Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





SACRUL SI PROFANUL - CAPITOLUL 2 - Spatiul sacru si sacralizarea Lumii de Mircea ELIADE



Omogenitate spatiala si hierofanie
Pentrul omul religios, spatiul nu este omogen, ci prezinta rupturi si sparturi; unele portiuni de spatiu sInt calitativ diferite de celelalte. „Nu te apropia aici“, Ii spune Domnul lui Moise, „ci scoate ti Incaltamintea din picioarele tale, ca locul pe care calci este pamInt sfInt“ (Iesirea, 3, 5). Exista asadar un spatiu sacru, deci „puternic“, semnificativ, si alte spatii, neconsacrate, lipsite prin urmare de structura si de consistenta, cu alte cuvinte amorfe. Mai mult: pentru omul religios, lipsa de omogenitate spatiala se reflecta In experienta unei opozitii Intre spatiul sacru, singurul care este real, care exista cu adevarat, si restul spatiului, adica Intinderea informa care l Inconjoara.
Trebuie spus ca experienta religioasa a spatiului neomogen este primordiala si poate fi omologata unei „Intemeieri a Lumii“. Nu este nicidecum vorba de o speculatie teoretica, ci de o experienta religioasa primara, anterioara oricarei reflectii asupra Lumii. Constituirea Lumii este posibila datorita rupturii produse In spatiu, care dezvaluie „punctul fix“, axul central al oricarei orientari viitoare. CInd sacrul se manifesta printr o hierofanie oarecare, nu se produce doar o ruptura In spatiul omogen, ci si revelatia unei realitati absolute, care se opune non realitatii imensei Intinderi Inconjuratoare. Manifestarea sacrului Intemeiaza ontologic Lumea. In Intinderea omogena si nemarginita, unde nu exista nici un punct de reper si nici o posibilitate de orientare, hierofania dezvaluie un „punct fix“ absolut, un „Centru“.
Se poate asadar vedea cum anume descoperirea, adica revelatia spatiului sacru, are pentru omul religios o valoare existentiala; nimic nu poate Incepe, nimic nu se poate face fara o orientare prealabila, si orice orientare presupune dobIndirea unui punct fix. Iata de ce omul religios s a straduit sa se aseze In „Centrul Lumii“. Ca sa traiesti In Lume, trebuie mai IntIi s o Intemeiezi, si nici o lume nu se poate naste In „haosul“ spatiului profan, care este omogen si relativ. Descoperirea sau proiectia unui punct fix — „Centrul“ — echivaleaza cu Facerea Lumii; exemplele ce urmeaza vor demonstra cIt se poate de limpede valoarea cosmogonica a orientarii rituale si a construirii spatiului sacru.



Pentru experienta profana, spatiul este, dimpotriva, omogen si neutru; nu exista nici o ruptura care sa determine deosebiri calitative Intre diversele parti ale masei sale. Spatiul geometric poate fi Impartit si delimitat In orice directie, dar structura sa nu determina nici o diferentiere calitativa si nici o orientare. Conceptul de spatiu geometric, omogen si neutru nu trebuie nicidecum confundat cu experienta spatiului profan, care se opune experientei spatiului sacru, singura care ne intereseaza In acest caz. Conceptul de spatiu omogen si istoria acestui concept (cunoscut In gIndirea filozofica si stiintifica Inca din AntichitatE) reprezinta o alta tema, pe care nu ne propunem s o abordam. Subiectul cercetarii noastre este experienta spatiului, asa cum este ea traita de omul religios, de omul care respinge sacralitatea Lumii, asumInd doar o existenta „profana“, purificata de orice presupozitie religioasa.
Aceasta existenta profana nu se IntIlneste niciodata In stare pura. Oricare ar fi gradul de desacralizare a Lumii la care a ajuns, omul care a optat pentru o viata profana nu reuseste sa aboleasca total comportamentul religios. PIna si existenta cea mai desacralizata pastreaza Inca urmele unei valorizari religioase a Lumii.
Ne vom margini deocamdata sa comparam cele doua experiente: cea a spatiului sacru si cea a spatiului profan. Implicatiile celei dintIi sInt, dupa cum s a vazut, dezvaluirea unui spatiu sacru care permite dobIndirea unui „punct fix“, orientarea In haosul omogen, „Intemeierea Lumii“ si trairea reala. Dimpotriva, experienta profana mentine omogenitatea si deci relativitatea spatiului. Orientarea adevarata dispare, deoarece „punctul fix“ nu mai are un statut ontologic unic, aparInd si disparInd In functie de nevoile zilnice. De fapt, nu mai exista nici un fel de „Lume“, ci doar niste fragmente ale unui univers sfarImat, o masa amorfa alcatuita dintr un numar infinit de „locuri“ mai mult sau mai putin „neutre“, In care omul se misca, mInat de obligatiile unei existente integrate Intr o societate industriala.
Si totusi, In aceasta experienta a spatiului profan continua sa intervina valori care amintesc mai mult sau mai putin de lipsa de omogenitate care caracterizeaza experienta religioasa a spatiului. Mai exista locuri privilegiate, calitativ deosebite de celelalte: tinutul natal, locul primei iubiri, o strada ori un colt din primul oras strain vazut In tinerete. Toate aceste locuri pastreaza, chiar pentru omul cel mai nereligios, o calitate exceptionala, „unica“, pentru ca reprezinta „locuri sfinte“ ale Universului sau privat, ca si cum aceasta fiinta nereligioasa ar fi avut revelatia unei alte realitati decIt aceea la care participa prin existenta sa de zi cu zi.
Iata un exemplu demn de retinut de comportare „criptoreligioasa“ a omului profan. Vom mai IntIlni si alte dovezi ale acestui mod de degradare si de desacralizare a valorilor si a comportamentelor religioase, a caror semnificatie profunda o vom putea Intelege mai tIrziu.
Teofanie si semne
Pentru a evidentia lipsa de omogenitate a spatiului, asa cum este ea traita de catre omul religios, putem recurge la un exemplu cIt se poate de banal, si anume o biserica dintr un oras modern. Pentru credincios, biserica face parte dintr un spatiu diferit de strada pe care se gaseste. Usa care se deschide spre interiorul bisericii marcheaza o ruptura. Pragul care desparte cele doua spatii arata In acelasi timp distanta dintre cele doua moduri de existenta, cel profan si cel religios. Pragul este totodata granita care deosebeste si desparte doua lumi si locul paradoxal de comunicare dintre ele, punctul In care se face trecerea de la lumea profana la lumea sacra.
Pragul din locuintele omenesti Indeplineste aceeasi functie rituala; asa se explica si consideratia de care se bucura. Trecerea pragului casei este Insotita de numeroase rituri: oamenii se Inchina ori Ingenuncheaza dinaintea lui, Il ating smerit cu mIna si asa mai departe. Pragul are „paznici“: zei si spirite care apara intrarea atIt de rautatea oamenilor, cIt si de puterile diavolesti ori de boli. Jertfele catre „paznici“ sInt facute pe prag, si tot aici se faceau si judecatile, In unele culturi paleo orientale (Babilon, Egipt, IsraeL). Pragul, usa arata In chip nemijlocit si concret continuitatea spatiului; de aici decurge marea lor importanta religioasa, care se explica prin faptul ca reprezinta simboluri si vehicule ale trecerii.
Putem Intelege, asadar, de ce biserica face parte dintr un spatiu deosebit de aglomerarile umane care o Inconjoara. In interiorul incintei sacre, lumea profana este depasita. Aceasta posibilitate de transcendenta este exprimata, la nivelurile de cultura mai arhaice, prin diferitele imagini ale unei deschideri: aici, In incinta sacra, comunicarea cu zeii devine posibila; In consecinta, trebuie sa existe o „poarta“ catre Inalt, pe unde zeii pot coborI pe PamInt si pe unde omul poate urca simbolic In cer. Vom vedea In cele ce urmeaza ca asa s a IntImplat In multe religii: templul este de fapt o „deschidere“ spre Inalt si asigura comunicarea cu lumea zeilor.
Orice spatiu sacru implica o hierofanie, o izbucnire a sacrului, care duce la desprinderea unui teritoriu din mediul cosmic Inconjurator si la transformarea lui calitativa. „Iacov a visat, la Haran, ca era o scara, sprijinita pe pamInt, iar cu vIrful atingea cerul, iar Ingerii lui Dumnezeu se suiau si se pogorau pe ea. Apoi s a aratat Domnul In capul scarii si i a zis: «Eu sInt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, tatal tau», s a desteptat din somn si, spaimIntIndu se, a zis: «CIt de Infricosator este locul acesta! Aceasta nu e alta fara numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!» Si a luat piatra ce si o pusese capatIi, a pus o stIlp si a turnat pe vIrful ei untdelemn. Iacov a pus locului aceluia numele Betel (casa lui DumnezeU)“ (Facerea, 28, 12–19). Simbolismul cuprins In expresia „Poarta Cerurilor“ este deosebit de bogat si de complex: teofania consacra un loc prin simplul fapt ca l face „deschis“ catre Inalt, adica asigura comunicarea lui cu Cerul, punct paradoxal de trecere de la un mod de existenta la altul. Vom IntIlni exemple si mai clare In acest sens: sanctuarele, care sInt „Porti ale Cerurilor“, locuri de trecere Intre Cer si PamInt.
Adesea nu este nici macar nevoie de o teofanie sau de o hierofanie propriu zise: un semn oarecare poate arata sacralitatea unui loc. „Legenda spune ca vrajitorul care a Intemeiat El Hemel la sfIrsitul veacului al XVI lea s a oprit sa Innopteze lInga izvor si a Infipt un bat In pamInt. A doua zi a vrut sa l ia si sa si urmeze calea, dar a vazut ca batul prinsese radacini si Inmugurise. VazInd In aceasta vointa Domnului, a hotarIt sa se aseze In acel loc.“1 Semnul purtator de semnificatie religioasa introduce, asadar, un element absolut si pune capat relativitatii si confuziei. Ceva ce nu tine de aceasta lume s a manifestat In chip apodictic si a stabilit astfel o orientare ori o comportare.
CInd nu se arata nici un semn In Imprejurimi, acesta este provocat. Se practica, de pilda, un soi de evocatio cu ajutorul animalelor, care arata In care loc anume se poate Inalta un sanctuar ori Intemeia un sat. SInt evocate forte sau figuri sacre, In scopul imediat al orientarii In spatiul omogen. Este cerut un semn care sa puna capat Incordarii provocate de relativitate si nelinistii create de dezorientare, pentru a se gasi un punct de sprijin absolut. De exemplu, este urmarita o fiara salbatica si, In locul In care aceasta este ucisa, e ridicat sanctuarul; sau i se da drumul unui animal domestic — de pilda un taur —, apoi este cautat dupa cIteva zile si sacrificat In locul unde este gasit. Aici va fi ridicat altarul, iar satul va fi construit de jur Imprejur. In toate aceste cazuri, sacralitatea locului este aratata de animale: oamenii nu au asadar libertatea de a alege locul sacru; ei nu fac decIt sa l caute si sa l descopere cu ajutorul unor semne misterioase.
Aceste cIteva exemple Infatiseaza diferitele mijloace prin care omul religios are revelatia unui loc sacru. In fiecare din aceste cazuri, hierofaniile au anulat omogenitatea spatiului, dezvaluind acel „punct fix“. De vreme ce omul religios nu poate trai decIt Intr o atmosfera patrunsa de sacru, este cIt se poate de limpede ca spatiul va fi consacrat printr o multime de tehnici. Sacrul Inseamna, cum am vazut, realul prin excelenta, adica puterea, eficienta, izvorul vietii si al fecunditatii. Dorinta omului religios de a trai In sacru Inseamna de fapt dorinta lui de a se situa In realitatea obiectiva, de a nu se lasa paralizat de relativitatea fara sfIrsit a experientelor pur subiective, de a trai Intr o lume reala si eficienta si nu Intr o iluzie. Acest comportament se verifica pe toate planurile existentei sale, fiind evident mai ales In dorinta omului religios de a se misca Intr o lume sanctificata, adica Intr un spatiu sacru. Este ceea ce a dus la elaborarea tehnicilor de orientare, care nu sInt altceva decIt tehnici de construire a spatiului sacru. Nu este nicidecum vorba de o lucrare omeneasca, pentru ca nu prin stradania sa izbuteste omul sa consacre un spatiu. Ritualul prin care omul construieste un spatiu sacru este de fapt eficient doar In masura In care reproduce lucrarea zeilor. Spre a Intelege mai bine nevoia construirii rituale a spatiului sacru, trebuie sa insistam putin asupra conceptiei traditionale despre „Lume“: ne vom da seama imediat ca orice „lume“ este pentru omul religios o „lume sacra“.
Haos si Cosmos
Societatile traditionale se caracterizeaza prin opozitia implicita Intre teritoriul locuit si spatiul necunoscut si nedeterminat care Inconjoara acest teritoriu: primul este „Lumea“ (mai precis „lumea noastra“), Cosmosul; celalalt nu mai este un Cosmos, ci un fel de „alta lume“, un spatiu strain, haotic, plin de larve, demoni, „straini“ (asimilati de altfel duhurilor si fantomeloR). Aceasta ruptura In spatiu s ar datora, la prima vedere, opozitiei Intre un teritoriu locuit si organizat, deci „cosmicizat“, si spatiul necunoscut care se Intinde dincolo de granitele sale: pe de o parte exista un „Cosmos“, pe de alta parte un „Haos“. Dar, daca un teritoriu locuit este un „Cosmos“, aceasta se IntImpla tocmai pentru ca a fost In prealabil consacrat, pentru ca, Intr un fel sau altul, este o lucrare a zeilor sau poate sa comunice cu lumea lor. „Lumea“ (adica „lumea noastra“) este un univers In care sacrul s a manifestat si unde ruptura de nivel este asadar posibila si repetabila.
Toate acestea reies cu mare limpezime din ritualul vedic al luarii In stapInire a unui teritoriu: stapInirea este legitimata de ridicarea unui altar al focului Inchinat lui Agni. „Poti spune ca te ai asezat dupa ce ai Inaltat un altar al focului (garha patyA), si toti aceia care Inalta altarul focului sInt asezati de drept“ ( atapatha Brahma1a, VII, I, I, 1 4). Prin Inaltarea unui altar al focului, Agni devine prezent si astfel se asigura comunicarea cu lumea zeilor; spatiul altarului devine un spatiu sacru. Semnificatia ritualului este Insa mult mai complexa si, daca tinem seama de toate elementele sale, Intelegem de ce anume consacrarea unui teritoriu echivaleaza cu cosmicizarea lui. Intr adevar, Inaltarea unui altar In cinstea lui Agni nu este altceva decIt reproducerea, la scara microcosmica, a Creatiei. Apa In care se Inmoaie lutul este asimilata Apei primordiale; lutul din care se face temelia altarului reprezinta PamIntul; peretii laterali reprezinta Atmosfera si asa mai departe. Constructia este Insotita de rostirea unor cuvinte care arata limpede care anume din regiunile cosmice este creata (Shatapatha Brahma1a, I, IX, 2, 29 etc.). Altfel spus, Inaltarea unui altar al focului, care legitimeaza luarea In stapInire a unui teritoriu, echivaleaza cu o cosmogonie.
Un teritoriu necunoscut, strain, neocupat (ceea ce Inseamna adesea: neocupat de „ai nostri“) face parte Inca din modalitatea fluida si larvara a „Haosului“. OcupIndu l si, mai ales, asezIndu se pe acest teritoriu, omul Il transforma simbolic In Cosmos, printr o repetare rituala a cosmogoniei. Ceea ce va deveni „lumea noastra“ trebuie mai IntIi sa fie „creat“, si orice creatie are un model exemplar: Crearea Universului de catre zei. CInd s au InstapInit In Islanda (land namA) si au defrisat o, colonistii scandinavi n au socotit ca fac un lucru nou, nici o munca omeneasca si profana. Ceea ce faceau nu era pentru ei altceva decIt repetarea unui act primordial, si anume transformarea Haosului In Cosmos prin actul divin al Creatiei. Muncind pamIntul sterp, nu faceau decIt sa repete actul zeilor care organizasera Haosul dIndu i o structura, forme si norme.2
Fie ca este vorba de defrisarea unui tinut salbatic, de cucerirea si de ocuparea unui teritoriu locuit de „alte“ fiinte omenesti, luarea In stapInire rituala trebuie oricum sa repete cosmogonia. Din perspectiva societatilor arhaice, tot ce nu este „lumea noastra“ nu este Inca o „lume“. Nu te „InstapInesti“ peste un teritoriu decIt creIndu l din nou, altfel spus consacrIndu l. Acest comportament religios fata de tinuturile necunoscute s a prelungit, chiar In Occident, pIna spre Inceputul timpurilor moderne. Conchistadorii spanioli si portughezi luau In stapInire, In numele lui Cristos, teritorii pe care le descoperisera si le cucerisera. Inaltarea Crucii consacra tinutul si Insemna Intr un fel o „noua nastere“: prin Cristos, „cele vechi au trecut, iata toate s au facut noi“ (II, Corinteni, 5, 17). sara abia descoperita era „Innoita“, „re creata“ prin Cruce.
Consacrarea unui loc: repetarea Cosmogoniei
Cosmicizarea teritoriilor necunoscute este Intotdeauna o consacrare: organizarea unui spatiu repeta lucrarea exemplara a zeilor. Legatura strInsa dintre cosmicizare si consacrare este dovedita la nivelurile elementare de cultura, de pilda la nomazii australieni, a caror economie se afla Inca In stadiul culesului fructelor si al vInatorii de animale mici. Conform traditiei unui trib arunta, numit achilpa, Fiinta divina Numbakula a „cosmicizat“ In timpuri mitice ceea ce avea sa devina teritoriul lui, l a creat pe Stramos si a Intemeiat institutiile tribului. Acelasi Numbakula a facut din trunchiul unui arbore de cauciuc stIlpul sacru (kauwa auwA); dupa ce l a lipit cu sInge, s a urcat In vIrful lui si s a facut nevazut In Cer. StIlpul Inchipuie axul cosmic, pentru ca teritoriul din jurul lui devine locuibil si se transforma Intr o „lume“. Rolul ritual al stIlpului sacru este de mare Insemnatate: cei din tribul achilpa Il poarta cu ei peste tot si si aleg drumul dupa cum se Inclina stIlpul, ceea ce le permite sa se deplaseze Intruna fara sa iasa din „lumea lor“ si fara sa Intrerupa comunicarea cu Cerul In care a disparut Numbakula. Daca stIlpul se frInge, este o adevarata nenorocire; aceasta Inseamna Intr un fel „sfIrsitul Lumii“, Intoarcerea In Haos. Intr un mit amintit de Spencer si Gillen, stIlpul sacru s a frInt Intr o zi si Intregul trib a fost cuprins de spaima; membrii tribului au ratacit o vreme, apoi s au asezat pe pamInt si s au lasat sa moara.3


Iata un exemplu minunat atIt al functiei cosmologice a stIlpului ritual, cIt si al rolului sau soteriologic: pe de o parte, kauwa auwa reproduce stIlpul folosit de Numbakula pentru cosmicizarea Lumii, iar pe de alta parte, tribul achilpa crede ca stIlpul Ii Inlesneste comunicarea cu tarImul ceresc. Or, existenta umana nu este posibila decIt prin aceasta comunicare permanenta cu Cerul. „Lumea celor din tribul achilpa nu devine cu adevarat a lor decIt In masura In care reproduce Cosmosul organizat si sanctificat de Numbakula. Nu se poate trai fara o „deschidere“ spre transcendent; altfel spus, nu se poate trai In „Haos“. In clipa In care contactul cu transcendentul s a Intrerupt, existenta In lume nu mai este posibila si cei din tribul achilpa se lasa sa moara.
Asezarea Intr un teritoriu Inseamna de fapt consacrarea lui. CInd asezarea nu mai este provizorie, ca la nomazi, ci permanenta, ca la sedentari, ea implica o hotarIre vitala, care priveste existenta Intregii comunitati. „Asezarea“ Intr un loc anume, organizarea, locuirea lui sInt actiuni care presupun o alegere existentiala: alegerea unui Univers care va fi asumat prin „creatie“. Or, acest „Univers“ este Intotdeauna replica Universului exemplar, creat si locuit de zei: el face asadar parte din lucrarea sfInta a zeilor.
StIlpul sacru al tribului achilpa „sustine“ lumea acestuia si Ii asigura comunicarea cu Cerul. Este prototipul unei imagini cosmologice care a cunoscut o larga raspIndire: aceea a stIlpilor cosmici pe care se sprijina Cerul si care deschid In acelasi timp calea catre lumea zeilor. Inainte de crestinare, celtii si germanii mai pastrau cultul acestor stIlpi sacri. Chronicum laurissense breve, scrisa prin anul 800, arata cum Carol cel Mare, In timpul unui razboi cu saxonii (772), a poruncit sa fie darImat un templu din orasul Eresburg, precum si lemnul sacru al „vestitului Irmensûl“. Rudolf de Fulda (prin 860) precizeaza ca vestitul stIlp este „coloana Universului, pe care se sprijina aproape toate lucrarile“ (universalis columna quasi sustinens omniA). Aceeasi imagine cosmologica se regaseste la romani (Horatiu, Ode, III, 3), In India antica, cu skambha, StIlpul cosmic (Rig Veda, I, 105; X, 89, 4 etc.), dar si la locuitorii insulelor Canare si In culturi foarte Indepartate, precum cea a populatiei kwakiutl (Columbia britanicA) ori nad’a din insula Flores (IndoneziA). Dupa credinta populatiei kwakiutl, un stIlp de arama trece prin cele trei niveluri cosmice (lumea de jos, PamIntul, CeruL); acolo unde stIlpul patrunde In Cer se afla „Poarta Lumii de sus“. Calea Lactee nu este altceva decIt imaginea, vizibila pe Cer, a StIlpului cosmic. Universul, aceasta lucrare a zeilor, este preluat Insa si imitat de catre oameni, la scara si dupa puterile lor. Axis mundi, care se vede pe Cer sub forma Caii Lactee, este prezent In casa de cult sub forma unui stIlp sacru. Acesta este un trunchi de cedru, lung de zece doisprezece metri, din care mai mult de jumatate iese prin acoperisul casei de cult. StIlpul are un rol de capetenie In ceremonii, pentru ca el confera casei o structura cosmica. In cIntecele rituale, casa este numita „lumea noastra“, iar candidatii la initiere adapostiti In aceasta casa rostesc: „SInt In Centrul Lumii… SInt aproape de StIlpul Lumii“ etc.4 Asimilarea StIlpului cosmic cu stIlpul sacru si a casei de cult cu Universul se IntIlneste si la populatia nad’a din insula Flores. StIlpul de sacrificiu este numit „StIlpul Cerului“ si, conform credintei, sustine bolta cereasca.5
„Centrul Lumii“
Strigatul neofitului kwakiutl: „SInt In Centrul Lumii!“ ne dezvaluie Inca de la Inceput una dintre semnificatiile cele mai profunde ale spatiului sacru. Acolo unde s a petrecut, printr o hierofanie, o ruptura de nivel a avut loc In acelasi timp o „deschidere“ pe sus (lumea divinA) sau pe jos (regiunile inferioare, lumea mortiloR). Cele trei niveluri cosmice — PamIntul, Cerul, regiunile inferioare — pot astfel comunica. Aceasta comunicare este uneori exprimata cu ajutorul imaginii unei coloane universale, Axis mundi, care leaga si sustine In acelasi timp Cerul si PamIntul si care este Infipt In lumea de jos (ceea ce este numit Indeobste „Infern“). O asemenea coloana cosmica nu se poate afla decIt In chiar centrul Universului, pentru ca Intreaga lume locuibila se Intinde de jur Imprejur. Ne gasim, asadar, In fata unei Inlantuiri de conceptii religioase si de imagini cosmologice, legate Intre ele, alcatuind un sistem care ar putea fi numit „sistemul Lumii“ societatilor traditionale: A) un loc sacru este o ruptura In omogenitatea spatiului; B) aceasta ruptura este reprezentata de o „deschidere“ care permite trecerea dintr o regiune cosmica In alta (de la Cer la PamInt si invers: de la PamInt la lumea inferioarA); C) comunicarea cu Cerul este exprimata printr un anumit numar de imagini care privesc toate acel Axis mundi: stIlp (cf. universalis columnA), scara (cf. scara lui IacoV), munte, arbore, liana etc.; D) In jurul axului cosmic se Intinde „Lumea“ (= „lumea noastra“), si deci axul se afla „In mijloc“, In „buricul PamIntului“, este Centrul Lumii.
Din acest „sistem al Lumii“ traditional s a nascut un mare numar de credinte, mituri si rituri, pe care Insa nu ne propunem sa le amintim aici. Ne vom opri la cIteva exemple doar, alese din civilizatii diferite, care ne pot ajuta sa Intelegem rolul spatiului sacru In viata societatilor traditionale, oricare ar fi aspectul sub care se prezinta acest spatiu sacru: loc sfInt, casa de cult, cetate, „Lume“. IntIlnim pretutindeni simbolismul Centrului Lumii, care ne ajuta sa Intelegem, In majoritatea cazurilor, comportamentul traditional fata de „spatiul de viata“.
Sa Incepem printr un exemplu care ne dezvaluie Inca de la Inceput coerenta si complexitatea acestui simbolism: Muntele cosmic. Am vazut mai Inainte ca muntele se numara printre imaginile care reflecta legatura dintre Cer si PamInt; este asadar socotit ca fiind In Centrul Lumii. IntIlnim In numeroase culturi asemenea munti, mitici sau reali, aflati In Centrul Lumii: Meru In India, Haraberezaiti In Iran, muntele mitic numit „Muntele sarilor“ In Mesopotamia, Gerizim, caruia i se spunea si „Buricul PamIntului, In Palestina“.6 Fiind un Axis mundi care leaga Cerul de PamInt, Muntele sacru atinge Intr un fel Cerul si reprezinta punctul cel mai Inalt al Lumii; teritoriul care l Inconjoara si care alcatuieste „lumea noastra“ este deci considerat tinutul cel mai Inalt. Este ceea ce se spune In traditia israelita: fiind tinutul cel mai Inalt, Palestina nu a fost acoperita de apele Potopului.7 Dupa traditia islamica, locul cel mai Inalt de pe PamInt este Ka’ba, pentru ca „Steaua Polara arata ca acesta se gaseste In dreptul centrului Cerului“8. Crestinii socotesc ca In vIrful Muntelui cosmic se afla Golgota. Toate aceste credinte exprima unul si acelasi sentiment, profund religios: „lumea noastra“ este un pamInt sfInt, pentru ca este locul cel mai apropiat de Cer, pentru ca de aici, de la noi, se poate ajunge la Cer; lumea noastra este asadar un „loc Inalt“. In limbaj cosmologic, aceasta conceptie religioasa Inseamna proiectia teritoriului nostru privilegiat In vIrful Muntelui cosmic. Speculatiile de mai tIrziu au dus la tot felul de concluzii, printre care cea pe care tocmai am amintit o, si anume ca PamIntul sfInt n a fost Inecat de Potop.
Acelasi simbolism al Centrului sta la baza altor serii de imagini cosmologice si de credinte religioase, dintre care nu le putem retine decIt pe cele mai importante: A) orasele sfinte si sanctuarele se afla In Centrul Lumii; B) templele sInt replici ale Muntelui cosmic si deci reprezinta „legatura“ prin excelenta dintre Cer si PamInt; C) temeliile templelor coboara adInc In regiunile inferioare. CIteva exemple vor fi suficiente. Vom Incerca apoi sa integram toate aceste aspecte diferite ale aceluiasi sistem de simboluri si vom vedea mai limpede cIt sInt de coerente aceste conceptii traditionale despre Lume.
Capitala Suveranului chinez desavIrsit se afla In Centrul Lumii: In ziua solstitiului de vara, la amiaza, gnomonul nu trebuie sa faca umbra.9 Acelasi simbolism se IntIlneste la templul din Ierusalim: stInca pe care fusese Inaltat era „buricul PamIntului“. Pelerinul islandez Nicolaus de Therva, care a calatorit la Ierusalim In secolul al XII–lea, scria de la SfIntul MormInt: „Aici este mijlocul Lumii; aici, In ziua solstitiului de vara, lumina Soarelui cade drept din Cer.“10 Aceeasi conceptie o aflam In Iran: tara Iranului (Airyanam VaejaH) este centrul si inima Lumii. Tot asa cum inima se gaseste In centrul corpului, „tara Iranului este mai pretioasa decIt toate celelalte tari pentru ca este asezata In mijlocul Lumii“11. Despre Shiz, „Ierusalimul“ iranienilor (pentru ca se gasea In Centrul LumiI), se spunea ca este locul de unde izvorIse puterea regilor si de asemenea orasul unde se nascuse Zarathustra.12
CIt despre asimilarea templelor cu Muntii cosmici si functia acestora de „legatura“ Intre PamInt si Cer, numele Insesi ale turnurilor si ale sanctuarelor babiloniene stau marturie In acest sens: „Muntele Casei“, „Casa Muntelui tuturor PamInturilor“, „Muntele Furtunilor“, „Legatura dintre Cer si PamInt“ si asa mai departe. Zigurat–ul era de fapt un Munte cosmic: cele sapte etaje reprezentau cele sapte ceruri planetare; urcIndu–le, preotul ajungea In vIrful Universului. Un simbolism asemanator sta la baza uriasei constructii a templului din Barabudur, In Java, care este cladit ca un munte artificial. Urcusul lui echivaleaza cu o calatorie extatica In Centrul Lumii; ajungInd la terasa de sus, pelerinul realizeaza o ruptura de nivel, patrunzInd Intr–o „regiune pura“, care transcende lumea profana.
Dur–an–ki, „legatura dintre Cer si PamInt“: astfel erau numite multe sanctuare babiloniene (ca de pilda cele de la Nippur, Larsa, Sippar etc.). Babilonul avea si el o multime de nume, precum „Casa de la Temelia Cerului si a PamIntului“, „Legatura dintre Cer si PamInt“. Babilonul facea Insa legatura dintre PamInt si regiunile inferioare, pentru ca orasul fusese Inaltat pe bab–apsû, „Poarta lui Apsû“, apsû fiind numele dat Apelor haosului dinaintea Creatiei. Aceeasi traditie se IntIlneste la evrei: stInca pe care se Inalta templul din Ierusalim cobora adInc In tehôm, echivalentul ebraic pentru apsû. Tot asa cum Babilonul se Inalta pe „Poarta lui Apsû“, stInca templului din Ierusalim era asezata peste „gura lui tehôm“.13
Apsû si tehôm reprezinta In acelasi timp „Haosul“ acvatic, modalitatea preformala a materiei cosmice si lumea Mortii, a tot ceea ce preceda viata si vine dupa ea. „Poarta lui Apsû“ si stInca asezata peste „gura lui tehôm“ arata nu numai punctul de Intretaiere, si deci de comunicare, dintre lumea inferioara si PamInt, ci si deosebirea de regim ontologic dintre cele doua planuri cosmice. Exista o ruptura de nivel Intre tehôm si stInca Templului care se afla asezata peste „gura“ lui, InchizInd aceasta trecere de la virtual la formal, de la moarte la viata. Haosul acvatic care a precedat Creatia simbolizeaza In acelasi timp Intoarcerea In amorf, care se face prin moarte, revenirea la modalitatea larvara a existentei. Dintr–un anumit punct de vedere, regiunile inferioare pot fi omologate cu regiunile pustii si necunoscute care Inconjoara teritoriul locuit: lumea de jos, deasupra careia se afla asezat temeinic „Cosmosul“ nostru, corespunde „Haosului“ care se Intinde dincolo de granitele sale.
„Lumea noastra“ se afla Intotdeauna In Centru
Tot ce am afirmat pIna acum ne arata ca „lumea adevarata“ se afla Intotdeauna In „mijloc“, In „Centru“, pentru ca aici se produce ruptura de nivel, comunicarea dintre cele trei zone cosmice. Cosmosul este Intotdeauna desavIrsit, oricare i–ar fi Intinderea. O tara Intreaga (PalestinA), un oras (IerusalimuL), un sanctuar (Templul din IerusaliM) Infatiseaza deopotriva o imagine a lumii, imago mundi. Flavius Josephus arata, cu privire la simbolismul Templului, ca „Marea“, adica regiunile inferioare, era Inchipuita de curte, sanctuarul reprezenta PamIntul, iar SfIntul Sfintilor, Cerul (Ant. Jud. III, VII, 7). Constatam asadar ca imago mundi, ca si „Centrul“, se repeta In interiorul lumii locuite. Palestina, Ierusalimul si Templul din Ierusalim reprezinta fiecare si toate laolalta imaginea Universului si Centrul Lumii. Aceasta multime de „Centre“ si aceasta repetare a imaginii Lumii la scari din ce In ce mai modeste se numara printre trasaturile specifice ale societatilor traditionale.
Se impune, dupa parerea noastra, urmatoarea concluzie: omul societatilor premoderne doreste sa se afle cIt mai aproape de Centrul Lumii. Stie ca tara sa se gaseste cu adevarat In mijlocul PamIntului, ca orasul sau este buricul Universului, ca Templul sau Palatul sInt adevarate Centre ale Lumii; mai doreste si ca propria casa sa se afle In Centru si sa fie o imago mundi. Dupa cum vom vedea, locuintele sInt socotite ca fiind cu adevarat In Centrul Lumii si reproducInd, la scara microcosmica, Universul. Cu alte cuvinte, omul societatilor traditionale nu putea trai decIt Intr–un spatiu „deschis“ catre Inalt, unde ruptura de nivel era simbolic asigurata si unde comunicarea cu lumea cealalta, lumea „transcendentala“, era posibila prin mijlocirea ritualurilor. Fireste, sanctuarul, „Centrul“ prin excelenta, era acolo, la IndemIna sa, In orasul sau, si nu trebuia decIt sa patrunda In Templu ca sa comunice cu lumea zeilor. Insa homo religiosus simtea nevoia sa traiasca mereu In Centru, ca australienii achilpa care duceau peste tot cu ei stIlpul sacru, Axis mundi, ca sa nu se departeze de Centru si sa ramIna In legatura cu lumea supraterestra. Pe scurt, oricare ar fi dimensiunile spatiului sau familiar — tara, orasul, satul, casa —, omul societatilor traditionale simte nevoia de a exista mereu Intr–o lume totala si organizata, Intr–un Cosmos.
Un Univers ia nastere IncepInd din Centru si se Intinde pornind de la un punct central care poate fi asemuit cu un „buric“. Asa se naste si se dezvolta Universul, dupa Rig Veda (X, 149): pornind de la un nucleu, de la un punct central. Traditia evreiasca este si mai explicita: „Cel Prea SfInt a facut lumea ca pe un embrion. Tot asa cum embrionul creste pornind de la buric, Dumnezeu a purces la Facerea Lumii de la buric, si de aici s–a raspIndit de jur Imprejur.“ Si pentru ca „buricul PamIntului“, Centrul Lumii, este sara sfInta, Yoma spune: „Lumea a fost facuta pornind de la Sion.“14 Rabbi ben Gurion spunea ca stInca Ierusalimului „poarta numele de Piatra de temelie a PamIntului, pentru ca de aici s–a desfasurat Intreg PamIntul“15. Pe de alta parte, deoarece crearea omului este o replica a cosmogoniei, primul om a fost alcatuit In „buricul PamIntului“ (dupa traditia mesopotamianA), In Centrul Lumii (conform traditiei iranienE), In Paradisul aflat In „buricul PamIntului“ sau la Ierusalim (dupa traditiile iudeo–crestinE). Nici nu putea fi altfel, pentru ca acest Centru este tocmai locul unde se petrece o ruptura de nivel, unde spatiul devine sacru, real prin excelenta. Orice creatie implica o supraabundenta a realitatii, altfel spus o izbucnire a sacrului In lume.


Rezulta asadar ca orice constructie sau fabricatie are ca model exemplar cosmologia. Facerea Lumii devine arhetipul oricarui gest creator al omului, oricare ar fi planul sau de referinta. Am vazut ca asezarea Intr–un teritoriu repeta cosmogonia. Dupa ce am desprins valoarea cosmogonica a Centrului, Intelegem mai bine de ce orice asezare umana repeta Facerea Lumii pornind de la un punct central („buricul“). Tot asa cum Universul se desfasoara si se dezvolta pornind de la un Centru si se Intinde spre cele patru puncte cardinale, satul se constituie pornind de la o rascruce. In insula Bali si In unele regiuni din Asia, cInd Incep pregatirile pentru constructia unui sat, este cautata mai IntIi o rascruce naturala, unde se Intretaie perpendicular doua drumuri. Patratul construit pornind de la punctul central este o imago mundi. Impartirea satului In patru sectoare, care presupune de altfel o Impartire paralela a comunitatii, corespunde Impartirii Universului In cele patru zari. Adesea este lasat In mijlocul satului un loc gol, unde se va Inalta mai tIrziu casa de cult, al carei acoperis Inchipuie Cerul (Infatisat adesea prin vIrful unui copac sau prin imaginea unui muntE). Pe acelasi ax perpendicular, dar la celalalt capat, se afla lumea mortilor, reprezentata prin anumite animale (sarpe, crocodil si altelE) sau prin ideogramele tenebrelor.16
Simbolismul cosmic al satului este reluat In structura sanctuarului ori a casei de cult. La populatia waropen, In Guineea, „casa barbatilor“ se afla In mijlocul satului: acoperisul ei reprezinta bolta cereasca, cei patru pereti corespund celor patru directii din spatiu. In insula Ceram, piatra sacra a satului reprezinta Cerul, si cele patru coloane de piatra pe care se sprijina simbolizeaza cei patru stIlpi care sustin Cerul.17 Conceptii asemanatoare se regasesc la triburile algonkin si sioux: coliba sacra unde au loc initierile Inchipuie Universul. Acoperisul colibei simbolizeaza bolta cereasca, podeaua reprezinta PamIntul, cei patru pereti — cele patru directii ale spatiului cosmic. Constructia rituala a spatiului este subliniata de un triplu simbolism: cele patru usi, cele patru ferestre si cele patru culori trimit la cele patru puncte cardinale. Constructia colibei sacre repeta asadar cosmogonia.18
IntIlnim, si nu este de mirare, o conceptie asemanatoare In Italia antica si la vechii germani. Este vorba de fapt de o idee arhaica si foarte raspIndita: cele patru zari sInt proiectate, pornind de la un Centru, In cele patru puncte cardinale. Mundus era, la romani, o groapa circulara Impartita In patru, fiind In acelasi timp imagine a Cosmosului si model exemplar al locuintei sau asezarii omenesti. S–a sugerat, si pe buna dreptate, ca Roma quadrata ar trebui Inteleasa nu ca avInd forma unui patrat, ci ca fiind Impartita In patru.19 Mundus era evident asimilat cu omphalos, buricul pamIntului: Orasul (UrbS) se gasea In mijlocul unui orbis terrarum. S–a aratat ca idei asemanatoare explica structura satelor si a oraselor germanice.20 In contexte culturale extrem de variate, gasim mereu aceeasi schema cosmologica si acelasi scenariu ritual: asezarea Intr–un teritoriu echivaleaza cu Intemeierea unei lumi.
Cetate – Cosmos
Daca este adevarat ca „lumea noastra“ este un Cosmos, orice atac din afara ar putea–o preface din nou In „Haos“. Si daca „lumea noastra“ a fost Intemeiata prin imitarea lucrarii exemplare a zeilor, cosmogonia, adversarii care o ataca sInt asimilati cu dusmanii zeilor, demonii, si mai cu seama arhidemonului, Dragonul primordial Invins de zei la Inceputurile timpurilor. Atacul asupra „lumii noastre“ este razbunarea Dragonului mitic, care se razvrateste Impotriva lucrarii zeilor, Cosmosul, si se straduieste s–o nimiceasca. Dusmanii se numara printre puterile Haosului. Orice distrugere a unei cetati Inseamna o Intoarcere In Haos. Orice izbInda asupra atacatorului repeta victoria exemplara a zeului asupra Dragonului (asupra „Haosului“).
Din acest motiv, Faraonul era asimilat zeului Ra, Invingatorul dragonului Apophis, In vreme ce dusmanii sai erau identificati cu Dragonul mitic. Darius se considera un nou Thraetaona, erou mitic iranian, care ucisese un Dragon cu trei capete. In traditia iudaica, regii pagIni erau Infatisati cu trasaturile Dragonului, ca de pilda Nabucodonosor descris de Ieremia (41, 34) sau Pompei din Psalmii lui Solomon (9, 29).
Vom vedea si In cele ce urmeaza ca Dragonul este reprezentarea exemplara a Monstrului marin, a Sarpelui primordial, simbol al Apelor cosmice, al Tenebrelor, al Noptii si al Mortii, pe scurt al amorfului si al virtualului, a tot ceea ce nu are Inca o „forma“. Zeul a trebuit sa Invinga Dragonul si sa l ciopIrteasca astfel IncIt sa se poata naste Cosmosul. Marduk a alcatuit lumea din trupul monstrului marin Tiamat. Iahve a creat Universul dupa ce l–a Invins pe monstrul primordial Rahab. Dar, dupa cum vom vedea, aceasta izbInda a zeului asupra Dragonului trebuie sa se repete In chip simbolic In fiecare an, pentru ca lumea trebuie creata din nou In fiecare an. La fel, izbInda zeilor asupra puterilor Tenebrelor, Mortii si Haosului se repeta cu fiecare victorie a cetatii asupra cotropitorilor.
Sistemele de aparare ale asezarilor si ale cetatilor au fost probabil la Inceput magice: aceste sisteme, alcatuite din santuri, labirinturi, valuri de aparare, erau concepute astfel IncIt sa poata Impiedica mai curInd navalirea demonilor si a sufletelor mortilor decIt atacul fiintelor omenesti. In nordul Indiei, In vreme de epidemie, se deseneaza In jurul satului un cerc a carui menire este sa Impiedice demonii bolii sa patrunda dincolo de aceasta Imprejmuire.21 In Occidentul medieval, zidurile cetatilor erau consacrate prin ritualuri spre a sluji de aparare Impotriva Demonului, a Bolii si a Mortii. De altfel, In gIndirea simbolica, dusmanul–om este In chip firesc asimilat cu Demonul si cu Moartea. De fapt, rezultatul atacurilor, fi ele demonice ori militare, este Intotdeauna acelasi: distrugerea, nimicirea, moartea.
In zilele noastre se folosesc aceleasi imagini cInd se face referire la primejdiile care ameninta un anumit tip de civilizatie: se vorbeste asadar de „haos“, „dezordine“, de „bezna“ In care se va cufunda „lumea noastra“. Toate aceste expresii Inseamna abolirea unei ordini, a unui Cosmos, a unei structuri organice, si recaderea Intr–o stare fluida, amorfa, adica haotica. Aceasta dovedeste, dupa parerea noastra, ca imaginile exemplare se mai pastreaza In limbajul si In cliseele omului modern. Ceva din conceptia traditionala despre Lume mai ramIne In comportamentul sau, desi el nu este Intotdeauna constient de aceasta mostenire din vremuri stravechi.
Asumarea Facerii Lumii
Trebuie sa subliniem de la bun Inceput deosebirea radicala dintre cele doua comportamente — „traditional“ si „modern“ — fata de locuinta omeneasca. Nu are rost sa mai staruim asupra valorii si functiei locuintei In societatile industriale, deoarece ele sInt Indeobste cunoscute. Dupa un mare arhitect contemporan, Le Corbusier, casa este „o masina de locuit“. Ea face parte, asadar, din nenumaratele masini produse In serie In societatile industriale. In lumea moderna, casa ideala trebuie sa fie mai IntIi de toate functionala, adica sa le permita oamenilor sa munceasca si sa se odihneasca, pentru ca apoi sa poata din nou munci. „Masina de locuit“ poate fi schimbata tot atIt de des ca si bicicleta, frigiderul, automobilul. De asemenea, omul poate pleca din orasul sau din tinutul In care s–a nascut, fara alt inconvenient decIt cel impus de adaptarea la alta clima.
Nu ne propunem sa scriem istoria desacralizarii treptate a locuintei omenesti. Acest proces face parte integranta din uriasa transformare a Lumii, asumata de societatile industriale si Inlesnita de desacralizarea Cosmosului, prin actiunea gIndirii stiintifice si mai ales a rasunatoarelor descoperiri ale fizicii si chimiei. Ne vom putea Intreba mai tIrziu daca aceasta secularizare a Naturii este Intr–adevar definitiva, daca omul modern nu mai are nici o posibilitate de a regasi dimensiunea sacra a existentei In Lume. Dupa cum am vazut, si dupa cum vom putea vedea si mai limpede In cele ce urmeaza, anumite imagini traditionale, anumite urme ale comportamentului omului premodern se mai pastreaza Inca, mai „supravietuiesc“, chiar In societatile cele mai industrializate. Ceea ce ne intereseaza deocamdata este sa aratam care este, In stare pura, comportamentul traditional fata de locuinta si sa desprindem acea Weltanschauung pe care o implica acest comportament.
Asezarea Intr–un teritoriu, construirea unei locuinte presupun, spuneam, o hotarIre vitala atIt pentru Intreaga comunitate, cIt si pentru individ. Este vorba de fapt de asumarea crearii „lumii“ In care am ales sa locuim. Trebuie deci imitata lucrarea zeilor, cosmogonia. Nu este lucru usor, pentru ca exista si cosmogonii tragice, sIngeroase: iar pentru ca imita gesturile divine, omul trebuie sa le repete. Daca zeii au fost nevoiti sa doboare si sa sfIrtece un Monstru marin ori o Fiinta primordiala ca sa alcatuiasca apoi lumea, omul trebuie, la rIndul sau, sa–i imite atunci cInd Isi cladeste o lume a lui, o cetate ori o casa. Constructiile cer asadar jertfe sIngeroase sau simbolice, despre care se cuvin spuse cIteva cuvinte.
Oricare ar fi structura unei societati traditionale — fie ca este alcatuita din vInatori–pastori, din agricultori sau a ajuns In stadiul civilizatiei urbane —, locuinta este Intotdeauna sanctificata pentru ca este o imago mundi, iar lumea este o creatie divina. Exista Insa mai multe feluri de omologare a locuintei cu Cosmosul, tocmai pentru ca exista mai multe tipuri de cosmogonii. Ne vom margini, In acest stadiu, sa amintim doar doua mijloace prin care locuinta (IntelegInd prin aceasta atIt teritoriul, cIt si casA) este transformata In Cosmos si capata astfel valoare de imago mundi: A) asimilarea cu Cosmosul prin proiectia celor patru zari pornind de la un punct central, In cazul unui sat, sau prin asezarea simbolica a unui Axis mundi, In cazul locuintei familiale; B) prin repetarea, Intr–un ritual de constructie, a actului exemplar al zeilor, In urma caruia a luat nastere Lumea din corpul unui Dragon marin sau al unui Urias primordial. Nu vom insista asupra deosebirii radicale de Weltanschauung dintre cele doua mijloace de sanctificare a locuintei, si nici asupra a ceea ce presupun ele din punct de vedere istoric si cultural. Vom spune doar ca primul mijloc — „cosmicizarea“ unui spatiu prin proiectia zarilor sau prin asezarea unui Axis mundi — este atestat Inca din stadiile cele mai arhaice de cultura (de pilda stIlpul kauwa–auwa al australienilor achilpA), In vreme ce cel de–al doilea pare sa fi fost inaugurat de cultivatorii arhaici. Ceea ce ne intereseaza In cadrul acestei cercetari este faptul ca, In toate culturile traditionale, locuinta comporta un aspect sacru si prin aceasta este o reflectare a Lumii.
Intr–adevar, locuinta populatiilor primitive arctice, nord–americane si nord–asiatice prezinta un stIlp central, asimilat cu Axis mundi, cu StIlpul cosmic sau cu Arborele Lumii, care fac legatura, dupa cum am vazut mai Inainte, dintre PamInt si Cer. Cu alte cuvinte, simbolismul cosmic este cuprins In structura Insasi a locuintei. Cerul este conceput ca un cort urias sustinut de un stIlp central: tarusul cortului sau stIlpul central al casei sInt asimilati cu StIlpii Lumii si chiar numiti astfel. Jertfele In cinstea Fiintei ceresti supreme au loc chiar la picioarele acestui stIlp central, ceea ce arata cIt de importanta este functia sa rituala. Acelasi simbolism s–a pastrat la pastorii crescatori de animale din Asia Centrala, Insa locuinta cu acoperis conic sprijinit pe un stIlp central fiind aici Inlocuita de iurta, functia mitico–rituala a stIlpului este preluata de deschizatura din partea de sus, prin care iese fumul. La fel ca stIlpul (Axis mundI), copacul cu crengile taiate, al carui vIrf iese prin deschizatura din acoperisul iurtei (si care simbolizeaza Arborele cosmiC) reprezinta o scara care duce la Cer si pe care urca samanii In calatoria lor catre Inalt, luIndu–si zborul prin acea deschizatura din acoperis.22 StIlpul sacru, aflat In mijlocul locuintei, se mai IntIlneste In Africa, la populatiile de pastori hamiti si hamitoizi.23
In concluzie, orice locuinta se afla asezata lInga Axis mundi, pentru ca omul religios doreste sa traiasca In „Centrul Lumii“, cu alte cuvinte In real.
Cosmogonie si sacrificiu de constructie
O conceptie asemanatoare se IntIlneste Intr–o cultura foarte evoluata, precum a Indiei, dar aici se poate remarca si celalalt mod de omologare a casei cu Cosmosul, pe care l–am amintit mai sus. Inainte ca zidarii sa puna prima piatra, astrologul le indica punctul din temelie care se gaseste deasupra Sarpelui ce sustine lumea. Mesterul zidar ciopleste un tarus si–l Infige In pamInt, chiar In locul aratat, spre a pironi capul sarpelui. Peste tarus se pune apoi o piatra, Piatra de temelie se gaseste astfel chiar In „Centrul Lumii“.24 Pe de alta parte Insa, actul punerii temeliei repeta actul cosmogonic: InfigInd tarusul In capul Sarpelui spre a–l „pironi“, omul imita gestul primordial al lui Soma ori al lui Indra, care, spune Rig Veda, „a lovit Sarpele In adapostul sau“ (VI, XVII, 9) si „i–a retezat capul“ cu fulgerul (I, LII, 10). Am spus mai Inainte ca Sarpele este simbolul Haosului, al amorfului, a ceea ce nu s–a manifestat. Decapitarea lui echivaleaza cu un act de creatie, cu trecerea de la virtual si amorf la formal. Am vazut ca zeul Marduk a alcatuit Lumea din trupul unui monstru marin primodial, Tiamat. Victoria era repetata In chip simbolic, In fiecare an, pentru ca Lumea se reInnoia In fiecare an. Insa actul exemplar al victoriei divine era repetat si cu prilejul oricarei constructii, pentru ca orice constructie noua reproducea Facerea Lumii.


Acest al doilea tip de cosmogonie este mult mai complex, asa ca ne vom margini sa–l schitam doar. Nu–l putem trece cu vederea, pentru ca de o asemenea cosmogonie sInt legate nenumaratele forme de sacrificiu de constructie, care nu este de fapt decIt o imitatie, adesea simbolica, a jertfei primordiale care a dat nastere Lumii. Intr–adevar, IncepInd cu un anumit tip de cultura, mitul cosmogonic pune la baza Creatiei uciderea unui Urias (Ymir In mitologia germanica, PuruÑa In mitologia indiana, P’an–ku In ChinA): organele sale dau nastere diferitelor regiuni cosmice. Dupa alte grupuri de mituri, nu numai Cosmosul ia nastere In urma uciderii unei Fiinte primordiale, din substanta acesteia, ci si plantele alimentare, rasele umane ori clasele sociale. Sacrificiile de constructie tin de acest tip de mituri cosmogonice. Ca sa dureze, o constructie (casa, templu, lucrare tehnicA) trebuie sa fie Insufletita, sa capete In acelasi timp o viata si un suflet. „Transferul“ sufletului nu se poate face altfel decIt printr–o jertfa sIngeroasa. Istoria religiilor, etnologia, folclorul cunosc nenumarate forme de sacrificii de constructie, de jertfe sIngeroase ori simbolice spre binele unei constructii.25 In sud–estul Europei, aceste rituri si credinte au dat nastere unor minunate balade populare care Infatiseaza jertfa sotiei mesterului zidar, fara de care constructia nu poate fi dusa la bun sfIrsit (cf. baladele podului de la Arta, din Grecia, a mInastirii Arges din Romania, a cetatii Scutari din Iugoslavia etc.).
Chiar daca nu am staruit prea mult asupra semnificatiei religioase a locuintei omenesti, cIteva concluzii se impun de la sine. Ca si cetatea ori sanctuarul, casa este sanctificata, In parte sau In Intregime, printr–un simbolism ori un ritual cosmogonic. Asezarea Intr–un anume loc, constructia unui sat sau doar a unei case implica asadar o hotarIre de cea mai mare importanta, pentru ca aceasta priveste existenta Insasi a omului: este vorba, de fapt, de crearea propriei „lumi“ si de asumarea responsabilitatii de a o pastra si de a o reInnoi. Nimeni nu–si schimba locuinta fara o strIngere de inima, pentru ca nu este usor sa–ti parasesti „lumea“. Locuinta nu este un obiect, o „masina de locuit“, ci Universul pe care omul si–l cladeste imitInd Creatia exemplara a zeilor, cosmogonia. Orice constructie si orice inaugurare a unei locuinte noi echivaleaza Intr–un fel cu un nou Inceput, cu o noua viata. Si orice Inceput repeta acel Inceput primordial cInd a luat nastere Universul. Chiar In societatile moderne, atIt de puternic desacralizate, serbarile si petrecerile care Insotesc mutarea Intr–o locuinta noua mai pastreaza Inca amintirea festivitatilor zgomotoase care marcau odinioara acel incipit vita nova.
Deoarece locuinta este o imago mundi, ea se gaseste In chip simbolic In „Centrul Lumii“. Multimea, chiar infinitatea Centrelor Lumii nu Impovareaza cu nimic gIndirea religioasa. Pentru ca nu este vorba de un spatiu geometric, ci de un spatiu existential si sacru care prezinta o structura cu totul deosebita, ce permite o infinitate de rupturi si deci de comunicari cu transcendentul. Am vazut semnificatia cosmologica si rolul ritual al deschiderii din acoperis In diferitele tipuri de locuinte. In alte culturi, aceste semnificatii cosmologice si aceste functii rituale sInt preluate de horn (gura de fuM) si de partea din acoperis care se gaseste deasupra „unghiului sacru“ si care este Inlaturata sau chiar sparta In caz de agonie prelungita. In ceea ce priveste omologarea Cosmos– Casa–Corp omenesc, vom arata In cele ce urmeaza profunda semnificatie a „acoperisului spart“. Sa amintim deocamdata ca sanctuarele cele mai vechi erau hipetre sau aveau o deschizatura In acoperis, „ochiului domului“, simbol al rupturii de nivel, al comunicarii cu transcendentul.
Arhitectura sacra nu a facut decIt sa reia si sa dezvolte simbolismul cosmologic cuprins cu mult Inainte In structura locuintelor primitive. La rIndul sau, locuinta omeneasca fusese precedata, din punct de vedere cronologic, de „locul sfInt“ provizoriu, de spatiul consacrat si cosmicizat provizoriu (cf. australienii achilpA). Cu alte cuvinte, toate simbolurile si toate ritualurile legate de temple, cetati, case decurg, de fapt, din experienta primitiva a spatiului sacru.
Templu, bazilica, catedrala
In marile civilizatii orientale — IncepInd cu Mesopotamia si Egiptul si sfIrsind cu China si India —, Templul cunoaste o noua si importanta valorizare: nu mai este doar o imago mundi, ci si o reproducere pamInteasca a unui model transcendent. Iudaismul a mostenit aceasta conceptie paleo–orientala a Templului, considerat copia unui arhetip ceresc. Aceasta idee este probabil una dintre ultimele interpretari pe care omul religios le–a dat experientei primare a spatiului sacru, In opozitie cu spatiul profan. Se cuvine sa staruim putin asupra perspectivelor deschise de aceasta noua conceptie religioasa.
Sa amintim mai IntIi esenta problemei: Templul este o imago mundi pentru ca Lumea, ca lucrare a zeilor, este sacra. Insa structura cosmologica a Templului duce la o noua valorizare religioasa: loc sfInt prin excelenta, casa a zeilor, Templul resanctifica In permanenta Lumea, pentru ca o reprezinta si In acelasi timp o contine. De fapt, Lumea este resancti ficata In Intregime datorita Templului. Oricare ar fi gradul sau de impuritate, Lumea este continuu purificata de sfintenia sanctuarelor.
Aceasta deosebire ontologica din ce In ce mai limpede dintre Cosmos si imaginea sa sanctificata, Templul, mai arata si ca sfintenia Templului este la adapost de orice coruptie pamInteasca, pentru ca planul arhitectural al Templului este lucrarea zeilor si se gaseste asadar foarte aproape de zei, In Cer. Modelele transcendente ale Templelor se bucura de o existenta spirituala, incoruptibila, cereasca. Prin mila zeilor, omul ajunge la viziunea fulguranta a acestor modele, pe care se straduieste apoi sa le reproduca pe PamInt. Regele Babilonului, Gudea, a visat ca zeita Nidaba Ii arata o placa pe care erau Inscrise stelele binefacatoare si ca un zeu i–a dezvaluit planul Templului. Sennacherib a ridicat Ninive dupa „planul stabilit din timpuri stravechi In configuratia Cerului“.26 Aceasta nu Inseamna doar ca primele constructii au fost posibile datorita „geometriei ceresti“, ci si ca modelele arhitectonice, aflate In Cer, iau parte la sacralitatea uraniana.
Pentru poporul lui Israel, modelele tabernaclului, ale tuturor obiectelor sacre si ale Templului au fost create de Iahve dintotdeauna, si tot Iahve le–a aratat alesilor sai pentru ca acestia sa le reproduca pe PamInt. Iahve Ii vorbeste lui Moise astfel: „Din acestea sa–Mi faci locas sfInt si voi locui In mijlocul lor. Cortul si toate vasele si obiectele lui sa le faci dupa modelul ce–ti voi arata Eu; asa sa le faci!“ (Iesirea, 25, 8–9). „Vezi sa faci toate acestea dupa modelul ce ti s–a aratat In munte“ (Ibid., 25, 40). CInd David Ii da fiului sau Solomon planul cladirilor Templului si al tuturor uneltelor sale, Il asigura ca „toate acestea sInt In scrisoarea Insuflata de la Domnul (…) cum m–a luminat El pentru toate lucrarile zidirii“ (I Cronici, 28, 19). El a vazut asadar modelul ceresc pe care Iahve Il facuse la Inceputul veacurilor. Asa si spune de altfel Solomon: „Tu mi–ai poruncit sa zidesc templul In muntele Tau cel sfInt si un jertfelnic In cetatea In care locuiesti, dupa chipul cortului celui sfInt, pe care l–ai pregatit dintru Inceput“ (Intelepciunea, 9, 8).
Ierusalimul ceresc a fost creat de Dumnezeu o data cu Paradisul, deci in aeternum. Orasul Ierusalim nu era altceva decIt copia aproximativa a modelului transcendent: el putea fi pIngarit de om, Insa modelul nu, pentru ca nu facea parte din Timp. „Constructia care se afla acum In mijlocul vostru nu este aceea care mi s–a aratat mie, aceea care era gata de cInd m–am hotarIt sa fac Paradisul si pe care i–am aratat–o lui Adam Inainte ca el sa cada In pacat“ (Apocalipsa lui Baruh, II, IV, 3–7).
Bazilica crestina si, mai tIrziu, catedrala preiau si prelungesc toate aceste sisteme de simboluri. Pe de o parte, biserica este gIndita, Inca din Antichitatea crestina, ca o copie a Ierusalimului ceresc; pe de alta parte, ea reproduce Paradisul sau lumea cereasca. Insa structura cosmologica a edificiului sacru se mai pastreaza In constiinta crestinatatii, fiind evidenta, de pilda, In biserica bizantina. „Cele patru parti ale interiorului bisericii reprezinta cele patru directii cardinale. Interiorul bisericii este Universul, Altarul este Paradisul, care se afla la rasarit. Poarta Imparateasca a sanctuarului propriu–zis mai purta numele de „Poarta Raiului“. In SaptamIna Mare, aceasta poarta ramIne deschisa pe tot timpul slujbei; sensul acestui obicei este limpede explicat In Canonul pascal: Cristos s–a ridicat din mormInt si ne–a deschis portile Raiului. Apusul este, dimpotriva, tinutul Intunericului si al durerii, al mortii, al locuintelor vesnice ale mortilor, care asteapta Invierea trupurilor si Judecata de Apoi. Mijlocul cladirii este PamIntul. Dupa Kosmas Indikopleustes, PamIntul este dreptunghiular si marginit de patru ziduri, deasupra carora se afla o bolta. Cele patru parti ale interiorului unei biserici reprezinta cele patru directii cardinale.27 Ca imagine a Cosmosului, biserica bizantina reprezinta si totodata sfinteste Lumea.
CIteva concluzii
N–am citat, din miile de exemple aflate la IndemIna istoricului religiilor, decIt un numar foarte restrIns, suficient Insa pentru a Infatisa varietatea experientei religioase a spatiului. Am ales aceste exemple din culturi si epoci diferite, spre a prezenta cel putin expresiile mitologice si scenariile rituale cele mai importante care tin de experienta spatiului sacru. De–a lungul istoriei, omul religios a valorificat In chip diferit aceasta experienta fundamentala. Nu ne ramIne decIt sa comparam conceptia despre spatiul sacru, si deci despre Cosmos, asa cum apare ea la australienii achilpa, cu conceptiile asemanatoare ale tribului kwakiutl, ale altaicilor ori ale mesopotamienilor, ca sa ne dam seama de diferente. Deoarece viata religioasa a omenirii are loc In Istorie, expresiile sale sInt implicit conditionate de momentele istorice si de stilurile culturale; iata un truism asupra caruia nu are rost sa staruim. Totusi, ceea ce ne intereseaza nu este varietatea infinita a experientelor religioase ale spatiului, ci, dimpotriva, elementele lor comune, de unitate. Ajunge sa confruntam comportamentul unui om nereligios fata de spatiul In care traieste cu comportamentul omului religios fata de spatiul sacru ca sa ne dam seama imediat de deosebirea de structura dintre ele.
Daca ar fi sa prezentam pe scurt rezultatul a ceea ce am aratat pIna acum, am spune ca experienta spatiului sacru permite „Intemeierea Lumii“: acolo unde sacrul se manifesta In spatiu, se dezvaluie realul, si Lumea Incepe sa existe. Insa ivirea sacrului nu proiecteaza doar un punct fix In mijlocul fluiditatii amorfe a spatiului profan, un „Centru“ In „Haos“: ea produce de asemenea o ruptura de nivel, deschide comunicarea Intre nivelurile cosmice (PamIntul si CeruL) si permite trecerea, de ordin ontologic, de la un mod de a fi la altul. Aceasta ruptura In spatiul profan eterogen creeaza „Centrul“, prin care se poate comunica cu „transcendentul“; aceasta ruptura Intemeiaza deci „Lumea“, Centrul, facInd posibila orientatio. Manifestarea sacrului In spatiu are deci o valenta cosmologica: orice hierofanie spatiala, orice consacrare a unui spatiu echivaleaza cu o „cosmogonie“. O prima concluzie ar fi ca Lumea poate fi perceputa ca lume ori Cosmos In masura In care se Infatiseaza ca lume sacra.
Orice lume este lucrarea zeilor, pentru ca a fost creata fie direct de catre zei, fie consacrata, deci „cosmicizata“ de catre oamenii care au actualizat prin mijloace rituale actul exemplar al Creatiei. Altfel spus, omul religios nu poate trai decIt Intr–o lume sacra, pentru ca doar o asemenea lume participa la fiinta, exista cu adevarat. Aceasta necesitate religioasa oglindeste o sete ontologica nepotolita. Omul religios este Insetat de fiinta. Spaima dinaintea „Haosului“ care Inconjoara lumea sa locuita corespunde spaimei In fata neantului. Spatiul necunoscut care se Intinde dincolo de „lumea“ sa, spatiul necosmicizat, adica neconsacrat, care nu este decIt o Intindere amorfa In care n–a fost Inca proiectata nici o orientare si nu s–a conturat nici o structura, acest spatiu profan reprezinta pentru omul religios nefiinta absoluta. Daca se rataceste cumva In acest spatiu, omul se simte golit de substanta sa „ontica“, ca si cum s–ar topi In Haos, si sfIrseste prin a se stinge.
Aceasta sete ontologica se manifesta In nenumarate feluri. Exemplul cel mai izbitor este, In cazul special al spatiului sacru, vointa omului religios de a se gasi In inima realului, In Centrul Lumii, de unde a Inceput sa ia fiinta Cosmosul, spre a se Intinde apoi catre cele patru zari, unde exista o posibilitate de comunicare cu zeii; pe scurt, acolo unde este cel mai aproape de zei. Am vazut ca simbolismul Centrului Lumii nu priveste doar tarile, cetatile, templele si palatele, ci si cea mai modesta locuinta omeneasca, de la cortul vInatorului nomad pIna la iurta pastorului si casa cultivatorului sedentar. Cu alte cuvinte, un om religios se afla In Centrul Lumii si totodata la izvorul realitatii absolute, aproape de „deschiderea“ care–i Inlesneste comunicarea cu zeii.
Pentru ca asezarea Intr–un loc, locuirea Intr–un spatiu Inseamna repetarea cosmogoniei, si deci imitarea lucrarii zeilor, orice hotarIre existentiala a omului religios de a se „aseza“ In spatiu este In acelasi timp o hotarIre „religioasa“. AsumIndu–si responsabilitatea de a „crea“ Lumea In care s–a hotarIt sa locuiasca, omul religios „cosmicizeaza“ Haosul si totodata sanctifica micul sau Univers, facIndu–l sa semene cu lumea zeilor. Omul religios doreste din tot sufletul sa locuiasca Intr–o „lume divina“, sa aiba o casa asemanatoare cu „casa zeilor“, asa cum a fost ea mai tIrziu Inchipuita prin temple si sanctuare. Aceasta nostalgie religioasa oglindeste de fapt dorinta de a trai Intr–un Cosmos pur si sfInt, asa cum era el la Inceputul Inceputurilor, cInd iesea din mIinile Creatorului.
Experienta Timpului sacru Ii va permite omului religios sa regaseasca periodic Cosmosul asa cum era el in principio, In clipa mitica a Creatiei.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.






Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2020 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.