Emil CIORAN

Cind mintea ti se ndreapta inspre Dumnezeu, de lume te mai leaga doar dorinta de a nu mai fi in ea.

Senzatia de batrinete eterna: a purta timpul in spate de la intiia lui clipa Omul sta drept numai pentru a si ascunde lui insusi cit este de girbovit inlauntru.
Plictiseala: a nu mai avea cumpat in timp.

Inima e locul in care noaptea se ntilneste cu dorinta de a muri, spre a se intrece n nesfirsire

Nici marile, nici cerul, nici Dumnezeu si nici lumea toata nu sint un univers. Numai irealitatea muzicii

Uitarea tamaduieste pe toti, afara de acei ce au constiinta constiintei lor, fenomen de luciditate care te asaza paralel spiritului, intr o ultima dedublare.

In marea divina, arhipelagul uman nu mai asteapta decit fluxul fatal care sa l inece.
Prin orgoliu esti legat peninsular de Dumnezeu; ii apartii si nu i apartii. Ai vrea sa fugi din El, desi esti parte a Lui.
Elementele unei geografii ceresti

Un singur lucru dureros exista in tristete: imposibilitatea de a fi superficial.

A fi mai "lenes" ca un sfint

Patima muririi rasare din tot ce n ai iubit si creste cu tot ce iubesti, incit se prelungeste cu aceeasi caldura in gindurile vrajmase, ca si n cele placute vietii. Ea te cuprinde n plina strada, in zori, in dupa amieze si n nopti, treaz sau atipit, intre oameni si departe de ei, in sperante si in absenta lor. Fiorurile ei - asemenea unei ascetice imbratisari - te topesc launtric intr un extaz neimplinit, ascultind murmurul zadarnic al ondulatiilor singelui si soaptele nostalgice ale anotimpurilor interioare.
Si de mi as stoarce din suflet o icoana a Raiului, ea ar destainui o lume in care florile se nchid si se deschid in dorinta de a muri. Si n care as fi smerit gradinar al agoniei lor.

Sint fiinte pe care le traim atit de intens in noi, incit existenta lor exterioara devine superflua si reintilnirea lor o penibila surpriza. A vietui este o indecenta din partea celui adorat. El trebuie sa ispaseasca irevocabil greul pe care altul l a luat, traindu l. Asa se explica de ce nu exista ratati mai mari decit eroii virtuali si femeile adorate. Caci prin moarte nu devin mai mult cei ce iubesc, ci cei iubiti.

Faptul de a fi om este atit de important si atit de nul, incit nu poate fi suportat decit prin imensa nemingiiere inchisa in aceasta hotarire. Sa respiri in sentimentul ca i mai revelator a fi om decit Dumnezeu, ca i dureros de semnificativ acest fiind si nefiind al soartei omenesti, si totusi sa te zdrobeasca marginile vizibile ale unei drame aparent incomensurabile!
De ce ratacirea umana e mai sfisietoare decit cea divina? De ce Dumnezeu pare a avea toate actele in regula si omul, nici unul? Nu fiindca acesta din urma, fiind un golan intre pamint si cer, risca si sufera mai mult decit Cel asezat in confortul Absolutului?

Ce sa mai cauti printre muritori, cind tu cinti din orga si ei din fluier?

Flautul imi poarta parerile de rau spre toate femeile pe care le am nascocit in banuiala nostalgica a altor lumi. Si tot el imi descopera o existenta ce se sfarma de toate clipele

Are cineva dreptul sa si asculte pina la capat inginarile soaptelor launtrice?
Cind ne apropiem de ultimele noastre voci este ca o autodistrugere in cer, o stare de sfintenie.

As vrea sa mor, dar de atita moarte nu mai am loc.
Intr un univers in flacari, intunericul ar recurge la adapostul sigur al inimii.

Cind abuzezi de tinerete, din om te pomenesti poet. - Cum poti sa nu fii nici unul, nici altul? - Vorbind in proza despre moarte.

Surprins in plina zi de groaza delicioasa a ametelii, cui sa i o atribui: stomacului ori cerului? Sau anemiei, asezata intre ele, la mijlocul de drum al deficientelor?
Esti trist cind nu mai ai distanta de singele tau; din lipsurile lui emana parfumul metafizic al Nimicului.
Greutatea unui adevar se masoara exclusiv dupa suferinta pe care o ascunde. Cit ai patimit pentru o idee este singurul criteriu al vitalitatii ei.
"Valorile" traiesc prin chinul din care s au nascut; acesta odata epuizat, ele isi pierd eficienta, transformindu se in forme goale, in obiecte de studiu, miscindu se in prezent ca trecut. Ce nu mai e suferinta devine iremediabil istorie. Astfel se dovedeste, inca o data, ca viata nu si atinge actualitatea ei suprema decit in durere.

Orizontul funebru al culorilor, al sunetelor si al gindurilor ne scalda intr un infinit zilnic. In lumina lui solemna, plina de un sfirsit vast, orice am face la suprafata noastra se adinceste intr o gravitate incurabila, intr atit ca si clipitul din ochi devine un reflex al Absolutului. Si nu noi ne deschidem privirile spre lume, ci ea se deschide in privirile noastre.

Nostalgia mortii ridica intreg universul la rangul muzicii.

Isus a fost prea putin poet ca sa cunoasca voluptatea mortii. Exista insa preludii de orga care ne arata ca Dumnezeu nu i asa de strain de ea precum eram inclinati a crede; si fugi care nu talmacesc decit graba acelei voluptati.
Sint muzicieni - ca Chopin - care n au legaturi cu moartea decit prin melancolie. Dar cind te afli inlauntrul ei, mai ai nevoie de vreo mijlocire? Atunci melancolia e mai repede sentimentul ce ni l inspira moartea pentru a ne lega de viata prin regrete

Prestigiul de mister delicat al Orientului deriva din adincirea in doua lucruri la care noi participam doar literar: florile si renuntarea.
Europenii n au importat numai seminte pentru aceasta lume, ci si pentru cealalta.

Nimic nu este mai putin francez ca feeria. Un popor inteligent, ironic si lucid si care nu si permite sa confunde viata cu paradisul, nici atunci cind o cere uzul legitim al amagirii.
Feeria e cea mai mingiietoare solutie impotriva pacatului. Popoarele nordice n au inventat o oare pentru a scapa de gustul amar al acestuia? Si nu e feeria o forma de utopie cu elemente religioase, dar impotriva religiei? (- paradox definind orice utopiE).
Traducind in aproximatiile imanentei o nostalgie a paradisului, feeria nu poate fi gustata de cei ce nu cunosc aceasta nostalgie.

In clipele n care ochii se atintesc subit si violent spre cer, toate stincile muntilor nu i ar putea zdrobi

Este atita onomatopee in Wagner! Natura fiind inima.

Marea rasfringe mai repede lenevia noastra decit cerul. Ce placut ne lasam lingusiti de intinderile ei!
Nimic nu i mai penibil unui om harnic decit infinitul. Unui lenes e singura mingiiere.
Daca lumea ar avea margini, cum m as consola ca n am fost primar?

Introspectiile sint exercitii provizorii la un necrolog.

"Inima" devine simbol pentru univers in mistica si in nefericire. Frecventa ei in vocabularul cuiva indica pina unde acea fiinta se poate dispensa de lume. Cind totul te raneste, insingerarile iau locul acelui tot. Si astfel, ranile inimii inlocuiesc cerul si pamintul.

Singuratatea te transforma intr un Cristofor Columb navigind spre continentul propriei inimi.
Cite catarge nu ti cresc in singe, cind de lume te leaga numai marile! Pe fiecare clipa m as imbarca spre apusurile Timpului.

Un zimbet inepuizabil, pe spatiul unei lacrimi

Lenevia mi se urca pina la cer. Si petrec o vacanta eterna in adapostul pleoapei divine
Oare Dumnezeu face cit Marea? De ce, cind sint batut de valuri, teologia mi se pare o stiinta a aparentelor?
Marea - vasta enciclopedie a nimicirii - e mai cuprinzatoare decit cerul - biet manual de Absolut.

Gindurile periculoase sint precedate de o slabiciune fizica. Discretia corpului in fata a tot ce i nelume.

Filozofia neavind organ pentru frumusetile mortii, am luat o cu totii inspre poezie
Dumnezeu n a avut nevoie sa ne trimita calai, sint doar atitea nopti fara lacrimi In zorile vietii tremura umbrele mortii. Nu i lumina o halucinatie a noptii?

Intre mine si oameni se interpun marile in care m am scufundat prin gind. Tot asa, intre mine si Dumnezeu, cerurile sub care n am murit.

Este atita risipa de suflet in parfumuri, incit florile par nerabdatoare de a si da duhul in Paradis. Si cind oamenii vor pierde icoana acestuia, il vor reconstitui atipind in inima unui parfum sau potolindu si simturile intr o privire marita de melancolie.
Dupa ce Adam a distrus rosturile fericirii, Raiul s a pitulat in ochii Evei.

Tot ce nu izvoraste din prospetimea mihnirii e de mina a doua. Cine stie daca nu ne gindim la moarte ca sa salvam onoarea vietii!

In secolul al XVIII lea francez nu s a spus nici o banalitate. Franta a considerat de altfel totdeauna prostia ca un viciu, lipsa de spirit ca o imoralitate. O tara in care nu poti crede in ceva decit nihilist Saloanele au fost gradini de indoieli. Si femeile, bolnave de desteptaciune, suspinind in saruturi sceptice Cine va intelege paradoxul acestui popor care, abuzind de luciditate, nu s a saturat de dragoste? Ce cai va fi descoperit el inspre erotica, din desertul amaraciunii si al logicii? Si ce l o fi minat, nativ, spre lipsa de naivitate? In Franta existat a vreodata vreun copil?

In muzica, francezii n au creat mare lucru, fiindca au iubit prea mult perfectiunea in lume. Si apoi, inteligenta e ruina infinitului si deci a muzicii
Sint priviri menite parca sa ne consoleze de toate melodiile pe care nu le am auzit

Cind vrei sa te reintorci in Dumnezeu, ingheata lumina dintre tine si el. Omul sufera de o primavara a intunericului.

In tristete, totul devine suflet.

Cerul, trecind in inserari de la albastru la cenusiu, ilustreaza in mare doliul incomplet al mintii.
Nebunia i un gust cenusiu al ratiunii.

Pentru a fi fericit de singuratate, iti trebuie preocuparea constanta a unei obsesii sau a unei boli. Dar in simturile marite n vid de plictiseala si in spiritul golit de lume, izolarea devine apasatoare si searbada - si zilele par absurde ca un sicriu spinzurat de un cires inflorit.

Plictiseala e senzatia bolnavicios de clara a timpului ce te asteapta, in care trebuie sa traiesti si cu care n ai ce sa faci.
Incerci zadarnic sa te inseli, dar soarele l intinde, noaptea l ingroasa, si creste, creste ca un untdelemn ce zgiriie pe luciul temerii tale.
De unde au clipele atita greutate? Cum de nu adorm ele in vecinatatea oboselii noastre? Si omului, cind ii va rapi Dumnezeu timpul?

De ai fost o singura data trist fara motiv, ai fost toata viata fara sa o stii.

Curios cum cautam sa uitam prin dragoste ceea ce nu putem prin toate albastrurile cerului si toate mitologiile sufletului. Dar doi sini nu ne pot ascunde adevarul, desi ne tin mai cald decit luminile indepartate ale lui Dumnezeu.
Nici o lume nu ne ofera din plin inselaciunile vietuirii; doar teama trezirii din ele se schimba in tarie de la una la alta.

Vazut am toate lucrurile ce sint - si m am retras pe extremitatile inimii

In plinsul ceasurilor tulburi parca aud fiintele ce le am ucis in vis

Nu mai gasesti odihna pe pamint decit in ochii care nu l au zarit. M as vrea imbalsamat in toate privirile fara lume.
Deasupra fiecarui gind se bolteste un cer.

Dumnezeu e mostenitorul acelora ce au murit in El. Astfel te desparti usor de tine si de lume, lasindu L sa continue firul atitor mihniri si parasiri.

Se prea poate ca oamenii sa nu fi fost alungati din Rai, se prea poate sa fi fost totdeauna aici. Izvorind din cunoastere, banuiala aceasta m a facut sa i fug. Cum sa mai respiri in umbra unei fiinte ce nu sufera de amintiri ceresti?
Asa ajungi sa ti stimperi intristarea in alta parte si sa uiti cu scirba de unde pleaca omul.

Orice clipa imi pare o repetitie la Judecata din Urma si orice loc in lume, o margine a lumii.

E ratat acel ce nu cunoaste ispita. Prin ea traiesti; prin ea te afli inlauntrul vietii.
Cind ai ispravit cu lumea, ispitele ceresti te inlantuie ca o proba a unei ultime rezerve de vitalitate. Cu Dumnezeu esuam ratarea inscrisa in excesul de mihniri.
Si cind acestea ne usuca simturile, o senzualitate a inimii inlocuieste cu vapai subtile agitatia oarba a singelui. Cerul e un ghimpe in instinct; absolutul, o paloare a carnii.

Viata mi pare atit de stranie de cind nu i mai apartin!

Trec ani de chinuri si ginduri legate de cer si de pamint, fara sa te ntrebi de rostul acestui gol numit aer si care se interpune atit de vag intre cele doua aparente realitati. Deodata, intr o dupa amiaza ingreuiata de plictiseala si vesnicie, impalpabila lui imensitate ti se descopera irezistibila si molesitoare. Si atunci te miri de ce ai umblat pentru inec dupa intinderi, cind el te cheama, vast spatiu diafan, spre destramare si pieire.

Cosmogonia mea adauga neantului initial o infinitate de puncte de suspensie

Atita vreme cit oamenii nu se vor lipsi de farmecele inselatoare ale viitorului, istoria va continua sa fie o hartuiala greu de priceput. Putem insa nadajdui ca ei isi vor intoarce ochii inspre o vesnicie a neasteptarii, transformindu si fiecare soarta dupa exemplul unei fintini saritoare? Vor atinge ei un destin de devenire verticala? Si procesul universal din fluviu isi va arunca stropii spre inaltimi, convertindu si curgerea inutil orizontala intr o inutilitate spre cer?
Cind va cadea umanitatea in ea insasi, asemenea acelor fintini? Cind isi va da alt curs inselaciunilor ei?
Daca viata s ar prelungi ca si cum nimic n ar mai fi! Dar oamenii - prasindu se - se folosesc mai departe de scuza viitorului.
Daca i vorba de ales intre erori, Dumnezeu ramine totusi cea mai mingiietoare si care va supravietui tuturor adevarurilor. Caci ea s a infiripat la punctul unde amaraciunea devine vesnicie, precum viata - eroare trecatoare - la incrucisarea nostalgiei cu timpul.

De ce, cind oboseala se adinceste pina la vis, inteleg plantele mai bine ca pe oameni? De ce florile mi se deschid doar noaptea? Si de ce nici un arbore nu creste in timp?
Voi fi trecut cu natura de partea vesniciei?

Melancolia este limita de poezie pe care o atingem in interiorul lumii. Ea nu e numai o inaltime a noastra, ci a existentei insesi. Aceasta se innobileaza treptat inspre irealitate, devenind mai mult prin apropierea de o stare de vis.
Irealitatea e un excedent ontologic al realitatii.

Nu recunosc existenta decit fiintelor ce nu mai apartin lumii. Acele femei ce n au scapat prilejul tainic de a muri zilnic de melancolie Este ca si cum n ai fi iubit niciodata decit pe Lucile de Chateaubriand
Mi se pare uneori c as descoperi usor toate secretele lumii, afara de cel al dezradacinarii din ea.
Nobletile sufletului decurg din dezadaptarea la viata. Cum cresc afectiunile noastre in preajma inimilor ranite!

De unde sa plece senzatia de ingramadire infinita a vremii, de invazie a batrinetii in mijlocul tineretii si a iluziilor ei? Prin ce taina dureroasa devii un Atlas al timpului la virsta inselaciunilor?
Nimic din ce ai trait inconstient nu te apasa; clipele au murit viu in tine si n au ramas cadavre in calea nadejdilor si a erorilor.
Dar toate acelea pe care le ai stiut, toata luciditatea asociata vremii, alcatuiesc o povara sub care se inabusa avinturile.
Batrinetea prematura, nesfirsita oboseala pe obraji inca rumeni rezulta din toate momentele care au acumulat monstruos curgerea vremii pe planul constiintei.
Sint batrin prin tot ce nu i uitare in trecutul meu, prin toate clipele pe care le am scos din nestiinta perfecta a temporalitatii si le am obligat sa fie singure si eu sa fiu singur cu ele.
In capul meu se sparg blestemele devenirii, a carei inconstienta nu mai ingaduie crunta siluire a luciditatii, si timpul se razbuna pentru a l fi scos din fagasul sau.
Doamne! pe cind un nou potop? Cit despre corabii, poti trimite cite vrei, eu nu voi fi un stranepot al lasitatilor lui Noe!

Resimt intens dorinta de a muri fiintele surmenate de propria lor prezenta. Plasindu te in centrul obsesiei tale, satietatea de eu creeaza nevoia de a te scapa de el. Astfel, avinturile coboritoare ale muririi dizolva alcatuirile individualitatii.

Nenorocirea oamenilor este ca nu pot privi decit oblic spre cer.
Daca ochii aveau o relatie perpendiculara cu el, istoria ar fi luat alta infatisare.

Boala? O calitate de transcendenta a corpului.
Cit priveste sufletul, el e bolnav prin simplul fapt ca este.
Patologia se ocupa cu napadirile psihice in tesuturi.

Nori care gindesc si care par a fi tot atit de straini de pamint ca si de cer Ruisdael.
Totul e posibil din clipa in care ai pierdut frinele timpului.
Foloseste te de ratiune pina mai e vreme.

Este atita ceata in inima omului, incit razele oricarui soare nu mai revin, odata intrate. Si este atita gol in simturile lui, in simturile lui spulberate, ca ratacesc porumbei nebuni, cu aripi sfisiate de vinturi, pe caile prin care isi apropia lumea.

Din ce straturi de nefiinta purcede uritul zilelor, ca sa ne dezmeticeasca pina la groaza din atipirea fiintarii?
Vom ajunge vreodata pina la izvoarele plictiselii? Vom descifra dementa molesitoare a carnii si pacostea unui singe nedeslusit?
Cum se macina intr un mister tinguitor substanta vietii si cum secatuiesc fintinile firii uritul omniprezent, parodiind negativ principiul divin! Plictiseala i vasta ca Dumnezeu si mai activa decit el!

Fara Dumnezeu, singuratatea ar fi un urlet sau o dezolare impietrita. Dar cu El, nobletea tacerii ne domoleste aiureala nemingiierilor. Dupa ce am pierdut toate, ne recistigam cumpatul invesnicindu ne visarea prin aleile lui desfrunzite.
Numai gindul la El ma mai tine vertical. Cind imi voi stirpi mindria, putea voi sa ma culc in leaganul lui de o milostiva afunzime si sa mi adorm veghile in consolarea insomniilor sale?
Dincoace de Dumnezeu, ne mai ramine doar dorul de El.

Orice oboseala ascunde o nostalgie dupa Dumnezeu.
Cum pot vorbi impreuna doi oameni al caror chin nu e la egala distanta de Dumnezeu? Ce si au de spus doua fiinte in care moartea nu s a ridicat la acelasi nivel? Si ce si citesc in priviri, cind rasfringe fiecare un alt cer?

Pe oameni nu i cunoastem decit pentru a ramine mai singuri cu Dumnezeu.

Un arhitect despamintenit ar putea construi din mihnirile noastre o minastire in cer.

Lipsa de orgoliu face cit eternitatea.

Nenorocul oamenilor care s au cautat toata viata pe ei insisi este de a se regasi pina si in Dumnezeu. - Umilinta impacata si vasta e singurul fel de a transforma in virtute oboseala de a fiinta.
Cine vrea sa nu mai fie exprima negativ o aspiratie dupa tot. Dorinta neantului satisface decent un gust secret si tulbure de divinizare. Nu ne nimicim in Dumnezeu decit pentru a fi El insusi. - Caile misticii trec prin cele mai dureroase taine ale mindriei creaturii.

De ce n iluminarea incurabila a mortii ma simt mai putin singur decit in mijlocul vietii? Este ceva atit de dezastruos de sigur in constiinta ca vei muri, incit ea te mingiie de absenta oamenilor si a adevarurilor.
Acordurile de orga si nostalgia mortii amesteca eternitatea cu timpul pina la promiscuitate. Atit absolut ratacit in devenire si un suflet firav care sa poarte atita cer si atita pamint!

Mori de esential cind te dezlegi de toate.
Dumnezeu? Neantul in ipostaza de consolator. - Un suflu pozitiv in Nimic, dar pentru care ai vrea sa singeri ca un martir scutit de moarte.
Se prea poate ca secretul ultim al istoriei umane sa nu fie altul decit moartea in si pentru Dumnezeu. Toti ne stingem in bratele lui, in frunte cu ateii.

Senzatia stranie ca toate gindurile mi au fugit in Dumnezeu, ca el imi tine mintea atunci cind am pierdut o
Sau ca, ratacit inlauntrul Lui, o sete de aparente ma impiedica sa mai respir.
Nepotrivirea dintre Dumnezeu si viata alcatuieste cea mai crunta drama a singuratatii.

Doamne! numai tu mi ai mai ramas! Tu - ramasita a lumii si eu a mea. Spuma a parasirilor mele, in tine as vrea sa mi curm duhul si sa pun capat zvircolirii zadarnice. Tu esti mormintul pe care l au visat ceasurile neprielnice fiintei si leaganul suprem al vastelor oboseli.
Rasfira miresme de adormiri peste necugetatele mele razvratiri, soarbe ma in tine, ucide mi zvicnirea spre zori si imbieri, ineaca mi inaltarea nebuna a gindului si sfarma mi piscurile luminate de vecinatatea ta! Intinde ti umbrele, acopera ma de intunecimi vrajmase, eu nu ti cer harul clipelor miloase, ci vestejirea vesnica si aspra si marinimia noptii tale.
Secera mi recolta de nadejdi ca, desert in tine, lipsit de mine insumi, sa nu mai am tinuturi prin intinderile tale!

Dupa ce ai citit pe filozofi, te ntorci spre copilariile absolute ale spiritului, inginind o rugaciune si adapostindu te n ea.
Ca si cum s ar termina in tine un ultim rest din substanta pura a noptii cu care a dat Dumnezeu ochii intiia oara

Exista cite o noapte alba care dureaza atit de mult, ca dupa ea timpul nu mai e posibil
Acel ce aduna in zbaterea lui alcatuirile dureroase ale lumii nu mai cunoaste pentru nimic un inceput si un sfirsit. Orice este etern. Neispravirea in suferinta a lucrurilor atinge calitatea vesniciei.

Cind n ai fost niciodata pe aceeasi treapta cu viata: cind mai mult, napadindu i marginile, cind mai putin, tirindu te sub ea. Asemenea acelor riuri care n au albie: caci inunda sau seaca.
Ancorat in plus sau in minus, esti predestinat nefericirii, ca orice fiinta smulsa din linia vietuirii. A fi e o stavila pentru infinitul inimii.

Este atit de misterios fenomenul prin care un om creste peste el insusi! Trezindu se, nu mai vede pe nimeni in jurul lui. Astfel, isi tinteste ochii spre cer, spre cea mai apropiata inaltime. In materie de singuratate, omul nu mai are ce nvata decit de la Cel de Sus.

Spiritul infloreste pe ruinele vietii.

Se spune: cutare cunoaste pe Spinoza, pe Kant etc. N am auzit insa spunindu se despre nimeni: acela cunoaste pe Dumnezeu. Si doar numai atit ar interesa.

Cind in nopti ti se deschide mintea spre cite un adevar, intunericul devine usor ca spatiul diafan al unei evidente.

Boala acorda vietii, cu o putere de inevitabil si cu un prestigiu fatal, o dimensiune spre nelimitat, care ingreuiaza dureros si nobil ritmul fiintarii. Tot ce i adinc rezulta din vecinatatea mortii.
Si cind nu esti bolnav de boli, ci de prezenta altor lumi in principiul vietuirii tale O oboseala divina pare a se fi lasat pe miezul fiintei, maduva vietii e surmenata de cer

Groaza este o memorie a viitorului.

Acele tresariri de rautate funebra in care ai vrea sa ucizi aerul si n care un zimbet te cutremura ca miinile de mort din cosmaruri.

A trai nu i o noblete. Dar a te invalui in nimb de nimiciri

In zadar umbli dupa existenta si adevar. Nimic e totul, o hora de inchipuiri lipsita de ritm. Ceea ce face ca un lucru sa fie e starea noastra de febra, iar adevarurile se proiecteaza pe o lume de absente prin vioiciunea caldurilor noastre. Suflul de substanta care transforma nefiinta lumii in realitate emana din intensitatile noastre. De am fi mai reci sau mai domoli, nimic n ar fi. Focurile launtrice sustin soliditatea aparenta a firii, insufletesc peisajul de neant al vietuirii. Jaraticul interior e arhitectul vietii, lumea i o prelungire exterioara a flacarii noastre.

Oare Dumnezeu va ierta omului de a si fi dus atit de departe umanitatea? Va intelege El ca a nu mai fi om e fenomenul central al experientei umane?

A exista - adica a colora afectiv fiece clipa. Prin nuante de sentiment facem nimicului o concesie de realitate. Fara cheltuielile sufletului, am trait intr un univers alb. Caci "obiectele" nu sint decit iluzii materiale ale unor excese launtrice.
Ultima treapta a desprimavararii noastre: Dumnezeu.

Spiritul fiind o lipsa pozitiva a vitalitatii, ideile ce rasar din el sint, prin compensatie, gravide.

Cu cit dorintele sint specializate mai putin, cu atit realizam mai repede infinitul prin simturi. Vagul in instincte indreapta irevocabil spre absolut.

Din amintirea timpului in care n am fost si din presimtirea timpului in care nu vom fi se infiripa sugestia dezmarginirii melodice din orice melancolie.

Inima nu e turnata pe micimea lumii. Putea o voi urma spre cer? Sau o voi folosi de lunecus spre moarte?
Odata primenit de timp, mai esti deschis doar adierilor divine.

Acel tainic si imens delir prin care sustii in viata universul inclinat destramarii, impulsul dureros si irezistibil insuflind miscare si nadejde pamintului si vietatilor, intarind slabiciunile carnii si abatind duhul de la patimile nimicului, - ce prospetimi secrete il imping, in mijlocul lumii si al dezolarii ei, sa refaca edificiul cosmic si faima gindului?
Nu e creatia reactiunea ultima in fata ruinei si a iremediabilului? Nu reinvie spiritul in preajma deznodamintului si a infundaturilor sortii? - Altcum, de ce nu vine caderea, de ce raminem verticali cind toate au devenit una prin monotonia scirbei si a nimicului?

Suferind cu tarie neimplinirile vietii, te asemeni unui naufragiat care ar fugi de tarm. Ajungi sa nu mai cauti decit valuri si inotul pe un nesfirsit de ondulatii.

Melancolia: timpul devenit afectivitate.

As vrea sa traiesc intr o lume de flori ranite de soare si care, intoarse cu fata spre pamint, si ar deschide petalele in directia contrara luminii.
Natura i un mormint si razele ne impiedica sa ne asezam in el. Abatindu ne de la substanta mortii, ele alcatuiesc o criza grava de inesential. In lumina, sintem toti aparenta noastra; in intuneric, sintem maximum de noi insine si de aceea nu mai sintem.

Plictiseala: tautologie cosmica.

Cine n a ascultat niciodata orga nu intelege cum eternitatea poate evolua.

Daca tot ce am dat zadarnic oamenilor as fi cheltuit in Dumnezeu, ce departe eram acum!

Ca viata are o calitate de existenta doar prin intensitatile noastre, ce dovedeste mai sigur decit vidul lumii in absenta de iubire? Fara ispitele erotice, nimicul e piedica fiecarei clipe. Doar infiriparile dragostei silesc lumea sa fie, iar pasiunile ei sint o surdina pentru neant.
Un minus de iubire este o lipsa de existenta, iar vidul erotic, un univers purificat de fire. Nu i plictiseala o vacanta a dragostei, o pauza in demiurgia indispensabilei inselaciuni? Si nu ne plictisim dintr o insuficienta de delir? Acesta introduce o nota de fiinta in monotonia nimicului. Din vibratiile ultime ale sufletului irupe universul, zborul gindurilor patimase il recreeaza neincetat.
In mijlocul plictiselii stim ca existenta n a fost sa fie; in intermitentele ei, ne uitam de toate si sintem.
Purtind cu dureroasa straduinta povara propriei fiinte, semenii tai sint mai obositi de tine decit tu insuti.
La un anumit grad al dezlipirii de lume, oamenii nu mai exista decit prin excesele memoriei, iar tu, prin vestigiile unui egoism.
In orice parte ai apuca, nu dai decit de Dumnezeu.

Oare cum pot privi cerul acei ce n au regrete?

Pentru a iubi, trebuie sa uiti ca semenii sint creaturi; luciditatea nu te apropie decit de Dumnezeu si de neant. Fericiti sint doar acei carora dragostea le e un tot ce nu le dezvaluie nimic; care iubesc intr un freamat de nestiinta si perfectiune.
Din zarea lumii, Dumnezeu e tot atit de departe ca si neantul.

Acea napadire vasta si coplesitoare a anumitor dimineti, cind pari a te trezi in stiinta ultimelor taine, intr o infrigurare istovitoare de cunoastere si de vedenie finala - sau acele nopti subtiate intr un violet tremurator, care ni se ofera molesitoare si perfecte ca niste gradini ale spiritului
Cine ar avea cuvinte pentru imposibilitatea de a nu sti totul? Si cite clipe numeri in viata de fericire sfisietoare a cunostintei? Nici un val nu mai ascunde nici un lucru. - Dar sa ne intoarcem la taine ca sa putem respira
De ce amiezele au mai multa obiectivitate decit inserarile? De ce amurgul e interior si belsugul de lumina ramine in afara, in el insusi?
Orice i sugestie de sfirsit reprezinta un plus de subiectivitate. Viata ca atare nu se petrece in inima. Numai moartea. De aceea i ea fenomenul cel mai subiectiv - desi mai universal decit viata.
De as avea mai multa statornicie in Dumnezeu! Ce resturi de vietuire ma retin in El ca eu? Dac as putea lipsi in mijlocul Lui!

Norii albi si nemiscati ce impinzesc cerul nebuniei Privind adesea lipsa de nuante sumbre, cenusiul deschis al inaltimilor, iti pare ca ai proiectat pe bolte umbrele statute ale creierului si decolorarile mute ale mintii.

Prapastiile omului n au fund, fiindca razbat in Dumnezeu.

Prin orice lacrima ne priveste Dumnezeu.

Doamne! prin ce am meritat fericirea supranaturala a acestei clipe de topire in ceruri? Arunca pe capul meu dureri si mai mari, daca au rasplata atit de inalta! Mi am pierdut urma printre ingeri? Fa sa nu ma mai intilnesc nicicind cu mine. Ajuta ma sa mi inec duhul in raiul simturilor, smintite de cer!

Omul n are drept sa se creada pierdut, atita vreme cit deznadejdea ii ofera inca distrugerea voluptuoasa in Dumnezeu.
O data ce dorintele devin spumoase, ajungi sa traiesti prin consimtirea data fiecarei clipe. Silit sa ti acorzi tie existenta, maresti spatiul dintre tine si lume in repetarea neincetata a straduintei.
Timpului apucat de streche, veghea spiritului ii pune surdina hotaririi de a fi. Nu ne ar inghiti gama vremii de n am domoli o in efortul de consimtire la fire?
Celelalte fiinte traiesc; omul se cazneste sa traiasca. Este ca si cum te ai uita in oglinda inaintea fiecarei actiuni. Omul e un animal care se vede traind.

Ideea e un fel de melodie ce a prins cheag.

Gindirea proiecteaza neantul, ca o suprema consolare, sub presiunea unui infinit orgoliu ranit. Vrind sa fii totul si totul opunindu se, ce ai face fara dimensiunea absoluta a absentei?
Chinurile mindriei nemasurate volatilizeaza firea si poleiesc nimicul cu prestigiile unei maretii in care se linisteste patima orgoliului. Nefiinta e o splendoare funebra, care ne stinge geloziile divine. Sugestia nimicului ne satura gustul de Absolut subiectiv, precum harul mortii de armonie in dezastru.

Cind voi ajunge sa ma deprind cu mine insumi? Toate drumurile duc la aceasta Roma interioara si inaccesibila; - omul este o ruina invincibila. Cine i o fi turnat atit entuziasm in deceptii?

A trai in sens ultim: a deveni un sfint al propriei singuratati.
Vrajit in izolarea ta, ceasurile s au oprit si Vesnicia a inceput sa bata. Iar Dumnezeu trage clopotele spre cerul tau
Singuratatea e un afrodiziac al spiritului, precum conversatia al inteligentei.

Sint atitea posibilitati de a muri in muzica launtrica, incit nu mi voi mai gasi sfirsitul Nu esti cadavru decit in lipsa de sonoritati interne. Dar cind simturile gem de ele, imperiul inimii depaseste pe cel al fiintei si universul devine functia unui acord interior, iar Dumnezeu, prelungirea infinita a unei tonalitati.
Cind, in mijlocul unei vechi sonate, cu greu iti stapinesti un "Doamne! de nu s ar mai sfirsi", undele unei verticale nebunii te avinta spre dumnezeire. - Acolo sa ma exilez, cu toata muzica

Omul e asa de singur, ca deznadejdea i pare un cuib si groaza un adapost.
In zadar isi cauta o carare prin desisul firii, el ramine mihnit, cu fata spre infundaturile propriului sau duh. Caci, in el, lumina nu s a despartit de intuneric. Prin ceea ce incoroneaza Creatia, prin spirit, el apartine inceputurilor ei.
Nimic nu i va scutura din constiinta noptile timpului. Nu i creste nobletea ursitei in aceasta ereditate nocturna?
Omul are de partea lui prea multe nopti

De cite ori ma cuprind vrajile plictiselii, de atitea ori imi intorc ochii spre cer. Si atunci stiu ca voi muri cindva de urit, in plina zi, in vazul soarelui sau al norilor
"daca este cu putinta, departeaza de la Mine paharul acesta." Paharul plictiselilor
As vrea sa strig si eu "Tata!", dar spre cine, cind Plictiseala este ea insasi o divinitate?
De ce a trebuit sa mi deschid ochii asupra lumii ca s o descopar un Ghetsimani al Uritului?
Pamintul e prea sterp ca sa gasesc in el otravurile nemiloase si molesitoare care sa ma sloboada din indeletnicirea fiintarii Doar destramari ceresti sa emane arome de imbatare in nimic, din inaltimi sa cada fulgi adormitori pe rani ce nu se mai inchid Sau ploi de dincolo de lume, ploi veninoase sa se strecoare printr un azur dement pe intinderea bolnava a cugetului
Doamne! eu nu spun ca tu nu esti; eu spun ca nu mai sint.

Daca neantul ne ar da numai un gust pervers de absolut, n ar fi nimic; dar el - creindu ti un complex dureros de superioritate - te face sa privesti in jos spre fiinta si sa te mingii de o nostalgie prin dispret.

Despre "eu" n ar trebui sa vorbeasca decit Shakespeare sau Dumnezeu.

Intre doua fiinte ce se afla la acelasi grad de luciditate, iubirea nu e posibila. Ca intilnirea sa fie "fericita", trebuie ca una din ele sa cunoasca mai de aproape deliciile inconstientei. Indepartarea egala de natura le face egal de sensibile viclesugurilor ei; de aici, o jena de echivocurile erotice si mai cu seama rezerva in complicitatea inevitabila. Atunci cind inselaciunile vietii nu mai au nimic impermeabil ochiului tau, e bine ca femeia sa fie aproape de starea de slujnica. Dragostea nu se poate consuma intre doua absente de iluzii, unul macar trebuie sa nu stie. Celalalt, victima a nonerorilor spiritului, supravegheaza voluptatea vecinului identic si se uita pe sine insusi prin molipsire.
Rasturnarea haotica a simturilor, cu extazul implicit si periferic, seamana unei concesii penibile, in care barbatului si femeii secretele vietii le sint diafane. Ei par a se fi invoit sa greseasca impotriva veghii duhului, dar nu reusesc decit sa si priveasca uitarea si sa si diminueze, prin gindire, farmecul disparitiei orizontale. Astfel introduce luciditatea o nota de amurg in suspinele acelui ieftin absolut.

Nu dezamagirile, nici ura si nici orgoliul ne scutesc de oameni, cit tariile sufletului, care se instapinesc in noi cu forta unei revelatii subite. Atunci ce ai mai putea spune cuiva si de ce i ai mai spune, cind freamatul launtric e ca un fluviu ce ar curge dintr o data in sus?
Din sinul semenilor ne arunca valurile unor fericiri napraznice, care inmultindu ne identitatea suspenda zimbetul spre femei si surisul spre prieteni. Eul se pierde in infinitatea lui, viata s a exagerat in intensitati care o sovaie intre lumi. Din tot ce ai fost, nu mai ramine decit o adiere patetica.
Nesfirsitul noptii pare o margine din privelistea acestei dilatari si doresti stingerea ca o limita, agonia ca o incadrare. Cine va fi altoit infinitul pe o biata inima?

Cum oamenilor le lipseste poezia, in ce sa ancorezi, daca nu in moarte? Cit prestigiu nu arunca iminenta nefiintei peste peisajul sters si searbad al fiintei?
Dorinta de a te ineca, de a te inalta la ceruri prin spinzuratoare sau de a ti curma viforos zilele pleaca dintr un sublim al plictiselii - flaut in fund de iad.
A stoarce din clipe un cintec de pieire, a nascoci veninuri transcendente in uritul vremii, a ti spulbera dracii in singe si in devenire
Rostul metafizic al timpului e sa ne descarce de povara individuatiei. A fi e o intreprindere atit de grea, fiindca urcam spre a nu fi; un vid avintat spre o suprema degradare de existenta.
Timpul e un suis spre nefiinta.

Prin toate simturile rivnesc dupa desfatarile sfirsirii Ce dor de tainice impliniri ma inclina spre ele? Imposibil sa nu descoperi maretia mortii, dupa ce ai fost tradat de viata!

Cine a vazut prin oameni si prin sine insusi, de scirba ar trebui sa si zideasca o intaritura pe fundul marilor.

Nefericirea nu se intilneste decit la un temperament esential contradictoriu.
Cel obosit de sine insusi oboseste pe semeni si este obosit de ei.

Deceptiile repetate presupun ambitii inumane. Oamenii cu adevarat tristi sint acei care, neputind rasturna totul, s au acceptat ca ruina a idealului lor.

Timpul este crucea pe care ne rastigneste plictiseala.

In napadirea de farmece si n suflul de extaz ce mi risipeste rosturile pe latura nemarginirii, scirba de mine e singurul meu stavilar.
Ce sa mai fac cu atit eu?

Bach e un decadent in sens ceresc. Numai asa se explica descompunerea solemna de care nu te poti feri de cite ori te intilnesti cu lumea creata de el.

Pe masura ce plictiseala ingroasa timpul, ea subtiaza lucrurile in calitati stravezii. Materia nu rezista desfigurarii ei necrutatoare.
A ti fi urit inseamna a vedea prin obiecte, a volatiliza firea. Pina si stincile se dizolva in fum cind raul lucid se deschide spre ele.

Nu mi stiu vreo senzatie pe care sa n o fi ingropat in gind. (Spiritul e un mormint al naturii.)

Sinuciderea - ca orice incercare de mintuire - e un act religios.

Sinceritatea, fiind o expresie a inadaptabilitatii la echivocurile esentiale ale vietii, deriva dintr o vitalitate sovaitoare. Acel ce o practica nu se expune primejdiei, cum se crede indeobste, ci este deja primejduit, ca orice om ce desparte adevarul de minciuna.
Aplecarea spre sinceritate e un simptom maladiv prin excelenta, o critica a vietii. Cine n a omorit in el ingerul e menit pieirii. Fara erori, nu se poate respira nici macar o clipa.

Ochii stinsi nu se aprind decit de dorul mortii; singele nu se nflacareaza decit intr un imn de agonie.
Scobor sau urc spre povirnisurile firii?

Un animal care a vazut viata si care vrea inca sa traiasca: omul. Drama lui se epuizeaza in aceasta indirjire.

Intr o inima in care s a asezat nimicul, iruptia dragostei e atit de nespus de sfisietoare fiindca ea nu gaseste nici un teren de inflorire. De ar fi sa cuceresti numai femeia, ce usor ar fi! Dar sa destelenesti propriul neant, sa te instapinesti cu greu in vrajmasia sufletului tau, sa faci drum iubirii tale spre tine insuti! Razboirea aceasta - care te azvirle cu dusmanie impotriva ta - explica de ce nicicind n ai vrea sa te omori mai crunt ca in fiorurile dragostei.

In Beethoven nu e destul farmec molesitor si nici destula oboseala

Ultima subtilitate a diavolului e diferenta intre iad si inima.

Numai in marile suferinte, in care esti prea aproape de Dumnezeu, iti dai seama ce zadarnic e rolul de mijlocitor al Fiului sau si ce destin minor ascunde simbolul acelei Cruci.

Spiritul datoreste aproape totul chinurilor fizice. Fara ele, viata n ar fi mai mult de viata.
Doar boala aduce ceva nou. Nu i ea al cincilea anotimp?
Nirvanizarea zilnica prin gind si prin durere

Cind porti atita muzica intr o lume fara melodie

Omul nu e un animal facut pentru viata. De aceea cheltuieste el atita vitalitate in dorinta de a muri.

Irealitatea vietii nicaieri nu e mai tulburatoare ca in deznadejdile fericirii. De aici, nespusul dureros al dragostei.

Intreaga poezie a vocilor launtrice se reduce la imposibilitatea de a separa dorul de viata de dorul de moarte.
Sperantele sint cuiburi fragede de sfirsituri. A trai si a muri: doua semne pentru aceeasi inchipuire.

Toate lacrimile neplinse mi s au varsat in singe. Si eu nu m am nascut pentru atitea mari si nici pentru atit amar.
Nu gasesc cheia la acest fapt; in bucuria inspirata repetam pe Dumnezeu, iar in tristete raminem cu cenusa propriei substante.

O reflectie trebuie sa aiba ceva din schema interioara a unui sonet. Arta de a prescurta sfisierile, interventia de arhitectura in dezmembrarile noastre muzicale

Tristetea - un infinit prin slabiciune, un cer de deficiente

Viata omului se reduce la ochi. Nu putem astepta nimic de la el, fara o reforma a privirii.

Dragostea este sfintenie plus sexualitate. - Nimeni si nimic nu poate imblinzi paradoxul acesta prapastios si sublim.

Hamlet n a uitat sa insire iubirea printre "relele" care fac sinuciderea preferabila vietuirii. Numai ca el vorbeste de "chinurile dragostei dispretuite". - Ce mare ar fi celebrul monolog de ar zice doar: iubire!
Pe tarmurile marii, seceta launtrica a zilelor pustii aduna - in aceeasi sete - dorinta de fericire si de durere. Tot pe tarmurile ei, te dispensezi religios de Dumnezeu

Mediterana e marea cea mai calma, cea mai cinstita si mai putin mistica. Ea se interpune - cu absenta ei de valuri - intre om si Absolut.

Intrucit e singura, femeia este.

Forta unui om deriva din neimplinirile vietii sale. Prin ele inceteaza el sa fie natura.

Definitia Vrajii trece prin Wagner. El a introdus punctele de suspensie in muzica, interminabilul dizolvant si recaderea surda a motivelor intr un subteran melodios si indefinit. O neurastenie a singelui, la artistul care si a proiectat fastuos si maret nervii in mitologie.
Si de aceea, in incintarea wagneriana, valuri indepartate si pline de amurg talazuiesc in preajma timplelor obosite sau rastoarna peste vine adormite leacuri de vis si de pieire.

Rabufnirile mortii impestriteaza peisajul gramatical al existentei, asa cum ni l prezinta excesul de sistem al plictiselii, si n locul lipsei de surprize ne asaza la pinda, cu postul instalat in nelinistea noastra.

Din plictiseala, printr un lung proces, putem ancora in Dumnezeu. In sine, ea nu e decit o lipsa de religie.

Gindindu ne la stil uitam viata; straduintele spre expresie acopera greutatile respiratiei; pasiunea formei inabusa inflacararea negativa a amaraciunii; farmecul cuvintului ne scapa de povara clipei; formula micsoreaza sfirselile.
Singura iesire pentru a nu cadea: a ti sti toate sfirsiturile - a ti slei otravurile n spirit.
De ti ai fi lasat mihnirile in starea de senzatie, de mult n ai mai fi
Spiritul nu serveste viata decit prin expresie. Este forma prin care ea se apara cu propriul ei dusman.

Oboselile dupa amiezelor, cu patina vesniciei in suflet si adierile de ameteala in mijlocul unei gradini atinse de primavara

Eternitatea e sera in care se ofileste Dumnezeu din inceputuri si omul, din cind in cind, prin gind.

Cind vitalitatea nu e distincta de slabiciuni, ci se pierde in ele, rezultatul defineste compozitia launtrica a unui om contradictoriu. A face psihologie pe spatele cuiva inseamna chiar a dezvalui lipsa de puritate a fortelor ce il agita, amestecul ciudat si neprevazut de elemente. Teoretic, greu ne inchipuim combinatia de barbarie si de melancolie decadenta, de vitalitate si de vag, de instinct si de rafinament. De fapt insa, atitia sint chinuiti de un apus al vietii in reflexe inca sigure!
Doruri indelungi, imbratisind desfasurarile cosmice si inflorindu le de nesigurantele visului - de unde ar porni ele, daca imboldurile de la temeiul nostru n ar scobori si n ar urca povirnisul slabiciunilor noastre? Si dorintele, de ce n au ele un curs necutremurat, cine introduce leganarea in pofte, daca nu nedespartirea afirmatiilor si negatiilor singelui? De ar avea instinctele noastre o directie si slabiciunile alta, n am fi de doua ori perfecti, n am atinge desavirsirea in doua feluri? Intilnirea paradoxala de porniri, inseparabilul ireductibilelor creeaza o incordare ce alcatuieste si dezalcatuieste atit de straniu o fiinta. - Si nu i usor sa porti iadurile dulci si imbatatoare ale decadentei pe cerul monoton si proaspat al barbariei, sa te descurci in tinerete cu povara unor batrineti vaste, sa tirii sfirsituri de ev in fiorul vertical al zorilor! Ce menire ciudata au acei ce inmuguresc toamna, care au pierdut anotimpurile vietii intr o anapoda eterna a clipelor!

De ce ti mai intorci ochii spre soare, cind radacinile tale hranesc pulsul mortii? Cu cita furie si ndurerare o sa te azvirli in abisul divin! Nici o margine de cuget si nici o zare a lumii nu vor mai opri tavalirea deznadejdii pe pustiul lui Dumnezeu si nici un rai nu va mai inflori pe napastuirea lor comuna. Creatorul isi va da ultima suflare in creatura, in creatura fara de suflare.

Ce gust de cenusa emana de dincolo de lumi!
In patru ochi cu Diavolul. - De ce se arata el mai rar decit Dumnezeu? Sau il traiesti pe acesta prea diabolic, de amestecul straniu face superflua revelatia esentei pure a Satanei?
Calea dorurilor zilnice urca de la pamint la cer. Drumul invers e mai rar. De aceea, Diavolul e o grozavie mai putin frecventa decit marele lui Dusman.

In dezrobirea cugetului de fiinta, voluptatea nu mai are preferinte intre durere si placere. Ea le incoroneaza pe amindoua.
Perfectiunea stranie a senzatiilor suspenda deosebirile intre ele. Durere si placere devin sinonime.

Oare de ce gindind iti pierzi intii inima si numai apoi mintea?

Farmecul nelinistii consta in oroarea de solutii, in a sti totul in intrebari Orice raspuns e patat de o nuanta de vulgaritate. Superioritatea religiei deriva din a crede ca numai Dumnezeu poate raspunde.

As vrea sa ma ingrop in plinsurile oamenilor, sa mi fac din fiecare lacrima un mormint.

Tot ce creeaza omul se intoarce impotriva lui. Si nu numai tot ce creeaza, ci si tot ce face. In istorie, un pas inainte e un pas inapoi. Dar din tot ce a conceput si a trait el, nimic nu se intoarce mai mult impotriva lui ca singuratatea.

Oare de ce amintirile nu mai au legatura cu memoria? Si patimile, de ce si or fi pierdut radacinile din singe? Balcanism ceresc

Razele rasfirate ce emana din Dumnezeu nu ti se arata decit in amurgul mintii.

Apropierea de extaz e singurul criteriu pentru o ierarhie a valorilor.

Experienta om a reusit doar pentru clipele in care acesta se crede Dumnezeu.

Timpul se destrama in ondulatii vagi, ca o spuma solemna, de cite ori moartea impovareaza simturile cu ruina ei de farmece sau norii scoboara cu cer cu tot in ginduri.

Ispasesc lipsa de deceptii a stramosilor, indur urmarile fericirii lor, platesc scump sperantele agoniei lor si putrezesc in viata prospetimile nestiintei strabune. - Iata sensul decadentei.
Iar pe planul culturii, citeva secole de creatii si iluzii - ce se cer iremediabil rascumparate in luciditate si nemingiiere. Alexandrinism
Nu e usor sa platesti pe toti taranii altor veacuri, sa nu mai ai verdeata si pamint in singe si nici sa te scalzi in asfintiturile spiritului

Numai in muzica si in freamate extatice, pierzind pudoarea limitelor si superstitia formei, ajungem la inseparabilul vietii de moarte, la pulsatia unitara de murire vitala, de comuniune intre vietuire si stingere. Oamenii disting prin reflexie si prin iluzii ceea ce in devenirea muzicala este vraja de eternitate echivoca, flux si reflux al aceluiasi motiv. Muzica e timp absolut, substantializare de clipe, vesnicie orbita de unde
A avea "adincime" inseamna a nu mai fi amagit de separatii, a nu mai fi rob "planurilor", a nu mai dezarticula viata de moarte. Contopind toate intr o confuzie melodica de lumi, agitatia infinita, sumbra si cuprinzatoare de elemente se purifica intr un fior de neant si plinatate, intr un suspin crescut din strafundurile ultime ale firii si care ne lasa pe veci un gust de muzica si de fum

Existenta oamenilor e justificata prin reflexiile amare ce ni le inspira. La un tribunal al amaraciunii, vor fi achitati cu totii si n primul rind femeia

Nimic nu te satisface, nici macar Absolutul; - doar muzica, aceasta destramare a Absolutului.

Numai imbatindu ne de propriile noastre pacate putem purta povara vietii. Fiecare lipsa trebuie convertita intr un deliciu; prin cult sa inaltam deficientele. Altcum ne inabusim.
Dupa ce ai vrut sa rastorni lumi, ce greseli te mai leaga de raiul vid a doi ochi infiniti si nuli?
Dumnezeu, prevazind caderea omului, i a oferit compensatia iluzorie a femeii. Prin ea, putut a el uita Paradisul? Nevoia religioasa e raspunsul negativ.

Intr un simpozion care ar reuni pe Platon si pe romanticii germani, s ar spune aproape totul despre iubire.
Esentialul ar trebui insa adaugat de Diavol.

Acel ce a refuzat sfintenia, dar nu lepadarea de lume, isi face dintr o divinitate dezabuzata tinta devenirii lui.

Cind te adresezi lui Dumnezeu, fa o cu pronumele, fii singur, - ca sa poti fi cu El. Altcum esti om - si nu vei sta niciodata fata n fata cu singuratatea Lui.

Teologia n a mai pastrat pentru Dumnezeu decit respectul majusculei.

E atita noblete crunta si atita arta in a ti feri suferintele de vazul semenilor, in a juca rolul de cancer hazliu

Cind azurul echivoc se topeste in stropi de plictiseala si picura o imensitate de albastru si de dezolare, ma apar de mine si de cer cu Mediteranele spiritului.

De nefericire ne purificam in accesele de ura sarbatoreasca si vasta, in care, reducind totul la nimic si n primul rind iubirea, curatam eul de toate impuritatile firii. Cine nu poate uri nu cunoaste nici unul din secretele terapeutice. Orice insanatosire incepe printr o opera de distrugere. Puritatea se cistiga nimicind. Nu sintem noi insine decit calcindu ne fara mila in picioare.
Un adevar care n ar trebui spus nimanui, niciodata: nu exista decit suferinte fizice.

In ispitele dragostei, nu mai e spatiu intre mine si moarte.
Absolutul se asaza la capatul unei erotici purificate de univers. Tot ce creste peste iubirea terestra zideste temeliile lui Dumnezeu. Imposibilitatea de a impaca dragostea cu lumea

Mai mult decit in orice, in iubire esti si nu esti. Nediferentierea mortii de viata e un fenomen al indragostirii.

Fiind teolog sau cinic, poti suporta istoria. Dar cei ce cred in om si n ratiune, cum de nu innebunesc de dezamagire si cum isi pastreaza cumpatul in dezmintirea continua a intimplarilor? Apelind insa la Dumnezeu sau la scirba, te descurci cu usurinta in devenire Oscilatia intre teologie si cinism este singura solutie la ndemina sufletelor ranite.

Acele nopti crude, lungi, de o vitregie surda, cu furtuni inecate in apele moarte ale gindurilor - pe care le induri din setea curioasa de a sti cum vei raspunde intrebarii mute: "oare ma voi omori pina in zori?"
Materia s a imbibat de durere.

Cind cugetul ti a crescut peste crestele lumii, strimtoarea vietii iti da fioruri de elefant in sera.

Ce valuri nebune de mari necunoscute imi izbesc pleoapele si mi cotropesc mintea? - Cita maretie nu ascunde oboseala de a fi om!
Amintirea marii in noptile albe ne da, mai mult decit orga sau deznadejdea, imaginea imensitatii. - Ideea de infinit nu e decit spatiul creat in spirit prin absenta somnului.

Cadranul solar din Ibiza purta inscriptia: Ultima multis.
Despre moarte nu se poate vorbi decit latineste.

Cine are vreo parere sigura despre vreun lucru oarecare dovedeste a nu se fi apropiat de nici una din tainele fiintei.
Spiritul e prin esenta pro contra firii.

In trupul stors de veghi descoperi doi ochi rataciti intr un schelet. Si n farmecul rasturnator al tresaririi, te cauti in ce n ai fost si n ce nu vei fi

In mod cinstit, un om nu poate vorbi decit despre el si despre Dumnezeu.

In sinul vietii te afli, de cite ori spui - din tot sufletul - o banalitate

Prin ce taina ne trezim in anumite dimineti cu toate erorile Paradisului in ochi? Din ce zacaminte ale memoriei se adapa lacrimi launtrice de fericire si ce lumini stravechi sustin extazul divin peste pustiul materiei?
In astfel de dimineti, inteleg nonrezistenta la Dumnezeu.

Viitorul: dorinta de a muri tradusa n dimensiune de timp.

Nobletea de a nu pacatui niciodata impotriva mortii

Universul si a aprins glasurile n tine si tu treci pe bulevard
Cerul si a incendiat umbrele in singele tau si tu surizi cu semeni Cind iti vei rasturna minastirile inimii pe ei?
E atit neasteptat si atita indecenta in infinitul sufletului - cum de l ingaduie desertul oaselor si surmenajul carnii?

Vraja tristetii seamana undelor invizibile ale apelor moarte.
Nevoia de a nsemna toate reflexiile amare, din teama stranie c ai putea ajunge vreodata sa nu mai fii trist

Neavind extazul la ndemina, ca misticii, regiunile cele mai adinci ale firii le descoperi in recaderile grave ale oboselii Ideile se reintorc spre izvorul lor, se scufunda in confuzia originara si spiritul pluteste pe fundurile vietii.
Sfredelirea lumii in oboselile halucinante despoaie lucrurile de stralucire si inselaciune si nimic nu ne impiedica de la accesul la zona de bastina a inceputului, pura ca o aurora finala. Asa dispare tot ce timpul a adaugat virtualitatii initiale. Existenta ni se dezvaluie ca atare: la remorca neantului - si nu nimicul este la marginea lumii, ci lumea la marginea nimicului.
Oboseala ca instrument de cunoastere.

Cugetul scaldat in lumina nocturna a disperarii.

Spiritul are prea putine leacuri. Caci de el insusi trebuie sa ne vindecam in primul rind. De natura si femeie te apropii, fugi si revii din nou, cu toata teama de insuportabilul fericirii. Sint peisaje si imbratisari care iti lasa un gust de exil - ca tot ce amesteca absolutul cu timpul.

Esti incurabil pierdut amagirii si vietii cind, privind cerul in ochi de femeie, nu poti uita originalul.
A putea suferi cu nebunie, curaj, zimbet si deznadejde.
Eroismul nu e decit rezistenta la sfintenie.
Primejdia in suferinta e de a fi blind; de a indura cu ingaduinta. Te pomenesti astfel lunecind intr o icoana, din omul ce erai, plamadit dintr o carne infinit muritoare.
Sa nu devii pentru nimeni exemplu de pefectiune; distruge n tine tot ce i chip si dira de urmat.
Oamenii sa nvete de la tine sa se inspaiminte de caile omului. Acesta i rostul suferintei tale.

Mintea - smulsa din radacini - a ramas singura cu ea insasi.

Toate intrebarile se reduc la atit: cum poti sa nu fii cel mai nefericit?

Ce nu atinge boala e vulgar si ce nu adie moartea e lipsit de taina.

Cintec surd in strafunduri: se roaga boala in oase.

Viata nu merita sa fie traita decit pentru deliciile inflorite pe ruinele ei.

Cind gasesti o anumita noblete in tinguire, paradoxul e forma prin care inteligenta inabusa plinsul.

Ce zori imi vor trezi cugetul imbatat de ireparabil?


Oare cind voi inceta sa mor?
Sint rani care cer interventia Paradisului.
Cu toate pacatele si cu nici unul, mintea s a asezat pe fundul iadului si ochii privesc nemarmuriti spre lume.
Cind iubesti viata cu patima si scirba, doar diavolul se mai milostiveste de tine si ti ofera salasul fatal indurerarii tale aiurite.

Acele sfisieri ale carnii si demente ale gindului, in care am cadea in plina sfintenie daca Dumnezeu ne ar sari intr ajutor. Sovairile lui ne mai tin in rind cu lumea.
De ce nu m ai facut, Doamne, un prost etern sub boltile tale natingi?

Spiritul e carne lovita de streche transcendenta.

Lupta nu se da intre om si om, ci intre om si Dumnezeu. De aceea, nici problemele sociale si nici istoria nu pot rezolva nimic.

Gindul la Dumnezeu nu serveste decit spre a muri. - Nu de bunavoie te ndrepti spre el, ci fiindca n ai incotro.
Nimeni nu poate sti daca e credincios sau nu.

Privind pe atiti si pe atiti care se ingroapa intr o idee, intr o menire, intr un viciu sau intr o virtute, te miri de ce infima distanta de lucruri dispun oamenii. Sa fi vazut ei asa de putin? Sa nu fi fost ei atinsi de cunostinta care nu ingaduie nici un act? A sti nu mai rabda firea decit prin vointa noastra de a fi inca in ea. Te framinti atunci printre obiecte si idealuri, aderind cu farime de pasiuni, acordind din mila si din amareala o adiere de existenta umbrelor in cautare de fiinta.
Universul nu e serios. El trebuie luat tragic in gluma.

A face este antipodul lui a sti.

Nehotaririle intre cer si pamint te sortesc unui destin de Ianus, ale carui fete ar deveni una in durere.
Cu inima spinzurata intre freamat si indoiala: un sceptic deschis extazului.

In dupa amiezele de duminica - mai mult decit in celelalte dupa amieze ale timpului - ratiunea se dezvaluie ca o absenta de cer, si ideile - stele negre pe fondul de vid al vesniciei. - Plictiseala se naste dintr o impinzire ultima a simtirii, dezlipita de fire.
In cuprinderea cosmica a uritului - cascat al universului -, padurile par a se inclina ca sa ti ridice cu triumf de frunze inima pierduta printre vreascuri.
Din fosnirea vremii se nfiripa muzica plictiselii - din accentele surde ale stingerii timpului.

Inima mea - prin care a trecut cerul - e punctul cel mai indepartat de Dumnezeu.
Nimic nu ma poate face sa uit viata, desi totul ma instraineaza de ea. La o egala distanta de sfintenie si de viata.
Eu n am taria ca sa ndur splendorile lumii; in mijlocul lor mi am pierdut suflarea si nu mi a ramas glas decit pentru disperarea frumusetii.

Oamenii fug atit de moarte, cit si de gindul ei. De acesta m am legat pe vecie. Incolo, am fugit in rind cu ceilalti - daca nu chiar mai repede ca ei.

Plictiseala bintuie un suflet erotic ce nu gaseste absolutul in dragoste.

Pentru a acoperi cu fast drama vietuirii, arunca prin spirit un foc de artificii; intretine l din zori in noapte; creeaza in preajma ta stralucirea efemera si eterna a inteligentei innebunite in propriul ei joc; fa din viata o scinteiere pe un cimitir. Caci nu i sufletul omului un mormint in flacari?
Da un curs genial senzatiilor; impune trupului vecinatatea astrilor; carnea, ridic o prin gratie sau crima pina la cer; - simbolul tau sa fie: un trandafir pe o barda.
Invata voluptatea de a acorda ideilor spatiul unei clipe, de a iubi fiinta fara a i ingadui un rost, de a fi tu insuti fara tine.

Din asteptarile visatoare in mijlocul naturii, privind cum aripile unui vultur ating broderia destramata a norilor.
Si inchipuindu ti c ai zburat - cu inversa altitudine - spre adincurile vietii, c ai mingiiat cu aripi de nemingiieri un cer de drojdie, neindestulator setei tale de strafunduri.

Citi pot sa spuna: "eu sint un om pentru care Diavolul exista?" - Cum n am simti o atractie de soarta fata de cei porniti spre o asemenea marturisire?
O icoana completa a lumii ar putea o da gindurile crescute in insomniile unui asasin, indulcite de un parfum emanat din rataciri de ingeri.

Orice ai face, dupa ce ti ai pierdut sprijinul in tine, nu mai poti gasi altul decit in Dumnezeu. Si daca fara El se mai poate inca respira, fara ideea lui te ai pierde in parasirile mintii.
Ceea ce i fascinant in disperare este ca ne arunca dintr o data in fata Absolutului; un salt organic, irezistibil, la picioarele Ultimului. Dupa aceea, incepi sa gindesti si sa limpezesti sau sa intuneci prin reflexie situatia creata de furia metafizica a deznadejdii.
Despartit de semeni prin soarta insulara a inimii, te agati de Dumnezeu ca marile nebuniei sa nu si inalte valurile mai sus de singuratatea ta.

In poezie, necrezind in nimic, adaugi un plus de farmec inspiratiei, caci nihilismul e un supliment de muzica; - pe cind in proza trebuie sa aderi la ceva, ca sa nu ramii gol in fata vidului cuvintelor. A fi ginditor nu i un noroc cind cugetul nu mai e intors spre adevarurile "inaltatoare", produse ale orbirii.

Singurul rost al pamintului e sa inghita lacrimile muritorilor.

Muzica ne arata cam ce ar fi timpul in cer.

Exista un fel de cintec in fiece boala.

Punti nu se mai pot intinde intre omul urmarit de moarte si semenii lui. Si orice ar face el - incercarile de apropiere adincesc doar o prapastie si accentueaza o fatalitate.
Cu de aproapele trebuie sa fii indiferent sau vesel. Dar, nemaicunoscind decit exaltarea si tristetea, rostul tau e iremediabil paralel soartei omului. Ajungi incetul cu incetul sa nu te mai intilnesti cu nimeni niciodata.

In tristete - moartea si nebunia luindu se la intrecere -, nadejdile vitregite se intorc in ginduri ucigase. Si devii un ostatic al nefiintei, din dobitoc uman ce ai fost.
De ce nu s or intinde peste mine umbrele vesnicei prostii si racorile nestiintei? Caldurile unui baragan de deznadejdi
Intr un creier defunct, timpurile plecate n cruciada de distrugere nu vor putea ucide amintirea unui Dumnezeu plamadit din suspine si singuratati.

In lumea n care nu mai am pe nimeni, mai dispun doar de Dumnezeu.

Tacerea ce urmeaza marilor intensitati: inspiratiei, sexualitatii, disperarii. Parc a fugit natura, si omul a ramas fara zari intr o veghe vecina nimicirii. - Firea este o functie a caldurilor sufletului. Existenta se creeaza in momentul subiectiv prin excelenta. Caci nimic nu este in afara de navalirile inimii.

Omul sufera de o neputinta de vacanta a nelinistii. El n a reusit sa largeasca orizontul ratiunii decit prin groaza.

Setea de un paradis al indulgentei, cladit pe un zimbet de destrabalari ceresti

Nevroza e o stare de hamletism automat. Ea acorda celui atins atribute de geniu, fara suportul talentului.
Nehotarirea intre pamint si cer te transforma intr un sfint negativ.

Pe piscuri de Alpi si de Pirinei, cu norii sub mine, rezemat pe zapezi si pe cer, am inteles:
- ca senzatiile trebuie sa fie mai pure decit aerul rarefiat al inaltimilor, - ca n ele nu trebuie sa intre nici omul, nici pamintul si nici un obiect al lumii, - adieri extatice sa fie clipele, virtej de altitudine privirea;
- ca murmurul melancolic al vintului ce atinge azurul si zapada, gindurile sa mingiie poleiala lucrurilor ce nu sint. In cugetul tau sa se rasfringa toate crestele de munti pe care n ai fost om si toate tarmurile de mari pe care ai fost trist. Plictiseala devine muzica pe marginea marii si extaz pe virf de munte;
- "sentimente" nu mai sint. Caci spre cine s ar indrepta? De cite ori nu mai esti om, de atitea ori nu mai "simti" decit tariile nefiintei;
- nu se mai poate trai decit in ratacire. Rastoarna ti pasii si calca pe stele. Repeta zilnic lectia acelei nopti, in care astrii ti s au dezvaluit ridicol de singuri.

Dupa fiece calatorie, progresul in nimic te leaga incurabil de lume. Descoperind noi frumuseti, pierzi prin atractia lor radacinile ce ti au crescut cind nu le ai banuit. O data in interiorul vrajii lor, in mireasma de nelume ce emana din ele, te inalti spre un gol pur, marit de ruina iluziilor.
Din ce cred in mai putine lucruri, din ce am murit mai mult in umbra frumusetii, din aceea, neavind nimic ce sa ma prinda inca in viata, nu mai am nimic ce sa ma intoarca impotriva ei. N am inceput sa o iubesc decit pe masura risipirii sperantelor. Cind nu voi mai avea nimic de pierdut, voi fi una cu ea.
Donjuanismul e fructul unei sfintenii rau intrebuintate. - In toate declaratiile de dragoste, simteam ca numai Absolutul importa - si de aceea puteam face cite voiam si oricui.

Fisiile de zapada pe fondul cenusiu al muntilor in dimineti de vara: darimaturi ale unui cer imemorial.

Ideile sint melodii moarte.

Neputind dezvalui oamenilor pricinile inimii noastre, fara Dumnezeu ar trebui sa ruginim pumnale prin ascunzisurile ei. - Inima se apleaca cu miscari naturale spre floarea sinuciderii din mijlocul gradinii de rataciri care e viata.

Soarta omului e o absenta continua de "acum" si o frecventa staruitore de "altadata" - acest cuvint al fatalitatii. Din sonoritatea lui prelunga se desprinde un netamaduit fior de pieire.

Nimic nu tulbura mai mult naivitatile singelui ca interventia eternitatii. Ce pacoste va fi turnind ea peste prospetimea dorintelor, de le ravaseste si le stirpeste fara urma? Vesnicia nu se compune din sufluri de viata. Prestigiul ei funebru inabusa avinturile si reduce realitatea la starea de absenta.
Peste valurile de neant ce cuprind in voie firea, numai dorintele adie o briza de existenta.

In toate religiile, partea privitoare la durere este singura rodnica pentru o reflexie dezinteresata. Restul e pura legislatie sau metafizica de ocazie.
In plictiseala, timpul inlocuieste singele. Fara ea n am sti cum curg clipele si nici ca ele sint. - Cind se sloboade, nimic n o mai poate opri. Caci ti e urit atunci cu tot timpul.

Rostul ginditorului e sa nascoceasca idei poetice, sa suplineasca lumea prin imagini absolute, fugind de general si calcind pe legi. Din esenta firii ni se revela in rusinea de identitate si n oroarea de principii. - Gindirea incolteste pe ruina ratiunii.

Iubesc privirile care nu servesc viata si piscurile pe care aud timpul. (Sufletul nu i contemporan lumii.)

Sint tari in care n as fi putut rata nici macar o clipa, ca Spania de pilda. Si sint locuri marete si sumbre, in care piatra sfideaza sperantele, pe ale caror ziduri leneveste vesnicia, aducindu si aminte de timp, locuri privilegiate de siesta a Divinitatii, care te silesc sa fii tu insuti in mod absolut: in Franta - Mont Saint Michel, Aigues Mortes, Les Baux si Rocamadour. - In Italia, toata Italia.

Plictiseala absoluta se confunda cu obiectivarea in carne a ideii de timp.

Un gind trebuie sa fie straniu ca ruina unui zimbet.

Spatiul in care se invirte cugetul imi pare indepartat si fara de temei ca un Uruguay ceresc.

Defectul tuturor oamenilor care cred in ceva consista in a deprecia moartea. Absolutul acesteia nu se descopera decit celor ce au un simt ascutit pentru accidentul individuatiei, pentru eroarea multipla a fiintarii. Individul e un esec existent, o greseala ce infrunta rigoarea oricarui principiu. Nu ratiunea te pune n fata mortii, ci conditia unica de individ. Cine are convingeri mascheaza chiar aceasta drama a unicitatii. Spre moarte, intoarce te purificat si gol - neatins de indulcirile mintii, de atenuarile ideilor. Ea trebuie privita in fata, cu virginitatea launtrica a momentelor in care nu crezi in nimic, mai mult chiar: ca martir al nimicului.

Dragostea de viata, plina de freamat si durere, nu ispiteste decit pe cei inecati in sila. Sint dimineti ce infloresc subit in desertul oboselilor si care ne tintuiesc inmarmuriti in bratele fiintei.
In sila de toate, in sila vasta, emanind din tinjala singelui si a ideilor, napadesc revelatii fugitive de fericire ce se intind echivoc pe suspinele noastre, ca zdrente de azur. Si atunci cauti o cumpana intre sila de a fi si de a nu fi.

O ceata de ingeri sau de draci mi a asezat pe frunte cununa plictiselilor. Dar, impatimit in lume, ele nu mi pot umbri taria sperantelor desarte.
Cerul, nu pamintul, m a facut "pesimist". Neputinta de a fi, consecutiva gindului la Dumnezeu

In mistica exista suferinta, infinita suferinta. Dar nu tragedie. Extazul e antipodul ireparabilului. Tragedia nu e posibila decit in viata ca atare, aceasta lipsa de iesire plina de maretie, de nefolosinta si de prabusire. - Shakespeare e mare fiindca in el nu triumfa nici o idee: numai viata si moartea. Cine "crede" in ceva n are simt pentru tragic.

De la o vreme nu mai gindesti asupra uritului, ci l lasi sa gindeasca asupra lui insuti. In vagul sufletului, plictiseala tinde spre substanta. Si ea ajunge: substanta de vid.
Acel ce n preajma Absolutului nu poate scapa de ademenirile vietii - nici o sinucidere nu poate pune capat dezbinarii lui launtrice. Nimic nu l ajuta sa dezlege drama cruda a cugetului. Irezolvabilul gindirii se epuizeaza in acest conflict. Farmecul firii trage greu in cumpana si nu e chip a l anula, desi ideile plutesc pe luciul nefiintei. A trai senzual in nimic
Cind ai iubit prea patimas viata, ce ai cautat printre ginduri? Spiritul e o eroare imensa de cite ori slabiciunile acorda vietii prestigii de axioma.

Sint o Sahara roasa de voluptati, un sarcofag de trandafiri.

Strazile pustii in marile orase: parca in fiece casa se spinzura cineva.
Si apoi, inima mea - spinzuratoare pe masura cine stie carui diavol.

Sfintenia e cel mai inalt grad de activitate la care putem ajunge fara mijloacele vitalitatii.

Nihilismul: forma de limita a bunavointei.

Plictiseala e rind pe rind vulgara si sublima, dupa cum ne pare ca universul miroase a ceapa sau ca emana din inutilitatea unei raze.

Nu ma simt "acasa" decit pe tarmurile marii. Caci nu mi pot construi o patrie decit din spuma valurilor.
In fluxul si refluxul gindurilor, stiu eu prea bine ca nu mai am pe nimeni: fara tara, fara continent si fara lume. Ramas cu suspinele lucide ale iubirilor fugare in nopti care impreuna fericirea cu nebunia.

Singura scuza pentru pasiunea zadarniciilor: a trai religios inutilitatea lumii.
Martor mi este Dumnezeu c am amestecat cerul in toate senzatiile, c am inaltat o bolta de regret peste fiece sarut si un azur de alte doruri peste acel lesin.

Nimic nu serveste mai putin natura ca dragostea. Cind femeia isi inchide ochii, privirile tale luneca pe pleoapele ei cautind alte firmamente.

In disperarile subite si neintemeiate, sufletul e o mare in care s a inecat Dumnezeu.

Singurul continut pozitiv al vietii este unul negativ: frica de a muri. Intelepciunea - moarte a reflexelor - o invinge. - Cum putem insa sa nu ne mai temem de moarte fara sa cadem in intelepciune? Nedezlipind in nici un fel faptul de a trai de cel de a muri, intilnind viata si moartea in voluptatea contradictiei. Fara deliciile acesteia, o minte lucida nu mai poate ingadui opozitiile firii si nici suferi irezolvabilele existentei.

In ultima treapta a incurabilului, te hotarasti pentru Dumnezeu. A crede inseamna a muri cu aparentele vietii. Religia indulceste absolutul mortii pentru a putea atribui lui Dumnezeu virtuti rezultate din acea micsorare. El e mare in masura in care moartea nu e totul. Si pina acum nimeni n a avut semetia sa sustina - in afara de greselile entuziasmului - ca ea n ar fi totul

Cu cit imi pierd mai mult credintele in lume, cu atit sint mai mult in Dumnezeu, fara sa cred in el. - Sa fie o boala tainica sau o cinste a mintii si a inimii care te face sa fii in acelasi timp sceptic si mistic?

Nefericirea n are loc in universul cuvintelor.

Vesnicia nu i decit povara absentei de timp. De aceea, n o simtim nicaieri mai intens ca n oboseala - senzatie fizica a eternitatii.
Tot ce nu e timp, tot ce e mai mult ca timpul se naste dintr o sleire adinca, din toropeala vasta si meditativa a organelor, din pierderea ritmului fiintei. Vesnicia se intinde pe tacerile vitalitatii.

Prin ceea ce sint mai mult eu insumi, mi am rupt zagazurile. Putea va spiritul sa le refaca anulindu se in certitudinea orbirilor? Cu ce minuni si cu ce farmece am putea da cunoasterea inapoi? Cind vor bate veghile in retragere? Fiinta nu poate fi salvata fara lasitatile mintii.
Pina cind rostul inimii va fi sa cinte agoniile ratiunii? Si cum sa pui capat cugetului hartuit intre indoiala si delir?

Lirismul este maximum de eroare prin care ne putem apara de urmarile luciditatii si ale cunoasterii.

A nu face deosebire intre drama carnii si a gindului A fi introdus singele in logica
Scirba de lume: iruptia urii in urit. In vagul plictiselii se introduce astfel calitatea religioasa a negatiei.
Viata mi pare o minastire unde te ai refugia ca sa uiti pe Dumnezeu si ale carei cruci ar strapunge nimicul cerului.

Dupa ce sufletul a filtrat pe Dumnezeu, drojdia ce ramine devine - ca pedeapsa - substanta sufletului.

Totul este nefolositor si fara rost - afara poate de melodia ascunsa a chinului. Fruntariile omului sint cele ale suferintei. Doar dupa ce ai indurat mult ai dreptul sa consideri lumea un pretext estetic, un spectacol intelegerii tale nobile si bolnave. Atunci suferi, fiind in afara suferintei. Nimeni nu va sti din ce belsug de dureri devii estet in mod religios.

Gindurile izvorasc din pustnicirea instinctelor, iar spiritul vaduveste puterile vietii. Astfel, omul devine tare - dar fara mijloacele vitalitatii. Fenomenul uman e cea mai mare criza a biologiei.


Neputind lua asupra mi suferintele altora, le am luat indoielile. In intiiul fel sfirsesti pe cruce si termini; in al doilea, Golgota se urca pina la cer.
Suferintele sint infinite; indoielile, interminabile.

Cind nu te mai poti ruga, in loc de Dumnezeu zici Absolut. Primatul abstractului este o lipsa de rugaciune. Absolutul e un Dumnezeu in afara inimii.
Inaintam in procesul de sleire a persoanei divine pe masura ce introducem cultul inutilitatii pe intinderea cugetului. La ce sa ne mai serveasca Absolutul? Din eternitate, totul este inutil. Avintul mistic trebuie purificat de nobletea gestului estetic. De radacinile ultime ale firii, sa luam contact cu maximum de stil. Insesi Judecatii din Urma sa i imprumutam prestigiul artei si sa ne topim in temeiul final al lumii cu absenta patetica. Intr o simtire inalta, Absolutul e o frintura gratuita a Nimicului, intocmai ca un torso.

De ce oamenii nu s or fi inchinat norilor?
Fiindca acestia plutesc mai usor pe creier decit pe cer?

Gindurile nascute in groaza au taina si impietrirea ochilor din icoanele bizantine.

Toate caile merg de la mine spre Dumnezeu, nici una de la El spre mine. De aceea, inima este un absolut - si Absolutul, un nimic.

Despatrierea launtrica este climatul absolut pentru gindurile fara radacini. Nu atingi inutilitatea mareata a duhului atita vreme cit ai un loc in lume. Gindesti - intotdeauna - din lipsa unei patrii. Neavind granite, spiritul n are unde sa te nchida. De aceea, ginditorul este un emigrant in viata. Si cind nu te ai stiut opri la timp, ratacirea devine singurul fagas al nemingiierilor tale.
Melancolia introduce atita muzica in naruirea mintii!

Alipiti de imediat, oamenii respira prin vulgaritate. Ce poti vorbi cu ei, decit despre oameni? Si inca despre intimplari, obiecte si griji. Niciodata idei. Si doar numai conceptul nu e vulgar. Nobletea abstractiei le e necunoscuta, caci, zgirciti cu puterile lor, ei nu s capabili de a cheltui energii pentru a hrani ceea ce nu e: ideea. Vulgaritatea: lipsa de abstractie.

Lepadarea patetica de lucruri fixeaza cei doi poli ai simtirii: o iubire fara iubire si o ura fara ura. Iar universul se tranforma intr un Nimic activ, in care totul este pur si fara de folos ca intunericul intr un ochi de inger.

Boala i o dezastruoasa desfatare, ce nu poate fi asemuita decit vinului si femeii. Trei mijloace prin care eul este totdeauna mai mult si mai putin, ferestre spre Absolut si care se nchid in intunecarile vaste ale mintii. Caci nebunia i o piedica ce si o pune cunoasterea ei insesi - un insuportabil al spiritului.

Cu cit omul are margini mai nesigure, cu atit se apropie mai usor de lipsa de fund a lui Dumnezeu. L am fi intilnit noi oare de ar fi fost el natura, persoana sau altceva? Putem spune despre el doar atit: ca nu se mai gata in adincime. Astfel - spre imensitatea divina, omul n are alta punte decit indefinitul sau. Lipsa de fund e punctul de contact intre abisul divin si abisul uman.
Tendinta noastra de a ne pierde marginile, aplecarea spre infinit si spre distrugere sint un fior ce ne instaleaza in spatiul in care se desfasoara suflul divin. De am ramine redusi la limitele conditiei individuale, prin ce am putea luneca inspre Dumnezeu? Vagul si nesiguranta noastra reprezinta surse metafizice mai importante decit increderea intr o menire si abandonarea orgolioasa intr un rost. Slabiciunile omului sint posibilitati religioase; cu conditia sa fie adinci. Caci atunci razbat pina in Dumnezeu.
Valurile de nimic ce agita fiinta umana se prelungesc in unduiri pina in absenta infinita a Divinitatii. - Omul n are alt temei decit lipsa de fund a lui Dumnezeu.

Sint si eu un martir: as vrea sa mor pentru indoieli. - Scepticismul - fara o latura religioasa - e o degradare a spiritului. Nu indoielile inteligentei, ci ale rastignirii. Sa bati piroane in miezul duhului. Sa ti pleci cugetul cu suferinta spre zarile lumii; sa singerezi in zimbet. Cind voi aprinde focuri in idei? - Este atita jaratic in oscilatiile mintii! Nu e usor lucru a te indoi privind spre Dumnezeu!

In genunchi, strapunge voi oare pamintul? Voi duce nerugaciunea pina la capat? Voi umili pe Dumnezeu, cu supranaturalul meu dezmat?
Cu cit urc spre cer, cu atit scobor mai tare spre pamint.
Spiritul, dezlipit de toate, se ndreapta cu aceeasi tarie in directii opuse. Nu poti adera la ceva fara sa faci o rezerva egala. Orice pasiune trezeste simultan antipodul ei. Contrariile sint substanta respiratiei omului. Am de partea mea toate directiile lumii, de cind nu ma mai am.
Paradoxul exprima incapacitatea de a fi firesc in lume.
Universul e o pauza a spiritului.

Rostul inimii e sa devina imn.

In ultima analiza, scepticismul nu izvoraste decit din imposibilitatea de a te implini in extaz, de a l atinge, de a l trai. De indoieli ne vindeca numai orbirea lui luminoasa, sfisietor de revelatoare. O moarte de fioruri balsamice. - Cind singele ti zvicneste pina la cer, cum sa te mai indoiesti? Dar ce rar zvicneste el asa!
Scepticism: nemingiierea de a nu fi in cer.

A introduce salciile plingatoare in categorii

Numai in masura in care suferi ai dreptul sa l ataci pe Isus, precum in mod cinstit nu poti fi impotriva religiei daca nu esti religios. Din afara, nici o critica nu dovedeste nimic si nu angajeaza pe nimeni. Cind ataci inlauntrul unei pozitii, inlauntrul pozitiei tale, nu tragi in adversar, ci in tine insuti. O critica efectiva e o autotortura. Restul e joc.

Zimbete dureroase care sting soarele

Istoria s ar ispravi in clipa in care omul s ar intepeni intr un adevar. Dar omul traieste cu adevarat numai intru cit se plictiseste de orice adevar. Izvorul devenirii este posibilitatea de greseala a lumii.
O epoca se reazema pe un adevar si crede in el fiindca nu l cumpaneste. Cum l ai pus la cintar si i masori greutatea, se transforma intr un adevar oarecare - in eroare. Cind judeci, orice - din siguranta de nestramutat ajunge un principiu ce se clatina fara rost.
Nu poti fi lucid intr un adevar, fara sa l compromiti. Un individ sau o epoca trebuie sa respire inconstient in neconditionatul unui principiu, pentru a l recunoaste ca atare. A sti rastoarna orice urma de certitudine. Constiinta - fenomen de limita a ratiunii - este o sursa de indoieli, ce nu pot fi infrinte decit in amurgul cugetului treaz. Luciditatea este un dezastru pentru adevar, dar nu pentru cunoastere, pe ale carei baze se inalta o arhitectura complicata de erori, numita spirit din nevoie de simplificare.
Duhul meu nu si mai afla indestulare decit in metafizica si n Acatist.

In fiecare clipa suspina Dumnezeu; caci timpul e rugaciunea Lui.

Cind sanatatea si norocul se lasa asupra noastra, peste ginduri se asaza o spuza si mintea se retrage.
Nefericirea e cel mai puternic stimulent al spiritului.

Daca inima ar fi redusa la esenta ei ideala, adica la Rastignire, ar rasari cruci pe meleagurile ei, de care s ar spinzura nadejdile - cu tot farmecul zadarnic al nebuniei lor.

Luciditatea: o toamna a instinctelor.

Nu mi e frica de suferinte, cit de resemnarea ce le ar urma. De as putea suferi vesnic, fara impacare si fara milogeala!
Boala te asaza la limitele materiei; prin ea, trupul devine o cale spre Absolut. Caci infringerile corpului fac din durere un rai in dezastru.
Boala serveste duhul fara nici un inconjur. Sau poate si mai mult: duhul este boala pe plan abstract, precum omul: materie atinsa.

Prin singuratate, tot ce iese de sub controlul simturilor - in primul rind invizibilul - capata un caracter de imediat. A fi fara oameni si fara lume; a te afla, adica, nemijlocit in esenta. Asa ti se deschide intr un fior rar viziunea substantiala a noptii, a luminii, a gindului. Desprinzi atunci din toate restul absolut, ceea ce ramine dintr un lucru cind el nu mai exista pentru simturi. Intelegi taina ultima a noptii, dar simturile nu mai simt noaptea. Sau te imbeti de muzica si nici un sunet nu mai mingiie urechea. Singuratatea necrutatoare a duhului descopera neantul imaculat din temelia aparentelor, puritatea divina sau demonica de la baza tuturor alcatuirilor. Si atunci, intelegi ca rostul din urma al duhului e imbolnavirea de infinit.

Cind ma voi scufunda fara apel in Diavol si in Dumnezeu?

In paradis, azurul indeplinea functia pamintului pentru noi. Cei doi oameni calcau, adica, pe un desert albastru. De aceea nu puteau cunoaste ei acolo - pe cind aici, pe pamint, pe culoarea dureroasa a pamintului, n ai altceva de facut.
Smulgeti o floare sau o buruiana si observati din ce a crescut: din ispasire solidificata.

Intiia lacrima a lui Adam a urnit istoria. Picurul acela sarat, transparent si infinit concret este primul moment istoric, iar vidul lasat in inima sinistrului nostru stramos, intiiul ideal.
Incetul cu incetul, oamenii, pierzindu si darul plinsului, au inlocuit prin idei lacrimile. Cultura insasi nu e decit imposibilitatea de a plinge.

Exista o oboseala substantiala, in care se aduna toate oboselile zilnice si care ne depun fara ocol in mijlocul Absolutului. Umbli printre oameni, imparti zimbete sau cauti din obisnuinta adevaruri, si in sinea ta te rezemi pe temeiurile firii. N ai incotro: esti impins spre ele. Zaci - cu voie sau fara de voie - in straturile ultime ale existentei. - Viata iti pare atunci - atunci dramatic al fiecarei clipe - un vis pe care l depeni din privelistea Absolutului, o nalucire a instrainarii tale de toate. Cum luneci asa, pe panta rosturilor nemarginite, si prin vagi instincte trebuie sa te mai tii de lume, contradictia soartei tale e mai dureroasa ca napadirea primaverii intr un cimitir de tara.
Omul e un naufragiat al Absolutului. Nu se poate inalta in acesta. Doar sa se inece. Si nimic nu l ineaca mai adinc in el decit marile oboseli, acele oboseli care deschid spatiul intr un cascat al infinitului si al plictiselii.
Noi n avem dreptul, ca fiinte, sa privim dincolo de marginirea noastra. Am devenit oameni si am iesit din raiul fiintei. Eram Absolut. Acum stim ca sintem in el. Si astfel, nu mai sintem nici el si nici noi. Cunoasterea a ridicat un zid de neintrecut intre om si fericire. - Suferinta nu e decit constiinta Absolutului.

Ideile trebuie sa fie vaste si ondulate ca melodia noptilor albe.

Ceea ce este mai vag, adica Dumnezeu. Doar ideea de El e mai vaga decit el insusi.
Si acest Vag de totdeauna e chinul cel mai sfisietor al omului. Moartea nu introduce precizie in el, ci numai in individ. Caci murind, nu cunoastem mai de aproape pe Dumnezeu, deoarece ne stingem cu toate lipsurile fapturii noastre si aflam astfel ce nu sintem sau ceea ce am fi putut sa fim. Si cu aceasta, moartea ne a descarcat pentru ultima oara de sarcina cunoasterii.

Acea teama de plictiseala ce nu poate fi asemuita cu nimic Un rau ciudat incalzeste singele si prevesteste golul surd ce te macina apoi, in ceasuri fara nume. Se apropie Uritul, fiere a timpului turnata in vine. Si teama ce te invaluie cere fuga. Asa incepi sa nu mai ai pace in nici un loc.
Neajunsurile acestei lumi trebuie traite pina la teologie si diabolism. In nici un fel sa nu raminem la stadiul sentimentelor. Totul trebuie raportat la Dumnezeu si la diavol in acelasi timp.

Bach si Wagner, aparent fundamental deosebiti, sint muzicienii care se aseamana in fond mai mult. Nu ca arhitectura muzicala, ci ca substrat de sensibilitate. Exista doi creatori in istoria muzicii care sa fi exprimat mai amplu si mai cuprinzator starea indefinibila a langoarei? Ca la intiiul ea i divina si la al doilea erotica, sau ca unul iti condenseaza tinjirea sufletului intr o constructie sonora de o absoluta rigoare, iar altul isi taraganeste sufletul intr o muzica formal taraganata - aceasta nu dovedeste nimic impotriva unei comunitati adinci de sensibilitate. Cu Bach, nu mai esti in lume din cauza lui Dumnezeu, cu Wagner, din a iubirii. Important este ca amindoi sint decadenti, ca amindoi destrama viata intr un fel de elan negativ, amindoi ne imbie sa murim in afara de noi. Si amindoi nu pot fi intelesi decit in oboseala, in neanturi vitale, in deliciile pieirii. Nici unul, nici altul nu pot servi ca antidot ispitei de a nu fi.

In orice fel sexualitatea este misterioasa, dar in special cind nu mai apartii lumii. Atunci, revii la revelatiile ei cu o nespusa mirare si esti silit sa te intrebi daca intr adevar nu mai apartii lumii, de data ce un exercitiu atit de stravechi te subjuga si te cucereste.
Se prea poate insa ca rostul gindirii pornite pe carari proprii sa nu fie altul decit incordarea in contradictii si adincirea in irezolvabile. Nicaieri mai mult ca n lepadarea de lume nu le putem atinge mai usor. Infinit reversibilul extaz, strapungind inaltimile detasarii, creeaza o dezorientare care este sursa de probleme, de nelinisti si de intrebari. Intr un spirit urgisit de excesul de ginduri, dezmierdarile si horcaiala consecutiva impreuna planuri divergente si lumi ireconciliabile. Se impaca in rosturi orizontale cele doua fete ale universului, dusmania duhului si a carnii. Se impaca pentru un moment. - Dupa aceea, incep din nou, cu o tarie mai crincena si mai nemiloasa. Important este ca te poti inca mira. Si nici un prilej de acesta nu trebuie scapat. Ceilalti oameni se supun mirarilor carnii; ei nu cunosc pe acele izvorite la intersectia duhului cu carnea si nici tulburarea, plina de voluptate si de chin, a complicitatii lor.

Neurastenia: moment slav al sufletului.

De n am fi avut suflet, ni l ar fi creat muzica.

Tot ce nu i natura e boala. Devenirea istorica exprima trepte ale imbolnavirii naturii. Aceste trepte nu sint lipsuri, ci crize de inaltimi. Caci "sanatatea" poate reprezenta un concept pozitiv numai pina la aparitia spiritului.
Lumea s a urnit din linistea initiala prin exasperarea identitatii. Nu putem sti ce a "atins" echilibrul originar, dar este clar ca o plictiseala a identitatii de sine insusi, o imbolnavire a infinitului static a pus lumea in miscare. - Boala e un agent al devenirii. Iata rostul ei metafizic.
Si de aceea, in orice plictiseala razbat reflexe ale uritului initial, ca si cum in peisajul saturnian al sufletului s ar intinde oaze de pustiu din vremea cind lucrurile, incremenite in ele insele, asteptau sa fie.

Este atita ratiune si mediocritate in institutia casatoriei, ca ea pare a fi fost nascocita de fortele ostile nebuniei.
N as vrea sa mi pierd mintea. Dar este atita vulgaritate in a o pastra! Sa veghezi inutil neintelesul lumii si al lui Dumnezeu si sa extragi stiinta din chin! Sint beat de ura si de mine.

Mihnirea e un dar, ca betia, credinta, existenta si ca tot ce e mare, dureros si irezistibil. Darul mihnirii

Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.