Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





SACRUL SI PROFANUL - CAPITOLUL 4 - SACRALITATEA NATURII SI RELIGIA COSMICA de Mircea ELIADE



SACRALITATEA NATURII SI RELIGIA COSMICA
Natura nu este niciodata pentru omul religios exclusiv „naturala“, ci Incarcata cu o valoare religioasa. Nu este un lucru de mirare, de vreme ce Cosmosul este o creatie divina: Lumea, fiind o lucrare a zeilor, ramIne mereu impregnata de sacralitate. Si nu este vorba doar de o sacralitate data de catre zei, ca de pilda aceea a unui loc ori a unui obiect consacrat de o prezenta divina. Zeii au facut mult mai mult, pentru ca au aratat diferitele modalitati ale sacrului In Insasi structura Lumii si a fenomenelor cosmice.
Lumea se Infatiseaza astfel IncIt omul religios, contemplInd–o, descopera numeroasele feluri de sacru, prin urmare de Fiinta. Inainte de toate, Lumea exista, este aici, are o structura, nefiind un Haos, ci un Cosmos, impunIndu–se asadar ca lucrare, creatie a zeilor. Lucrarea divina Isi pastreaza mereu transparenta, dezvaluind In chip spontan numeroasele aspecte ale sacrului. Cerul Infatiseaza nemijlocit, In chip „natural“, departarea infinita, transcendenta zeului. Si PamIntul este „transparent“, InfatisIndu–se ca mama si sursa universala de hrana. Ritmurile cosmice redau ordinea, armonia, permanenta, fecunditatea. In Intregul sau, Cosmosul este un organism real, viu si sacru In acelasi timp, dezvaluind modalitatile Fiintei si ale sacralitatii. Ontofania se suprapune hierofaniei.
Vom Incerca sa aratam In acest capitol cum anume se Infatiseaza Lumea pentru omul religios, sau mai exact cum se Infatiseaza sacralitatea prin Insesi structurile Lumii. Nu trebuie sa uitam ca, pentru omul religios, „supranaturalul“ este strIns legat de „natural“, ca Natura oglindeste Intotdeauna ceva care exista dincolo de ea, ceva transcendent. Asa cum am mai aratat, o piatra sacra este venerata nu pentru ca este piatra, ci pentru ca este sacra: adevarata sa esenta se dezvaluie prin sacralitatea manifestata prin modul de a fi al pietrei. De aceea nu putem vorbi de „naturism“ ori de „religie naturala“ In Intelesul capatat de acesti termeni In secolul al XIX–lea, deoarece omul religios intuieste „supranaturalul“ cu ajutorul aspectelor „naturale“ ale Lumii.



Sacrul ceresc si zeii uranieni
O experienta religioasa se poate naste din simpla contemplare a boltei ceresti. Cerul se vadeste infinit, transcendent, fiind prin excelenta un ganz andere fata de nimicul reprezentat de om si mediul sau. Transcendenta se dezvaluie prin simpla constientizare a Inaltimii infinite. „PreaInaltul“ devine dintr–o data un atribut al divinitatii. Regiunile superioare, unde omul nu poate ajunge, zonele siderale dobIndesc prestigiul transcendentului, al realitatii absolute, al vesniciei. Acolo locuiesc zeii si tot acolo se Inalta, dupa unele religii, sufletele mortilor. „PreaInaltul“ este o dimensiune inaccesibila omului ca atare, apartinInd de drept puterilor si Fiintelor supraomenesti. Cel ce se ridica urcInd treptele unui sanctuar ori scara rituala care duce la Cer Inceteaza sa mai fie om: Intr–un fel sau altul, el ia parte la o conditie supranaturala.
Operatia nu este logica si rationala. Categoria transcendentala a „Inaltimii“, a suprapamIntescului, a infinitului se Infatiseaza omului ca tot, atIt mintii, cIt si sufletului sau. Este o constientizare totala pentru om, care descopera, privind Cerul, nemarginirea divina si totodata propriul sau statut In Cosmos. Prin propriul sau mod de a fi, Cerul dezvaluie transcendenta, puterea, vesnicia. El exista In chip absolut, pentru ca este Inalt, infinit, vesnic, puternic.
In acest sens trebuie sa Intelegem ceea ce spuneam mai Inainte, si anume ca zeii au Infatisat diferitele modalitati ale sacrului In Insasi structura Lumii: Cosmosul — lucrarea exemplara a zeilor — este „construit“ In asa fel IncIt sentimentul religios al transcendentei divine este stimulat, trezit de existenta Insasi a Cerului. Iar pentru ca acest Cer exista In chip absolut, numerosi zei supremi capata, la populatiile primitive, nume legate de Inaltime, de bolta cereasca, de fenomene meteorologice, atunci cInd nu sInt numiti pur si simplu „StapIni ai Cerului“ ori „Locuitori ai Cerului“.
Divinitatea suprema a tribului maori se cheama Iho: iho Inseamna „Inalt, sus“. Numele Zeului suprem al negrilor akposo, Uwoluwu, Inseamna „ceea ce se afla sus, regiunile superioare“. La populatia selk’nam din sara de Foc, Zeul se numeste „Locuitor al Cerului“ sau „Cel care se afla In Cer“. Puluga, Fiinta suprema la populatia insulelor Andaman, din golful Bengal, locuieste In Cer; glasul lui este tunetul, iar rasuflarea, vIntul; mInia si–o arata prin uragan, si loveste cu trasnetul pe toti aceia care nu–i asculta poruncile. Zeul Cerului la populatia yoruba de pe Coasta Sclavilor poarta numele de Olorun, care Inseamna „StapIn al Cerului“. Samoyezii Il adora pe Num, Zeul care locuieste In Cerul cel mai Inalt si al carui nume Inseamna chiar „Cer“. Divinitatea suprema a populatiei koriak se cheama „Cel de Sus“, „StapInul de Sus“, „Cel care exista“. Populatia ainu, din Hokkaido, Il numeste „StapInul divin al Cerului“, „Zeul ceresc“, „Creatorul divin al lumilor“, dar si Kamui, care Inseamna „Cer“. Iar lista nu se opreste aici.1
Situatia poate fi IntIlnita si In religiile unor popoare mai civilizate, care au jucat un rol de seama In Istorie. Numele mongol al Zeului suprem este tengri, care Inseamna „Cer“. La chinezi, T’ien Inseamna In acelasi timp „Cer“ si „Zeu al Cerului“. Termenul sumerian pentru divinitate, dingir, avea drept semnificatie primitiva o epifanie cereasca: „limpede, stralucitor“. La babilonieni, Anu Inseamna de asemenea „Cer“. Zeul suprem indo–european poarta numele de Dieus, care desemneaza deopotriva epifania cereasca si sacrul (cf. skr. div., „a straluci“, „zi“; dyaus, „cer“, „zi“ — Dyaus, zeu al Cerului la indienI). Zeus, Jupiter mai pastreaza, In numele lor, amintirea sacralitatii ceresti. Celticul Taranis (de la taran, „tunet“), balticul Perkunas („fulger“), protoslavul Perun (cf. piorun, „fulger“ In polonezA) oglindesc mai ales transformarile de mai tIrziu ale zeilor Cerului In zei ai Furtunii.2
Nu este vorba nicidecum de „naturism“. Zeul ceresc nu este identificat cu Cerul, deoarece Zeul Insusi, creator al Intregului Cosmos, a facut si Cerul, si de aceea se numeste „Creator“, „Atotputernic“, „StapIn“, „Domn“, „Tata“ si asa mai departe. Zeul ceresc este o persoana, nu o epifanie uraniana. Doar ca locuieste In Cer si se Infatiseaza prin fenomene meteorologice: tunet, trasnet, furtuna, meteoriti etc. Unele structuri privilegiate ale Cosmosului — Cerul, atmosfera — alcatuiesc asadar epifaniile favorite ale Fiintei supreme, care–si dezvaluie prezenta prin ceea ce–i este propriu: maretia (majestaS) imensitatii ceresti, vuietul Infricosator (tremenduM) al furtunii.
Zeul de departe
Istoria Fiintelor supreme de structura cereasca are o importanta capitala pentru cine doreste sa Inteleaga istoria religioasa a omenirii. Departe de noi intentia de a o relata aici, In cIteva pagini.3 Trebuie totusi sa amintim un lucru care ni se pare esential, si anume ca Fiintele supreme de structura cereasca tind sa dispara din cult, „IndepartIndu–se“ de oameni si retragIndu–se In Cer, unde devin dei otiosi. Ca si cum zeii, dupa ce au creat Cosmosul, viata si omul, s–ar simti cuprinsi de un soi de „oboseala“, ca si cum uriasa lucrare a Creatiei i–ar fi vlaguit. Se retrag deci In Cer, lasIndu–si pe PamInt fiul ori un demiurg ca sa sfIrseasca ori sa desavIrseasca lucrarea. Treptat, alte figuri divine le iau locul: Stramosii mitici, Zeitele–Mame, Zeii fecundatori etc. Zeul Furtunii Isi mai pastreaza Inca structura cereasca, dar nu mai este o Fiinta suprema creatoare, ci doar un Fecundator al PamIntului si uneori un simplu ajutor al PamIntului–Mama. Fiinta suprema de structura cereasca nu–si mai pastreaza locul preponderent decIt la popoarele de pastori, capatInd o situatie unica In religiile cu tendinta monoteista (Ahura–MazdA) sau monoteiste (Iahve, AllaH).
Fenomenul „Indepartarii“ Zeului suprem este atestat la nivelurile arhaice de cultura. La populatia australiana kulin, Fiinta suprema Bundjil a creat Universul, animalele, copacii si chiar pe om; Insa, dupa ce i–a dat fiului sau puteri pe PamInt, iar fiicei In Cer, Bundjil s–a retras din lume. Locuieste In nori, ca un „stapIn“, tinInd o sabie In mIna. Puluga, Fiinta suprema la populatia din insulele Andaman, s–a retras dupa ce a creat lumea si primul om. Misterul „Indepartarii“ este Insotit de lipsa aproape totala de cult: nici o jertfa, nici o rugaciune, nici o cerere de iertare, ci doar cIteva obiceiuri religioase In care se mai pastreaza amintirea lui Puluga, ca de pilda „tacerea sacra“ a vInatorilor care se Intorc In sat dupa o vInatoare norocoasa.
„Locuitorul Cerului“ sau „Cel care se afla In Cer“ la populatia selk’nam este vesnic, atotstiutor, atotputernic, creator, Insa Creatia a fost desavIrsita de Stramosii mitici, pe care tot Zeul suprem i–a creat Inainte de a se retrage mai sus de stele. Zeul s–a izolat acum de oameni, nepasator la ceea ce se petrece In lume. Nu mai are nici chipuri, nici preoti–slujitori. Nu i se Inalta rugaciuni decIt daca se iveste vreo boala: „Tu, cel de sus, nu–mi lua copilul; este Inca prea mic!“4 Nu i se mai fac ofrande decIt In timpul ploilor sau furtunilor.
La fel se IntImpla si la majoritatea populatiilor africane: marele Zeu ceresc, Fiinta suprema, creatoare si atotputernica, nu mai joaca decIt un rol neInsemnat In viata religioasa a tribului. Este prea departe ori prea bun pentru a avea nevoie de un cult propriu–zis, si este chemat doar In situatii grave. Astfel, Olorun („StapInul Cerului“ la populatia yorubA), dupa ce a Inceput sa creeze Lumea, i–a Incredintat–o spre desavIrsire si domnie unui zeu mai mic, Obatala. S–a retras apoi de pe PamInt si dintre oameni si nu mai exista nici temple, nici statui, nici preoti–slujitori ai acestui Zeu suprem. Olorun este totusi invocat la mare nevoie, In caz de calamitate.
Retras In cer, Ndyambi, Zeul suprem al populatiei herero, a lasat omenirea In grija unor divinitati inferioare. „De ce i–am mai aduce jertfe? explica un indigen. Nu ne mai temem de el deoarece, spre deosebire de spiritele mortilor nostri, nu ne face nici un rau“.5 Fiinta suprema a populatiei tumbuka este prea Insemnata „pentru a se apleca asupra treburilor obisnuite ale oamenilor“6. Acelasi lucru se IntImpla si la populatiile de limba tshi din Africa occidentala, cu zeul Njankupon, care nu are cult si caruia nu i se aduc omagii decIt foarte rar, cInd este mare foamete ori vreo epidemie, sau dupa o furtuna violenta; oamenii Il Intreaba atunci cu ce anume l–au suparat. Dzingbe („Parintele universal“), Fiinta suprema la populatia ewe, nu este invocat decIt In vreme de seceta: „O, Cerule, catre tine se Indreapta mereu recunostinta noastra; mare este seceta; fa sa ploua, ca PamIntul sa se racoreasca si ogoarele sa rodeasca!“7 Indepartarea si pasivitatea Fiintei supreme sunt minunat redate Intr–un dicton al populatiei gyriama din Africa de est, care vorbesc despre zeul lor astfel: „Mulugu (ZeuL) este sus, sufletele mortilor sInt jos.“8 Populatia bantu spune: „Zeul, dupa ce l–a creat pe om, nu–i mai poarta de grija“, iar negrii pigmei afirma: „Zeul s–a Indepartat de noi!“9 Populatiile fang din preeria Africii ecuatoriale Isi rezuma filozofia religioasa In cIntecul urmator:
Zeul (NzamE) este sus, iar omul jos.
Zeul este Zeu, omul este om.
Fiecare sta la el acasa.10
Nu este nevoie sa mai dam alte exemple. In toate aceste religii primitive, Fiinta cereasca suprema pare sa–si fi pierdut actualitatea religioasa, deoarece lipseste din cult, iar mitul ne–o Infatiseaza retragIndu–se din ce In ce mai departe de oameni, pIna ce devine un deus otiosus. Cu toate acestea, nu este uitata, fiind chiar invocata In ultima instanta, cInd tot ceea ce s–a facut spre a cere ajutorul celorlalti zei si zeite, al stramosilor si al demonilor s–a dovedit a fi zadarnic. O spune de altfel populatia oraon: „Am Incercat totul, nu ne–ai mai ramas decIt Tu sa ne poti ajuta!“ I se aduce drept jertfa un cocos alb, si oamenii striga: „O, Zeule! Tu ne–ai creat! Fie–ti mila de noi!“11
Experienta religioasa a Vietii
„Indepartarea divina“ oglindeste de fapt interesul crescInd al omului fata de propriile sale descoperiri religioase, culturale sau economice. Pe masura ce se apleaca asupra hierofaniilor Vietii, descopera sacrul si fecunditatea pamInteasca si se simte atras de experiente religioase mai „concrete“ (mai carnale, chiar orgiasticE), omul „primitiv“ se Indeparteaza de Zeul ceresc si transcendent. Descoperirea agriculturii duce la o schimbare radicala nu numai a economiei omului primitiv, ci Inainte de toate a economiei sacrului. Intra In joc alte forte religioase: sexualitatea, fecunditatea, mitologia femeii si a PamIntului etc., experienta religioasa devine mai concreta, mai strIns legata de Viata. Marile Zeite–Mame si Zeii puternici sau duhurile fecunditatii sInt mult mai „dinamici“ si mai accesibili pentru oameni decIt Zeul creator.
Dar, asa cum am vazut, In caz de mare nevoie, dupa ce s–a Incercat totul In zadar, si cu deosebire atunci cInd nenorocirea vine din Cer — seceta, furtuna, epidemie —, oamenii se Intorc spre Fiinta suprema si o roaga. Atitudinea aceasta nu se IntIlneste doar la populatiile primitive. De fiecare data cInd vechii evrei traiau mai multa vreme In pace si Intr–o oarecare Indestulare, se Indepartau de Iahve, apropiindu–se de divinitatile Baal si Astarte ale vecinilor lor. Numai catastrofele istorice Ii sileau sa se Intoarca din nou la Iahve. „Iar atunci au strigat iarasi catre Domnul si au zis: «Am pacatuit, caci am parasit pe Domnul si am slujit Baalilor si Astarteelor; izbaveste–ne acum din mIna vrajmasilor nostri, si–ti vom sluji!»“ (I Samuel, XII, 10).
Evreii se Intorceau catre Iahve atunci cInd asupra lor se abateau catastrofele istorice si cInd erau amenintati de o pedeapsa a Istoriei. Primitivii Isi aminteau de Fiintele lor supreme In cazul unor catastrofe cosmice. Sensul Intoarcerii catre Zeul ceresc este Insa acelasi: Intr–o situatie foarte critica, In care este In joc existenta Insasi a colectivitatii, divinitatile care asigura si preamaresc Viata In timpuri obisnuite sInt parasite pentru Zeul suprem. Exista aici, dar numai In aparenta, un mare paradox: divinitatile care au Inlocuit, la popoarele primitive, zeii de structura cereasca erau, precum Baal si Astarte la evrei, divinitati ale fecunditatii, ale opulentei, ale Implinirii vitale, adica divinitati care preamareau si Imbogateau Viata, atIt cea cosmica — vegetatia, agricultura, animalele — cIt si cea omeneasca. Aceste divinitati erau In aparenta puternice. Actualitatea lor religioasa se explica tocmai prin aceasta putere, prin rezervele lor vitale nelimitate, prin fecunditate.
Cu toate acestea, adoratorii lor, atIt primitivii, cIt si evreii, aveau sentimentul ca nici Marile Zeite si nici zeii agrari nu–i puteau salva, nu le puteau asigura existenta In momente cu adevarat grele. Zeii si zeitele nu puteau decIt sa reproduca Viata si s–o Imbogateasca; mai mult Inca, nu puteau Indeplini aeasta functie decIt In vremuri „normale“; desi stapIneau In chip desavIrsit ritmurile cosmice, aceste divinitati se dovedeau neputincioase In a salva Cosmosul ori societatea omeneasca Intr–un moment de criza (criza „istorica“ la evreI).
Numeroasele divinitati care au Inlocuit Fiintele supreme au acumulat puterile cele mai concrete si mai stralucitoare, puterile Vietii. Tocmai din aceasta pricina s–au „specializat“ In procreatie, dar au pierdut puterile mai „subtile“, mai „nobile“, mai „spirituale“ ale Zeilor creatori. Descoperind sacrali tatea Vietii, omul s–a lasat purtat de propria sa descoperire, a fost coplesit de hierofaniile vitale si s–a Indepartat de sacralitatea transcendenta a nevoilor sale imediate si zilnice.
Perenitatea simbolurilor ceresti


Chiar atunci cInd viata religioasa nu mai este dominata de zeii ceresti, regiunile siderale, simbolismul uranian, miturile si riturile de Inaltare etc. pastreaza un loc preponderent In economia sacrului. Ceea ce este „sus“, „Inaltul“ continua sa dezvaluie transcendentul In orice ansamblu religios. Indepartat de cult si blocat In mitologii, Cerul ramIne prezent In viata religioasa prin mijlocirea simbolismului. Iar acest simbolism ceresc impregneaza si sustine la rIndul sau un mare numar de rituri (de Inaltare, de urcare, de initiere, de regalitate etc.), de mituri (Arborele cosmic, Muntele cosmic, lantul de sageti care leaga PamIntul de Cer etc.), de legende (zborul magiC). Simbolismul „Centrului Lumii“, care este dupa cum am vazut foarte raspIndit, arata si el Insemnatatea simbolismului ceresc: comunicarea cu Cerul se face Intr–un „Centru“, iar aceasta comunicare este imaginea exemplara a transcendentei.
S–ar putea spune ca Insasi structura Cosmosului pastreaza vie amintirea Fiintei supreme ceresti, ca si cum zeii ar fi creat Lumea In asa fel IncIt sa nu poata sa nu le oglindeasca existenta; pentru ca nici o lume nu este posibila fara verticalitate, iar aceasta dimensiune trimite la transcendenta.
Eliminat din viata religioasa propriu–zisa, sacrul ceresc se mentine activ prin simbolism. Un simbol religios Isi transmite mesajul chiar daca nu este perceput In Intregime In mod constient, deoarece simbolul se adreseaza fiintei omenesti integrale, nu doar mintii ei.
Structura simbolismului acvatic
Inainte de a vorbi despre PamInt, se cuvine sa abordam valorizarile religioase ale Apelor12, din doua motive: 10 Apele existau Inainte de a se ivi PamIntul (asa cum se arata In Facerea, „Intuneric era deasupra adIncului si Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra Apelor“); 20 daca analizam valorile religioase ale Apelor, vom putea Intelege mai bine structura si functia simbolului. Or, simbolismul are un rol Insemnat In viata religioasa a omenirii; datorita simbolurilor, Lumea devine „transparenta“, putIndu–si „arata“ transcendenta.
Apele simbolizeaza suma universala a virtualitatilor, fiind deopotriva fons et origo, izvorul tuturor posibilitatilor de existenta; ele preceda orice forma si sustin orice creatie. Una dintre imaginile exemplare ale Creatiei este Insula, care „rasare“ dintr–o data din mijlocul valurilor. Pe de alta parte, imersiunea simbolizeaza Intoarcerea In preformal, revenirea la modul nediferentiat al preexistentei. Emersiunea repeta gestul cosmogonic al manifestarii formale, iar imersiunea echivaleaza cu o dizolvare a formelor. Simbolismul Apelor implica asadar atIt moartea, cIt si renasterea. Contactul cu apa Inseamna Intotdeauna o regenerare: disolutia este urmata de „o noua nastere“, iar imersiunea fertilizeaza si sporeste potentialul de viata. Cosmogoniei acvatice Ii corespund, la nivel antropologic, hilogeniile, credintele dupa care genul uman s–a nascut din Ape. Potopului sau imersiunii periodice a continentelor (miturile de tip AtlantidA) Ii corespunde, la nivel uman, „cea de–a doua moarte“ a omului („umezeala“ si leimon–ul Infernului etc.) ori moartea initiatica prin botez. Insa, atIt pe plan cosmologic, cIt si pe plan antropologic, imersiunea In Ape nu echivaleaza cu o disparitie definitiva, ci cu o reintegrare vremelnica In nediferentiat, urmata de o noua creatie, de o alta viata sau de un „om nou“, dupa cum este vorba de un moment cosmic, biologic ori soteriologic. Din punct de vedere al structurii, „potopul“ poate fi comparat cu „botezul“, iar ospatul funerar cu stropirea noilor nascuti cu apa neInceputa sau cu baile rituale de primavara, datatoare de sanatate si de fertilitate.
In toate sistemele religioase, Apele Isi pastreaza functia: pot dezintegra, aboli formele, „spala pacatele“, fiind deopotriva purificatoare si regeneratoare. Apele preceda Creatia si o absorb, neputIndu–si depasi propriul mod de a fi, adica de a se manifesta In forme. Apele nu pot transcende conditia virtualului, a germenilor, a latentelor. Tot ceea ce este forma se manifesta dincolo de Ape, desprinzIndu–se de ele.
Trebuie sa amintim aici un lucru esential, si anume ca sacralitatea Apelor si structura cosmogoniilor si a apocalipselor acvatice nu s–ar putea dezvalui In Intregime decIt prin simbolismul acvatic, singurul „sistem“ capabil sa articuleze toate Infatisarile deosebite ale nenumaratelor hierofanii.13 Aceasta este de fapt legea oricarui simbolism: ansamblul simbolic valorizeaza diferitele semnificatii ale hierofaniilor. „Apele Mortii“, de pilda, nu–si dezvaluie sensul profund decIt In masura In care structura simbolismului acvatic este cunoscuta.
Istoria exemplara a botezului
Parintii Bisericii n–au pregetat sa foloseasca anumite valori precrestine si universale ale simbolismului acvatic, pe care le–au Imbogatit cu semnificatii noi, legate de existenta istorica a lui Cristos. Pentru Tertulian (De Baptismo, III–V), apa a fost prima In care „s–a aflat Duhul SfInt, care o socotea pe atunci mai presus de celelalte elemente… Din aceasta apa dintIi s–a nascut viul, asa ca nu este de mirare ca la botez apele dau nastere vietii… Toate felurile de apa, datorita vechii Insusiri pe care au avut–o Inca de la Inceput, iau asadar parte la taina sanctificarii noastre, o data ce numele lui Dumnezeu a fost rostit deasupra lor. Indata ce acest nume a fost rostit, Duhul SfInt coboara din ceruri, se opreste deasupra apelor pe care le sfinteste cu prezenta sa, iar acestea, astfel sanctificate, capata la rIndul lor puterea de a sfinti… Ceea ce putea vindeca bolile trupului vindeca acum sufletul; ceea ce aducea mIntuirea pentru o vreme aduce acum viata vesnica…“
„Omul vechi“ moare prin imersiune In apa, dInd nastere unei fiinte noi, regenerate. Acest simbolism este minunat redat de Ioan Gura de Aur (Homil. in. Joh., XXV, 2), care scrie, cu privire la multivalenta simbolica a botezului: „El este moartea si mormIntul, viata si Invierea… CInd ne cufundam capul In apa, ca Intr–un mormInt, omul vechi este Ingropat cu totul; cInd scoatem capul din apa, se iveste omul cel nou.“
Interpretarile date de Tertulian si de Ioan Gura de Aur se potrivesc perfect cu structura simbolismului acvatic. In valorizarea crestina a Apelor intervin Insa unele elemente noi legate de o „istorie“, si anume Istoria sfInta. Este vorba In primul rInd de valorizarea botezului In Intelesul de coborIre In adIncul Apelor pentru lupta cu monstrul marin. Aceasta coborIre are un model, cel al lui Cristos In apele Iordanului, care Insemna deopotriva o coborIre In Apele Mortii. Asa cum scrie Chiril din Ierusalim, „balaurul Behemot, dupa Iov, se afla In Ape si primea Iordanul In gura. Trebuind sa zdrobeasca toate capetele balaurului, Isus, coborInd In Ape, l–a legat pe cel mai puternic, ca noi sa dobIndim puterea de a calca pe scorpioni si pe serpi“.14
Urmeaza apoi valorizarea botezului ca repetare a Potopului. Dupa Iustin, Cristos, ca un alt Noe, iesit Invingator din mijlocul Apelor, a ajuns conducatorul unei rase. Potopul Inchipuie deopotriva coborIrea In adIncurile marii si botezul. „Potopul este asadar un lucru Implinit de botez… Tot asa cum Noe Infruntase Marea Mortii, care nimicise omenirea pacatoasa, si scapase cu viata, cel botezat coboara In apa botezului ca sa Infrunte Balaurul marii Intr–o lupta pe viata si pe moarte, din care iese Invingator.“15
In legatura cu acelasi rit baptismal, se face adesea o paralela Intre Cristos si Adam, care ocupa un loc Insemnat In teologia SfIntului Pavel. „Prin botez, scrie Tertulian, omul Isi regaseste asemanarea cu Dumnezeu“ (De Bapt., V). Pentru Chiril, „botezul nu Inseamna doar spalarea de pacate si binecuvIntarea prin credinta, ci si un antitypos al Patimilor lui Cristos“. Goliciunea la botez are si ea o semnificatie rituala si metafizica In acelasi timp: „vechiul vesmInt de stricaciune si pacat este Indepartat de cel botezat, tot asa precum facuse si Cristos, ImbracIndu–l cu vesmIntul lui pe Adam dupa pacat“16, iar cel botezat se Intoarce la neprihanirea dintIi, la conditia lui Adam Inainte de a fi alungat din rai. „O, minunatie! scrie Chiril. Erati goi sub privirile tuturor, si nu va era rusine. Pentru ca fiecare dintre voi era asemenea primului Adam, care se afla gol In Rai, fara sa se simta cuprins de rusine.“17
Aceste cIteva texte ne arata care era sensul inovatiilor crestine: pe de o parte, Parintii Incercau sa gaseasca legaturi Intre cele doua testamente, iar pe de alta parte, aratau ca Isus Isi tinuse cu adevarat fagaduielile facute de Dumnezeu poporului lui Israel. Trebuie Insa sa observam ca aceste noi valorizari ale simbolismului baptismal nu vin In contradictie cu simbolismul acvatic universal raspIndit. Nimic nu lipseste: Noe si Potopul au drept corespondent, In numeroase traditii, cataclismul care a nimicit „omenirea“ („societatea“), cu exceptia unui singur om care va deveni Stramosul mitic al unei noi omeniri. „Apele Mortii“ sInt un laitmotiv In mitologiile paleo–orientale, asiatice si oceaniene. Apa „ucide“ prin excelenta, dizolva, aboleste orice forma, si de aceea este bogata In „germeni“, crea toare. Simbolismul goliciunii baptismale nu este nici el privilegiul traditiei iudeo–crestine. Goliciunea rituala Inseamna integritate si plenitudine: „Paradisul“ implica lipsa „vesmintelor“, adica lipsa „uzurii“ (imagine arhetipala a TimpuluI). Orice goliciune rituala implica un model In afara timpului, o imagine paradiziaca.
Monstrii adIncurilor se IntIlnesc In numeroase traditii: eroii, initiatii coboara In adIncuri spre a Infrunta monstrii marini, Intr–o Incercare initiatica tipica. Exista desigur o multime de variante In istoria religiilor: uneori, dragonii pazesc o „comoara“, imagine sensibila a sacrului, a realitatii absolute; victoria rituala (initiaticA) asupra monstrului–paznic echivaleaza cu dobIndirea nemuririi.18 Pentru crestin, botezul este o ceremonie sacra, pentru ca a fost instituit de Cristos, ceea ce nu Inseamna ca nu preia si ritualul initiatic al Incercarii (lupta cu monstruL), al mortii si al Invierii simbolice (nasterea omului noU). Nu putem afirma ca iudaismul ori crestinismul au „Imprumutat“ asemenea mituri sau simboluri din religiile popoarelor vecine, pentru ca nu era nevoie: iudaismul mostenea o preistorie si o bogata istorie religioasa, care cuprindeau toate aceste lucruri. Iudaismul nu avea nevoie nici macar sa pastreze „vii“ unele simboluri, In Intregul lor. Ajungea ca un grup de imagini sa supravietuiasca, chiar si In chip nelamurit, Inca din timpurile premozaice. Asemenea imagini si simboluri puteau dobIndi, In orice moment, o mare actualitate religioasa.
Universalitatea simbolurilor
Unii Parinti ai Bisericii primitive au Incercat sa stabileasca In ce masura simbolurile propuse de crestinism Isi gaseau corespondentul In simbolurile care alcatuiesc patrimoniul comun al omenirii. AdresIndu–se celor care nu cred In Invierea mortilor, Teofil din Antiohia aducea drept argumente semnele (tehmeriA) pe care Dumnezeu le asezase la IndemIna lor In marile ritmuri cosmice — anotimpurile, zilele si noptile: „Nu exista oare o Inviere si pentru seminte si fructe?“ Pentru Clement din Roma, „ziua si noaptea ne arata Invierea; se duce noaptea, se arata ziua; se sfIrseste ziua, vine noaptea“.19
Simbolurile erau, pentru apologetii crestini, Incarcate de mesaje; ele aratau sacrul cu ajutorul ritmurilor cosmice. Revelatia adusa de credinta nu stergea semnificatiile precrestine ale simbolurilor, ci le adauga o valoare noua. Pentru credinciosi, aceasta le eclipsa fara Indoiala pe celelalte: era singura care valoriza simbolul, facInd din el o revelatie. Importanta era Invierea lui Cristos, si nu „semnele“ care se puteau citi In viata cosmica. Trebuie spus Insa ca noua valorizare era Intr–un fel conditionata de Insasi structura simbolismului, si s–ar putea spune chiar ca simbolul acvatic astepta Implinirea sensului sau profund prin noile valori aduse de crestinism.
Credinta crestina este legata de o revelatie istorica: pentru crestin, valabilitatea simbolurilor este asigurata de Intruparea lui Dumnezeu In Timpul istoric. Insa simbolismul acvatic universal n–a fost nici abolit, nici dezarticulat ca urmare a interpretarilor istorice (iudeo–crestinE) ale simbolismului baptismal. Cu alte cuvinte, Istoria nu izbuteste sa schimbe radical structura unui simbolism arhaic, ci doar Ii asigura mereu semnificatii noi, care nu distrug Insa structura simbolului.
Putem Intelege mai bine toate acestea daca tinem seama de faptul ca, pentru omul religios, Lumea are Intotdeauna o valenta supranaturala si dezvaluie o modalitate a sacrului. Orice fragment cosmic este „transparent“, propriul sau mod de existenta prezentInd o anume structura a Fiintei si, prin urmare, a sacrului. Mai trebuie amintit ca, pentru omul religios, sacralitatea este o manifestare deplina a Fiintei. Revelatiile sacralitatii cosmice sInt Intr–un fel niste revelatii primordiale, pentru ca au loc In trecutul religios cel mai Indepartat al omenirii, iar Innoirile aduse mai tIrziu de Istorie n–au izbutit sa le aboleasca.
Terra Mater
Un profet indian, Smohalla, seful tribului wanapum, nu voia sa lucreze pamIntul, considerInd ca este un pacat sa ranesti, sa tai, sa sfIrteci ori sa zgIrii trupul „mamei noastre a tuturor“ prin muncile agricole. Si adauga: „Imi cereti sa ar ogorul? Ma pot eu duce sa iau un cutit si sa–l ImplInt In sInul mamei mele? Daca fac asta, atunci cInd voi fi mort, n–are sa ma mai primeasca In pIntecele ei. Imi cereti sa sap si sa scot pietrele? Credeti ca am sa–i sfIrtec carnea pIna la os? Daca fac asta, n–am sa ma mai pot Intoarce In trupul ei, ca dupa aceea sa ma nasc din nou. Imi cereti sa cosesc iarba si fInul, ca sa le vInd si sa ma Imbogatesc, asa cum fac albii? Dar cum as putea Indrazni sa–i tai mamei mele parul?“20


Desi aceste cuvinte au fost rostite acum mai putin de o suta de ani, ele sInt cu mult mai vechi. Emotia pe care o simtim ascultIndu–le vine din faptul ca ele ne dezvaluie ceva, cu o prospetime si o spontaneitate fara pereche, si anume imaginea primordiala a PamIntului–Mama. Aceasta imagine se IntIlneste peste tot, sub forme si In variante nenumarate. Este binecunoscuta Terra Mater sau Tellus Mater din religiile mediteraneene, care da nastere tuturor fiintelor. „Voi cInta PamIntul — se spune In imnul homeric PamIntului (1 si urm.) —, mama universala cu temelii trainice, strabuna care hraneste la sIn tot ceea ce exista… Tu poti da viata muritorilor, si tot tu le–o poti lua…“ In Choeforele (127–128), Eschil slaveste la rIndul lui PamIntul care „zamisleste toate fiintele, le hraneste si le primeste apoi din nou samInta roditoare“.
Profetul Smohalla nu ne spune cum anume s–au nascut oamenii din Mama telurica. Unele mituri americane ne arata Insa cum s–au petrecut lucrurile la Inceput, in illo tempore: primii oameni au trait o vreme In pIntecele Mamei lor, adica In maruntaiele PamIntului. Aici, In adIncurile telurice, duceau o viata pe jumatate omeneasca, fiind un soi de embrioni a caror forma Inca nu se desavIrsise. Cel putin asa spun indienii lenni lenape sau delaware, care traiau odinioara In Pennsylvania. Dupa cum arata miturile lor, Creatorul, cu toate ca le pregatise din vreme, pe PamInt, toate lucrurile pe care le au astazi la IndemIna, hotarIse ca oamenii aveau sa mai ramIna o vreme ascunsi In pIntecele Mamei lor telurice, ca sa se poata dezvolta si maturiza mai bine. In alte mituri amerindiene se vorbeste despre vremurile de demult, cInd oamenii rasareau din PamIntul–Mama tot asa cum rasar In zilele noastre arbustii si stuful.21
Credinta ca PamIntul naste oameni este universal raspIndita.22 In multe limbi, numele dat omului Inseamna „nascut din PamInt“. Se crede ca pruncii „vin“ din adIncurile PamIntului, din pesteri, grote, prapastii, dar si din mlastini, izvoare ori rIuri. Credinte asemanatoare se mai pastreaza Inca In Europa, sub forma de legende, superstitii sau doar metafore. Fiecare tinut si aproape fiecare oras ori sat are o stInca sau un izvor care „aduc“ copiii: Kinderbrunnen, Kinderteiche, Bubenquellen etc. Chiar la europenii din zilele noastre se mai pastreaza sentimentul nelamurit al unei solidaritati mistice cu PamIntul natal. Este vorba de experienta religioasa a autohtoniei, care ne face sa ne simtim localnici, iar acest sentiment de sorginte cosmica depaseste cu mult solidaritatea familiala si ancestrala.
Dupa moarte, dorinta noastra este sa fim Ingropati In tinutul natal, spre a ne Intoarce In PamIntul–Mama. „TIraste–te spre mama ta, PamIntul!“ se spune In Rig Veda (X, xviii, 10). „Pe tine, care esti tarIna, am sa te pun In PamInt“, sta scris In Atharva Veda (XVIII, IV, 48). „Carnea si oasele sa se Intoarca din nou In PamInt“, se rosteste In timpul ceremoniilor funerare din China. Apoi, la romani, inscriptiile de pe morminte dovedesc teama ca nu cumva cenusa sa fie Ingropata In alta parte si mai ales bucuria de a sti ca aceasta cenusa s–a Intors In patrie: hic natus hic situs est (CXLIX, V, 5595: „Aici s–a nascut, aici odihneste“); hic situs est patriae (viii, 2885); hic quo natus fuerat optans erat illo reverti (V, 1703: „Aici unde s–a nascut, aici a dorit sa se Intoarca“).
Humi positio: punerea copilului In pamInt
Mama umana nu este altceva decIt o reprezentanta a Marii Mame telurice, si aceasta experienta fundamentala a dat nastere la nenumarate obiceiuri, dintre care putem aminti In primul rInd nasterea pe pamInt (humi positiO), ritual IntIlnit cam peste tot In lume, din Australia si pIna In China, din Africa In America de Sud. Obiceiul disparuse In epoca istorica la greci si la romani, dar nu este nici o Indoiala ca existase cIndva, Intr–un trecut mai Indepartat: unele statui ale zeitelor nasterii (Eileithya, Damia, AuxeiA) le reprezinta In genunchi, In pozitia femeii care naste pe pamInt. In textele demotice egiptene, expresia „a se aseza jos, pe pamInt“ Insemna „a naste“ sau „nastere“.23
Sensul religios al acestui obicei nu este greu de deslusit: zamislirea si nasterea sInt versiunile microcosmice ale unui act exemplar Implinit de PamInt; mama umana nu face decIt sa imite si sa repete acest act primordial al aparitiei Vietii In pIntecele PamIntului. Prin urmare, ea trebuie sa fie In contact direct cu Marea Genitrix, care s–o calauzeasca In Implinirea acestei taine care este nasterea unei vieti, sa–i dea puteri binefacatoare si protectie materna.
Obiceiul de a pune nou–nascutul pe pamInt este si mai raspIndit, si se mai pastreaza In unele tari din Europa: dupa ce este Imbaiat si Infasat, copilul este pus pe pamIntul gol, apoi ridicat In brate de catre tata (de terra tollerE), In semn de recunostinta. In vechea China, „muribundul, ca si nou–nascutul, sInt pusi pe pamInt… Pentru nastere sau pentru moarte, pentru intrarea In familia vie ori In familia ancestrala (si pentru iesirea din una si din cealaltA), exista un prag comun, PamIntul natal… CInd un nou–nascut ori un muribund este pus pe PamInt, acesta trebuie sa hotarasca daca nasterea ori moartea este Implinita, daca trebuie luate ca fapte recunoscute si firesti… Ritul punerii pe PamInt implica ideea unei identitati substantiale Intre Rasa si sarIna. Aceasta idee da nastere sentimentului de autohtonie, care este cel mai puternic dintre toate pe care le putem constata la Inceputurile istoriei chineze; ideea unei legaturi strInse dintre o tara si locuitorii sai este o credinta atIt de adInc Inradacinata IncIt s–a pastrat In institutiile religioase si In dreptul public“.24
Tot asa cum copilul este pus pe pamInt, Indata dupa nastere, pentru ca adevarata lui mama sa–l recunoasca si sa–i asigure o protectie divina, copiii si oamenii maturi, cInd sInt bolnavi, sInt asezati pe pamInt si uneori chiar Ingropati. Ritul echivaleaza cu o noua nastere. Ingroparea simbolica, partiala sau totala, are aceeasi valoare magico–religioasa ca si cufundarea In apa, botezul. Bolnavul este regenerat, se naste Inca o data. La fel se procedeaza pentru iertarea unui pacat sau pentru vindecarea unei boli a mintii (aceasta din urma prezentInd pentru colectivitate un pericol la fel de mare ca si crima ori boala somaticA). Pacatosul este pus Intr–un butoi sau Intr–o groapa sapata In pamInt, iar cInd iese, se spune ca „s–a nascut a doua oara, din pIntecele mamei sale“. De aici vine credinta scandinava ca o vrajitoare poate fi mIntuita de neodihna vesnica daca este Ingropata de vie si se presara boabe pe pamIntul care o acopera, dupa care se strInge recolta astfel obtinuta.25
Initierea cuprinde o moarte si o Inviere rituala. La numeroase popoare primitive, neofitul este asadar „ucis“ In chip simbolic, bagat Intr–o groapa si acoperit cu crengi si frunze. CInd iese din mormInt, este socotit a fi un om nou, pentru ca a fost zamislit pentru a doua oara, chiar de catre Mama cosmica.
Femeia, PamIntul si fecunditatea
Femeia este asadar legata In chip mistic de PamInt; zamislirea apare ca o varianta, la scara umana, a fertilitatii telurice. Toate experientele religioase legate de fecunditate si nastere au o structura cosmica. Sacralitatea femeii depinde de sanctitatea PamIntului. Fecunditatea feminina are un model cosmic; Terra Mater, universala Genitrix.
In unele religii, PamIntul–Mama este socotit a fi In stare sa zamisleasca singur, fara ajutorul unui partener. Urmele acestor idei arhaice se regasesc In miturile partenogenezei zeitelor mediteraneene. Dupa Hesiod, Gaïa (PamIntuL) l–a zamislit pe Uranus, „o fiinta asemenea ei, putInd s–o acopere In Intregime“ (Teogonia, 126 si urm.). Si alte zeite din mitologia greaca au zamislit fara ajutorul zeilor. Antonomia si fecunditatea spontana a PamIntului–Mama dobIndesc asadar o expresie mitica. Acestor conceptii mitice le corespund credintele legate de fecunditatea spontana a femeii si de puterile ei magico–religioase oculte, a caror influenta asupra vietii plantelor este hotarItoare. Fenomenul social si cultural cunoscut sub numele de „matriarhat“ este legat de descoperirea culturii plantelor comestibile de catre femeie. Femeia a fost prima care a cultivat plantele alimentare, devenind asadar In chip firesc stapIna ogoarelor si a recoltelor. Puterile magico–religioase si, prin urmare, predominanta sociala a femeii au un model cosmic: PamIntul–Mama.
In alte religii, creatia cosmica sau, cel putin, desavIrsirea ei sInt rezultatul unei hierogamii Intre Zeul–Cer si PamIntul–Mama. Acest mit cosmogonic este destul de raspIndit, fiind IntIlnit cu precadere In Oceania, din Indonezia pIna In Micronezia, dar si In Asia, In Africa si In cele doua Americi.26 Dupa cum am putut constata, mitul cosmogonic este mitul exemplar prin excelenta, slujind drept model pentru comportamentele oamenilor. Casatoria dintre oameni este socotita asadar o imitatie a hierogamiei cosmice. „Eu sInt Cerul, spune sotul In Brihadara1yaka Upanishad (VI, II, 20), iar tu esti PamIntul!“ In Atharva Veda (XIV, II, 71), sotul si sotia sInt asimilati Cerului si PamIntului. Casatoria Didonei cu Enea are loc In timpul unei puternice furtuni (Eneida, IV, 165 si urm.); unirea lor este asemenea unirii elementelor; Cerul Isi Imbratiseaza sotia, trimitInd pe pamInt ploaia binefacatoare si datatoare de rod. In Grecia, riturile matrimoniale urmau pilda lui Zeus care se unea In taina cu Hera (Pausanias, II, XXXVI, 2). Cum este si firesc, mitul divin este modelul exemplar al unirii dintre oameni. Trebuie sa mai subliniem structura cosmica a ritualului conjugal si a comportamentului sexual al oamenilor. Pentru omul nereligios al societatilor moderne, aceasta dimensiune cosmica si In acelasi timp sacra a unirii conjugale este greu de perceput. Nu trebuie Insa sa uitam ca, pentru omul religios al societatilor arhaice, Lumea este Incarcata de mesaje, care par uneori de neInteles, Insa pot fi descifrate cu ajutorul miturilor. Dupa cum vom vedea, experienta umana In totalitatea sa poate fi omologata Vietii cosmice, prin urmare sanctificata, deoarece Cosmosul este creatia suprema a zeilor.
Orgia rituala Inchinata recoltelor are si ea un model divin: hierogamia Zeului fecundator cu PamIntul–Mama.27 Fertilitatea agrara este stimulata cu ajutorul unei frenezii genezice neInfrInate. Dintr–un anumit punct de vedere, orgia aminteste de nediferentierea de dinaintea Creatiei. Asa se explica de ce unele ceremoniale prilejuite de Anul Nou cuprind ritualuri orgiastice: „amestecul“ social, libertinajul si saturnaliile simbolizeaza Intoarcerea la starea amorfa care a precedat Facerea Lumii. Atunci cInd este vorba de o „creatie“ la nivelul vietii vegetale, scenariul cosmologico–ritual se repeta, pentru ca noua recolta echivaleaza cu o noua „Creatie“. Ideea de reInnoire — pe care am IntIlnit–o In ritualurile de Anul Nou, unde sugereaza deopotriva reInnoirea Timpului si regenerarea Lumii — se regaseste In ritualurile orgiastice agrare. Si aici, orgia este o Intoarcere In Noaptea cosmica, In preformal, In „Ape“, cu scopul de a asigura regenerarea totala a Vietii si, prin urmare, fertilitatea PamIntului si bogatia recoltelor.
Simbolismul Arborelui cosmic si cultele vegetatiei
Miturile si riturile legate de PamIntul–Mama exprima deci, In primul rInd, ideile de fecunditate si de bogatie, care sInt de natura religioasa, pentru ca numeroasele aspecte ale fertilitatii universale dezvaluie de fapt taina zamislirii, a creatiei Vietii. Iar aparitia Vietii este, pentru omul religios, taina cea mai mare a Lumii. Viata „vine“ de undeva, si acest „undeva“ nu se afla In aceasta lume, apoi „se duce“ In alta parte, dincolo de lume, si se prelun geste In chip misterios Intr–un loc necunoscut, unde cei vii nu pot Indeobste sa ajunga. Viata omeneasca nu este simtita ca o scurta trecere prin Timp, Intre doua „neanturi“, ci este precedata de o preexistenta si se prelungeste Intr–o postexistenta. Se cunosc destul de putine lucruri cu privire la cele doua etape extraterestre ale vietii omului, dar se stie cel putin ca ele exista. Pentru omul religios, moartea nu Inseamna deci sfIrsitul vietii, ci este doar o alta modalitate a existentei omenesti.
Toate aceste lucruri sInt de altfel cuprinse In ritmurile cosmice, si ne ramIne doar sa descifram ceea ce „spune“ Cosmosul prin numeroasele sale moduri de a fi ca sa putem patrunde taina Vietii. Cosmosul este fara Indoiala un organism viu, care se reInnoieste periodic, iar taina aparitiei Vietii este legata de reInnoirea ritmica a Cosmosului. Asa se explica de ce Cosmosul a fost Inchipuit sub forma unui arbore urias: modul de a fi al Cosmosului, si In primul rInd capacitatea sa de a se regenera la nesfIrsit, sInt redate simbolic de viata arborelui.
Trebuie spus totusi ca nu este vorba doar de o transpunere de imagini de la scara microcosmica la scara macrocosmica. Arborele, ca „obiect natural“, nu putea sugera totalitatea Vietii cosmice: la nivelul experientei profane, modul sau de a fi nu cuprinde modul de a fi al Cosmosului, In toata complexitatea sa. La nivelul experientei profane, viata vegetala nu cuprinde decIt un sir de „nasteri“ si de „morti“. Doar viziunea religioasa asupra Vietii ne ajuta sa „descifram“ In ritmurile vegetatiei alte semnificatii, In primul rInd ideile de regenerare, de tinerete vesnica, de sanatate si de nemurire; ideea religioasa a realitatii absolute este exprimata simbolic printre atItea alte imagini, sub forma unui „fruct miraculos“ care Ii poate face pe oameni nemuritori, atotstiutori si atotputernici, asemenea zeilor.


Arborele nu a fost ales doar pentru a simboliza Cosmosul, ci si viata, tineretea, nemurirea, Intelepciunea. Pe lInga Arborii cosmici, ca Yggdrasil din mitologia germanica, istoria religiilor cuprinde Arbori ai Vietii (de pilda In MesopotamiA), ai Nemuririi (Asia, Vechiul TestamenT), ai Intelepciunii (Vechiul TestamenT), ai Tineretii (Mesopotamia, India, IraN) etc.28 Cu alte cuvinte, arborele poate exprima tot ceea ce omul religios socoteste real si sacru prin excelenta, tot ceea ce stie el ca zeilor le–a fost dat de la Inceput si ceea ce nu le este dat decIt arareori fapturilor alese, eroi sau semizei. Miturile privitoare la cautarea nemuririi ori a tineretii vesnice vorbesc, asadar, despre un arbore cu fructe de aur sau cu frunze fermecate, care creste „Intr–un tinut Indepartat“ (In realitate, In lumea de dincolO) si care este pazit de monstri (grifoni, balauri, serpI). Ca sa poti culege fructele, trebuie sa Infrunti monstrul–paznic si sa–l ucizi: Invingatorul trebuie sa treaca printr–o Incercare initiatica de tip eroic, cIstigInd „prin violenta“ conditia supraomeneasca, aproape divina, a tineretii fara batrInete, a invincibilitatii si a atotputerniciei.
Arborele cosmic, Arborele nemuririi sau al Cunoasterii simbolizeaza cum nu se poate mai limpede valentele religioase ale vegetatiei. Cu alte cuvinte, arborele sacru sau plantele sacre dezvaluie o structura care nu este evidenta In feluritele specii vegetale concrete. Asa cum am putut vedea, structurile cele mai profunde ale Lumii sInt dezvaluite de sacralitate. Cosmosul nu se Infatiseaza ca un „cifru“ decIt dintr–o perspectiva religioasa. Doar omul religios descopera In ritmurile vegetatiei taina Vietii si a Creatiei, cea a reInnoirii, a tineretii si a nemuririi. S–ar putea spune ca toti arborii si toate plantele socotite sacre (de pilda arbustul ashvatha, In IndiA) Isi datoreaza acest statut privilegiat faptului ca reprezinta arhetipul, imaginea exemplara a vegetatiei. Pe de alta parte, faptul ca o planta este Ingrijita si cultivata se datoreaza valorii sale religioase. Dupa unii autori, toate plantele cultivate In zilele noastre au fost socotite la Inceput plante sacre.29
Cultele vegetatiei nu depind de o experienta profana, „naturista“, legata de pilda de primavara si de trezirea vegetatiei. Dimpotriva, experienta religioasa a reInnoirii (a re–creatiei, a re–InceputuluI) Lumii preceda si justifica valorizarea primaverii ca reInviere a Naturii. Pe taina regenerarii periodice a Cosmosului se Intemeiaza importanta religioasa a primaverii. De altfel, In cultele vegetatiei, semnul prevestitor al tainei cosmice este mai important decIt fenomenul natural al primaverii si al aparitiei vegetatiei. Grupuri de tineri merg pe la casele din sat, In cadrul unui ceremonial, tinInd In mIna o creanga Inverzita, un buchet de flori, o pasare.30 Este semnul iminentei reInvieri a vietii vegetale, care arata ca taina s–a Implinit si ca primavara este aproape. Aceste rituri au loc In cea mai mare parte Inainte de ivirea primaverii, ca „fenomen natural“.
Desacralizarea Naturii
Dupa cum am aratat, Natura nu este pentru omul religios exclusiv „naturala“. Experienta unei Naturi radical desacralizate este o descoperire recenta, fiind accesibila doar unei minoritati a societatilor moderne, In primul rInd oamenilor de stiinta. Pentru ceilalti, Natura mai are Inca un „farmec“, un „mister“, o „maretie“ In care se pot regasi urmele vechilor valori religioase. Nici un om modern, oricIt de nereligios ar fi, nu ramIne nepasator la „farmecul“ Naturii, si nu este vorba doar de valorile ei estetice, sportive sau igienice, ci si de un sentiment nelamurit si greu de definit, In care se regasesc urmele unei experiente religioase degradate.
Un exemplu concret ne va ajuta sa Intelegem modificarile si degradarea valorilor religioase ale Naturii. Ne–am oprit asupra unui exemplu din China, din doua motive, mai IntIi pentru ca aici, ca si In Occident, deasacralizarea Naturii este opera unei minoritati, aceea a Invatatilor, si apoi pentru ca In China, ca peste tot In Extremul Orient, procesul de desacralizare nu este totusi niciodata dus pIna la capat. „Contemplarea estetica“ a Naturii mai pastreaza, chiar si pentru carturarii cei mai rafinati, un prestigiu religios.
Dupa cum se stie, IncepInd din secolul al XVII–lea, amenajarea gradinilor In bazine a devenit o moda pentru Invatatii chinezi.31 In mijlocul bazinelor umplute cu apa, se puneau pietre, arbori pitici, flori si uneori chiar case, pagode, poduri si chipuri omenesti, In miniatura; pietrele erau numite „Munti In miniatura“, In anamita, sau „Munti artificiali“, In sino– anamita. Chiar aceste nume trimit la o semnificatie cosmologica: Muntele, dupa cum am vazut, este un simbol al Universului.
Gradinile In miniatura, devenite obiecte de predilectie pentru esteti, aveau o istorie foarte veche si chiar o preistorie care oglindeste un profund sentiment religios al lumii. Existasera mai Inainte bazine cu apa parfumata, care Intruchipau Marea, iar capacul Inaltat sugera Muntele. Structura cosmica a acestor lucruri este evidenta. Elementul mistic era si el prezent, pentru ca Muntele Inaltat In mijlocul Marii simboliza Insulele Preafericitilor, un fel de Paradis In care traiau Nemuritorii taoisti. Era, deci, o lume aparte, o lume la scara redusa, pe care o aduceai la tine In casa ca sa te poti Impartasi din puterile ei mistice concentrate si sa restabilesti, prin meditatie, armonia cu Lumea. Muntele avea mai multe pesteri, iar folclorul pe aceasta tema a pesterilor a jucat un rol de seama In construirea de gradini In miniatura. Pesterile sInt adaposturi tainice, lacasuri ale Nemuritorilor taoisti, loc de initiere. Ele alcatuiesc o lume paradiziaca si de aceea se patrunde greu Inauntru (simbolismul „portii strImte“, asupra caruia vom reveni In capitolul ce urmeazA).
Tot acest complex — apa, arbore, munte, pestera —, care jucase un rol atIt de Insemnat In taoism, nu facea decIt sa continue si sa dezvolte o idee religioasa si mai veche, si anume aceea a locului desavIrsit, complet — care cuprindea un munte si o apa — si retras. Loc desavIrsit, pentru ca era deopotriva o lume In miniatura si un Paradis, izvor de fericire si loc de Nemurire. Peisajul desavIrsit, cuprinzInd un munte si o apa, nu era altceva decIt „locul sfInt“ din timpuri stravechi, cInd baietii si fetele se IntIlneau In China, primavara, ca sa cInte cIntece rituale si sa ia parte la serbari ale dragostei. Valorizarile succesive ale acestui „loc sfInt“ primordial sInt lesne de ghicit. In timpuri stravechi, acest loc era un spatiu privilegiat, o lume Inchisa, sanctificata, unde baietii si fetele se IntIlneau periodic pentru a se Impartasi din tainele Vietii si ale fecunditatii cosmice. Taoistii au preluat aceasta schema cosmologica arhaica — muntele si apa — si au Imbogatit–o (munte, apa, pestera, arborE), dar au redus–o la scara cea mai mica, Inchipuind un univers paradiziac In miniatura, Incarcat de puteri mistice, pentru ca era departe de lumea profana, In preajma caruia taoistii se retrageau ca sa mediteze.
Sanctitatea lumii Inchise este redata si de bazinele cu apa parfumata si capac, simbolizInd Marea si Insulele Preafericitilor. Acest complex mai slujea pentru meditatie, precum gradinile In miniatura, la Inceput, Inainte ca Invatatii sa faca din ele o moda, In secolul al XVII–lea, si sa le transforme In „obiecte de arta“.
Se cuvine sa remarcam ca lumea nu este niciodata desacralizata In Intregime, deoarece, In Extremul Orient, ceea ce se cheama „emotie estetica“ mai pastreaza, chiar si pentru Invatati, o dimensiune religioasa. Exemplul gradinilor In miniatura ne arata Insa cum anume si prin ce mijloace are loc desacralizarea lumii. Daca ne imaginam cum a evoluat o asemenea emotie estetica Intr–o societate moderna, putem Intelege de ce experienta sfinteniei cosmice s–a diluat, s–a schimbat, devenind o emotie omeneasca si nimic mai mult, cum ar fi arta pentru arta.
Alte hierofanii cosmice
Din motive de spatiu, nu am abordat decIt cIteva aspecte ale sacralitatii Naturii, lasInd la o parte un mare numar de hierofanii cosmice. N–am pomenit, de pilda, despre simbolurile si cultele solare sau lunare, nici despre semnificatia religioasa a pietrelor sau despre rolul religios al animalelor. Fiecare dintre aceste categorii de hierofanii cosmice dezvaluie o structura aparte a sacralitatii naturii, sau mai bine zis o modalitate a sacrului exprimata printr–un mod specific de existenta In Cosmos. Este suficient sa analizam diferitele valori religioase recunoscute ale pietrelor ca sa Intelegem ceea ce pietrele, ca hierofanii, le pot arata oamenilor, adica puterea, duritatea, permanenta. Hierofania pietrei este prin excelenta o ontofanie: Inainte de orice, piatra exista, ramIne mereu ea Insasi, nu se schimba, impresioneaza omul prin ceea ce are ea ireductibil si absolut, si astfel Ii dezvaluie, prin analogie, ireductibilitatea si absolutul Fiintei. Perceput prin intermediul unei experiente religioase, modul specific de existenta a pietrei Ii dezvaluie omului ce Inseamna o existenta absoluta, dincolo de Timp, neatinsa de devenire.32
De asemenea, o scurta analiza a numeroaselor valorizari religioase ale Lunii ne arata ce au citit oamenii In ritmurile lunare. Datorita fazelor Lunii, adica „nasterea“, „moartea“ si „reInvierea“, oamenii au constientizat deopotriva propriul lor mod de a fi In Cosmos si sansele lor de a supravietui si de a renaste. Datorita simbolismului lunar, omul religios a ajuns sa gaseasca asemanari Intre ansambluri de fapte In aparenta fara nici o legatura, cuprinzIndu le pIna la urma Intr–un singur „sistem“. Primele mari sinteze antropocosmice ale primitivilor s–ar putea datora valorizarii religioase a ritmurilor lunare. Simbolismul lunar a dus la punerea In legatura a unor fapte eterogene, precum nasterea, devenirea, moartea, reInvierea; Apele, plantele, femeia, fecunditatea, nemurirea; Intunericul cosmic, viata dinaintea nasterii si existenta dincolo de moarte, urmata de o renastere de tip lunar („lumina ivita din bezna“); tesutul, simbolul „firului Vietii“, destinul, temporalitatea, moartea etc. In general, ideile de ciclu, dualism, polaritate, opozitie, conflict, dar si de reconciliere a contrariilor, de coincidentia oppositorum, au fost fie descoperite, fie precizate cu ajutorul simbolismului lunar. Se poate vorbi de o „metafizica a Lunii“, In sensul unui sistem coerent de „adevaruri“ privitoare la modul de a fi specific al celor vii, a tot ceea ce, In Cosmos, participa la Viata, adica la devenire, crestere si descrestere, la „moarte“ si la „reInviere“. Nu trebuie uitat ca Luna Ii arata omului religios nu numai ca Moartea este strIns legata de Viata, ci si ca Moartea nu este definitiva, ca ea este Intotdeauna urmata de o noua nastere.33
Luna valorizeaza religios devenirea cosmica si Il Impaca pe om cu Moartea. Soarele, dimpotriva, dezvaluie un alt mod de existenta: el nu participa la devenire si, fiind tot timpul In miscare, ramIne neschimbat, adica forma sa este mereu aceeasi. Hierofaniile solare exprima valorile religioase ale autonomiei si ale puterii, ale suveranitatii si inteligentei. Asa se explica faptul ca In unele culturi exista un adevarat proces de solarizare a Fiintelor supreme. Cum am vazut, zeii ceresti tind sa dispara din actualitatea religioasa, dar structura si prestigiul lor se mai pastreaza uneori la zeii solari, mai ales In civilizatiile cu grad Inalt de elaborare, care au jucat un rol istoric important (Egipt, Orientul elenistic, MexiC).
Multe mitologii eroice au o structura solara. Eroul este asimilat Soarelui: ca si el, lupta cu Intunericul, coboara In Imparatia Mortii si iese Invingator. Intunericul nu mai este unul din modurile de a fi ale divinitatii, ca In mitologiile lunare, ci simbolizeaza tot ceea ce Zeul nu este, adica Adversarul prin excelenta. Intunericul nu mai este valorizat ca o etapa necesara a Vietii cosmice; vazut prin prisma religiei solare, el se opune Vietii, formelor si inteligentei. Epifaniile luminoase ale zeilor solari devin In unele culturi semne ale inteligentei. In cele din urma, Soarele va fi asimilat inteligentei Intr–o asemenea masura IncIt teologiile solare si sincretiste de la sfIrsitul Antichitatii devin filozofii rationaliste: Soarele este proclamat inteligenta Lumii, iar Macrob identifica In Soare pe toti zeii lumii greco–orientale, de la Apollo si Jupiter pIna la Osiris, Horus si Adonis (Saturnalii, I, cap. XVii–XXiiI). In tratatul Despre Soarele Rege, al Imparatului Iulian, precum si In Imn Soarelui, al lui Proclus, hierofaniile solare sInt treptat Inlocuite de idei, iar religiozitatea dispare aproape cu totul In urma acestui lung proces de rationalizare.34
Desacralizarea hierofaniilor solare se numara printre multe alte procese asemanatoare, In urma carora Cosmosul Intreg este In cele din urma golit de continutul sau religios. Cum am mai aratat Insa, secularizarea definitiva a Naturii nu este un fapt Implinit decIt pentru un numar restrIns de moderni, si anume aceia care sInt lipsiti de orice sentiment religios. Crestinismul a adus schimbari radicale si profunde In valorizarea religioasa a Cosmosului si a Vietii, pe care Insa nu le–a respins. Ca viata cosmica, In Intregul sau, mai poate fi simtita ca taina a divinitatii, o marturiseste de pilda un scriitor crestin, Léon Bloy, care scrie printre altele: „Fie ca Viata se gaseste In oameni, In animale ori In plante, este tot Viata, iar cInd soseste clipa, punctul acela nevazut numit moarte, Isus se Indeparteaza tot asa de bine dintr–un copac cIt si dintr–o faptura omeneasca.“35

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.






Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2020 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.