sInt fiinte omenesti, ci „detasati“ si liberi precum zeii. Textele tantrice subliniaza mereu ca este vorba de o transfigurare a experientei carnale. „Prin aceleasi acte care–i trimit pe unii oameni In Infern, unde sInt condamnati sa arda vreme de milioane de ani, yoginul Isi dobIndeste mIntuirea vesnica.“5 Brihadara1yaka Upanishad (V, XIV, 8) arata deja: „Cel care stie acest lucru, oricare ar fi pacatele sale, este curat, nu va ImbatrIni niciodata si va fi nemuritor.“ Altfel spus, „cel care stie“ are o experienta cu totul diferita decIt aceea a unui profan, ceea ce Inseamna ca orice experienta umana poate fi transfigurata si traita pe un alt plan, transuman.
Exemplul indian ne arata la ce rafinament „mistic“ poate ajunge sacramentalizarea organelor si a vietii fiziologice, pe care o gasim atestata la toate nivelurile arhaice de cultura. Trebuie adaugat Insa ca valorizarea sexualitatii ca mijloc de participare la sacru (de dobIndire, In cazul Indiei, a starii supraomenesti a libertatii absolutE) nu este lipsita de primejdii. Tantrismul a prilejuit chiar In India ceremonii aberante si josnice. In alte parti, In lumea primitiva, sexualitatea rituala a fost Insotita de orgii. Exemplul de mai sus Isi pastreaza totusi o valoare sugestiva, pentru ca ne dezvaluie o experienta care nu mai este accesibila Intr–o societate desacralizata: experienta unei vieti sexuale sanctificate.
Corp casa Cosmos
Am vazut ca omul religios traieste Intr–un Cosmos „deschis“ si ca el Insusi este „deschis“ spre Lume, ceea ce Inseamna: A) ca se afla In comunicare cu zeii; B) ca participa la sfintenia Lumii. Am putut constata, analizInd structura spatiului sacru, ca omul religios nu poate trai decIt Intr–o lume „deschisa“, pentru ca doreste sa se afle Intr–un „Centru“, unde i se da posibilitatea sa comunice cu zeii. Locuinta sa este un microcosmos, cum este de altfel si corpul lui. Omologarea casa–corp–Cosmos apare destul de timpuriu. Se cuvine sa ne oprim asupra acestui exemplu, care ne arata cum pot fi reinterpretate valorile religiozitatii arhaice In religiile si chiar filozofiile de mai tIrziu.
GIndirea religioasa indiana a folosit din plin omologarea traditionala casa–Cosmos–corp omenesc, si este usor de Inteles de ce: corpul, ca si Cosmosul, este In ultima instanta o „stare“, un sistem de conditionari asumat. Coloana vertebrala este asimilata StIlpului cosmic (skambhA) sau Muntelui Meru, respiratia este asemuita vIntului, buricul sau inima „Centrului Lumii“ si asa mai departe. Omologarea se face Insa si Intre corpul omenesc si ritualul luat In ansamblu: locul jertfei, ustensilele si gesturile sacrificiale sInt asimilate diferitelor organe si functii fiziologice. Corpul omenesc, omologat din punct de vedere ritual Cosmosului sau altarului vedic (care este o imago mundI), este asimilat si unei case. Un text hathayoga vorbeste despre corp ca despre „o casa cu un stIlp si noua usi“ (Goraksha Shataka, 14).
Cu alte cuvinte, asumIndu–si In mod constient starea exemplara careia Ii este Intr–un fel predestinat, omul se „cosmicizeaza“, adica reproduce la scara umana sistemul de conditionari reciproce si de ritmuri ce caracterizeaza si alcatuieste o „lume“, proprie oricarui univers. Omologarea se face si In sens invers, pentru ca templul sau casa sInt la rIndul lor asemuite unui corp omenesc. „Ochiul“ domului este un termen frecvent In numeroase traditii arhitecturale.6 Trebuie sa amintim Insa ca fiecare dintre aceste imagini echivalente — Cosmos, casa, corp omenesc — are sau poate dobIndi o „deschidere“ superioara, prin care se poate trece In cealalta lume. Deschizatura din partea de sus a unui turn indian poarta, printre alte nume, si pe cel de brahmarandhra, termen care desemneaza „deschizatura“ din crestetul capului si care joaca un rol capital In tehnicile yoghino–tantrice; tot pe aici Isi ia zborul sufletul In clipa mortii. Sa amintim si obiceiul de a sparge craniul yoghinilor morti pentru a Inlesni plecarea sufletului.7
Obiceiului indian Ii corespund credintele, foarte raspIndite In Europa si In Asia, dupa care sufletul mortului iese prin horn (gura de fuM) sau prin acoperis, mai precis prin acea parte a acoperisului care se afla deasupra „unghiului sacru“.8 In caz de agonie prelungita, una sau mai multe scInduri din acoperis sInt Indepartate sau chiar sfarImate. Semnificatia acestui obicei este limpede: sufletul se va desprinde mai usor de trupul sau daca aceasta alta imagine a corpului–Cosmos care este casa e sparta In partea de sus. Este de la sine Inteles ca toate aceste experiente sInt inaccesibile omului areligios, nu doar pentru ca moartea a fost pentru el desacralizata, ci si pentru ca el nu mai traieste Intr–un Cosmos propriu–zis si nu–si mai da seama ca faptul de a avea un „corp“ si de a se instala Intr–o casa echivaleaza cu asumarea unei stari existentiale In Cosmos, asa cum vom vedea In cele ce urmeaza.
Se cuvine sa subliniem ca omologarea om–casa si cu deosebire asimilarea crestetului cu acoperisul sau cupola s–au pastrat In vocabularul mistic indian. Experienta mistica fundamentala, adica depasirea conditiei umane, este redata prin doua imagini: spargerea acoperisului si zborul In vazduh. Textele budiste vorbesc despre arhati care „Isi iau zborul In vazduh spargInd acoperisul palatului“, care, „dorind sa zboare, sparg acoperisul casei si se Inalta In vazduh“ etc.9 Aceste imagini pot fi interpretate In doua feluri: pe planul experientei mistice, este vorba de un „extaz“, deci de zborul sufletului prin brahmarandhra; pe plan metafizic, este vorba de abolirea lumii conditionate. Cele doua semnificatii ale „zborului“ arhatilor exprima Insa ruptura de nivel ontologic si trecerea de la un mod de a fi la un altul sau, mai exact, trecerea de la existenta conditionata la un mod de a fi neconditionat, adica de deplina libertate.
In cea mai mare parte a religiilor arhaice, „zborul“ Inseamna accesul la un mod de a fi suprauman (Zeu, magician, „spirit“), adica, In ultima instanta, libertatea deplina de miscare, deci dobIndirea conditiei de „spirit“. In gIndirea indiana, arhatul care „sparge acoperisul casei“ si Isi ia zborul In vazduh dovedeste, cu ajutorul acestei imagini, ca a trecut dincolo de Cosmos si a ajuns la un mod de a fi paradoxal, cu neputinta de conceput, cel al libertatii absolute (oricum s–ar numi: nirva1a, asamskrta, samadhi, sahaja etc.). Pe plan mitologic, gestul exemplar al trecerii dincolo de Lume este ilustrat de Buddha, care afirma ca a „spart“ Oul cosmic, „coaja nestiintei“, si a dobIndit „preafericita, universala demnitate a lui Buddha“.10
Exemplul acesta ne arata cIt de importanta este perenitatea sistemelor de simboluri arhaice legate de locuinta omeneasca. Aceste sisteme de simboluri redau stari religioase primordiale, dar care Isi pot modifica valorile, Imbogatindu–se cu semnificatii noi si integrIndu–se In sisteme de gIndire din ce In ce mai bine articulate. „Locuiesti“ Intr–un corp la fel cum locuiesti Intr–o casa ori In Cosmosul pe care ti l–ai faurit tu Insuti (vezi capitolul I). Orice stare legala si permanenta implica Incadrarea Intr–un Cosmos, Intr–un Univers perfect organizat, deci imitat dupa modelul exemplar al Creatiei. Fiecare teritoriu locuit — Templu, casa, corp — este un Cosmos, si fiecare Cosmos, dupa modul sau de a fi, pastreaza o „deschidere“, oricum s–ar numi aceasta In diversele culturi („ochi“ al Templului, horn, gura de fum, brahmarandhra etc.). Intr–un fel sau altul, Cosmosul locuit — fie ca este corp, casa, teritoriu tribal, lumea In totalitate — comunica prin partea de sus cu un alt nivel, transcendent.


Se IntImpla ca Intr–o religie acosmica, ca de pilda cea din India dupa budism, deschiderea spre nivelul superior sa nu mai Insemne trecerea de la conditia umana la cea supraumana, ci transcendenta, abolirea Cosmosului, libertatea absoluta. Exista o diferenta enorma Intre semnificatia filozofica a „oului spart“ de Buddha sau a „acoperisului“ spart de arhati si simbolismul arhaic al trecerii de la PamInt la Cer de–a lungul lui Axis mundi sau prin gura de fum. Filozofia si mistica indiana au ales, dintre simbolurile care puteau reda ruptura ontologica si transcendenta, aceasta imagine primordiala a acoperisului spart. Depasirea conditiei umane se Infatiseaza, imagistic, prin distrugerea „casei“, adica a Cosmosului personal ales drept locuinta. Orice „locuinta stabila“ In care te–ai „instalat“ echivaleaza, In plan filozofic, cu o stare existentiala pe care ti–ai asumat–o. Imaginea acoperisului spart Inseamna ca ai abolit orice „stare“, ca ai ales nu instalarea In lume, ci libertatea absoluta, care implica In gIndirea indiana distrugerea oricarei lumi conditionate.
Nu este nevoie sa insistam prea mult asupra valorilor acordate de catre unul dintre contemporanii nostri nereligiosi corpului sau, casei sale si universului sau, pentru a ne putea da seama de distanta uriasa care Il desparte de oamenii apartinInd culturilor primitive si orientale de care am vorbit mai Inainte. Tot asa cum locuinta omului modern si–a pierdut valorile cosmologice, corpul sau este lipsit de orice semnificatie religioasa ori spirituala. Am putea spune, pe scurt, ca pentru oamenii moderni lipsiti de religiozitate Cosmosul a devenit opac, inert si mut: nu mai transmite nici un mesaj si nu mai cuprinde nici un „cifru“. Sentimentul sfinteniei Naturii se mai pastreaza In Europa zilelor noastre, mai ales la populatiile rurale, unde mai exista un crestinism trait ca liturghie cosmica.
CIt despre crestinismul societatilor industriale, si mai ales al intelectualilor, el si–a pierdut de mult valorile cosmice pe care le mai avea In Evul Mediu. Aceasta nu Inseamna neaparat ca In mediul urban crestinismul este „degradat“ ori „inferior“, ci doar ca sensibilitatea religioasa a populatiilor urbane este mult saracita. Liturghia cosmica, taina participarii Naturii la drama cristologica au devenit inaccesibile pentru crestinii care traiesc Intr–un oras modern. Experienta lor religioasa nu mai este „deschisa“ spre Cosmos, fiind una strict personala; mIntuirea este o problema Intre om si Dumnezeul sau; In cel mai bun caz, omul se recunoaste responsabil nu doar In fata lui Dumnezeu, ci si In fata Istoriei. Cosmosul nu mai are Insa nici un loc In relatia om–Dumnezeu–Istorie, ceea ce Inseamna ca Lumea nu mai este simtita, nici macar de crestinul autentic, ca o lucrare a lui Dumnezeu.
Trecerea prin Poarta strImta
Ceea ce am spus pIna acum despre simbolismul corp–casa si despre omologarile antropocosmice legate de aceasta este departe de a epuiza bogatia extraordinara a subiectului: am fost nevoiti sa ne oprim doar asupra cItorva aspecte, dintre cele foarte numeroase. „Casa“ — deopotriva imago mundi si replica a corpului omenesc — joaca un rol de seama In ritualuri si mitologii. In unele culturi (China protoistorica, Etruria etc.), urnele funerare au forma unei case, cu o deschizatura In partea de sus, pe unde sufletul mortului poate intra si iesi.11 Urna–casa devine Intr–un fel noul „corp“ al raposatului. Tot dintr–o casuta, In forma de gluga, iese Stramosul mitic, si tot Intr–o casa–urna–gluga se ascunde Soarele In timpul noptii, ivindu–se din nou In zori.12 Exista, asadar, o legatura structurala Intre diferitele moduri de trecere: de la Intuneric la lumina (SoarelE), de la preexistenta unei rase umane la manifestarea ei (Stramosul mitiC), de la Viata la Moarte si la noua existenta post mortem (sufletuL).
Am afirmat In mai multe rInduri ca orice forma de „Cosmos“ — Universul, Templul, casa, corpul omenesc — este Inzestrata cu o „deschidere“ In partea de sus. Acum putem Intelege mai bine semnificatia acestui simbolism: deschiderea Ingaduie trecerea de la un mod de a fi la altul, de la o stare existentiala la alta. Orice existenta cosmica este predestinata „trecerii“: omul trece de la previata la viata si In cele din urma la moarte, tot asa cum Stramosul mitic a trecut de la preexistenta la existenta, iar Soarele de la Intuneric la lumina. Trebuie remarcat ca acest fel de „trecere“ se Incadreaza Intr–un sistem mai complex, ale carui articulatii le–am abordat cInd am vorbit despre Luna ca arhetip al devenirii cosmice, despre vegetatie ca simbol al reInnoirii universale si mai ales despre numeroasele feluri de repetare rituala a cosmogoniei, adica trecerea exemplara de la virtual la formal. Se cuvine sa precizam ca toate aceste ritualuri si simbolisme ale „trecerii“ oglindesc o conceptie specifica a existentei umane: la nastere, omul nu este Inca desavIrsit; el trebuie sa se nasca pentru a doua oara si ajunge sa se Implineasca trecInd de la o stare imperfecta, embrionara, la starea desavIrsita de adult. Cu alte cuvinte, putem spune ca existenta umana atinge Implinirea In urma unui sir de rituri de trecere, adica de initieri succesive.
Ne vom ocupa mai tIrziu de sensul si functia initierii. Ne vom opri acum asupra simbolismului „trecerii“, asa cum o Intelege omul religios In mediul sau familiar si In viata de zi cu zi: In casa, de pilda, pe drumul pe care merge la lucru, pe podurile pe care trece. Acest simbolism face parte din Insasi structura locuintei. Deschiderea din partea de sus Inseamna dorinta de a urca spre cer, dorinta de transcendenta. Pragul arata atIt granita dintre „Inauntru“ si „In afara“, cIt si posibilitatea de trecere dintr–o parte In cealalta (de la profan la sacru, de pilda; vezi capitolul I). Ideea de trecere primejdioasa este Insa cel mai bine sugerata de imaginile puntii si ale portii strImte; asa se si explica abundenta acestor imagini In ritualurile si mitologiile initiatice si funerare. Initierea, ca si moartea, ca si cunoasterea absoluta sau credinta, In iudeo–crestinism, echivaleaza cu trecerea de la un mod de a fi la altul si realizeaza o adevarata mutatie ontologica. Pentru a sugera trecerea paradoxala (care implica Intotdeauna o ruptura si o transcendentA), diversele traditii religioase au folosit din plin simbolismul Puntii primejdioase sau cel al Portii strImte. In mitologia iraniana, Puntea Cinvat este trecuta de raposati In calatoria lor post mortem: pentru cei drepti este lata de noua lungimi de lance, dar pentru nelegiuiti este Ingusta „precum taisul unui cutit“ (DInkard, IX, XX, 3). Sub Puntea Cinvat se afla prapastia fara fund a Infernului (VidIvdat, III, 7). Tot pe Puntea aceasta trec misticii In calatoria lor extatica spre Cer; pe aici a urcat, In spirit, Arda Viraz.13
Viziunea SfIntului Pavel ne vorbeste despre o punte Ingusta „asemenea unui fir de par“, care leaga lumea noastra cu Paradisul. Aceeasi imagine o IntIlnim la scriitorii si la misticii arabi: puntea este „mai subtire decIt un fir de par“ si leaga PamIntul de sferele astrale si de Paradis. La fel, In traditiile crestine, pacatosii care nu puteau trece puntea erau azvIrliti In Iad. Legendele medievale vorbesc despre „o punte ascunsa sub apa“ si despre un pod–spada, pe care eroul (LanceloT) trebuie sa–l treaca descult si cu mIinile goale: puntea este „mai taioasa decIt o coasa“, iar trecerea se face „cu suferinta si durere“. In traditia finlandeza, o punte acoperita cu ace, cuie, brice strabate Infernul: pe ea trec atIt mortii, cIt si samanii, In calatoria lor spre lumea de dincolo. Descrieri asemanatoare se IntIlnesc cam peste tot In lume.14 Trebuie precizat ca aceeasi imagistica s–a pastrat pentru a sugera dificultatea cunoasterii metafizice si, In crestinism, a credintei. „Anevoie se poate calca pe taisul unui brici, spun poetii, pentru a arata cIt de greu este drumul catre cunoasterea suprema“ (Ka†ha Upanishad, III, 14). „StrImta este poarta si Ingusta este calea care duce la Viata, si putini sInt cei care o afla“ (Matei, 7, 14).
Cele cIteva exemple privitoare la simbolismul initiatic, funerar si metafizic al puntii si al portii ne–au aratat cum anume existenta zilnica si „mica lume“ pe care o presupune — casa cu uneltele, viata si gesturile de fiecare zi — pot fi valorizate pe plan religios si metafizic. Aceasta viata obisnuita, de toate zilele, este transfigurata In experienta unui om religios, care descopera peste tot un „cifru“. PIna si gestul cel mai obisnuit poate trimite la un act spiritual. Drumul si mersul pot fi transfigurate In valori religioase, deoarece orice drum poate simboliza „calea vietii“ si orice mers un „pelerinaj“, o calatorie spre Centrul Lumii.15 Daca faptul de a avea o „casa“ Inseamna asumarea unei stari stabile In Lume, cei care au renuntat la casele lor, pelerinii si ascetii, Isi arata prin „mers“, prin neIncetata lor miscare dorinta de a iesi din Lume, respingerea oricarei stari In Lume. Casa este un „cuib“ si, asa cum spune Pancavimsha Brahma1a (XI, XV, 1), „cuibul“ Inseamna turme, copii si un camin, adica simbolizeaza lumea familiala, sociala, economica. Cei care au ales cautarea, calea spre „Centru“, trebuie sa renunte la orice situatie familiala si sociala, la orice „cuib“, spre a se consacra cu totul „mersului“ catre adevarul suprem care, In societatile foarte evoluate, se confunda cu Dumnezeul ascuns, Deus absconditus.16
Rituri de trecere
Asa cum s–a observat de multa vreme, riturile de trecere joaca un rol important In viata omului religios.17 Fara Indoiala, ritul de trecere prin excelenta este reprezentat de initierea de pubertate, de trecerea de la o categorie de vIrsta la alta (de la copilarie sau adolescenta la tineretE). Exista Insa si rituri de trecere la nastere, la casatorie ori la moarte, si s–ar putea spune ca, In fiecare dintre aceste cazuri, este vorba tot de o initiere, pentru ca se petrece Intotdeauna o schimbare radicala de regim ontologic si de statut social. Atunci cInd se naste, copilul nu are decIt o existenta fizica, nefiind Inca recunoscut de familie, nici primit de societate. Riturile Indeplinite Indata dupa nastere sInt acelea care Ii dau nou–nascutului statutul de „viu“ propriu–zis; datorita acestor rituri, copilul este integrat In comunitatea celor vii.
Si casatoria este un prilej de trecere de la un grup socio–religios la altul. TInarul casatorit paraseste grupul celibatarilor pentru a lua parte de acum Inainte la cel al capilor de familie. Orice casatorie implica o tensiune si o primejdie, declanseaza o criza; de aceea se face printr–un rit de trecere. Grecii numeau casatoria telos, consacrare, iar ritualul nuptial Il amintea pe cel al misterelor.
In ceea ce priveste moartea, riturile sInt cu atIt mai complexe cu cIt este vorba nu doar de un „fenomen natural“ (viata sau sufletul care parasesc trupuL), ci si de o schimbare de regim deopotriva ontologic si social: raposatul trebuie sa treaca prin anumite Incercari de care depinde propria lui soarta dincolo de mormInt, dar trebuie In acelasi timp sa fie recunoscut si acceptat de comunitatea mortilor. La unele popoare, doar Ingroparea rituala confirma moartea, cel care nu este InmormIntat dupa obicei nefiind socotit mort. In alte parti, moartea cuiva nu este recunoscuta ca fiind adevarata decIt dupa Indeplinirea ceremoniilor funerare sau cInd sufletul raposatului a fost Insotit prin ritualuri la noua sa locuinta, In lumea de dincolo, si a fost IntImpinat acolo de comunitatea mortilor. Pentru omul areligios, nasterea, casatoria, moartea sInt evenimente care nu privesc decIt individul si familia acestuia si doar arareori — In cazul unor sefi de stat ori al unor politicieni — reprezinta evenimente cu implicatii politice. Dintr–o perspectiva areligioasa a existentei, toate aceste „treceri“ si–au pierdut caracterul ritual: ele nu mai Inseamna nimic altceva decIt ceea ce arata actul concret al unei nasteri, al unui deces ori al unei uniri sexuale recunoscute In mod oficial. Sa mai adaugam ca o experienta cu totul areligioasa a vietii se IntIlneste destul de rar In stare pura, chiar si In societatile cele mai secularizate. O asemenea experienta cu totul areligioasa ar putea deveni curenta Intr–un viitor mai mult sau mai putin Indepartat, dar deocamdata este destul de rara. Ceea ce se IntIlneste In lumea profana este o secularizare radicala a mortii, a casatoriei si a nasterii, dar, cum vom vedea In cele ce urmeaza, se mai pastreaza Inca urme si nostalgii ale comportamentelor religioase abolite.
CIt despre ritualurile initiatice propriu–zise, se cuvine sa facem deosebirea dintre initierile de pubertate (categorie de vIrstA) si ceremoniile de intrare Intr–o societate secreta: diferenta cea mai importanta consta In faptul ca toti adolescentii trebuie sa treaca prin initierea de vIrsta, In vreme ce societatile secrete nu sInt rezervate decIt unui numar restrIns de adulti. Instituirea initierii de pubertate pare sa fie mai veche decIt aceea a societatii secrete; este de altfel si mai raspIndita, fiind atestata la nivelurile cele mai arhaice de cultura, ca de pilda la australieni si la locuitorii sarii de Foc. Nu ne–am propus sa descriem aici ceremoniile initiatice In toata complexitatea lor. Ceea ce ne intereseaza este faptul ca, Inca din stadiile arhaice de cultura, initierea joaca un rol capital In pregatirea religioasa a omului si consta In esenta Intr–o schimbare de regim ontologic pentru neofit. Acest lucru ni se pare foarte important pentru Intelegerea omului religios, deoarece ne arata ca omul societatilor primitive nu se socoteste „Implinit“ asa cum este el „dat“ la nivelul natural al existentei: ca sa ajunga om propriu–zis, trebuie sa paraseasca prin moarte aceasta viata dintIi (naturalA) si sa renasca la o alta viata, superioara, care este deopotriva religioasa si culturala.
Cu alte cuvinte, primitivul Isi asaza idealul de umanitate pe un plan supraomenesc. Dupa parerea lui, 10 nu poti fi om Implinit decIt dupa ce ai depasit si ai abolit Intr–un fel umanitatea „naturala“, pentru ca initierea se reduce In cele din urma la o experienta paradoxala, supranaturala, a mortii si a Invierii, sau a unei a doua nasteri; 20 riturile initiatice cuprinzInd Incercari, moartea si Invierea simbolica au fost Intemeiate de catre zei, Eroii civilizatori ori Stramosii mitici; aceste rituri au deci o origine supraomeneasca si, Implinindu–le, neofitul imita un comportament supraomenesc, divin. Se cuvine sa retinem acest lucru, care arata Inca o data ca omul religios se vrea deosebit de ceea ce este la nivel „natural“ si se straduieste sa se Implineasca dupa imaginea ideala care i–a fost dezvaluita prin mituri. Omul primitiv Incearca sa atinga un ideal religios de umanitate, si acest efort contine germenii tuturor eticilor elaborate mai tIrziu In societatile evoluate. BineInteles, initierea ca act religios nu mai exista In societatile areligioase contemporane. Dar, dupa cum vom putea constata In cele ce urmeaza, pattern–urile initierii se mai pastreaza Inca, desi puternic desacralizate, In lumea moderna.
Fenomenologia initierii
Initierea cuprinde Indeobste o tripla revelatie: a sacrului, a mortii si a sexualitatii.18 Copilul nu cunoaste nimic din aceste experiente; initiatul le cunoaste, si le asuma si le integreaza In noua sa personalitate. Sa mai adaugam ca, daca neofitul moare la vIrsta copilariei, In timpul vietii profane, neregenerate, ca sa renasca la o existenta noua, sanctificata, renaste si la un mod de a fi care Ingaduie cunoasterea, stiinta. Initiatul nu este numai un „nou–nascut“, ori un „Inviat din morti“, ci este un om care stie, care cunoaste tainele, care a avut revelatii de ordin metafizic. In timpul uceniciei sale din padure, Invata tainele sacre: miturile legate de zei si de originea lumii, numele adevarate ale zeilor, rolul si originea instrumentelor rituale folosite In timpul ceremoniilor de initiere (de pilda acele bull–roarers, cutitele de silex pentru circumcizie etc.). Initierea echivaleaza cu maturizarea spirituala, si IntIlnim aceasta tema In toata istoria religioasa a omenirii: initiatul, cel care a patruns tainele, este cel care stie.
Ceremonia Incepe Intotdeauna prin despartirea neofitului de familie si retragerea sa In padure. Exista de pe acum un simbol al Mortii: padurea, jungla, Intunericul reprezinta lumea de dincolo, „Infernul“. In unele locuri se crede ca vine un tigru care Ii poarta pe candidati In spinare pIna In padure: fiara Il Intruchipeaza pe Stramosul mitic, Dascalul initierii, care Ii conduce pe adolescenti In Infern. In alte parti, se crede ca neofitul este Inghitit de un monstru, In pIntecele caruia domneste Noaptea cosmica: este lumea embrionara a existentei, atIt pe plan cosmic, cIt si pe planul vietii omenesti. In numeroase regiuni exista In padure o coliba initiatica, unde tinerii candidati trec printr–o parte din Incercari si Invata traditiile secrete ale tribului. Or, coliba initiatica simbolizeaza pIntecele mamei.19 Moartea neofitului Inseamna Intoarcerea la starea embrionara, ceea ce nu trebuie Inteles doar In sensul fiziologiei omenesti, ci si Intr–o acceptie cosmologica: starea foetala echivaleaza cu o Intoarcere provizorie la modul virtual, precosmic.


Alte ritualuri pun In lumina simbolismul mortii initiatice. La unele popoare, candidatii sInt Ingropati sau culcati In niste gropi proaspat sapate, sau sInt acoperiti cu crengi si trebuie sa stea nemiscati precum mortii, ori sInt frecati pe tot trupul cu un praf alb ca sa semene cu spectrele. Neofitii imita de altfel comportamentul spectrelor, pentru ca nu se slujesc de mIini si de degete ca sa manInce, ci apuca hrana cu dintii, cum se crede ca fac sufletele mortilor. In sfIrsit, chinurile pe care le sufera urmaresc sa arate, printre altele, ca neofitul supus torturii si mutilarii trebuie sa fie chinuit, sfIsiat, fiert ori fript de catre demonii–dascali ai initierii, adica Stramosii mitici. Suferintele fizice corespund starii celui care este „mIncat“ de demonul–fiara, sfIrtecat de coltii monstrului initiatic, mistuit In pIntecele acestuia. Mutilarile (scosul dintilor, taierea degeteloR) cuprind si ele un simbolism al mortii. Mutilarile sInt legate In cea mai mare parte de divinitatile lunare. Or, Luna dispare periodic, moare, renascInd dupa trei nopti. Simbolismul lunar arata ca moartea este prima conditie a oricarei regenerari mistice.
In afara de operatiile specifice, cum ar fi circumcizia si subincizia, precum si de mutilarile initiatice, mai sInt si alte semne exterioare care Infatiseaza moartea si Invierea: tatuaje, sacrificari. CIt despre simbolismul renasterii mistice, acesta se prezinta sub numeroase forme. Candidatii primesc alte nume, care vor fi de acum Inainte numele lor adevarate. La unele triburi, tinerii initiati trebuie sa uite tot ceea ce li s–a IntImplat In viata anterioara: Indata dupa initiere sInt hraniti ca niste copii mici, sInt dusi de mIna si sInt Invatati din nou cum sa se comporte. De obicei, tinerii Invata In padure o limba noua, sau cel putin un vocabular secret, accesibil doar initiatilor. Dupa cum se vede, o data cu initierea totul Incepe din nou. Simbolismul celei de–a doua nasteri se exprima uneori prin gesturi concrete. La unele popoare bantu, Inainte de a fi circumcis, baiatul este supus unei ceremonii cunoscute sub numele de „a doua nastere“.20 Tatal sacrifica un berbec; dupa trei zile, Inveleste copilul In prapure si In pielea animalului. Inainte de a fi Insa Invelit, copilul trebuie sa se urce In pat si sa tipe ca un nou–nascut. Trebuie apoi sa stea timp de trei zile Invelit In pielea de berbec. La acelasi popor, mortii sInt Ingropati dupa ce au fost Inveliti In piei de berbec si asezati In pozitia fatului. Simbolismul renasterii mitice prin Imbracarea rituala Intr–o piele de animal este atestat de altfel In culturile foarte evoluate (India, Egiptul antiC).
In scenariile initiatice, simbolismul nasterii se alatura aproape Intotdeauna simbolismului Mortii. In contextele initiatice, moartea Inseamna depasirea conditiei profane, nesanctificate, conditia „omului natural“, care nu cunoaste sacrul si nu Intelege spiritul. Taina initierii Ii dezvaluie treptat neofitului adevaratele dimensiuni ale existentei: introducIndu–l In sacru, initierea Il obliga sa–si asume responsabilitatea de om. Trebuie sa retinem de aici un element important, si anume ca accesul la spiritualitate este redat, In societatile arhaice, printr–un simbolism al Mortii si al unei noi nasteri.
Confrerii ale barbatilor si societati secrete ale femeilor
Riturile de intrare In societatile de barbati folosesc aceleasi Incercari si reiau aceleasi scenarii initiatice. Insa, cum am mai spus, apartenenta la confreriile de barbati presupune o selectie: nu toti cei care au trecut prin initierea de pubertate vor face parte din societatea secreta, desi toti doresc acest lucru.21
Vom da un singur exemplu: la triburile africane mandja si banda exista o societate secreta cunoscuta sub numele de Ngakola. Dupa mitul povestit neofitilor In timpul initierii, monstrul Ngakola avea puterea de a–i ucide pe oameni, Inghitindu–i, si de a–i scuipa apoi, reInnoiti. Neofitul este bagat Intr–o cusca reprezentInd corpul monstrului. Aude de acolo glasul InspaimIntator al lui Ngakola, este biciuit si torturat; i se spune ca „a ajuns In pIntecele lui Ngakola“ si este pe cale de a fi mistuit. Dupa ce trece si prin alte Incercari, dascalul initiator vesteste In cele din urma ca Ngakola, care Il initiase pe neofit, l–a scuipat.22
Regasim aici simbolismul mortii prin Inghitirea de catre un monstru, simbolism atIt de important In initierile de pubertate. Sa nu uitam ca riturile de intrare Intr–o confrerie secreta corespund Intru totul initierilor de pubertate: recluziune, torturi si Incercari initiatice, moarte si Inviere, impunere a unui nou nume, Invatare a unei limbi secrete etc.
Exista si initieri feminine. Nu trebuie sa ne asteptam sa regasim In riturile initiatice si tainele rezervate femeilor acelasi simbolism sau, mai bine zis, expresii simbolice identice celor care fac parte din initierile si confreriile masculine. Exista totusi un element comun, si anume o experienta religioasa profunda pe care se Intemeiaza toate aceste rituri si mistere. Accesul la sacralitate, asa cum se dezvaluie ea prin asumarea conditiei de femeie, este elementul fundamental atIt al riturilor initiatice de pubertate, cIt si al celor de intrare In societatile secrete feminine (WeiberbündE).
Initierea Incepe o data cu prima menstruatie. Acest simptom fiziologic determina o ruptura, smulgerea fetei din lumea ei obisnuita: tInara este imediat izolata, despartita de comunitate si dusa Intr–o coliba anume, In padure sau doar Intr–un colt Intunecos al locuintei. TInara catameniala trebuie sa stea Intr–o pozitie anume, destul de incomoda, si sa se fereasca de razele Soarelui si de atingerea celorlalti. Poarta un vesmInt anume sau un semn, o culoare care Ii este Intr–un fel rezervata, si trebuie sa se hraneasca doar cu alimente crude.
Izolarea si recluziunea In Intuneric, Intr–o coliba lipsita de lumina, In padure, ne trimit la simbolismul mortii initiatice a baietilor izolati In padure, Inchisi In colibe. Exista totusi o deosebire, si anume aceea ca, la fete, izolarea are loc Indata dupa prima menstruatie, fiind deci individuala, In vreme ce la baieti este colectiva. Deosebirea se explica prin aspectul fiziologic al sfIrsitului copilariei, lesne de observat la fete. Tinerele alcatuiesc In cele din urma un grup, iar In acest caz initierea este colectiva si Incredintata unor batrIne.
CIt despre Weiberbünde, acestea sInt Intotdeauna legate de taina nasterii si a fertilitatii. Taina nasterii, adica descoperirea de catre femeie a darului sau de creatoare pe planul vietii, este o experienta religioasa care nu poate fi transpusa In termeni de experienta masculina. Se poate Intelege de ce nasterea a stat la baza unor ritualuri secrete feminine care aduc uneori cu niste adevarate mistere. Urme ale acestor mistere s–au pastrat chiar si In Europa.23
Ca si In cazul barbatilor, exista numeroase forme de asociatii feminine In care secretul si misterul sporesc treptat. La Inceput, este initierea generala, prin care trece orice fata si orice tInara casatorita, si care ajunge la instituirea acelor Weiberbünde. Exista apoi asociatiile feminine de mistere, ca In Africa sau ca grupurile Menadelor din Antichitate. Se stie ca aceste confrerii feminine secrete au disparut foarte tIrziu.
Moarte si initiere
Simbolismul si ritualul initiatic care cuprind Inghitirea de catre un monstru au ocupat un loc important atIt In initieri, cIt si In miturile eroice si In mitologiile Mortii. Simbolismul Intoarcerii In pIntece are Intotdeauna o valoare cosmologica. In chip simbolic, lumea Intreaga se Intoarce, o data cu neofitul, In Noaptea cosmica, pentru a putea fi apoi creata din nou, adica pentru a putea fi regenerata. Dupa cum am vazut (capitolul II), mitul cosmologic este rostit In scopuri terapeutice. Pentru a putea fi vindecat, un bolnav trebuie ajutat sa se nasca din nou, iar modelul arhetipal al nasterii este cosmogonia. Lucrarea Timpului trebuie abolita, spre a se putea ajunge din nou la clipa aurorala dinaintea Creatiei, ceea ce Inseamna, In plan uman, Intoarcerea la „fila alba“ a existentei, la Inceputul absolut, cInd nimic nu era Inca Intinat, nimic nu era Inca stricat.
Patrunderea In pIntecele monstrului — sau „Ingroparea“ simbolica, sau izolarea In cabana initiatica — echivaleaza cu o Intoarcere In Intunericul primordial, In Noaptea cosmica. Iesirea din pIntece, ori din cabana Intunecoasa, ori din „mormIntul“ initiatic echivaleaza cu o cosmogonie. Moartea initiatica repeta Intoarcerea exemplara In Haos, pentru a permite repetarea cosmogoniei si pregatirea noii nasteri. Intoarcerea In Haos se verifica uneori In cele mai mici amanunte: este, de pilda, cazul bolilor intiatice ale viitorilor samani, care au fost adesea socotite adevarate nebunii. Asistam, Intr–adevar, la o criza totala, care duce uneori la dezintegrarea personalitatii.24 „Haosul psihic“ arata ca omul profan este pe cale de a se „dizolva“ si ca o noua personalitate este pe punctul de a se naste.
Intelegem de ce aceeasi schema initiatica — suferinte, moarte si Inviere (re–nasterE) — se regaseste In toate misterele, atIt In riturile de pubertate, cIt si In cele de intrare Intr–o societate secreta, si de ce acelasi scenariu poate fi descifrat In tulburatoarele experiente intime care preceda vocatia mistica (la primitivi, „bolile initiatice“ ale viitorilor samanI). Omul societatilor primitive s–a straduit sa Invinga moartea, transformInd–o In rit de trecere. Altfel spus, la primitivi moartea Inseamna parasirea a ceva ce nu era esential, de obicei viata profana. Asadar, moartea ajunge sa fie socotita suprema initiere si Inceputul unei noi existente spirituale; mai mult Inca, nasterea, moartea si regenerarea (re–nastereA) au fost Intelese drept cele trei momente ale aceleiasi taine, si toata stradania spirituala a omului arhaic a Incercat sa arate ca nu trebuie sa existe nici o ruptura Intre cele trei momente. Nu te poti opri Intr–unul din aceste trei momente. Miscarea, regenerarea continua la nesfIrsit. Repeti mereu cosmogonia, ca sa fii sigur ca faci bine un anume lucru — un copil, de pilda, ori o casa —, sau Iti Implinesti o vocatie spirituala. De aceea riturile de initiere au Intotdeauna o valenta cosmogonica.
„A doua nastere“ si zamislirea spirituala
Scenariul initiatic, adica moartea din conditia profana urmata de re–nasterea Intr–o lume sacra, In lumea zeilor, joaca un rol important In religiile evoluate. Un exemplu binecunoscut este cel al sacrificiului la indieni, cu scopul de a dobIndi dupa moarte Cerul, sederea alaturi de zei sau calitatea de zeu (devatmA). Cu alte cuvinte, se dobIndeste prin sacrificiu o conditie supraomeneasca, iar rezultatul poate fi omologat cu cel obtinut prin initierile arhaice. Cel ce face sacrificiul trebuie sa fie Insa mai IntIi consacrat de catre preoti, iar aceasta consacrare (dikshA) implica un simbolism initiatic de sorginte obstetrica; de fapt, diksha Il transforma prin ritual pe cel ce trebuie sa faca sacrificiul In fat, facIndu–l sa se nasca pentru a doua oara.
Textele insista cu deosebire asupra sistemului de omologare prin care cel care face sacrificiul este supus unui regressus ad uterum, urmat de o noua nastere.25 Iata, de pilda, ce spune Aitareya Brahma1a (I, 3): „Preotii preschimba In fat pe cel caruia Ii dau consacrarea (dikshA). Il stropesc cu apa: apa este samInta barbateasca… Il duc Intr–o Incapere anume: Incaperea este pIntecele In care se Intoarce cel care face diksha; Il Indeamna asadar sa intre In pIntecele care Il asteapta. Il acopera cu un vesmInt; vesmIntul este amnionul… Pe deasupra se pune o piele de antilopa neagra; corionul este, Intr–adevar, deasupra amnionului… sine pumnii strInsi pentru ca fatul are pumnii strInsi cInd sta In pIntece, copilul are pumnii strInsi cInd se naste26… Desface pielea de antilopa si o da jos, ca sa se poata Imbaia; copiii vin pe lume fara corion. Isi pastreaza vesmIntul ca sa intre, si de aceea copilul se naste Invelit In amnion.“
Cunoasterea sacra si, prin extensie, Intelepciunea sInt socotite ca fiind rodul unei initieri, si se cuvine amintit ca un fapt semnificativ ca simbolismul obstetric legat de trezirea constiintei supreme se regaseste atIt In vechea Indie, cIt si In Grecia. Nu degeaba se compara Socrate cu o moasa, pentru ca Il ajuta pe om sa se nasca la constiinta de sine, aducea pe lume „omul nou“. Acelasi simbolism se regaseste In traditia budista: calugarul Isi parasea numele de familie si devenea „fiul lui Buddha“ (sakya–puttO), pentru ca era „nascut printre sfinti“ (ariyA). Asa cum spunea vorbind despre sine Kassapa: „Fiu natural al Preafericitului, nascut din gura lui, din dhamma (DoctrinA), slefuit de dhamma“ etc. (Saµyutta Nikaya, II, 221).
Nasterea initiatica presupunea moartea din existenta profana. Schema s–a pastrat atIt In hinduism, cIt si In budism. Yoghinul „moare din aceasta viata“ pentru a renaste la un alt mod de a fi, acela reprezentat de eliberare. Buddha arata calea si mijloacele de a muri din conditia umana profana, adica sclavia si nestiinta, pentru a renaste In libertate, fericire si nirva1a. Terminologia indiana a renasterii initiatice aminteste uneori simbolismul arhaic al „trupului nou“ dobIndit de neofit prin initiere. Chiar Buddha o spune: „Le–am aratat Invataceilor mei mijloacele prin care pot crea, pornind de la acest corp (alcatuit din cele patru elemente, supuse stricaciuniI), un alt corp de substanta intelectuala (rûpim manomayaM), Intreg si Inzestrat cu Insusiri transcendentale (abhinindriyaM).“27
Simbolismul celei de–a doua nasteri sau al zamislirii ca acces la spiritualitate a fost preluat si valorizat de catre iudaismul alexandrin si de catre crestinism. Filon foloseste din plin tema zamislirii In legatura cu nasterea vietii spirituale la o viata superioara (cf. de ex. Abraham, XX, 99). La rIndul sau, SfIntul Pavel vorbeste de „fiu spiritual“, de fiii pe care i–a nascut prin credinta. „Tit, adevaratul meu fiu dupa credinta cea de obste“ (Epistola catre Tit, 1, 4). „Te rog pe tine pentru fiul meu, pe care l–am nascut fiind In lanturi, Onisim“ (Epistola catre Filimon, 10).
Nu este cazul sa ne oprim asupra deosebirilor dintre „fiii“ pe care Ii „zamislea“ „Intru credinta“ apostolul Pavel si „fiii lui Buddha“, sau cei pe care Ii „aducea pe lume“ Socrate, ori „nou–nascutii“ din initierile primitive. Deosebirile sInt evidente. Puterea Insasi a ritului era cea care „ucidea“ si „Invia“ neofitul In societatile arhaice, tot asa cum puterea ritului Il preschimba In fat pe cel ce urma sa faca un sacrificiu, la hindusi. Dimpotriva, Buddha „nastea“ prin „gura“, adica facIndu–si cunoscuta doctrina (dhammA); datorita cunoasterii supreme dezvaluite de dhamma, Invatacelul se nastea la o noua viata, care Il putea duce pIna In pragul Nirvanei. La rIndul sau, Socrate spunea ca face exact ceea ce face o moasa, adica ajuta la „venirea pe lume“ a omului adevarat pe care fiecare Il purta In sine. Pentru SfIntul Pavel, situatia este diferita: el „zamislea“ fii spirituali prin credinta, adica printr–o taina Intemeiata de Cristos Insusi.
De la o religie la alta, de la o gnoza sau de la o Intelepciune la alta, tema straveche a celei de–a doua nasteri capata valori noi, care schimba uneori cu totul continutul experientei. RamIne totusi un element comun, invariabil, care ar putea fi definit astfel: accesul la viata spirituala cuprinde Intotdeauna moartea din conditia profana, urmata de o noua nastere.
Sacrul si profanul In lumea moderna
Desi am staruit asupra initierii si a riturilor de trecere, subiectul este departe de a fi fost epuizat, asa ca nu putem afirma decIt ca am desprins cIteva aspecte esentiale. Pentru ca am vorbit ceva mai mult despre initiere, am fost nevoiti sa trecem peste o serie Intreaga de situatii socio–religioase de mare importanta pentru Intelegerea lui homo religiosus: nu am amintit deci nimic despre Suveran, despre saman, despre preot, despre razboinic etc. Cu alte cuvinte, lucrarea de fata este sumara si incompleta, si nu poate fi socotita decIt o scurta introducere Intr un subiect extrem de bogat.
Acest subiect extrem de bogat nu prezinta interes doar pentru istoricii religiilor, pentru etnologi si sociologi, ci si pentru istorici, psihologi si filozofi. Cunoasterea starilor asumate de omul religios, patrunderea In universul sau spiritual Inseamna, In ultima instanta, o mai buna cunoastere generala a omului. Este adevarat ca starile asumate de omul religios al societatilor primitive si al civilizatiilor stravechi au fost demult depasite de Istorie, ceea ce nu Inseamna ca au si disparut fara sa lase vreo urma; datorita lor sIntem ceea ce sIntem, si putem spune asadar ca ele fac parte din propria noastra istorie.


Asa cum am afirmat de atItea ori, omul religios Isi asuma un mod de existenta specific In lume si, In pofida numarului apreciabil de forme istorico–religioase, acest mod specific poate fi Intotdeauna recunoscut. Oricare ar fi contextul istoric In care se Incadreaza, homo religiosus crede Intotdeauna In existenta unei realitati absolute, sacrul, care transcende aceasta lume, unde totusi se manifesta, sanctificInd–o si facInd–o reala. Homo religiosus crede ca originea vietii este sacra si ca existenta umana Isi actualizeaza toate potentele In masura In care este religioasa, adica In masura In care participa la realitate. Zeii au creat omul si Lumea, Eroii civilizatori au desavIrsit Creatia, iar istoria tuturor acestor lucrari divine si semidivine s–a pastrat In mituri. ReactualizInd istoria sacra, imitInd comportamentul divin, omul se instaleaza si ramIne In preajma zeilor, adica In real si In semnificativ.
Nu este greu de vazut ce anume deosebeste modul de a fi In lume de existenta unui om areligios. Mai IntIi de toate, omul areligios respinge transcendenta, accepta relativitatea „realitatii“ si chiar se Indoieste uneori de sensul existentei. Marile culturi ale trecutului au cunoscut si ele oameni areligiosi, care au existat poate si la nivelurile arhaice de cultura, desi nu sInt Inca atestati de nici un document. Abia societatile occidentale moderne favorizeaza manifestarea plenara a omului areligios. Omul modern areligios Isi asuma o noua stare existentiala, recunoscIndu–se doar ca subiect si agent al Istoriei si refuzInd orice chemare la transcendenta. Cu alte cuvinte, nu accepta nici un model de umanitate In afara de conditia umana, asa cum poate fi ea descifrata In diversele situatii istorice. Omul se faureste pe sine, si nu ajunge sa se faureasca Intru totul decIt In masura In care se desacralizeaza si desacralizeaza lumea. Sacrul este prin excelenta o piedica In calea libertatii sale. Omul nu va deveni el Insusi decIt In clipa In care va fi In Intregime demistificat, si nu va fi cu adevarat liber decIt dupa ce–l va fi ucis pe ultimul zeu.
Nu ne–am propus sa abordam aici aceasta luare de pozitie filozofica. Trebuie totusi sa constatam ca, In ultima instanta, omul modern areligios Isi asuma o existenta tragica si ca alegerea sa existentiala nu este lipsita de maretie. Acest om areligios descinde Insa din homo religiosus si este, fie ca vrea sau nu, opera acestuia, adica s–a constituit datorita unor stari asumate de stramosii sai, fiind In cele din urma rezultatul unui proces de desacralizare. Asa cum „Natura“ este un produs al secularizarii treptate a Cosmosului, lucrare a lui Dumnezeu, omul profan este rezultatul unei desacralizari a existentei umane. Aceasta Inseamna Insa ca omul areligios s–a constituit, spre deosebire de predecesorul sau, straduindu–se sa se „goleasca“ de orice urma de religiozitate si de semnificatie transumana. El se recunoaste pe sine In masura In care „se elibereaza“ si „se purifica“ de „superstitiile“ stramosilor sai. Cu alte cuvinte, omul profan, fie ca vrea sau nu, mai pastreaza Inca urme ale comportamentului omului religios, Insa golite de orice semnificatie religioasa. Orice ar face, poarta o mostenire si nu–si poate aboli trecutul, fiind el Insusi produsul acestuia. Omul areligios este alcatuit dintr–un sir de negari si de refuzuri, dar este obsedat In continuare de realitatile de care s–a lepadat. Ca sa aiba o lume a lui, a desacralizat lumea In care traiau stramosii, fiind nevoit sa adopte un comportament contrar celui de dinainte, dar pe care Il simte mereu, sub o forma sau alta, gata sa izbucneasca In adIncul fiintei lui.
Asa cum am mai aratat, omul areligios In stare pura este un fenomen mai degraba rar, chiar si In cea mai desacralizata dintre societatile moderne. Majoritatea celor „fara religie“ au Inca un comportament religios, chiar daca nu–si dau seama. Nu este vorba doar de multimea „superstitiilor“ sau a „tabuurilor“ omului modern, care au toate o structura si o origine magico–religioasa. Omul modern, care se simte si se pretinde areligios, dispune Inca de o Intreaga mitologie ascunsa si de numeroase ritualisme degradate. Petrecerile care Insotesc Anul Nou sau mutarea Intr–o casa noua prezinta, sub forma laicizata, structura unui ritual de Innoire. Acelasi fenomen se poate constata cu prilejul serbarilor si petrecerilor care Insotesc casatoria sau nasterea unui copil, obtinerea unui loc nou de munca, o promovare sociala etc.
S–ar putea scrie o Intreaga lucrare despre miturile omului modern, despre mitologiile ascunse In spectacolele care–i fac placere, In cartile pe care le citeste. Cinematograful, adevarata „fabrica de vise“, preia si foloseste nenumarate motive mitice: lupta dintre Erou si Monstru, Infruntarile si Incercarile initiatice, figurile si imaginile exemplare („Fata“, „Eroul“, peisajul paradiziac, „Infernul“ etc.). PIna si lectura are o functie mitologica, nu numai pentru ca Inlocuieste rostirea miturilor In societatile arhaice si literatura orala, care se mai pastreaza In comunitatile rurale din Europa, ci mai ales pentru ca lectura Ii permite omului modern o „iesire din Timp“, asemanatoare cu cea Inlesnita de mituri. Fie ca–si „omoara“ timpul cu un roman politist ori patrunde In universul temporal strain pe care–l reprezinta orice roman, omul modern este proiectat, prin lectura, In afara duratei sale personale si integrat altor ritmuri, traind Intr–o alta „istorie“.
Majoritatea celor „fara religie“ nu sInt de fapt eliberati de comportamentele religioase, de teologii si mitologii, fiind uneori prinsi Intr un adevarat hatis magico–religios, degradat pIna la caricatura si, prin urmare, greu de recunoscut. Procesul desacralizarii existentei umane a dat nastere adesea la forme hibride de magie triviala si de religiozitate de fatada. Nu ne gIndim nicidecum la nenumaratele „religii mici“ care au rasarit precum ciupercile In orasele moderne, la biserici, secte si scoli pseudo–oculte, neospiritualiste sau asa–zis ermetice, pentru ca aceste fenomene tin tot de sfera religiozitatii, desi reprezinta, aproape fara exceptie, aspecte aberante de pseudomorfoza. Nu facem cItusi de putin aluzie la numeroasele miscari politice si profetisme sociale, a caror structura mitologica este usor de ghicit, ca sa nu mai vorbim de fanatismul religios. Ajunge sa dam un singur exemplu, amintind structura mitologica a comunismului si sensul sau eshatologic. Marx preia si prelungeste unul din marile mituri eshatologice ale lumii asiatico–mediteraneene, si anume rolul izbavitor al celui Drept („alesul“, „unsul“, „neIntinatul”, „trimisul“; In zilele noastre, proletariatuL), ale carui suferinte sInt chemate sa schimbe statutul ontologic al lumii. Societatea fara clase despre care vorbea Marx si disparitia tensiunilor istorice Isi gasesc de fapt precedentul In mitul VIrstei de Aur, cu care ar Incepe si s–ar sfIrsi Istoria, dupa numeroase traditii. Marx a Imbogatit acest mit stravechi cu o Intreaga ideologie mesianica iudeo–crestina: pe de o parte, rolul profetic si functia soteriologica pe care i le recunoaste proletariatului; pe de alta parte, lupta finala dintre Bine si Rau, care ar putea fi asemuita fara greutate cu Infruntarea apocaliptica dintre Cristos si Anticrist, urmata de izbInda hotarItoare a celui dintIi. Nu este deloc lipsit de importanta faptul ca Marx preia speranta eshatologica iudeo–crestina Intr–un sfIrsit absolut al Istoriei, ceea ce Il deosebeste de alti filozofi istoricisti (de pilda, Croce si Ortega y GasseT), pentru care tensiunile Istoriei sInt consubstantiale conditiei umane si nu pot fi niciodata abolite In Intregime.
Comportamentele religioase camuflate sau degenerate nu se IntIlnesc doar In „religiile mici“ sau In misticile politice, ci si In miscarile care se proclama laice si chiar antireligioase. Nudismul sau miscarile pentru libertatea sexuala absoluta se bazeaza de pilda pe ideologii In care se pot deslusi urmele „nostalgiei Paradisului“, dorinta de Intoarcere la starea edenica de dinaintea caderii, cInd nu exista pacat si nici ruptura Intre placerile carnii si constiinta.
Este de asemenea interesant de observat ca scenariile initiatice se pastreaza In numeroase fapte si gesturi ale omului areligios din zilele noastre. Nu ne referim, desigur, la situatiile care cuprind un anumit tip de initiere, fara Indoiala degradat; de pilda razboiul, si In primul rInd luptele individuale (mai ales dintre aviatorI), care presupun „Incercari“ omologabile celor care faceau parte din initierile militare traditionale, chiar daca, In zilele noastre, combatantii nu–si mai dau seama de semnificatia profunda a „Incercarilor“ si nu se mai folosesc de valoarea lor initiatica. Chiar unele tehnici specifice vremurilor moderne, cum este psihanaliza, mai pastreaza schema initiatica. Pacientului i se cere sa coboare In adIncul fiintei sale, sa–si retraiasca trecutul, sa–si Infrunte din nou traumele, iar aceasta operatie primejdioasa seamana, din punct de vedere formal, cu coborIrea initiatica In „Infern“, printre larve, si cu luptele cu „monstrii“. Asa cum initiatul trebuia sa iasa Invingator din Incercarile la care fusese supus, sa „moara“ si sa „Invie“ pentru a putea ajunge la o existenta pe deplin responsabila si deschisa valorilor spirituale, pacientul supus psihanalizei In zilele noastre trebuie sa–si Infrunte propriul „subconstient“, bIntuit de larve si monstri, spre a–si recapata sanatatea psihica si a se integra In lumea valorilor culturale.
Initierea este atIt de strIns legata de modul de a fi al existentei umane IncIt un mare numar de gesturi si fapte ale omului modern repeta scenarii initiatice. De multe ori, „lupta cu viata“, „Incercarile“ si „greutatile“ aflate In calea unei vocatii ori a unei cariere amintesc Intr–un fel de Incercarile initiatice: In urma „loviturilor“ pe care le primeste, a „suferintei“ si a „chinurilor“ morale sau chiar fizice la care este supus, un tInar „se Incearca“ pe sine, Isi cunoaste posibilitatile, devine constient de puterile sale si ajunge In cele din urma el Insusi, adult si creator din punct de vedere spiritual (este vorba, desigur, de spiritualitate asa cum este ea Inteleasa In lumea modernA). Orice existenta umana este alcatuita dintr–un sir de Incercari si cuprinde experienta repetata a „mortii“ si a „Invierii“. Din pespectiva religioasa, existenta se Intemeiaza deci pe initiere, si s–ar putea spune chiar ca, In masura In care ajunge sa se Implineasca, existenta umana este ea Insasi o initiere.
In general, majoritatea celor „fara religie“ mai Impartasesc pseudoreligii si mitologii degradate, ceea ce nu este de mirare, de vreme ce omul profan este urmasul lui homo religiosus si nu–si poate anula propria istorie, altfel spus comportamentele stramosilor sai religiosi, datorita carora este ceea ce este. Cu atIt mai mult cu cIt o mare parte a existentei sale se hraneste din pulsiuni izvorIte din adIncul fiintei, din zona numita inconstient. Un om exclusiv rational este o abstractiune, nu poate fi IntIlnit In realitate. Orice fiinta omeneasca este alcatuita deopotriva din activitate constienta si experiente irationale. Or, continutul si structurile inconstientului prezinta asemanari izbitoare cu imaginile si figurile mitologice. Nu vrem sa se Inteleaga ca mitologiile sInt „produsul“ inconstientului, pentru ca modul de a fi al mitului este tocmai faptul ca el se dezvaluie ca mit, arata ca un lucru s–a IntImplat In chip exemplar. Mitul este un „produs“ al inconstientului In aceeasi masura In care se poate afirma ca Doamna Bovary este „produsul“ unui adulter.
Continutul si structurile inconstientului sInt totusi rezultatul unor stari existentiale stravechi, mai ales al unor stari critice; de aceea inconstientul are o aura religioasa. Orice criza existentiala repune In discutie atIt realitatea Lumii, cIt si prezenta omului In Lume: criza existentiala este de fapt „religioasa“, pentru ca fiinta se confunda cu sacrul, la nivelurile arhaice de cultura. Dupa cum am vazut, Lumea se Intemeiaza pe experienta sacrului, si cea mai elementara dintre religii este Inainte de toate o ontologie. Cu alte cuvinte, In masura In care este rezultatul nenumaratelor experiente existentiale, inconstientul nu poate sa nu semene cu diferitele universuri religioase. Caci religia este solutia exemplara a oricarei crize existentiale, nu numai pentru ca se poate repeta la nesfIrsit, ci si pentru ca este socotita de origine transcendentala si, prin urmare, valorizata ca revelatie primita dintr–o alta lume, transumana. Solutia religioasa nu numai ca rezolva criza, dar In acelasi timp „deschide“ existenta catre anumite valori care nu mai sInt nici IntImplatoare, nici particulare, permitIndu–i astfel omului sa depaseasca situatiile personale si sa ajunga In cele din urma In lumea spiritului.
Nu ne propunem sa dezvoltam aici toate consecintele acestei legaturi dintre continutul si structurile inconstientului, pe de o parte, si valorile religiei, pe de alta parte. Am amintit acest lucru doar pentru a putea arata ca omul, chiar si cel mai areligios, mai pastreaza Inca In adIncul fiintei sale un comportament orientat religios. Insa „mitologiile private“ ale omului modern, visurile si fantasmele sale nu se pot ridica la regimul ontologic al miturilor, pentru ca nu au fost traite de omul total, si nu transforma o situatie particulara In situatie exemplara. De asemenea, nelinistile si framIntarile omului modern, experientele sale onirice ori imaginare, desi „religioase“ din punct de vedere formal, nu se integreaza, ca la homo religiosus, Intr–o Weltanschauung si nu Intemeiaza un comportament. Un singur exemplu ne va ajuta sa Intelegem mai bine deosebirile dintre aceste doua categorii de experiente. Activitatea inconstienta a omului modern Il confrunta mereu cu nenumarate simboluri, fiecare dintre acestea avInd un mesaj de transmis sau o misiune de Indeplinit, pentru a asigura sau a restabili echilibrul psihic. Asa cum am vazut, simbolul nu numai ca „deschide“ lumea, dar Il si ajuta pe omul religios sa ajunga la universal. Datorita simbolurilor, omul iese din starea sa particulara si „se deschide“ spre general si universal. Simbolurile trezesc experienta individuala si o preschimba In act spiritual, In stapInire metafizica a Lumii. Aflat In fata unui copac oarecare, simbol al Arborelui Lumii si imagine a Vietii cosmice, un om al societatilor premoderne poate ajunge la cea mai Inalta spiritualitate: IntelegInd simbolul, el reuseste sa traiasca universalul. Viziunea religioasa a Lumii si ideologia care o oglindeste Ii Ingaduie sa foloseasca aceasta experienta individuala, sa o „deschida“ spre universal. Imaginea Arborelui este Inca destul de frecventa In universul imaginar al omului modern areligios, reprezentInd un cifru al vietii sale profunde, al dramei care se petrece In inconstientul sau si care priveste integritatea vietii sale psihomentale, asadar propria sa existenta. AtIta vreme Insa cIt simbolul Arborelui nu trezeste constiinta totala a omului „deschizInd–o“ catre universal, nu se poate spune ca si–a Indeplinit functia pIna la capat. Omul nu a fost decIt In parte „izbavit“ din starea individuala, ceea ce l–a facut, de pilda, sa intre Intr–o criza de profunzime si sa–si recapete echilibrul psihic pentru moment amenintat, dar nu sa se Inalte la spiritualitate si sa aiba revelatia uneia dintre structurile realului.
Acest exemplu poate arata, dupa parerea noastra, ca omul areligios al societatilor moderne este Inca hranit si ajutat de activitatea inconstientului sau, fara sa atinga Insa o experienta si o viziune a lumii cu adevarat religioase. Inconstientul Ii ofera solutii la problemele propriei existente, Indeplinind astfel rolul religiei, pentru ca Inainte de a deveni, prin religie, creatoare de valori, existenta Ii datoreaza religiei integritatea. S–ar putea spune chiar ca, Intr–o anumita masura, la oamenii moderni care se proclama areligiosi religia si mitologia s–au „cuibarit“ undeva In noaptea inconstientului, ceea ce Inseamna si ca posibilitatile de a ajunge la o experienta religioasa a vietii zac ascunse undeva In strafundurile fiintei lor. Dintr–o perspectiva iudeo–crestina, s–ar putea spune chiar ca non–religia echivaleaza cu o noua „cadere“ a omului: omul areligios pare sa–si fi pierdut capacitatea de a trai constient religia, deci de a o Intelege si de a si–o asuma; In strafundurile fiintei sale, urmele Insa nu s–au sters cu totul, tot asa cum, dupa prima „cadere“, desi orbit spiritual, stramosul lui, omul primordial, Adam, mai pastrase destula Intelepciune ca sa poata regasi urmele lui Dumnezeu In Lume. Dupa prima „cadere“, religiozitatea se prabusise la nivelul constiintei sfIsiate; dupa cea de–a doua, s–a prabusit si mai jos, In strafundurile inconstientului, si a fost „uitata“. Aici se opresc consideratiile istoricului religiilor; de aici Incepe misiunea filozofului, a psihologului si chiar a teologului.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.






Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2020 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.