Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Imperiul parodiei: Marin Sorescu despre Marin SORESCU



Jocul liber al ideilor cu fantezia"



Un poet care debuteaza cu parodii, cum a fost cazul lui Marin Sorescu, {Singur printre poeti, 1964) are, desigur, o marcata constiinta a conventiei literare. inainte de a citi lumea, el citeste poezia - si o face ca un actor si totodata ca un regizor: histrionul va jongla cu formulele literare ca si cu tot atatea masti de comedie, purtate si schimbate cu o malitioasa placere; regizorul" (textului liriC) va desface mecanismele retorice, le va recombina intr-un calcul atent al efectelor; va ingrosa gesturi si atitudini pentru a reliefa, prin izolare, o miscare stereotipa, un tic verbal si de comportament rezultatul va fi o caricatura a stilului vizat, participand la o mai generala comedie a literaturii". in fond, parodia este un mod de eliberare, prin joc, de teroarea conventionalizarii limbajelor. Poetul-parodist se desparte si el de trecut razand, dar acest trecut e, pentru el, din ce in ce mai apropiat (timpul sau ar fi, simbolic vorbind, perfectul simplU), suprapunandu-se, aproape, prezentului; in parodie suntem mereu cu putin inainte sau cu putin dincolo de pragul conventionalizarii, primejdia se afla in preajma noastra, o anticipam sau o inscriem intr-o istorie a propriei experiente de cititori. Un spatiu al privirii critice" se deschide astfel in fata spectacolului, devenit comic, al literaturii care s-a facut ori care se face; un spectacol in care autorul de parodii e in acelasi timp actor, regizor, spectator.

Portrete sintetice ale unui autor, in linii ingrosate si cu deformari caracteristice cum le definea inca G. Topirceanu parodiile sunt (a spus-o acelasi poeT) si critica literara in pilde"; si astfel fiind, ele constientizeaza actul creatiei, ii analizeaza modul de "functionare ,jocul" retoric, ii judeca si estimeaza efectele, ii amendeaza defectele. Necesarei identificari" cu tex-tul-baza ii urmeaza si aici acea reflectie libera", distantarea intelectuala capabila sa asigure terenul de joc, de manevra (si manevrarE) a limbajelor. Demitizanta prin excelenta, parodia coboara d(- pe piedestalul marmorean pana si cea mai prestigioasa capodopera, ii de-gradeaza", cu vointa, prestigiile, o domesticeste, intr-un fel, propunand un succedaneu al ei mai familiar, mai accesibil privirii profane. Cat despre scrierile caduce, schematice si de o comica rigiditate mecanica, inca din punctul de plecare, parodia gaseste in ele obiectul ideal al discreditarii: umorul tinde sa cedeze, aici, locx.il ironiei celei mai corosive, comicul aluneca nu o data catre grotesc, aerul de farsa e dominant.




Singur printre poeti a constituit pentru Marin Sorescu un teren de incercare, cu destule reusite in ordinea surprinderii, cu umor si ironie, a stercotipiilor limbajului liric si, in cateva, cazuri, ale celui critic din anii 60 si a realizarii unor portrete robot", mai mult sau mai putin caricaturale, ale catorva dintre poetii momentului. Sunt exercitii de stil ilustrand o foarte promitatoare disponibilitate mimetica, o mare mobilitate a fanteziei si o inteligenta critica extrem de ascutita1.

Spiritul parodic va marca, inevitabil, creatia ulterioara. Autorul Poemelor din 1965 se apropie de lume si de propria-i lirica cu dezinvoltura celui ce cunoaste deja in amanunt jocul poeziei, trucurile si slabiciunile ei2. Odata ce a traversat cateva universuri lirice, atent la fiecare sunet fals, pandind orice defectare a angrenajului liric, el se arata oarecum imun in fata pericolelor incercate prin altii; si cel dintai va fi al unei anumite retorici a sentimentelor inalte si al gesticulatiei corespondente. Lucrul imediat remarcat de toata lumea a fost, de altfel, tocmai aceasta reala (sau aparenta) lipsa de timiditate a poetului inaintea temelor mari, tradusa in ceea ce Vladimir Streinu numea desolemnizarea" expresiei. O afisata familiaritate cu toate lucrurile pare a-1 degaja pe poet si, odata cu el, pe cititor de orice complex de inferioritate fata de obiect". Acesta nu mai e inaccesibil, poezia insasi poate fi prise a la legere, pusa la indemana omului de pe strada, fiind rostita in limbajul lui de fiecare zi: putem, sa ne jucam cu ea si cu obiectele sale traditionale. in Barbatii (din PoemE), bunaoara, o asemenea sugestie e esentiala: in fata impunatoarelor figuri eroice ale istoriei nationale, tentatia elogiului patetic e deturnata spre comunicarea familiara, de o prefacuta, de fapt, ingenuitate infantila. Reala tensiune dramatica ia, oricum, masca destinderii, a unui inceput de joc: Mie-mi vine sa ma asez pe genunchii lor / Si sa-i trag de mustati / Si sa-i intreb, de ce sunt toti / imbracati in zale?".

Marile, gravele teme existentiale ale poeziei dintotdeauna sunt tratate" in aceeasi tonalitate degajata. Relatia cu cosmosul, spectacolul vietii si al mortii apar transcrise intr-un cod al cotidianului, imediat accesibil, fara nelinisti aparente. Prezente, totusi, in straturile de adancime ale textului, ele iau, in orice caz, infatisarea obisnuitului, a firescului, precum in aceasta Matinala (din PoeziE): Ne spalam cu clabucul tau, soare, / Sapunul nostru fundamental, / Pus la indemana / Pe polita cerului. / intindem mereu bratele spre tine / Si ne frecam bine cu lumina. ,/ De ne dor oasele de atata fericire. / / O, ce veselie / E pe pamant dimineata!

    / Ca intr-un spalator de internat, / Cand copiii iau apa in gura / Si se stropesc unii pe altii. / / Deocamdata nu stim de unde sa luam / Si cele mai bune prosoape /Si ne stergem pe fata cu moartea". Exemplele sunt nenumarate, si ele pot fi intalnite aproape in fiecare pagina; Marin Sorescu si-a facut un stil din exprimarea in registru prozaic" a atitudinilor existentiale fundamentale si faptul ne intereseaza, aici, ca posibila deschidere a poeziei spre universul jocului. Caci, inainte de a se lasa prins" de joc, jucatorul trebuie, totusi, sa fie liber fata de obiectul sau. La poetul nostru, familiaritatea e o premisa a unei asemenea libertati a ludicului, fie ca avem in vedere jocul umoristic/ironic cu poezia ca angrenaj retoric, fie ca e vorba despre jocul lumii" ori de jocul in lume al eului liric.

Avem de-a face, in fond, in foarte multe cazuri, cu un fel de travestire: in tiparul, in haina evenimentului de fiecare zi sunt imbracate, sau modelate, intamplari majore ale spiritului, realitati, si relatii capitale ale omului cu cosmosul sau cu societatea. O inteligenta ingenioasa descopera mereu asemenea scheme" evenimentiale din registrul banalului, pe care le umple cu continuturi nobile", aduse astfel la numitorul comun al existentei cotidiene. intr-o prima instanta, efectul e de surpriza, provocata tocmai de ingeniozitatea frouyai Me-ului, de asocierea, oricum socanta, intre nivele atat de diferite ale expresiei.



Spleen-ul romantico-simbolist, raul de univers, devine, bunaoara, la poetul nostru, o boala marturisita in termenii cei mai firesti si prozaici ai unei consultatii" medicale. Doctore, simt ceva mortal / Aici in regiunea fiintei mele, / Ma dor toate organele" declara, declansand poemul, pacientul" liric al lui Sorescu. Totul pare firesc, evitand vorbele mari", retorica poeziei traditionale. Citit insa mai atent, poemul Boala dezvaluie, chiar in versurile amintite, artificiul mascat, o retorica disimulata, o anume pretiozitate (bolnavul nu simte ceva dureros, ci ceva mortal (s.n.); nu intr-o anume zona a corpului, ci in ..regiunea fiintei (s.n.) si, in ultima analiza, o mecanica a substituirii elementelor cu adevarat banale, prin altele, ce nu sunt deloc astfel; caci organele" dureroase sunt, nici mai mult nici mai putin, marile elemente cosmice, iar remediile (banalele medicamentE) ascund o intreaga farmacie de sentimente, stari, atitudini: Ziua ma doare soarele, / Iar noaptea luna si stelele. / / Mi s-a pus un junghi in norul de pe cer [] ma trezesc in fiecare dimineata / Cu o senzatie de iarna. / / Degeaba am luat tot felul de medicamente, / Am urat, am iubit [] / / Am fost bun si am fost frumos" Pana si banii clieltuiti pentru leacuri devin ani cheltuiti (Si-am cheltuit pe ele o groaza de ani"), pentru ca finalul sa se rezolve in poanta, ingenios-paradoxal, si pastrand acelasi procedeu al substitutiei-surpriza: Cred ca m-am imbolnavit de moarte / intr-o zi / Cand m-am nascut".

Competitia dintre fiinta umana si fortele ostile vietii e, la randul ei, tradusa" in termenii unui joc de sah, cu mutarile caracteristice de piese (inlocuite si aici cu elemente si aspecte al,, existenteI): Eu mut o zi alba / El muta o zi neagra / Eu inaintez cu un vis, / El mi-1 ia la razboi [] ii mai castig cateva piese. / Dar, uite, jumatate din viata mea / E scoasa pe margine" La un asemenea joc se poate pierde optimismul; se face rocada sentimentelor" (s.n.), si nu lipsesc nici chibitii" aici: sotia, copiii, soarele, luna" (SaH). O vizita la Muzeul satului ofera tiparul expresiv pentru o meditatie asupra trecutului taranesc: sectiile muzeului sunt, de fapt, ale vietii, cele mai slab reprezentate exponate fiind bunastarea materiala, fericirea si norocul / in istorie"; corpul uman e, alta data, citit ca o harta, iar, in interiorul acestui tipar", ideea poetica e exploatata pana la epuizare in serii metaforice unitare, dezvoltate pe paralela element geografic- element corporal, ochii sunt stelele mele de mare", fruntea / continua sa se formeze zilnic / Prin incretirea scoartei pamantului", Insula aceasta de foc e inima" etc. (HartA); daca in formula: ziarul de azi / Mi-a fost varat, ca de obicei, / Pe sub usa", cuvantul ziare inlocuit cu ziua, ne putem astepta la o intreaga dezvoltare pe aceasta schema evenimentiala; lectura propriei zile, care are, desigur, o pagina externa" ce informeaza despre tratative" insa cu apa, cu muntii, cu aerul", continand in plus obisnuitele stiri / Despre puterea mea de munca, / Despre drumul la paine"; lipsesc insa stirile despre situatia din ficat". Poanta apare in final, ca o intrebare fireasca in sistemul de referinta ales: Unde s-o fi tiparind / Viata asta a mea, / Ca e plina de greseli / Inadmisibile?" (Pe sub usa); in chip de impricinat", poetul chemat in instanta se plange ca [i] s-a omorat timpul", caruia ii fusesera amputate / Inima, gura si fruntea"; corvezile aceluiasi timp" se traduc in zile-chin, zile-lacrimi" etc; pe el se experimenteaza Fel de fel de otravuri / Tristete, necazuri", iar lovitura de gratie" i se da Cu o bucata de destin de esenta tare"; in fine, pentru aducerea la cunostinta a pricinii", se sta la coada, aici, la judecata-de-apoi" (PricinA).

Asemenea exemple pot oferi, alaturi de multe altele, o prima idee despre natura jocului lui Marin Sorescu. Travestirea in cotidian si banalitate a discursului liric e de esenta parodica, fiindca avem de-a face, in majoritatea cazurilor, cu ceea ce G. Genette numeste, definind parodia, o transformare textuala cu functie ludica"1. Chiar daca efectul nu e intotdeauna si franc comic, ramanem totusi, cel putin, cu sentimentul participarii la un joc de indemanare, alimentat de o fantezie mobila, ce da viata si stralucire schemelor", tiparelor", regulilor" dupa care se produce amintita transcriere sau traducere dintr-un registru stilistic in altul. Regula jocului se simte, insa. mereu sub spuma inventivitatii, a asociatiilor burlesti, a grotescului surpriza creata de ingeniozitatea fanteziei fiind, intr-o oarecare masura, contrabalansata de un anume grad de previzibilitate a sistemului" in interiorul caruia se lucreaza. Ceva din rigiditatea unui mecanism se imprima discursului liric si acest joc (ca al pieselor ce constituie un angrenaJ) are in el o latura comica, desi nu imediat aparenta, chiar in poemele cele mai grave. Petru Poanta a intuit foarte exact acest aspect al poeziei lui Sorescu, vorbind despre natura ei epigramatica, situand-o in categoria arabescurilor spirituale" ce deplaseaza atentia de pe semnificatiile existentiale pe spectacolele bufe ale ingeniozitatii lingvistice", cu functie de destindere pentru spirit1. Se intampla, de fapt, si la Marin Sorescu, ceea ce s-a observat mereu in legatura cu manierismul, in cadrul caruia frumusetea operei de arta devine in mai mare masura propriul ei subiect"2, operele manieriste [fiind] concepute in spiritul performantelor de virtuozitate"3.

Virtuozitatea in ,jocul liber al ideilor cu fantezia", caracteristic pentru manierism 1, este si una din trasaturile esentiale ale scrisului sorescian. Programul sau, de coborare in strada a poeziei si marilor sale teme, ar viza, in principiu, o anume simplitate si naturalete a expresiei. Or, ceea ce se intampla, de fapt, este o complicare si o artificializare a ei. Coregrafia rafinata a ideii comune" o inlocuieste, doar, pe cea, mai patetica si mai solemna, din spectacolul liric clasic sau romantic. in realitate, s-a schimbat numai cadrul scenic, mai terestru la Marin Sorescu. Discursul ca atare e construit tot pe un exces": nu, desigur, al gesticulatiei retorice repudiate ci al jucausei fantezii ce-si etaleaza performantele inventiv-asociative in interiorul unui univers de aparenta mai modesta. Odata descoperita, ideea poetica (intotdeauna ingenioasa) e dez voltata arborescent, intr-o acumulare baroca de detalii speculate de fantezie, incat poanta finala e asteptata ca o destindere dupa efortul de a fi realizat atatea destinderi.

Epigrama" soresciana nu se grabeste sa ajunga la poanta, ci intarzie in placerea jocului liber al ideilor cu fantezia". ,,iata, de exemplu, poemul intitulat Hartia (din PoemE). Pornind, probabil, de la un loc comun pentru secolul nostru birocratic (de tipul: ne inveideaza hartiile", ne vom ineca in hartii" etC), se imagineaza declansarea apocaliptic-grotesca a unui uragan de hartie" care va pustii totul in calea sa, / Pre-facand totul in hartie". De aici incolo, textul devine o suita de variatiuni pe aceasta tema a prefacerii in hartie", intr-o proliferare a formelor dusa la exces si orientata spre inchegarea imaginii unei metamorfoze hilare si derizorii: Copacii se vor transforma in hartie. / Animalele in hartie, / Aurul in hartie. / / Oamenii vor tipa de groaza, / Si tipetele lor / Vor deveni pe loc serpi de hartie, / Si apoi ei insisi se vor desface hartie: / Hartie de impachetat, hartie de plicuri, / Hartie de saci, hartie de biblie, / Hartie de tigarete. / Si mai ales de ziare". Ultimul vers al fragmentului produce, la randu-i, o alta explozie in lant, ce atrage in dinamica asociativa cat mai mult din sfera notionala a ziarului": Unii vor deveni articole de fond, / Altii vor intra in problemele / Industriale ori agrare, / Altii vor trece la pagina externa. / Scriitori care nu s-au ratat inca, / Din lipsa de spatiu, / Se vor rata in primii cinci cuadrati" Ce sa mai lungim vorba: adauga poetul - Va fi un uragan si o hartie / Mondiala", insa tocmai aceasta lungire a vorbei" ii face placere, intarzierea in meandrele cat mai complicate ale textului. Versurile fmale, constituind poanta, rezolva, printr-un trait d esprit, aceasta tensiune, mai mult formala, si o asaza sub un definitiv accent burlesc: Si la urma, / Scos din rabdari, / Se va casca pamantul. / Va inghiti cu pofta totul / Si se va sterge la gura / Cu oamenii care s-au transformat / in servetele". Jocul de artificii al inteligentei iese victorios asupra posibilului sentiment de neliniste; poemul e, mai curand, parodia unei catastrofe, caricatura dezinvolta a reificarii, spectacolul buf al unei teme cu virtualitati dramatice.

Deplasarea centrului de greutate spre artificiul formal devine si mai evidenta in textele unde jocul de cuvinte apare ca insusi mobilul imaginatiei lirice. in astfel de cazuri se speculeaza, de obicei, polisemia unui cuvant, recurgandu-se urmuzian" la interpretarea literala a unui posibil inteles simbolic si la amplificarea fantezista a detaliilor. Exemplele de acest fel abunda. Unul ar putea fi poemul Retroversiune (din PoemE), care debuteaza cu un calambur: Sustineam examenul la limba moarta, / Si trebuia sa ma traduc / Din om in maimuta". Retroversiunea" simbolica, deja hilara, e interpretata apoi ad litteram, procedandu-se ludic la cautarea acelor elemente ale fiintei care ar putea constitui echivalente" ale coborarii umanului pe scara animala. Comicul enorm vine tocmai din aceasta mecanica transpunere a sistemului de referinta, pur spiritual, in concretul cel mai prozaic al corporalitatii umane: Retroversiunea devenea insa / Tot mai dificila, / Cu cat ma apropiam de mine. / Cu putin efort / Am gasit totusi echivalente multumitoare / Pentru unghii si parul de pe picioare. / / Pe la genunchi / Am inceput sa ma balbai. / in dreptul inimii mi-a tremurat mina" etc. Ambiguitatea verbului a se indoi genereaza, in volumul Moartea ceasului, poemul ludic Spirala: Ma indoiesc de mine / Pana la pamant. / / Pamantul nu-mi ofera nici el / O certitudine / Si ma indoiesc de pamant / Atat de mult, / Ca rasar pe partea cealalta / La cer. / / Atunci ma indoiesc si de cer". E limpede si aici ca, mai mult decat sentimentul grav al nesigurantei de sine si cu privire la tot ce exista, ni se ofera spectacolul ingenios al oscilatiei intre doua sensuri ale cuvantului, jocul ea si gratuit al ambiguitatii verbale. in plus, repetitia unor sintagme accentueaza sugestia comica prin sublinierea functionarii mecanice" a textului incat tonalitatea de lamento a finalului e oarecum compromisa de aceste antecedente persifian te: O, pe toate lucrurile, / Pe paduri si pe mari / Pe cer, pe luna, pe soare / Trupul meu este o iedera / Care incearca sa se sprijine / De taifun".



O asemenea asociere, de rnare frecventa in poezia lui Sorescu, poate califica atitudinea unui sceptic care priveste cu reticenta spectacolul universal, cu o marcata constiinta a precaritatii sale. Caci, oricat atentia cititorului ar fi retinuta de jocul fantezist-ironic al poeziei, dimensiunea existentiala mai profunda nu e absenta la nivelul ansamblului operei. Ea apare in perspectiva deschisa de poet spre jocul lumii (in calitatea sa de regizor" sau spectator") si in aceea a eului-jucator, cu implicatii in statutul creatorului, al poetului.

Din cel dintai unghi de vedere, lirica lui M. Sorescu propune un spectacol in genere burlesc, al unei lumi dominate de automatisme hilare, prizoniera a mecanicii repetitive: Uitatul pe fereastra a devenit un tic, / Toata lumea se uita pe fereastra. / Citeste, spala, iubeste, moare / Si din cand in cand da fuga / Si se uita pe fereastra. [] Dupa ce a vazut totul ploi, razboaie, / Soare, cartite, evenimente, / Repetate mereu aidoma, / Omenirea nu cred ca mai doreste serios / Sa mai vada ceva. / Totusi uite-o lipita de ferestre / in ochi cu un gol" (Atavism, in Moartea ceasuluI).

Nimic nu mai pare a fi nou sub soare, de vreme ce sub numele calendaristic al unitatilor temporale nu se mai cauta substanta, ci se ramane la simpla lor inregistrare mecanica: Ce zi e azi? / Luni? / Dar luni a fost / Saptamana trecuta. / / Marti? / Marti a fost tot anul trecut. [] Dumnezeule, toate zilele au fost / Nu ne-a mai ramas nici o zi / Noua" (intrebare, in Suflete bun la toatE). De altfel, falsa plenitudine" a unei zile e sugerata prin exploatarea ironica a cliseului verbal si utilizarea jocului de cuvinte persiflant, ca in poezia A fost o zi (din Suflete bun la toatE): A fost o zi ca toate celelalte / Plina de roade. / Nici n-ajunsesesi bine la servici / Ca ai si inceput sa-ti depui activitatea / Pe birou, pe scaune, pe telefon / Si pe celelalte lucruri inconjuratoare / Special amenajate" O Viziune din Moartea ceasului se deschide spre un univers absurd, de fantose, in care oamenii sunt simpla, derizoria anexa a obiectelor varia-tiune bufa pe tema reificarii" umanului: Strazile erau intesate de haine / Care isi / vedeau de treburi [] Iar eu cautam oamenii. Stiam ca trebuiau sa se afle / Fie in buzunarul de la vesta, / Fie in fata ori in spatele hainelor / Anexati cu o clama". Fantezia burlesca se aplica aceleiasi tematici in poezia Troia, ce da un acuzat aer de farsa si parodie agresivitatii obiectelor", ca tema obsedanta a unei parti din literatura contemporana: In jurul nostru-s cai troieni / in care stau pititi ostenii / Si noaptea ei deschid o usa, / in jos aluneca pe funii. / / Din sticle, haine si tablouri / Ce le-am adus, naivi, in casa, / Coboara cetele vrajmase / Si-n fruntea lor este un scaun". intr-o lume atat de golita de continut, categoria de cauzalitate nu mai merita decat o caricatura cum se intampla in Superstitie (din PoemE): Pisica mea se spala / Cu laba stanga, / Iar o sa avem un razboi. / / Fiindca am observat, / De cate ori se spala / Cu laba stanga, / Creste considerabil incordarea / Internationala"; in timp ce, printr-o alta inversiune a raporturilor, receptarea realului in adevaratele sale dimensiuni si sensuri pare un fapt neobisnuit, socant, aproape absurd: Tu imi storci vlaga / Si eu cred ca tu / imi storci vlaga. / Tu imi duci copilul la razboi / Si eu cred ca tu / imi duci copilul / La razboi. / / Tu imi iei zilele si eu cred ca tu / imi iei zilele" {Mania persecutiei in TusitI).

Tema lirica a mastii apare in mod firesc in acest context; in mod paradoxal, manifestarile naturale ale fiintei rasul, plansul, iubirea" sunt tot atatea masti conventionale": indesati cu genunchiul / Sub niste masti / Atat de conventionale / Rasul, plansul, iubirea, / Ne caznim, stangaci, / Sa fim familiari cu noi". in fapt, avem de-a face cu o interpretare ironica a temei: obisnuinta disimularii se rasfrange mecanic asupra eului profund, incat mefienta fata de exterior e deturnata spre inferioritate, valentele multiple ale subiectivitatii proteice fiind citite" rasturnat. Acest transfer automat de atribute face, astfel, ca un motiv de angoasa sa devina comic. Caci poemul debutase asa: Sa cercetam bine / Cine se ascunde sub noi, / Sa fim foarte atenti / Pe cine numim / Eu. / / Ca nu mai poti / Avea incredere oarba / in nimeni" (Cine in Tineretea lui Don QuijotE). Invers -- dar tot intr-o perspectiva ironica actorii" ar reprezenta pe scena trairile autentice in perfectiunea lor, in timp ce omul real", mereu stangaci, nu stie sa-si joace rolul (Actorii, in TusitI). intr-o perspectiva neobaroca, Sorescu isi transforma actorul in spectator si invers. Poeme le din 1965 debutau tocmai cu o intrare in scena a poetului-spectator: Am zarit lumina pe pamant, / Si m am nascut si eu / Sa vad ce mai faceti. / / Sa natosi? Voinici? / Cum o mai duceti cu fericirea?" (Am zarit lumina). Aerul dezinvolt al spectatorului ce afecteaza a nu avea timp de raspunsuri, ci doar de intrebari, ascunde incomoditatea discursului solitar. Spectacolul se dovedeste, de altfel, mereu acelasi, ca in Glossa eminesciana. Autorul Tineretii lui Don Quijote sarjeaza insa, si de data aceasta, tema lumii ca teatru": daca pe scena se joaca mereu aceeasi piesa", se schimba, totusi locurile spectatorilor in sala; cu exceptia unuia singur, al poetului, obstinat in mentinerea unghiului de vedere" propriu si, ca atare, strivit de publicul avid de imobilitatea perspectivei sale (SpectacoL). Alta data, intr-o Pantomima (din Suflete bun la toatE), un barbat ca la treizeci de roluri, (s.n.), cu, langa el, un suflet", asista, suprarealist, inainte de a muri, la succesiunea unor lucruri fara legatura (un nor, o vaza, o floarea-soarelui, un glont), intr-un decor ce-si dezvaluie convcntionalitatea: Numai o frunza, legata ingenios de-o sfoara / Se lasa si se ridica, / Se lasa si se ridica". Imaginea unui univers-scena, manipulat din culise, nu era noua, la acea data, in lirica lui Sorescu. Ea aparuse, bunaoara, in dimensiuni grotesti, in poemul Din varf (Tineretea lui Don QuijotE): Cineva trage de-o sfoara, / Se increteste coaja pe batrani, / Ce armonica gafaita e lumea, / Ascult-o, / I^a sfarsitul fiecarei maini" Tema jocului in care omul este jucat ca, de altfel, si lumea era prezenta si in Popice (Moartea ceasuluI): Fara indoiala, pamantul / Este o mare / Popicarie.



[] Cineva arunca bilele / De departe / Si inseamna cu creta / Pe cele doborate. / / E un joc de societate, / Desigur, / Tot atat de frumos / Ca si armele clasice".

Prin asemenea poeme, Sorescu se situeaza in compania unor scriitori ai absurdului: haotic, supus jocului intamplarii, universul nu are decat falsa coerenta a automatismelor sale. Poetul le contempla ca pe o farsa repetata la nesfarsit, cu constiinta derizoriului, cu o detasare uneori doar mimata, caci tulburata de un anume sentiment de insecuritate. Latura grava, angoasanta a spectacolului mundan este, insa, aproape intotdeauna, concurata si depasita la el de exercitiul decontractant al inteligentei care, prin baletul" si arabescurile sale ingenioase, usureaza spiritul de lestul prea apasator al starilor depresive. Pentru Jocul lumii", poetul are, altfel spus, o privire ironica. Si pentru Sorescu, ironia o ia intotdeauna cum scrie VI. Jankelevitch inaintea disperarii; ea face piruete si, cat ai zice peste, a si escamotat cauza suferintei noastre"1. Si, mai departe: Ironia, ca orice activitate de joc, dubleaza conduita serioasa cu

0 conduita secunda, care se organizeaza in destindere si recreere"2.

Acelasi lucru se intampla, practic, si in reprezentarile ludice ale eului. Comedia universala se repeta, in mic, la nivel individual, ironia fata de exterior devine autoironie. Destinului cu majuscula i se substituie o parodie a sortii (Poetul devine celebru in calitate de crescator de pasari" in DestiN); soarta de granit" a Muntelui e sa devina o piatra din pavaj", calcata de lumea hilara (MuntelE); cunoasterea realitatii" e un fel de tic, comic ca orice automatism (Voi privi la iarba / Pana voi obtine titlul / De doctor in iarba" (PerseverarE); tema cautarii de sine" genereaza o sarja in Scoica: M-am ascuns intr-o scoica, pe fundul marii. / Dar am uitat in care"; un mesaj" optimist e transmis, caricatural, de pe balcon, printre sticle goale!

    / Punctul din cosmos cel mai inalt / Atins dupa milenii de evolutie" (MesaJ); sau, ca in ionescianul Capriciu, comunicarea" mesajului se transforma in contrariul sau, intr-o compozitie burlesca, autopersiflanta: in fiecare seara / Strang de prin vecini / Toate scaunele disponibile / Si le citesc versuri / / Scaunele sunt foarte receptive / La poezie, / Daca stii cum sa le asezi"; se insceneaza comedia popularitatii poetului: asaltat de toata omenirea [care] voia sa treaca prin versurile [sale]", acesta se viseaza impartind bonuri de ordine" (ViS) etc.

Portretul artistului ca saltimbanc" se inscrie, astfel, in logica acestor reprezentari ironic-spectaculare ale subiectului liric. Mai devreme sau mai tarziu, acesta e asimilat clovnului, jongleurului, funambulului de pe scena circului, sau actorului. Marin Sorescu mosteneste de la traditia romantica si simbolista (la noi: Minulescu, Tzara, Vinea, A. ManiU) datele de baza ale mascariciului trist", clovnului farsor", disimuland, sub ras si ingeniozitate, o drama. Jonglerul" sau din Bile si cercuri (Moartea ceasuluI), ca reprezentant alegoric al poetului", conserva ambiguitatea traditionala, aliajul de amuzament si melancolie cunoscut: Jonglerul din circ mi e tata, / A fost chemat urgent pana-n noapte / Si m a lasat pe mine sa-i tin locul. [] Jocul e amuzant, / Stapanesc cum pot / Lumea mea de bile si cercuri / Dar uite, e foarte tarziu, / Si jonglerul tata / Nu se mai intoarce". O varianta a motivului in contururi grotesti propune si poemul lYisiti din volumul cu acelasi titlu; lamentatia celui ce se simte neinteles de publicul sau e intoarsa in invectiva contra bruiajului" continuu, cu o reinviata constiinta romantica a superioritatii artistului. Limbajul are, insa, ca de obicei, la Sorescu, o culoare familiara, evitand patosul transmis de retorica traditionala: La cele mai bune replici ale mele / Ai tusit, / Scorpie batrana. / / Credeti ca spun rolul pentru voi, / Ochii mei par ca se uita la voi, / Cand de fapt, eu privesc peste capetele voastre / Becul rosu din fundul salii. / Pentru el vorbesc / Lui ii spun sufletul meu invatat in nopti de insomnie, / Becului rosu care arata locul pe unde, la sfarsit, / Va trebui sa evacuati sala, / Scorpii batrane".

Reversul solemnitatii fusese (si continua, in general, sa ramana) jocul ironic, demitizant pana la bagatelizare; in cateva randuri, reversul jocului dezinvolt e melancolia si chiar revolta jucatorului" neinteles.



Intermezzo copilaresc



Sub dedicatia Pentru mine, cand voi mai fi copil", Marin Sorescu deschide cu O aripa si-urt picior (1970) un mic capitol ludic cu o fizionomie particulara. Caci daca inclinatia spre joc putea fi descoperita in toate cartile sale anterioare, ea se inscria, ca un act eliberator (de conventii, de gravitatea existentei etC), pe orizontul unei problematici grave, serioase", fata de care isi evidentia valorile specifice. Ludicul era doar un alt mod mai detasat, mai dezinvolt, mai gratuit" de reflectie a omului matur asupra propriei conditii existentiale; jocul (indeosebi ironiC) dubla, intr-adevar, cu o alta conduita, mai destinsa, comportamentul caracteristic varstei adulte.

O aripa siun picior pastreaza, desigur, ceva din autoironia cunoscuta; noile poeme sunt, oarecum, motivate ca expresie imperfecta, stangace, a unui zbor" liric voit mai inalt, dar redus, in fapt, la dimensiuni domestice, hilare; sentimentul plenar", devenit exceptie, apare .. intr-un context care, de fapt, il contrazice: Un sentiment plenar / Din ce in ce mai rar: / Cand ies doar Pe balcon / Si cred ca-s avion. / / Si zbor cu glastra-n brata / Prin linistea mareata. / Si o cioara subtioara / Mi-arata cum se zboara" (ZboR). Tot asa, in Despre cum era sa zbor (acesta e si subtitlul cartiI), aceeasi idee e dezvoltata la modul burlesc: C-o aripa si-un picior", inaltarea mai sus de mediocra uluca" e imposibila. Derivatia argheziana se vede imediat. Daca nu i s-a tocit unghia ingereasca (pe care nici nu pretindea ca o arE), Marin Sorescu prelungeste totusi, cu gandul prefacut ca s-ar situa prin aceste versuri sub nivelul creatiei anterioare, ceva dintr-un Arghezi al copilaririi" si smangalelilor" dintr-un A.B.C. naiv. Interludiu recreativ, exercitiu al unui exces de vitalitate, cheltuit din pura placere: joc imprumutand de la varsta infantila candoarea perceptiilor si a transpunerii lor in desene de o fermecatoare stangacie, insolitul asocierilor intre obiecte si evenimente, motivatiile fanteziste, orientarea spre universul minor, domestic si natural, gustul pentru miniatura. Poetul, care deplangea, candva, absenta din lumea oamenilor foarte mari" a jucariilor, si visa evaziuni in universul copilariei (Am vrea sa incalecam pe un cal de lemn / Si calul sa necheze odata cu tot lemnul, / Iar noi sa-i spunem: AĞDu-ne undeva, / Nu ne intereseaza locul, / Pentru ca oriunde in viata / Noi avem de gand sa facem / Niste fapte grozaveAğ Jucarii, rh Tineretea lui Don QuijotE), isi construieste acum acest spatiu al absolutei disponibilitati imaginative, privind universul cu ochiul proaspat al copilului si facand din orice intamplare un pretext al fantazarii ingenue.



Drama dispare cu totul din acest orizont al privirii: pentru evenimentele grave ale existentei, poetul-copil gaseste explicatii coborate la nivelul jocului, in ambianta caracteristica varstei, imbatranirea e astfel consecinta unui simplu joc de copil neastamparat: Pastra bunica niste riduri / intr-o cutie de chibrituri / Si numai ce si le punea / De cate ori se enerva. / / Nepotul neastamparat /A dat de riduri, le-a furat, / Le-a pus pe frunte, le-a lipit, / Si gata a imbatranit" (Bunica si chibriturilE). Marile intrebari despre sensul vietii isi pierd orice tensiune; ca sa afle raspuns de la autorul lui Phaidon despre natura sufletului, poetul propune aceasta solutie: Vreau sa ma tot duc pe-o cale Pan la Platon, hat, la vale, / Sa-1 descos si sa-1 pisez: / AĞMai baiete, tu ce crezi?Ağ" (SufletuL); momentul biblic al inaltarii la cer e tratat umoristic: "inaltarea fu prea sus / Cica s-ar fi plans Isus" (PreA); in registru familiar-domestic e transcrisa o alta tema iconografica, in Minunea: Trei ierarhi, cu frau -n gura, / Au fugit de pe pictura, / Maica precesta cata / inarmata co nuia / / Prin trifoi, sub meri, sub peri / Nu se afla nicaieri!

    / insa cineva / I-a spus / Ca o stea i-ar fi condus. / / Cam prin Targu-de-Afara, / Cam pe-acolo, bunaoara. / Cum treceau prin gara Titu / S-au strambat la individu".



Dar poetul se amuza si pe propria i socoteala, in cateva mici glume lirice". in Speteaza, scaunul de la masa de scris ii ordona militarestc: Stai!

   "; asezandu-sc, infricosat, sa scrie, rezultatul e larma de rezbel" a scartaitului celor doua obiecte: Scartai eu, scartaie el"; alta data, pentru a asculta ecoul" propriului trecut, isi lipeste urechea de un papuc ce tine loc de scoica (AuditiE). Abandonand tonul autopersiflant, Jocul" primeste insa, in alte ocazii, culoarea proaspata a fanteziei infantile, de o delicata poezie: Ce fac eu, ai vrea sa stii? / Sine pentru ciocarlii. / Sa se duca-n sus pe sine, / Din miriste cand le vine. / / Ele-n zborul repezit / Sunt un fel dt. tren rapid. / Si cantand e ca si cum / Catre rai ar scoate fum" (Ce?)

Microcosmosul infantil, marcat de o psihologie si sensibilitate specifice, ancorate in egala masura in concretul imediat, interpretat la scara redusa a experientei de viata incipiente, si imbogatite de o fantezie extrem de mobila in asociatiile-i insolite, e reconstruit cu delicii de catre poetul ce se copilareste". El se trage de mustati cu pisica; desurubeaza stupul ca sa poata iesi albinele; vede intr-un cuier un monstru", iar intr-o pompa un elefant cu trompa"; povesteste unor goange" intamplari de pe Gange; promite sa mearga la serviciu cu un graunte in gura, dupa exemplul furnicilor; ameninta cu razboi mustele pentru ca merg pe tavan cu capu-n jos"; vede ca: Nesfarsitul e mai mic / La pitic doar cu un pic / Decat e la uriasi"; sau se declara de acord / Sa mai punem Sud la Nord / Un kil-doua, cit o fi, / Pana s-o mai dezmorti".

Lumea marunta devine teritoriu al fabulei sagalnice printr-un transfer de trasaturi si metehne umane de mare efect comic: un vierme, care, vrand sa faca o spargere intr-o para, foloseste spcraclul", e surprins de o vrabie care-1 ia pe borfas in ghiara / Si il preda la gara" (Hotul prinS); niste pesti sunt surprinsi la fumat" in ocean si amenintati in acest mod de o amuzanta familiaritate: Stati ca gusterii in drum / C-un vapor va calc acum. / Nene, nu dan noi cu piatra, / Ca mai bem un fum si gata!

   "; un Grivei varianta a arghezianului Zdreanta, citind ziarul in care gaina isi invelea oul, adica mancandu-le pe amandoua, se declara deceptionat de lipsa de noutate a stirilor" (BlazarE). in totul, O aripa si un picior e o carte cu jucarii eliberata de orice grija lumeasca" ce i-ar putea tulbura fundamentala seninatate. Ironia cedeaza, aici, locul comicului de natura umoristica: jucatorul", construindu-si cu placere propriile jocuri, destins si comunicativ, se amuza cu bonomie de spectacolul lumii si al propriei existente, reinterpretate din perspectiva copilariei regasite. Scepticismul dispare, increderea in joc e deplina; exceptie, la inceput, si pura aparenta semnalata ironic, sentimentul plenar" devine regula.



Jocul dragostei si al inteligentei



Odata cu Descantoteca (1976) si Sarbatorile itinerante (1978), care ar constitui a doua ei parte, Marin Sorescu isi radicalizeaza in mod neasteptat (si, pentru multi, contrarianT) experienta ludica. Aceste doua carti de poezie erotica se situeaza, desigur, in prelungirea atitudinii demiuzante, in sensul recursului la limbajul cotidian, al infatisarii poeziei in haine de lucru. Autorul Poemelor sau al Tineretii lui Don Quijote se folosea, insa, in primul rand, de uneltele parodistului: in fiecare text se simtea, ca un soi de schelet ingropat, tipul de discurs ironizat; fiecare oferea, pe de alta parte, cate un mic spectacol al inteligentei ingenioase, procedand la trasarea acelor arabescuri generate de jocul ideilor cu fantezia, incat naturaletea" discursului castigata prin ironie era mereu concurata de artificiul manierist. Noile volume isi propun sa duca pana la ultimele consecinte actiunea demitizanta, repudierea conventiilor statornicite de traditia liricii erotice, recurgand programatic la un fel de transcriere a evenimentului, un soi de happening; discursul liric se construieste sub ochii nostri, oarecum neselectiv, in virtutea unei anumite inertii verbale, ca emanatie fireasca a trairii" sentimentului. Si cum, in viata de toate zilele, indragostitii nu vorbesc numai in metafore si nu-si cizeleaza intotdeauna stilul de exprimare, urmeaza ca si acest discurs amoros", avand ca obiect o iubire fericita, va cunoaste momente mai elevate alaturi de altele, de joasa altitudine mari suprafete prozaice. Termenul de descantoteca" sugereaza, de altfel, o atare ambivalenta: oscilatia rostirii intre vraja" poetica si repetitia locului comun; acelasi des(canteC) de dragoste va fi reluat mereu, in diverse variante, niciodata epuizat: depozit de elogii redundante, ce refuza, insa, sa depaseasca sfera unei existente comune, obisnuite, chiar mediocre.

Programul acestei poezii transpare inca din primele texte, in mod esential, el vizeaza conventia literara ca limitare a expresiei trairii prin apelul la un anumit limbaj, ales dintre multele posibile, si ca ornament exterior al evenimentului existential. Obsesia avangardista a planului primar", netransfigurat, al vietii imediate", ca tensiune inca nedomesticita in alambicurile retoricii, reapare si la Marin Sorescu: descantoteca" urmeaza sa fie inregistrarea dialogului cotidian dintre indragostiti, cu posibilitati, asadar, de reluare (reascultarE), cu acceptarea stereotipiei inerente si a impuritatilor", din punct de vedere estetic, ale limbajului: Te rog sa-mi dai cat mai des telefon / in numarul meu n-am admis nici un zero / Si sa rugam pe cineva sa inregistreze, / Iar la urma sa ne dea benzile / Sa le facem discuri de luna plina, / Discuri pentru descantoteca, / Sa inceapa sa se invarta de cate ori ploua / Si oamenii se simt singuri si au nevoie / de o iubire neconsfintita decatprin ea insasi. / Spusa pe sleau si pe firul apei, / Pe nemancate, pe imbracate ori pe pielea goala / Ce e mai frumos decat trupul omenesc?" intre viata si literatura distanta se vrea inca o data abolita: O poveste luata din viata". Si pentru ca selectia evenimentelor sa nu para, cat de cat, subordonata unor exigente ale frumosului", rostitorul monologului programatic se corecteaza astfel, coborand si mai mult poezia la nivelul cotidianului: Mai potrivit ar fi ciupita din viata" (s.n.).

Discursul amoros trebuie, altfel spus, sa circumscrie acea felie de viata" autentica, nefalsificata de nici o preconceptie. Alta data, poetul ar fi adaugat feliei de viata" si untul" ironiei (undeva se si vorbeste despre o felie de viata cu unt"). in Descantoteca, distantarea ironica in calitatea ei de critica" a conventionalului nu mai pare suficienta; ea se vrea depasita printr-o directa instalare in firescul existentei. Repetitia discului" sau a benzii" astfel realizate, ar sugera, dincolo de inepuizabilul iubirii, si un alt mod de a evita conventia (estetica): expresia vietii se reintoarce periodic la viata, face corp comun cu ea, renuntand la intermediarul simbolic; ideii de durata a semnificatiei, ca rezultat al concentrarii si reprezentativitatii ei in imaginea estetica, i se substituie durata reala, a retrairii situatiilor existentiale in concretul lor brut, transcris ca atare. Povestea luata din viata" noteaza, cu umor, poetul - trebuie, conform unui asemenea program, sa se termine ca toate povestile, / Stereotip: Si-am incalecat pe-o sa / Si-oi mai incaleca". I Si aici placa sa fie putin uzata / Si sa se tot repete". Cu alte cuvinte, discursul liric se cuvine sa fie saturat de existenta.

Dar poate ca atributul de liric nici nu este cel mai adecvat aici, sau nu ar fi singurul; caci dialogurile inregistrate pe benzi" se constituie, de fapt, in niste confesiuni mediate, care-si adjudeca in egala masura elemente epice si dramatice. in ultima instanta, ceea ce rezulta e un spectacol sui generis, o inscenare a iubirii, ihregistrate, repetate, ascultate de cate ori ploua", ca pentru un fel de cura de vitalitate, intamplarile cuplului fericit isi pierd, de fapt, statutul existential propriu-zis, se transforma intr-o imagine mai mult sau mai putin reprezentativa, mai mult sau mai putin simbolica. in secventa din care am citat, autorul si introduce, de altfel, in final, o voce din off, a spectatorului, ascultatorului: Iar cineva din off, exasperat, sa strige: Casatoriti-i, domnilor, / Oameni buni, casatoriti-i pe acesti neispraviti, / Sa termine odata povestea" (Dimpotriva). Se poate identifica, de fapt, in acest cineva insusi cititorul, pus in fata unui discurs literar produs, oarecum mecanic, de aceeasi tema-obsesie, care se tot repeta". Discurs excesiv, infinit, in multe privinte parazitar, menit sa-1 aduca, ironic, pe cititor, in stare de exasperare, contrazicandu-i toate asteptarile de ordin estetic.

Descantoteca nu va mai avea, asadar, o structura bine definita; fiecare text e o secventa discursiva rostita pe firul apei", oarecum in voia hazardului, in virtutea unei spontaneitati a reactiilor, ce nu se mai vrea ingradita de exigentele poeticului. Poezia" va aparea fara premeditare, pe parcursul desfasurarii evenimentelor, rasarita in plin dialog familiar si inecata apoi imediat, in aluviunile bavardajului cotidian, ca sa reapara mai tarziu, in functie de momentul sufletesc al protagonistilor. E un discurs rostit, cum ne spune un titlu de poem, pe nealterat elea", si chiar textul pe care-1 anunta poate fi o mostra de abila conjugare a ideilor poetice primite, ironizate ca atare, coborate la nivelul concretului" existential, cu un limbaj coloc-vial, familiar, avand ceva din rarefierea oralitatii, si nu mai putin cu zvacniri" de poezie, repede amendate, ce-i drept, si recuperate" de fluxul verbal comun: Cu tot focul nostru sacru, / Abia ne putem aprinde o tigare. / Nu gasim acea padure / in care vapaia se ivea / Macar prin frecarea a doua lemne. / La concret suntem nuli, / Si el (concretuL) e cel care formeaza / Nouazeci la suta (nu mai mult?) / Din obiectele, intamplarile vietii noastre. / Ma exersez sa blestem, zici, / Asa ca fereste-tc. / Unde sa ma feresc, da-i drumul, / Nu mai sunt colturi tainuite, / Cuvintele pot ajunge, / Ma pot gasi oriunde, / Tot mi-ar ramane nelinistea, / Ca o turla de flaut / Flautul sa zicem ca ar avea turle ca bisericile. / De ce nu? / Ortodoxe ori catolice? /Ei, acum o sa ne certam si pe asta, / O sa se produca iar marea schisma" (Pe nealterateleA).

Natura ludica a poemelor din Descantoteca transpare in fiecare pagina. insasi structura volumului, conceput ca suc cesiune de variatiuni pe aceeasi tema, sugereaza jocul comic; aceeasi placa" se repeta, de fapt, pana la satietate, transformand discursul amoros" intr-un spatiu al automatismelor, incat firescul si autenticul apar, foarte curand, drept jucate. Acest joc de-a autenticitatea e evidentiat, de altfel, si de foarte frecventele aluzii la universul literar cu conventiile sale. Cel ce vorbeste in Descantoteca este, de fapt, un poet, un scriitor, obsedat, precum altadata avangarda istorica", de pericolul literaturii, al cliseelor si poncifelor expresiei. Poetul, ca protagonist domesticit (in haine de casa) al acestor discuri si benzi inregistrate, nu vrea sa faca literatura. Naturaletea lui e programata, constituindu-se ca spectacol aljugii de conventiile exprimarii lirice; firescul se afirma (se definestE), la el, in functie de negativul" reprezentat de discursul literar acceptat ca atare. Straduindu-se sa vorbeasca normal", in afara calculului estetic, conform impulsului de moment, poetul-personaj are mereu in minte modelul pe care-1 respinge si simte, in orice caz, nevoia necontenitei raportari la el, ca si cum asupra fiecarui gest al sau ar veghea ochiul triunghiular al Literaturii. Notatiile, voit banale, cu care incepe un poem, sunt urmate de astfel de consideratii, tradand o cenzura subtextuala, care e, in fond, aceea a Poeziei ca rostire iesita din sfera banalitatii cotidiene: Ne-am luat cu banalitatile, / Ne am daruit cotidianului aproape total, / Pana la ce mai faci" (Logodna). Avem de-a face, cum se vede, cu o supraveghere, o conditionare, a firescului". Foarte atent la discursul sau, protagonistul si-1 corecteaza mereu in raport cu imaginea mentala a Expresiei cu majuscula, pe care, de fapt, o ironizeaza: Dar ne facem ca ploua. / Urata expresie!

    Ce sa, faci? / Ne rnai scapa si cate-o vorba mai asa, / Cand iubim. / Ori nu se vede?" (AlbiaoasA). Sau, invers, dupa un pasaj mai exaltat liric, aceste observatii" autocritice: De ce m-am ferit eu cel mai tare, / M-a ajuns. / lata ma si plin de patos, / Grecii ii scriau cu th?" (incrustatiI). Si inca, la fel de ironic: Lumea vrea proza si eu inaintez cu poezia" (LinisteA); Nu stiu daca e un titlu prea potrivit / Pentru un poem. / Crusta poezie de dragoste?" (CrustA); Oamenii, cand sunt fericiti, / Oare nu seamana cu niste zmei la troaca lor cu vise? / iti vine sa-i pupi pe bot / Si sa-i gadili pe burta cu piciorul, / Ca pe purcelusi, ca sa mai diminuam comparatia" (Sonete amestecatE); Vara sa n-ai pretentii de stil de la mine, / Nu pot lucra asupra cuvantului" (in-cropeala) etc.

Diminuarea comparatiei" are loc, de altfel, mai peste tot in aceste texte demitizante ce introduc motive literare, personaje, expresii nimbate de un anume prestigiu, in contexte violent prozaice; procedeu, altminteri, la indemana, utilizat de poet si in creatia anterioara. Iata cateva exemple: Sfantul Ioan Botezatorul in slip", Toti aproape ca merg pe valuri, inainte mergatori in serie"; Suntem niste revolutionari, / Avem si noi codul nostru. / E foarte frumoasa rochia de lana"; Oare camasa lui Nessus era cu fermoar?"; Modelul stilizat de pe fusta in trei culori, / Ma preocupa, vreau sa-i prind ritmul cosmic" etc, etc.

Extrema redundanta a textelor, locvacitatea personajului", jovialitatea lui munteana", cam monotona (Sorescu e, in Descantoteca, un Minulescu nu mai putin teatral, desi afiseaza o masca antitrubaduresca!

   ), face, in ultima analiza, din aceste secvente niste inscenari parodice ale iubirii conjugale autentice", simple", frumoase" etc. Poetul se complace in acest joc, nedistantandu-sc intotdeauna, si in suficienta masura, de kitschu liric pe care-1 construieste. De aici -- sentimentul amestecat cu care cititorul parcurge un mare numar de pagini, in ciuda avertismentului prezent, chiar in unul din primele poeme ale cartii (TertiP), ce vorbeste, evocand relatiile cuplului, despre jocul cei mai copilaresc". Acesta ar fi un joc De-a v-ati vatelea", un joc de-a jocul, o lume a lui ca si cum, pe care textele urmatoare o vor califica, dupa cum am vazut, drept spectacol al firescului existential. Deocamdata, noul joc e anuntat ironic, in acesti termeni: Nu stiu cum e, eu am inventat cuvantul, / Ti-1 fac cadou, / Tu da-i un continut, sensul major. / Demn de epoca noastra si hai sa-1 jucam. / Chiar daca nu-1 nimerim dintr o data / Dar va fi atat de frumos, / incat chiar si peste douazeci, treizeci de ani / Numai sa se pronunte AĞDe-a v-ati vateleaAğ / Si toata lumea sa tresara, / Sa vezi ochi sticlind / Si cineva sa rosteasca plin de regret: / Eh, alte vremuri pe atunci, domnule!

    / Mai exista poezie cat de cat, / Abia inventase Sorescu descantoteca, / Iar tinerii stiau sa se iubeasca al naibii de frumos".



Tot atat de al naibii de frumos" se desfasoara jocul iubirii comune si in Sarbatori itinerante, ca marturisita Descantoteca partea a doua, cartea a doua". Sarbatoarea dragostei poate aparea oricand si oriunde in perimetrul existentei, devine itineranta", se reia, se repeta in infinita disponibilitate afectiv-discursiva a cuplului, corespunzand reascultarii ben zilor" sau discurilor" precedente. Mai evidenta e, aici, doar structura dialogala a poemului, conceput ca suita de replici topite intr-un text comun de unde si senzatia mai puternica de inscenare. A sporit, parca, si incarcatura culturala" a sec ventelor, discursul liric integrand un mare numar de referinte livresti si atragand astfel atentia, inca o data, asupra caracterului accentuat metatextual al multora dintre poeme, in al caror program" ramane inscrisa, in continuare, critica" pana la parodiere a unor modalitati traditionale" de expresie.

Cursa dintre viata" si literatura" se angajeaza din nou; discursul e, iarasi, cu vointa impur", afectand neglijenta oralitatii, poticnirile, reluarile, verbozitatea diluata in intinse secvente de umplutura", insa situate pe fundalul conventiei literare cum se vede inca din prima piesa a cartii: Stai, ca viata o ia inaintea literaturii. / Ca pe un diamant veritabil, pierdut intr-o banita / Cu diamante de sticla (continui ideea inceputa) / Reluam? Dar ce spuneam? Ca nu stiu pe unde tot orbecai" etc. (Sybilla din CurnaE). Cel mai mare poem care sa scris in toate vremurile" va fi, astfel, in primul rand o suita de replici la marea, solemna Poezie, cu gesticulatia-i caracteristica: O senzatie proaspata si rece, / Ca o mana pe frunte AĞn-ar fi mai / Bine in buzunar? comparatia mi se pare uzataAğ, / Cum vrei tu" (Joc de garderoba). Programul desolemnizarii" e formulat, de altfel, direct, atunci cand, in toiul vorbariei sentimentale, se spune ca: Romantismul a labartat esentialul / Transformandu-1 in dantelarie, / incat trebuie sa tragem cu buretele si s-o luam de la zero" (Lingouri de plopI). Ca atare, tot ce aminteste formele si atitudinile poetice mostenite se cuvine deviat spre contexte mai realiste si mai obisnuite, cu beneficiul, desigur, al ironiei si umorului: Cand visez trebuie sa fiu incheiat la sireturi, / Ca voinicul din poveste (mutatis rnutandiS) j Ce se incalta cu trei perechi de talpi de fier / Pe care le facea ferfenita pana la destinatie" (Poveste moV). Este si cazul reveriei crepusculare romantice, citite ironic, sub semnul stereotipiei, al reproducerii in serie: Ia uita-te colo / Ce apus!

    Soarele scartaie de scrancioburi / De leaganele copilariei din noi, care se da huta. / Ce deosebire fata de apus nr. 20!

    / Alta tonalitate. A lucrat la el mai mult zeul" (Apus nr. 21). Sau, in Limpezire: Ah, racoarea padurii. / (ExclamatiE)".

La fel ca in Descantoteca, cenzura" discursului prin referinta literar-conventionala devine un soi de automatism, de tic, ce confera jocului liric nota comica, dincolo, chiar, de continutul ironic al unor versuri considerate in ele insele. Asemenea situatii se repeta, in diverse variante, aproape in fiecare poem. Iata cateva: Cu penita foarte subtire te-a caligrafiat firea / (Suna ca-n Shakespeare. Las sa sune ca nu-i raspunD)"; Ce zicea Petrarca in sonete / E valabil in parte, dar spus prea rimat"; Ai fost la un concert unde ti-au clantanit dintii / Serios, nu-i o metafora"; Ce alunecos e sapunul in baie [] Sa-1 cauti si eu sa apar din spuma ca Venera"; Asa ca mai bine anonimi si in pat / De-cat anonimi in trecutul indepartat. / Rimeaza? Un pic, din cauza ta / Fac concesii formelor fixe, / Formelor tale fixe" etc, etc. Literatura apare, aici, ca adevarata voce din off despre care vorbise poetul in Descantoteca, si care il obliga la o regie aparte a spectacolului autenticitatii". Acesta se va defini ca raspuns, ca reactie la conventia oricat de prestigioasa, printr-un transfer al temelor mari, nobile" etc. intr-un registru de excesiva familiaritate a-  un soi de travestire burlesca. Pe orizontul misterului feminin", poetul-personaj lanseaza, de exemplu, aceasta intrebare prozaica: De unde naiba acumulezi mister?" Extazul, transfigurarea mistica" prin iubire sunt victima unui frivol joc de cuvinte: Sa ma inalti la cerere (la cerere nu la ceR). / Frumos titlu de dragoste: "inaltarea la cerereAğ / Si cu atat mai potrivit, cu cat presupune si toate / Patimile respective, sa rutan, vanzari, cine" (inaltarea la cererE). Tot acolo, aceasta comparatie generata de un automatism verbal: Pot sa-ti co mentez puloverul, / Ca pe o tertina de Dante?" impreuna cu poetii avangardei, M. Sorescu crede si spune ca poezia e pretutindeni dar sugereaza acest lucru tot la modul ludic-ironic: Stii ca infinitul e pretutindeni? / Nu stiam. Pe cuvant de onoare. / Pe pervaz, in oglinda, in pat, Sub talpile tale infinit cu carul" (Indepartarea maluriloR). Sau, in acelasi sens: Haos in pat, / haos sub pat. / Si acum tu ameninti haosul cu papucii" (Ardem, etapA). La modul parodic, caricatural, poezia isi ia ca obiect faptul cel mai comun si banal, derizoriul, cotidianul prozaic. Iar spun vorba mea: ce bine e in baie" incepe un poem; iar altul, cu o exclamatie de acelasi calibru: Ce linistitor e sa cosi tivul". Si inca: Ce frumos iti mangai degetele de la piciorul drept / Cu talpa piciorului stang"

Se observa insa, in ultima instanta, ca o atare reabilitare a cotidianului este ea insasi de natura parodica, participand la ansamblul inscenarii ironice a firescului": Si cum stai tu cu fata in perna/ Si cu picioarele atarnand peste marginea patului / Cu papucii albastri ca cerul / o data macar sa fie si ei / Comparati cu cerul, saracii si asta datorita tie" (Ardem etapA).



Cautarea avangardista a planului primar" al trairii pare a fi devenit si ea o conventie literara printre altele. Coaserea tivului, evocata mai sus, da nastere acestui semnificativ autocomentariu ironic: Uite cum se intoarce poezia la sursa!

   " Iar divagatia pe teme shakespeareene (Hamlet, PoloniuS), transferata pe o scena de camin cultural, cu interpreti tarani, se incheie pe un ton frivol si trivial ca o noua trimitere ironica la conventia realista": Ei, cum vrei sa mai scriu? / imi placi cand faci gropite la subsuoara si la / Subsuoara piciorului / Scriu si asta? Da-i drumul rupem din mata, din realitate" (PlutA).

Frivola eliberare de dimensiunea problematizanta, reflexiva a poeziei (1.-a urma urmei, filosofia indiana in texte/A spus cam totul / Noi ar trebui sa ne luam grija noutatii, / Si sa ne giugiulim") se infatiseaza, astfel, sub semnul unui dublu joc cu conventia: unul, subliniat ironic, vizand depozitul de forme mostenite din traditia poetica; altul a- a- -- ca inscenare realista" a banalului si cotidianului domestic, imbracat in haina unei idile, a unui discurs amoros ce-si face din naturalete" propria conventie, in aceasta a doua perspectiva, postulatul autenticitatii ar putea trimite la Camil Petrescu (din Un luminis pentru KicsikeM) cu observatia, insa, ca pentru autorul celor doua descantoteci" secventele rupte din viata, din realitate", se transforma in tot atatea scene in care personajul principal e si regizor, si spectator: cand atras de placerea jocului, cand distantandu-se, ironic, de el. Apropierea de viata", intoarcerea la origini", la prospetimea necontrafacuta a poeziei erotice sunt exigente formulate in termenii unei familiaritati si oralitati suspecte, ce le demasca, de fapt, caracterul conventional de sloganuri rostite pe tonul ambiguu al ironistului: Cine sa inteleaga ca numai asa, racaita de artificii. / Poezia de dragoste se intoarce la origini? / Si o ia de la cap cu o vigoare noua / AĞMie-mi spui?Ağ Tie, la toata lumea. / Dar n-am cui"

Dar Descantoteca si Sarbatorile itinerante se inscriu in registrul jocului comic prin insasi structura lor de ansamblu, intemeiata pe o mecanica a redundantei, sugestiv definita, de altfel, in aceste versuri din poemul Necunoscuta: Inspiratia e un fel de programare. / Lucrezi ca un robot. / Dar trebuie sa fii bine programat. / Robotul meu s-a dedulcit pe datele tale, / iti prelucreaza mecanic existenta; dar cu cata sete iti transmite stirile exacte / Si ma conditioneaza in functie de problema". Relativul soc pe care-1 provoaca acest joc de-a autenticitatea vine, de fapt, dintr-un anume exces; poetul intarzie prea mult in meandrele discursului derizoriu al bavardajului" sau, menit sa bruieze traditia liricii erotice, si, pe de alta parte, nu-si mascheaza cu suficienta rigoare distanta fata de noua conventie propusa. in aceste doua carti, M. Sorescu se afla in situatia actorului de succes care, stiind ce place publicului sau, supraliciteaza uneori, concesiv, arsenalul comic de care dispune.



Un teatru mare cat satul"



Impresia, covarsitoare, pe care o lasa lectura celor trei carti din La Lilieci (1973, 1977, 1980)1 este de mare spectacol. Nu in sensul montarii unor decoruri somptuoase, al unei butaforii lirice cu care ne-a obisnuit o anume poezie traditionalista idealizanta (prelungita si in zilele noastre, dar imposibila la Marin SorescU), si nu numai in acela al inscenarii ironic comice a unor motive, deja indelung parodiate, ale diverselor samanatorisme" (asa cum normalul orizont de asteptare al cititorilor poetului ar fi ecrut-O). Daca spre lumea din La Lilieci putem privi ca la un teatru mare cat satul", este pentru ca auto rul preluand rolul povestitorului-taran (sau, mai exact, regasindu-si conditia originara taraneasca de care, cel putin in aparenta, se distantasE) si reinviind, ca atare, multiplele voci si roluri prin care colectivitatea rurala se exprima desfasoara un evantai cvasi-complet de situatii si scene" caracteristice, reconstituite ca intr-un muzeu viu al memoriei. Totul, in sat, se petrece, pe de alta parte, in vazul lumii, sub ochii unor spectatori" cotidieni ce judeca gestul, cuvantul, situatia existentiala ca pe un spectacol mai mult sau mai putin semnificativ, in functie de exigentele codului colectiv, iar acest caracter spectacular se accentueaza pe masura transmiterii orale a evenimentului catre un destinatar absent de la locul faptei", care-1 retraieste insa prin semnele deja selectate si ordonate de povestitor, avand, in plus, beneficiul desfatarii lingvistice oferite de naratorulinterpret. Acesta este, de fapt, statutul asumat de poet in tripticul La Lilieci. Povestindu-se pe sine, cel de la varsta copilariei si adolescentei, dar si colportand povestile" altora, el reface, printr-o (rE)identificare, forul roman" al satului natal ca scena pe care se perinda o comunitate pitoreasca, plina de vitalitate si imaginatie, in roluri si situatii dictate de ritmurile specifice lumii rurale balcanice" catre jumatatea secolului XX. in raport cu creatia anterioara a poetului, regula jocului" pare a se fi schimbat radical. Poezia se distanteaza de modurile confesive cunoscute, recurge masiv la epic si descriptiv, ori utilizeaza elemente ale reprezentarii dramatice. Autenticitatea" nu se mai defineste, aici, in functie de respingerea, mai mult sau mai putin explicita, a literaturii" si ironizatelor sale conventii, ci e cautata intr-un soi de fotografiere a evenimentului, in transcrierea bruta a faptelor, cu intentia unei substituiri; in locul poeziei care infrumuseteaza prin cum ar spune Cainii Petrescu a- a-  anemice avanturi de simboluri", ni se propune (si impunE) viata ca prezenta a realitatii imediate, cu cantitatea ei de materie netransfigurata, intamplatoare, neselectata, data asa cum e unei lecturi" ce trebuie sa i degajeze semnificatiile, eventuala poezie".

Astfel infatisat, programul acestui moment creator ar indica, intr-adevar, o intoarcere radicala, decisa, la mult-invocatul plan primar" al existentei; viata e lasata - s ar spune sa se rosteasca singura, reducand la minimum, sau chiar eliminand cu totul, vocea auctoriala. Nimic nu s-ar situa, astfel, mai departe de perspectiva ludicului decat o asemenea atitudine neutra, de un realism" radical. Tehnica documentarului si obiectivitatii absolute", despre care s-a vorbit pe drept cuvant1 pare a inchide orice cale spre joc, cu atat mai mult cu cat elementul livresc, poetic etc, caruia sa i se contrapuna, servind stiutelor, sclipitoare arabescuri ale inteligentei", este ca si absent.

Si totusi, sentimentul participarii la un joc aici, in intelesul teatral al cuvantului, al acelui mimicry din clasificarea lui Roger Caillois este, la lectura, extrem, de persistent. Acest documentar", cu toata obiectivitatea" lui, este, de fapt, in mare masura, o masca stilistica, un apel la conventia oralitatii taranesti (asa cum, la alti poeti, conventia putea fi, bunaoara, a iconografiei naive, popularE). Retrairea, rememorarea, interpretarea" faptelor originare se realizeaza in limbajul reconstituit al momentului si locului experientei spatiu si evenimente cu contururi bine trasate , avand culoarea specifica a Sudului romanesc, in intelesul sau cel mai general, jocul teatral caracteristic pentru La Lilieci ar defini, asadar, cum spuneam mai sus, adoptarea de catre poet a ipostazei de povestitor-taran, apartinand unei colectivitati pe care o observa, o comenteaza, o comunica in calitatea sa de martor-spectator, cu o nedisimulata placere si cu o verva tipica meridionalului. El e, mai intotdeauna, in situatia privitorilor din Lumea alba: ochii tuturor sant pe drum: / Cine mai trece la deal, la vale?"; ori a lumii" din alt poem, care radea pe prispa, cu coatele pe pridvor, parc-ar fi / Stat in balcon la un teatru mare, cat satul" {La strigaT).

Acesta e vazut, de altfel, ca un univers suficient siesi, strict delimitat, condus dupa legi aparte: Satul e inchis ca o cetate. / Totul se afla inauntru. Cand vine de la camp, / Omul parca trage scara potecii dupa el. / Ce se petrece in afara e din alt taram, / Unde ajungi calare pe pajura, / Ori scoborandu-te printr-o fantana parasita. / Forul roman e capul podului varuit / Ori poiana cu iarba verde" (A trimis vorba, II). Satul-cctate e, asadar, si un for, si o scena pentru jocul lumii"; caci, fiind un cosmo

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.






Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2020 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.