n. 7 oct. 1935, Timisoara.
Critic si teoretician literar, prozator.
Fiul prof. Simion Ciocarlie si al Corneliei (n. Bacila), invatatoare.
Studii primare, liceale in orasul natal; licentiat (1958) al Facultatii de Filologie a Univ. Bucuresti, sectia lb. si literatura franceza.
Prof. de liceu (1958-59), muzeograf la Muzeul Banatului (1959-63), asistent univ. la Institutul Pedagogic din Timisoara (1963-67), lector (1970), conf. (1981) si prof. la Univ. din Timisoara. Dr. in filologie franceza (1975). Bursier la Ecole Pratique des Hautes Etudes din Paris (1972-73). Lector de lb. si literatura romana la Univ. din Bordeaux, Franta (1990-1994). Debuteaza in Orizont si in Analele Univ. din Timisoara (1966). Debut editorial cu voi. Realism si devenire poetica in literatura franceza, foarte bine primit de catre critica (1974; Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor). Eseist remarcabil, preocupat cu precadere de literatura universala, continua cu Negru pe alb (1979; Premiul Uniunii Scriitorilor), Mari corespondente (1981) si Eseuri critice (1983). inainte de a fi definitiv fixat intr-o formula, surprinde lumea literara publicand doua spectaculoase voi. in proza. Un Burgtheater provincial (1984) si Clopotul scufundat (1988), transcrieri romanesti de sorginte autobiografica, proiectate pe ecranul mai vast al unui mit regional. Autoreflexivitatea domina si perioada de dupa 1990, marcata prin trei voi. fragmentare, de jurnal: Fragmente despre vid (1992),
Paradisul provizoriu. Jurnal despre indiferenta (1993) si Viata in paranteza (Jurnal 1965-1977), din 1995, distins cu Premiul pentru literatura al Fundatiei Soros "Pentru o Societate Deschisa". Autor bipolar, CIOCARLIE s-a distins superlativ in eseistica respectiv in proza, vectorii ce unesc cele doua taramuri fiind universalismul, stilul elegant, melancolic, autodi-zolvant, si tandretea ironiei, luand in vizor, cu precadere, propriul orgoliu. Sintetic: CIOCARLIE e, prin scris si prin prezentele sale publice, un pregnant profesionist al modestiei.
C. este, in sens cioranian, cel mai important scriitor "marginal" al literaturii romane actuale. Cioran definea marginalitatea, in sens metafizic, intr-o convorbire cu Helga Perz, ca pe o stare de serenitate in care omul devine constient de faptul ca nu mai e captivul unui sens. Sensul inseamna centralitate, scop, incrancenare, vointa; dimpotriva, marginalitatea e, intr-o descendenta vag niet-zscheana, pe care CIOCARLIE o va invoca in Fragment despre vid, lejeritate, dizolvare a imperativului in seninatate: "Pentru mine, viitorul este exclusiv sub toate aspectele , doar trecutul este cu adevarat real: o alta lume. Traiesc, de fapt, atemporal, dar traiesc - metafizic vorbind, si nu istoric -ca un om la stramtoare. Nu exista pentru mine nici o perspectiva, caci n-are nici un sens ca ceva sa aiba o perspectiva. Traiesc deci intr-un fel de prezent vesnic, fara rost, si nu sunt nefericit ca nu am nici un tel. Oamenii trebuie sa se obisnuiasca sa traiasca fara tel, si asta nu e atat de simplu cum se crede" (Cioran, Siiddeutsche Zeitung, oct. 1978). "Des-telenirea" cioraniana sintetizeaza, am putea spune, programul existential al lui C: prin volumele sale de eseuri, el s-a imaginat ca singuratate "stramtorata", intr-un spatiu cultural strain, cel francez cu precadere; cele doua carti de proza definesc, in dezacord cu autohtonismul aglutinam care domina timpurile in care au fost ele scrise, mitul personal al unei apartenente la Mitteleuropa prin proiectia fabuloasa a unui Banat imperial, realizata cu mult timp inainte ca granitele Romaniei sa se deschida si ca literatura romana sa descopere drogul apartenentei la Europa, opus fervorii levantine dedicate exaltarii Bucurestilor; in fine, Fragmentele despre vid si densul jurnal "despre indiferenta" (acesta din urma in prelungirea cronologica a unuia mai putin spectaculos, publicat ulterior sub titlul Viata in paranteza, ce trebuie citit neaparat impreuna cu masivul Jurnal, dedicat aceleiasi perioade, al lui
Mircea Zaciu) sunt scrise intr-un moment de exacerbare colectiva voli-tiv-dezordonata, in care nu exista roman care sa nu faureasca planuri in exces, unii avand chiar nesabuinta de a le si transpune in realitate. Programatic, acest traseu literar afirma o fantasma retractila, aglutinanta: "Ca loc de tranzitie intre vid si haos, indiferenta preface intr-adevar nimicul in ceva, dar prin materia elementara ce cade din haos in indiferenta germineaza si o substanta putreda densa" (Paradisul derizoriu). "Caracterele indiferentei" fusesera definite in acelasi loc, cu doua pagini mai inainte: "entropicul, staticul, lipsa de energie, pastosul, caldutul, neutralitatea, omogenul, nediferentierea, amestecul, vascosul." Citindu-1 pe Jean-Pierre Richard, eseistul identifica atmosfera indiferentierii in aspiratia -foarte frecventa in tematism - de unire cu maternitatea plasmuitoare: "Indiferenta este adapost matricial, loc de unire cu mama"; ca experienta critica, tematismul, spre care se indreapta de fiecare data atentia eseistului, descrie procesul dez-individualei masculine, reluarea legaturii cu fluxul pulsatil matern: "tematismul repeta, adica aglutineaza, creeaza un mediu interpretativ omogen." Subtilitatea arhetipala a perspectivei e explicata cu cateva pasaje mai departe, unde CIOCARLIE denunta apetenta lui partiala pentru "chemarea materna" pe care o exprima tematismul: "Cat despre mine, am atractie integrala spre tematism, dar, poate pentru ca elementul din mine e sarac in substanta materna, nu sunt in stare decat rar sa incalzesc materia lexicala." (Toate citatele sunt preluate din Paradisul provizoriu.) Citit atent, pasajul ultim reda experienta fundamentala a scrisului lui C, cu conditia sa nu o restrangem exclusiv la domeniul criticii si eseisticii literare, ci s-o extindem asupra intregii opere. Indiferenta devine, astfel, numele unei stari de individu-atie avortata, cum ar numi-o psihanaliza; sigla generica a intervalului existential in care masculinul nu atinge punctul maxim al realizarii de sine, tras inapoi fiind de inertia vascoasa a maternului, a femininului din sine, de care, intr-un puseu iluzoriu, incercase sa se desprinda. Daca parcurgem cartile lui CIOCARLIE pornind de la o asemenea perspectiva de lucru, coerenta de profunzime iese imediat in evidenta: in intreaga sa opera, fenomenele, lucrurile, fiintele sunt impartite in doua grupe distincte, feminine si masculine, cele dintai fiind puternice, pregnante, in detrimentul substantei masculine, care apare intotdeauna ca inertiala, ezitanta, namoloasa, nevolitiva. "Am inteles creatia din indiferenta - scrie CIOCARLIE in Paradisul provizoriu - ca pe o gestatie de natura exclusiv feminina."
Mai tarziu, in Clopotul scufundat, pasaje intregi vor fi dedicate inertialului masculin din ascendenta genetica a autorului: "Amandoi, si tata si eu, afazici. Nu gasim cuvantul El, retragandu-se in camera capitonata descopera lumea. Eu, ferindu-ma de dezordine, o fabric scriind." In alta parte, CIOCARLIE insista pe natura dilematica a regresiei, voluptatea revenirii in pantecele matern fiind echivalata cu teama pricinuita de repetarea unei "nereusiri" in nastere: "Am nostalgia intoarcerii in pantecele mamei nu pentru ca acolo mi-a fost bine, ci tocmai ca nu mi-a fost. Simt nevoia unei gestatii bune, calduroase, in urma careia sa ma nasc intr-adevar, pana la capat, nu bolborosit." (Clopotul scufundat). Fantasma de baza a acestei literaturi (cu trimiteri spre tematisti, dar si spre Kafka, model care il inspaimanta pe C, neincetand vreodata sa il fascineze) e placentarul; "Frica e, poate, mai mare la naturile placentare. Suntem ca niste cetati fortificate si deodata descoperim deschideri pe unde s-a patruns prin intarituri. Nu de omul din fata ne temem si nu reputatia vrem sa ne-o ferim, cat ne ingrozeste contactul cu lumea haotica de dincolo de conventii." (ibid.) Prin reflex logic, ne-am putea imagina ca edificarea de sine ca scriitor ar putea avea, in economia existentiala a lui C, rolul catharctic al izbavirii: scriitorul are privilegiul de a lucra din imaginatie, putand construi un univers masculin invers, opus determinismelor sale biografice. Dimpotriva, efortul e contrar, confirmand faptul ca "placentarul" are, dincolo de rolul de a proteja fiinta, o functie de voluptate; scriitorul e cel ce persista in vag, dramatizandu-1: "Ce anume inteleg prin a fi scriitor? Ceva difuz. Mai ales originea dorintei." (ibid.) Consecinta e abandonul imaginatiei, obligatia, ferm respectata, de a descrie doar realul, "determinarea vietii de imprejurari". Sub aspect tehnic, un asemenea realism infinitezimal are ca dimensiune obligatorie - trecutul, si, ca perimetru social - familia; doar ea este "concreta", verificabila prin documente scoase de prin sertare, reinviata prin istoria orala a membrilor ei aflati inca in viata. "Mi se pare din nou - scrie autorul - ca toata viata s-a petrecut inainte de mine si am sentimentul straniu de a fi exilat dintr-un spatiu intim in care nu pot sa patrund. Starea de inconsistenta." Drama genealogica din Clopotul scufundat are, in centrul ei, fantasme specifice reab-sorbtiei in magma originara, feminina. Tatal protagonistului, de pilda, manifesta o "oroare fascinata de serpi", vanzoleala gorgonica trimitand - se stie din simbologie -spre forta magica, legatoare a vaginului: "Vedeam serpi subtiri in baltile de pe mal Tata nu putea sa-i priveasca nici mai tarziu, la televizor. intorcea capul si ne cerea sa-i spunem daca mai sunt." Barbatii volumului sau ..zaluzi", nebunatici, sau satumieni minori, in registre bine dozate, provinciale: "Tata a avut o dragoste si o ambitie. Amandoua i s-au frant." De partea cealalta, femeile sunt aprige, intelepte, puternice. Dihotomia tipologica explica, in analogie indepartata cu Casa Budden-brook a lui Thomas Mann, constitutia firava, debila a naratorului, lujer familial crepuscular, devitalizat, in care se scurge intreg nectarul diluat al spitei: "Reajung de fiecare data in acelasi loc. Energia. Masura ei Lipsa lui de energie la toate inaltimile. Qm fara calitati. Sansa lui iluzorie: a-si reduce existenta la expresia cea mai simpla." Efigia complexului e amoeba; pe de alta parte, psi-hanalizarea complexului evoca dualismul izomorf al maternitatii, impartit intre o materie care "sufoca", si o identitate care, desi ar trebui sa protejeze, inspaimanta: "Din adolescenta, nopti cand ma sufoc. intepenit, incerc cu disperare sa ma desfac si simt o primejdie iminenta. Ceva ingrozitor, ce se apropie. Multi ani primejdia a ramas obscura; in ultimul moment reuseam sa ma trezesc.
Mi-am spus ca este moartea. Pana cand intr-o noapte s-a facut in camera o lumina insuportabila si, de alaturi, acel ceva se apropia. S-a deschis usa si a intrat M-am trezit." Publicat cu patru ani mai devreme, Un Burgtheater provincial reconstituie din cronici, ziare, jurnale si documente de epoca geologia sociourbana a Banatului mediu, multicultural, in care izvoraste firicelul de apa, devenit ulterior suvoi, al familiei Ciocarlie. Imaginarul, liber in Clopotul scufundat, e strunit aici prin exigenta stricta a constructiei, ce aminteste de tehnica colajului de fragmente din proza lui
Radu Petrescu si a grupului de la Targoviste: autorul intervine doar pentru a ordona documentele, fara intruziuni epice in text, lasandu-i materialului intreaga forta a expresivitatii involuntare. Ceea ce rezulta, citindu-se cu neobosit interes, e cronica bonom-neutra a unei deveniri burgheze, relatata prin juxtapunere de texte, cu surpriza mereu proaspata a unei clepsidre capabile sa redea, la orice miscare noua, o dio-rama de epoca. Reproducem, aici, doar doua exemple. in primul dintre ele, un ziarist admonesteaza onctuos un cititor distrat, care trimisese redactiei o coala de hartie alba, nescrisa: "Ne ai trimis o cola de hartia curata si gola; pr6 mult presupui daca credi ca ai sa trimiti numai hartia nescrisa si noi vom ghici ce vrei Dta." In al doilea, o alpinista de ocazie e tinuta din scurt cu tandrete paterna: "Picu tatei, am primit acum scrisoarea ta cu ascensiunile si cu haimanlacul si imi pare rau ca nu esti aproape ca sa-ti dau eu tie Jungfrau. Picule, ti-am spus fara oboseala si mai ales fara ascensiuni cum esti tu anemica iti pot face rau. As dori sa-mi trimiteti o nota ce ati tocat pana acum, lei, dolari, franci, sa vad ce va poate capul." "Expresivitatea involuntara" (dupa cum o numeste E. Negriei) devine, astfel, substanta epica: istoria se scrie pe sine, obiectiv, imprevizibil, fabulos, independent de subiectivitatea dominanta pe care ar introduce-o, intr-un asemenea context, un scriitor cu constiinta "auctoriala".
De altfel, autogeneza epica a istoriei e una dintre fascinatiile dintotdeauna ale lui C, impartasita, de altfel, si de catre "grupul de la Targoviste"; ecuatia tehnica spune, pe scurt, ca progresul in timp al scrisului echivaleaza cu procesul relativizarii ideii de autor. La mijloc e conceptul de autenticitate, si traseul pe care-1 parcurge acesta de la
Camil Petrescu la C: in primul caz, ea e o functie activa, construita cu vointa literara; in al doilea; e pasiva, determinare traita, suportata. in Epilogul la Un Burgthe-ater provincial, un interlocutor epistolar, in spatele caruia il banuim pe
R. Petrescu, subliniaza pertinent diferenta: "Relatia cu scrisul e foarte complicata, ades periculoasa. Gandul Dumneavoastra despre cartea de care mi-ati scris va situeaza in alt plan decat acela unde s-a gasit Camil Petrescu, intrucat totusi memoriile si scrisorile din
Patul lui Procust nu sunt documente reale, ci confectionate. Punctul acesta in care va despartiti cred ca va trebui gandit foarte mult de cititor, daca acela va vrea sa simta si timpul ce desparte cartea Dumneavoastra de aeea a lui CP, si puntea ce le leaga." Scrutand critic si alte registre acreditate, mai consemnam ca sereni-tatea obosita a tonului leaga proza lui CIOCARLIE de Omul fara insusiri al lui Musil, sintagma cu care mai ales autobiograficul din Clopotul scufundat are certe afinitati. Viata genereaza prin ea insasi monotonie, convertita in existentialul pe care literatura il prelungeste, il confirma; e cercul inchis (voluptate chiar!), din care scrisul lui CIOCARLIE nu intentioneaza a se desprinde: "monotonia cresterii si recaderii vesnic reluate, de orice fel, de la mersul unei vieti la acela al unei culturi - scrie el spre finalul Clopotului scufundat - imi da un sentiment de pace si impacare. E reveria rousseauista pe marginea unui lac; micul, la urma urmei, val al vietii urca si coboara clipocind. Ma cuprinde o liniste si un somn. Ce-mi este greu sa suport, in propria mea existenta, e oboseala acestei continue miscari." O analogie partiala, dar plauzibila din punct de vedere metodologic, permite si o alta contextualizare, planul de referinta constituindu-1 de data aceasta mutatia perspectivica pe care o inregistreaza proza romaneasca in saltul tipologic de la generatia 70 la generatia 80. Astfel, desi foloseste alte mijloace de constructie. Un Burgtheater provincial se apropie de modelul "provinciei imaginare", utopice din proza generatiei 70, pe cand Clopotul scufundat marcheaza afinitati cu autoreflexivi-tatea textuala a reprezentantilor generatiei 80; un studiu sintetic cuprinzator nu va putea ocoli o asemenea raportare.
Critica literara practicata in patru volume de catre CIOCARLIE se inscrie, firesc, intr-un registru diferit: eseu academic erudit, bine articulat, caligrafiat cu disciplina elegantei. Cititorul care gandeste global scrisul lui CIOCARLIE nu-si va reprima insa ispita lecturii retroactive de adancime, luand ca perspectiva de referinta universul spiritual si uman al romanelor, pe care volumele de critica le preced in timp; in acest fel, scrisul critic ca atare, si mai ales libertatea intrinseca pe care o ingaduie eseul pot fi interpretate ca procesul subtil de proiectare pe un ecran cultural a unor obsesii personale specifice. Metodologia trimite, de regula, spre "lectura fericita" a tematistilor, a caror preocupare pentru suportul material al imaginii e foarte gustat de catre CIOCARLIE Astfel, in Rosu si negru de Stendhal, CIOCARLIE e atras de "nesfarsita oboseala a personajelor" (Realism si devenire poetica); Zola, naturalistul, citat cu pasaje somptuoase, apare, suprinzator, dar plauzibil, ca un "simbolist ratat" (ibid.); la Flaubert, criticul lauda "autoironia bonoma, expresie a impacarii vremelnice cu sine" (Mari corespondente), si exemplele abunda. Pornind de la Balzac, in acelasi volum, criticul ridicand pret de cateva clipe privirea din albul paginii, nu pregeta sa se rosteasca pe sine; "Cred - mai intai - ca in ceea ce priveste tragismul destinului marilor artisti in parte ne inselam. Daca exista suferinta care, intr-adevar, nu ingaduie decat respect si compasiune, ea nu este aceea indurata de creatori. Oricat de mult s-ar fi framantat, oricat de mult s-ar fi chinuit, masura bucuriei va fi fost intotdeauna mai mare in viata unui artist, caci bucuria este insasi substanta creatiei. De aceea, adevarata suferinta, cea cutremuratoare, cea de nesuportat, este suferinta omului sensibil, insa lipsit de insusirea, ori mijloacele, de a se exprima." Pasajul trimite, in timp, la alte doua, din Clopotul scufundat, relationate aici, din ratiuni tehnice, in ordinea inversa a paginarii lor in volum: "Literatura, cum o concep, e un mediu protector Peste oboseala, nepasare, chiar seninatate si anumita blandete, peste refuzul de a ma incrancena, totusi incrancenarea de a da importanta literaturii. Pierzand aceasta incerta incredere, probabil, oboseala mi s-ar inacri." Negru pe alb, volumul de critica cel mai articulat din cele patru, deconstruieste, prin eseuri succesive, aura simbolului romantic, pentru a ajunge la motivul "vietii ca text", obsesiv pentru modernism, in pagini substantiale dedicate lui E. T. A. Hoffmann, Lautr6amont, Mallarme Kafka etc. Cheia demonstratiei - care anunta planul constructiv al viitoarelor volume de proza - e teza interpretarii "textului" ca "anti-literatura": textul, prin exigenta autenticitatii, se orienteaza impotriva conventiei literare, deconstruind prezumtia acesteia de a substitui realul prin intermediul iluziei: "textul sfasie urzeala literara, el este urmare unor rupturi. Textul nu reflecta sens, ca oglinda, nu poarta sens, ca un recipient, ci prolifereaza sens pe masura fabricarii sale."
OPERA
Realism si devenire poetica in literatura franceza, Timisoara, 1974; Negru si alb. De la simbolul romantic la textul modern, Bucuresti, 1979; Mari corespondente, Bucuresti, 1981; Eseuri critice, Timisoara, 1983; Un Burgtheater provincial, Bucuresti, 1984; Clopotul scufundat, roman, Bucuresti, 1988; Fragmente despre vid. Bucuresti, 1992; Paradisul derizoriu. Jurnal despre indiferenta, Bucuresti, 1993; Viata in paranteza (Jurnal 1965-1977), Timisoara, 1995; Cap si pajura. Bucuresti, 1997; Trei intr-o galera. Jurnal de lasare la vatra, Cluj-Napoca, 1998; Caietele lui Cioran, Craiova, 1999.
REFERINTE CRITICE
N. Manolescu, in Romania li-
terara, nr. 51, 1974; Val. Panaitescu, in Convorbiri literare, nr. 2, 1975; Al. Calinescu, Perspective critice, 1978; Marcel Pop-Cornis, in Orizont, nr. 37, 1980;
S. Foarta, in Orizont, nr. 32, 1981; M. D. Gheorghiu, in Convorbiri literare, nr. 10, 1981;
E. Simion, in Romania literara, nr. 3, 1982; M. Coman, in Viata Romaneasca, nr. 1, 1982; N. Manolescu, in Steaua, nr. 2, 1982; idem, in Romania literara, nr. 15, 1983; M. D. Gheorghiu, Reflexe conditionate, 1983;
M. Mihaies, in Orizont, nr. 17, 1983;
A. Marino, in Tribuna, nr. 23 , 1983; Gh.
Gri-gurcu, Intre critici, 1983;
M. Papahagi, in Tribuna, nr. 5, 1985;
M. Mincu, in Amfiteatru, nr. 8, 1985; Al. Calinescu, Biblioteci; M. Papahagi, in Tribuna, nr. 30, 1988; I. Holban, Literatura subiectiva, I, 1989;
L. Raicu, in Orizont, nr. 10, 1995;
M. Zaciu, ibidem; V. Popovici, ibi-dem;
I. Pop, in Vatra, nr. 3, 1996; Al. Cistelecan, in Vatra, nr. 1, 1997; idem, ibidem, nr. 6, 1998;
G. Dimisianu, in Romania literara, nr. 5, 1998; Gh. Grigur-cu, in Viata Romaneasca, nr. 9-10, 1998; idem, in Romania literara, nr. 16; 46, 1999; V. Baghiu,
I. Boldea, Nico-leta Salcudeanu, Ruxandra Ivancescu, in Vatra, nr. 2, 1999.
