acelasi lucru despre un individ oarecare; el va protesta si va lua chiar masuri spre a te sanctiona.
Asa sintem cu totii: ne scoatem din cauza cind e vorba de un principiu general si nu ne e rusine sa ne izolam intr o exceptie. Daca universul n are nici un rost, scapat am careva din blestemul acestei osinde?
Tot secretul vietii se reduce la atit: ea n are nici un rost; fiecare din noi gaseste insa unul.
Singuratatea nu te nvata ca esti singur, ci singurul.
Dumnezeu are tot interesul sa si vegheze adevarurile. Uneori, o simpla smucitura din umeri i le darima pe toate, caci gindurile i le au surpat de mult. Daca un vierme e capabil de neliniste metafizica, si el ii tulbura somnul.
Gindul la Dumnezeu este un obstacol sinuciderii, dar nu mortii. El nu imblinzeste deloc intunericul de care se va fi speriat Dumnezeu pe vremea cind isi cauta pulsul prin teroarea nimicului.
Se spune ca Diogene s ar fi ocupat cu falsificarea de bani. - Orice om care nu crede in adevarul absolut are drept sa falsifice totul.
Diogene, daca se nastea dupa Cristos, ar fi fost un sfint. - Admiratia pentru cinici si doua mii de ani de crestinism la ce ne poate duce? Un Diogene duios.
Platon a numit pe Diogene un Socrate nebun. Greu mai poate fi salvat Socrate
Daca ar prinde glas agitatia surda din mine, fiecare gest ar fi o ingenunchere la un zid al plingerii. Port un doliu din nastere - doliul acestei lumi.
Tot ce nu i uitare ne uzeaza substanta; remuscarea este la antipodul uitarii. De aceea se ridica ea amenintatoare ca un monstru stravechi ce te rapune din privire sau iti umple clipele cu senzatii de plumb topit in singe.
Oamenii simpli simt remuscari in urma unui act oarecare; ei stiu de ce le au, fiindca motivele le sint sub ochi. In zadar le am vorbi de "accese", ei n ar putea intelege taria unui chin inutil.
Remuscarea metafizica este o tulburare fara cauza, o neliniste etica pe marginea vietii. N ai nici o vina pe care s o regreti, si totusi simti remuscari. Nu ti aduci aminte de nimic, dar te napadeste un infinit dureros al trecutului. N ai facut nici o fapta rea, dar te simti responsabil de raul universului. Senzatii de Satana in delir de scrupul. Principiul Raului in mrejele problemelor etice si n teroarea imediata a solutiilor.
Cu cit esti mai putin indiferent in fata raului, cu atit esti mai aproape de remuscarea esentiala. Aceasta i uneori tulbure si echivoca: atunci porti povara absentei Binelui.
Violetul e culoarea remuscarii. (Ceea ce e straniu in el pleaca din lupta dintre frivolitate si melancolie, cu triumful ultimei.)
Remuscarea este forma etica a regretului. (Parerile de rau devin probleme, iar nu tristeti.) Un regret ridicat la rangul de suferinta.
Ea nu rezolva nimic, dar incepe totul. Aparitia moralei este identica intiiului freamat de remuscare.
Un dinamism dureros face din ea o risipa somptuoasa si zadarnica a sufletului. - Numai marea - si fumul de tigara - ne dau imaginea ei.
Pacatul este expresia religioasa a remuscarii, precum regretul expresia ei poetica. Primul este o limita superioara; ultimul, una inferioara.
Te caiesti de ceva ce s a intimplat sub tine Erai liber sa dispui alt curs lucrurilor, dar atractia raului sau a vulgaritatii a invins reflectia etica. Ambiguitatea pleaca din amestecul de teologie si vulgaritate din orice remuscare.
In nimic nu simti mai dureros ireversibilitatea timpului ca in ea. Ireparabilul nu i decit interpretarea morala a acestei ireversibilitati.
Raul ne dezvaluie substanta demonica a timpului; binele, potentialul de vesnicie al devenirii. Raul este abandonare; binele, un calcul inspirat. Nimeni nu stie diferentia rational unul de celalalt. Dar simtim cu totii caldura dureroasa a raului si raceala extatica a binelui.
Dualismul lor transpune in lumea valorilor un altul mai adinc: nevinovatie si cunoastere.
Ceea ce deosebeste remuscarea de deznadejde, de ura sau de groaza este o induiosare, un patetic al incurabilului.
Sint atiti oameni pe care ii separa de moarte doar nostalgia ei! In aceasta, moartea isi creeaza din viata o oglinda pentru a se putea admira. Poezia nu i decit instrumentul unui funebru narcisism.
Atit animalele, cit si plantele sint triste, dar ele n au descoperit tristetea ca un procedeu de cunoastere. Numai in masura in care omul il foloseste inceteaza a fi natura. Privind in jurul nostru, cine nu observa c am acordat prietenia la plante, animale si la cite minerale! - dar nici unui om.
Lumea nu i decit un Nicaieri universal. De aceea, n ai unde sa te duci niciodata
Toate momentele acelea cind viata tace, ca sa ti auzi singuratatea In Paris, ca si intr un catun indepartat, timpul se retrage, se inghemuieste intr un colt al constiintei si ramii cu tine insuti, cu umbrele si luminile tale. Sufletul s a izolat si in zvircoliri nedefinite se ridica la suprafata ta, ca un cadavru pescuit in adincimi. Si atunci iti dai seama ca mai exista si alt sens al pierderii sufletului decit cel biblic.
Toate gindurile par gemetele unei rime calcate de ingeri.
Nu poti pricepe ce inseamna "meditatia" daca nu esti obisnuit sa asculti tacerea. Vocea ei este un indemn la renuntare. Toate initierile religioase sint cufundari in adincimile ei. Din misterul lui Buddha am inceput sa banuiesc in clipa in care m a apucat frica de tacere. Mutenia cosmica iti spune atitea lucruri, ca lasitatea te impinge in bratele acestei lumi.
Religia i o revelatie atenuata a tacerii, o indulcire a lectiei de nihilism ce ne o inspira soaptele ei, filtrate de teama si prudenta noastra Astfel se asaza tacerea la antipodul vietii.
De cite ori imi vine n minte cuvintul: ratacire, de atitea ori am revelatia omului. Si tot de atitea ori, parca au atipit muntii pe fruntea mea
Suso ne spune, in autobiografia sa, ca si a gravat numele lui Isus, cu un stil metalic, in dreptul inimii. Singele n a curs in zadar, caci dupa o vreme descopera o lumina in acele litere, pe care le acopera ca sa nu le zareasca nimeni. - Ce mi as scrie in dreptul inimii? - Se prea poate ca: nefericire. Si surpriza lui Suso s ar repeta la interval de secole, daca diavolul ar avea lumina macar pentru emblema lui In felul acesta, inima omeneasca ar ajunge reclama luminoasa a Satanei.
Sint poieni in care ingerii isi fac vilegiatura. In ele as semana flori din marginea deserturilor, ca sa ma odihnesc in umbra propriului simbol.
Trebuie sa ai spiritul unui sceptic grec si o inima de Iov ca sa incerci sentimentele in ele insele: un pacat fara vina, o tristete fara motiv, o remuscare fara cauza, o ura fara obiect
Sentimente pure - care isi au echivalentul in a filozofa fara probleme. Nici viata si nici gindirea nu mai au - in felul acesta - vreo legatura cu timpul, iar existenta se defineste ca o suspendare. Tot ce se petrece in tine nu se mai poate raporta la nimic, fiindca nu se indreapta nicaieri, ci se epuizeaza in finalitatea interna a actului. Devii cu atit mai esential, cu cit rapesti "istoriei" tale caracterul de temporalitate. Privirile spre cer n au data, iar viata in ea insasi e mai putin localizabila decit neantul.
In dorul dupa absolut exista puritatea unui vag, care trebuie sa ne lecuiasca de infectiile temporale si sa ne serveasca de prototip al neincetatei suspendari. Caci aceasta nu i, in fond, decit deparazitarea constiintei de timp.
De cite ori ma gindesc la om, mila imi ineaca gindurile. Si astfel nu i pot da de urma in nici un chip. O frintura in natura te obliga la meditatii frinte.
Pasiunea pentru sfintenie inlocuieste alcoolul in aceeasi masura ca muzica. Tot asa, erotica si poezia. Forme diferite ale uitarii, perfect substituibile. Betivii, sfintii, indragostitii si poetii se afla initial la aceeasi distanta de cer sau, mai bine zis, de pamint. Numai caile difera, desi toti sint pe cale sa nu mai fie oameni. - Asa se explica de ce o voluptate a imanentei ii condamna in mod egal.
Timiditatea este un dispret instinctiv al vietii; cinismul, unul rational. Induiosarea? Un amurg delicat al luciditatii, o "degradare" a spiritului la rangul inimii.
In orice timiditate se afla o nuanta religioasa. Teama ca nu sintem ai nimanui, ca Dumnezeu este un nimeni, iar lumea opera lui Neincrederea metafizica ne creeaza o neprielnicie in fire si o jena in societate. Lipsa de indrazneala intre oameni - decantarea fortei in dispret - pleaca dintr o vitalitate nesigura, agravata de banuieli la ce e mai esential in lume. Un instinct sigur si o credinta hotarita iti dau dreptul sa fii obraznic; te silesc chiar. - Timiditatea i modul de a ti invalui un regret. Caci orice indrazneala nu e decit forma pe care o ia lipsa de regrete.
De cite ori nu mai ai iluzii, este ca si cum ai fi servit de oglinda toaletei intime a vietii. - Mister mai induiosator ca in dragostea de viata nu exista; ea singura calca peste toate evidentele. Trebuie sa nu mai apartii deloc lumii ca viata sa ti para un absolut. O perspectiva din cer asa o proiecteaza.
Unde apare paradoxul moare sistemul si triumfa viata. Prin el isi salveaza onoarea ratiunea in fata irationalului. Ce e tulbure in viata nu poate fi exprimat decit in blestem sau imn. Cine nu le poate minui mai are la indemina o singura scapare: paradoxul - suris formal al irationalului.
Ce i el din perspectiva logicii daca nu un joc iresponsabil, iar din a bunului simt o imoralitate teoretica? Dar nu ard in el toate irezolvabilele, nonsensurile si conflictele ce framinta subteran viata? De cite ori umbrele ei nelinistite se marturisesc ratiunii, aceasta le imbraca soaptele in eleganta paradoxului, spre a le masca originea. Insusi cel de salon, este el altceva decit expresia cea mai profunda pe care o poate afecta superficialitatea?
Paradoxul nu i o solutie; caci nu rezolva nimic. Poate fi folosit doar ca impodobire a ireparabilului. A voi sa indrepti ceva cu el este cel mai mare paradox. Fara dezabuzarea ratiunii nu mi l pot inchipui. Lipsa ei de patos o obliga sa traga cu urechea la murmurul vietii si sa si desfiinteze autonomia in talmacirea acesteia. In paradox, ratiunea se anuleaza pe ea insasi; si a deschis granitele si nu mai poate opri navala erorilor palpitante, a erorilor care zvicnesc.
Teologii sint paraziti ai paradoxului. Fara intrebuintarea lui inconstienta, ei trebuiau sa depuna de mult armele. Scepticismul religios nu e decit practica lui constienta.
Tot ce nu incape in ratiune este motiv de indoiala; dar in ea nu este nimic. De aici avintul rodnic al gindirii paradoxale, care a introdus continut in forme si a dat curs oficial absurditatii.
Paradoxul imprumuta vietii farmecul unei absurditati expresive. Ii intoarce ceea ce ea i a atribuit dintru inceput.
Dac as fi Moise, as scoate cu toiagul regrete din stinci. Oricum - este si acesta un mod de a stinge setea muritorilor
Ceea ce i religios nu i chestiune de continut, ci de intensitate. Dumnezeu se determina ca un moment al frigurilor noastre, asa incit lumea in care vietuim devine un obiectiv atit de rar al sensibilitatii religioase prin faptul ca n o putem gindi decit in clipele neutre. Fara "calduri" nu depasim cimpul perceptiei, adica nu vedem nimic. Ochii servesc pe Dumnezeu numai cind nu disting obiectele; absolutul se teme de individualizare.
Intensificarea nu importa carei senzatii este semn de religiozitate. Un dezgust maxim ne dezvaluie Raul (calea negativa spre DumnezeU). Viciul e mai aproape de absolut decit un instinct nefalsificat, deoarece participarea la divin este posibila in masura in care nu mai sintem natura.
Un om lucid isi masoara "caldurile" la fiece pas, spectator al pasiunii proprii, vesnic pe urmele lui, abandonindu se echivoc nascocirilor tristetii sale. In luciditate, cunoasterea este un omagiu fiziologiei.
Cu cit stim mai mult despre noi, cu atit indeplinim cerintele unei igiene, care consista in realizarea transparentei organice. De atita puritate, vedem prin noi. Ajungi astfel sa asisti la tine insuti.
Sursa isteriei sfinte in minastiri nu poate fi decit ascultarea tacerii, contemplarea spectacolului de liniste al singuratatii. - Dar palpitatia launtrica a Timpului, pierderea constiintei in ondulatia valurilor temporale? Sursa isteriei laice
Timpul este un surogat metafizic al marii. Nu te gindesti la el decit spre a invinge nostalgia ei.
Daca se admite in univers un infinitezimal real, totul este real; - daca nu exista ceva, nu exista nimic. A face concesii multiplicitatii si a reduce totul la o ierarhie de aparente inseamna a nu avea curajul negatiei. Distanta teoretica de viata si slabiciunea sentimentala pentru ea ne duc la solutia sovaitoare a treptelor irealitatii, la un pro contra firii.
Situatia paradoxala exprima o indeterminatie esentiala a fiintei. Lucrurile nu s au asezat. Atit ca situatie reala, cit si ca forma teoretica - paradoxul izvoraste din conditia nedesavirsirii. Unul singur, si ar arunca raiul in aer.
Contingenta - oazele de arbitrar in desertul Necesitatii - nu e sesizabila de formele ratiunii decit prin interventia de mobilitate pe care o introduce neastimparul paradoxului. Ce i el daca nu o iruptie demoniaca in ratiune, o transfuzie de singe in Logica si o suferinta a formelor?
Semnul hotaritor ca misticii n au rezolvat nimic, dar au inteles totul? Avalansa de paradoxe in preajma lui Dumnezeu, spre a se usura de teama neintelesului. Mistica este suprema expresie a gindirii paradoxale. Insisi sfintii au folosit acest instrument al indeterminatiei spre a "preciza" indescifrabilul divin.
Senzatii eterice ale Timpului in care vidul isi suride lui insusi
Melancolia - nimb vaporos al Temporalitatii.
Existenta demoniaca ridica fiece clipa la demnitatea de eveniment. Actiunea - moarte a spiritului - emana dintr un principiu satanic, incit luptam in masura in care avem ceva de ispasit. Mai mult decit orice, activitatea politica e o ispasire inconstienta.
Sensibilitatea fata de timp pleaca din incapacitatea de a trai in prezent. Iti dai seama in fiece clipa de miscarea nemiloasa a vremii, care se substituie dinamismului imediat al vietii. Nu mai traiesti in timp, ci cu el, paralel lui.
Fiind una cu viata, esti timp. Traindu l, mori impreuna cu el, fara indoieli si fara chin. Sanatatea perfecta se realizeaza in asimilarea temporala, pe cind starea de boala este o disociere echivalenta. Cu cit percepi mai bine timpul, cu atit esti mai inaintat intr o dizarmonie organica.
In mod firesc, trecutul se pierde in actualitatea prezentului, se insumeaza si se topeste in el. Regretul - expresie a acuitatii temporale, a dezintegrarii din prezent - izoleaza trecutul ca actualitate, il vitalizeaza printr o adevarata optica regresiva. Caci in regret trecutul pastreaza o virtute de posibil. Un ireparabil convertit in virtualitate.
Cind stii neincetat ce agent de distrugere e timpul, sentimentele care se injghebeaza in jurul acestei constiinte incearca sa l salveze pe toate laturile. Profetia este actualitatea viitorului, precum regretul a trecutului. Neputind fi in prezent, transformam trecutul si viitorul in prezente, incit nulitatea actuala a timpului ne usureaza accesul infinitatii lui.
A fi bolnav inseamna a trai intr un prezent constient, intr un prezent sie insusi trans lucid, caci teama de trecut si de viitor, de ce s a intimplat si de ce se va intimpla, dilata clipa pe masura imensitatii temporale.
Un bolnav care ar putea trai naiv n ar fi propriu zis bolnav, caci poti fi atins de cancer, daca n ai teroarea deznodamintului (acest viitor care fuge inspre noi, nu spre care alergaM), esti sanatos. Nu exista boli, ci numai constiinta lor insotita totdeauna de hipertrofia simtului temporal.
Uneori nu ni se intimpla sa pipaim timpul, sa l pierdem printre degete, in excese de intensitate care l proiecteaza in conture materiale? Sau alteori sa l simtim ca o adiere subtila prin firele de par? Sa fi obosit? Cauta el vreun culcus? Sint inimi mai ostenite ca el si care totusi nu i ar refuza azilul
Raul, parasind indiferenta originara, si a luat Timpul ca pseudonim.
Oamenii au construit paradisul filtrind eternitatea, din "esenta" de vesnicie. Acelasi procedeu aplicat ordinii temporale ne face inteligibila suferinta. Caci, intr adevar, ce este ea daca nu "esenta" de timp?
Dupa miezul noptii, gindesti ca si cum n ai mai fi in viata sau - in cel mai bun caz - ca si cum n ai mai fi tu. Devii o simpla unealta a tacerii, a vesniciei sau a vidului. Te crezi trist si nu stii ca acestea respira prin tine. Esti victima unui complot al fortelor obscure, caci dintr un individ nu se poate naste o tristete care sa nu incapa in el. Tot ce ne intrece isi are sursa in afara de noi. Atit placerea, cit si suferinta. Misticii au raportat revarsarea de delicii a extazului la Dumnezeu, pentru ca nu puteau admite ca marginirea individuala este capabila de atita plinatate. Asa se intimpla cu tristetea si cu toate. Esti singur, dar cu toata singuratatea.
Cind totul se mineralizeaza, nostalgia insasi devine geometrie, stincile par fluide fata de impietrirea vagului sufletesc si nuantele sint mai prapastioase decit muntii. Atunci nu ti mai trebuie decit tremurul si privirea ciinilor calcati, si un ceas hodorogit din alte secole - perna a unei frunti innebunite.
De cite ori ma primblu prin ceata, ma dezvaluiesc mai usor mie insumi. Soarele te instraineaza, caci descoperindu ti lumea, te leaga inselaciunilor ei. Dar ceata este culoarea amaraciunii.
Accesele de mila sint precedate de o stare de slabire generala, in care umbli cu teama de a nu cadea in toate obiectele, de a nu te topi in ele. Mila este forma patologica a cunoasterii intuitive. Cu toate acestea, nu poate fi asezata in rindul bolilor, ea fiind un lesin vertical. Cazi in directia propriei singuratati.
Noptile albe - singurele negre - te fac un adevarat scafandru al Timpului. Cobori, cobori spre lipsa lui de fund Scufundarea muzicala si nedefinita spre radacinile temporalitatii ramine o voluptate neimplinita, fiindca nu putem atinge marginile timpului decit sarind din el. Saltul acesta ni l face insa exterior; ii percepem marginile, dar nu in experienta lui. Suspendarea il transforma in irealitate si i rapeste sugestia de infinit - decor al noptilor albe.
Somnul n are alt rost decit uitarea timpului, a principiului demonic ce vegheaza in el.
In biserici ma gindesc adesea ce lucru mare ar fi religia daca n ar fi credinciosii, ci numai nelinistea religioasa a lui Dumnezeu, de care ne vorbeste orga.
Mediocritatea filozofiei se explica prin faptul ca nu se poate cugeta decit la o temperatura scazuta. Cind esti stapin pe febra, orinduiesti gindurile ca papusile; tragi ideile de ata si publicul nu se refuza iluziei. Dar cind orice privire spre tine insuti e un incendiu sau un naufragiu, cind peisajul launtric e o devastare somptuoasa de flacari evoluind la orizontul marilor - atunci dai drumul gindurilor, coloane turmentate de epilepsia focului interior.
Daca as sti c am fost trist o singura data din cauza oamenilor, de rusine as depune armele. Ei pot fi uneori iubiti sau uriti si totdeauna compatimiti, dar atentia unei intristari e o concesie degradanta. Clipele de generozitate divina, in care i am imbratisa pe toti, sint inspiratii rare, adevarate "gratii".
Iubirea de oameni este boala tonica si in acelasi timp ciudata, fiindca nu i sprijinita de nici un element din realitate. Un psiholog iubitor de oameni n a existat pina acum si desigur nu va exista niciodata. Cunoasterea nu merge in sensul umanitatii. - Sint insa pauze ale luciditatii, recreatii ale cunoasterii, crize ale ochiului necrutator, care il pun in situatia stranie a iubirii. Atunci ar dori sa se intinda in mijlocul strazii, sa sarute talpile muritorilor, sa dezlege curelele incaltamintei negustorilor ca si cersetorilor, sa se tiriie prin toate ranile si insingerarile, sa atirne de privirea criminalului aripi de porumb - sa fie ultimul om din dragoste!
Cunoasterea de oameni si dezgustul fac din psiholog, de bine, de rau, o victima a propriilor lui cadavre. Caci pentru el orice iubire este o ispasire. - Oamenii pe care i a anulat cunoasterea mor in tine; victimele dispretului tau putrezesc in inima ta. Si intreg acest cimitir care prinde viata in delirul de dragoste, in spasmele ispasirii tale!
Sublimul este incomensurabilul ca sugestie de moarte. Marea, renuntarea, muntii si orga - in moduri diferite si totusi in acelasi fel - sint incoronarea unui sfirsit, care desi se consuma in timp, destructia lui este totusi dincolo de el. Caci sublimul e o criza temporala a eternitatii.
Ceea ce i sublim in exemplul lui Isus deriva din ratacirea prin timp a vesniciei, din nemasurata ei degradare. Tot ce e insa scop in existenta Mintuitorului atenueaza ideea de sublim, care exclude aluziile etice. Daca s a coborit de bunavoie ca sa ne salveze, atunci el ne poate interesa numai in masura in care gustam estetic un gest etic. Dimpotriva, daca trecerea lui printre noi este numai o greseala a vesniciei, o ispitire inconstienta de moarte a perfectiunii, o ispasire in timp a absolutului, atunci proportiile enorme ale acestei inutilitati nu se inalta sub semnul sublimului? - Estetica sa mai salveze crucea, ca simbol al vesniciei.
Nu exista o placere mai mare ca aceea sa crezi c ai fost filozof - si nu mai esti.
A suferi inseamna a medita o senzatie de durere: a filozofa - a medita asupra acestei meditatii.
Suferinta i ruina unui concept; o avalansa de senzatii, care intimideaza orice forma.
Totul in filozofie este de rangul al doilea, al treilea Nimic direct. Un sistem se construieste din derivari, el insusi fiind derivatul prin excelenta. Iar filozoful nu i mai mult de un geniu indirect.
Nu putem fi atit de generosi cu noi insine, incit sa nu ne zgircim in libertatea ce ne o acordam. De nu ne am pune piedica, de cite ori fiece clipa n ar fi altceva decit o supravietuire! Nu se intimpla de multe ori sa raminem noi insine doar prin ideea limitelor noastre? O biata amintire a unei individualizari trecute, o zdreanta a propriei individuatii Ca si cum am fi un obiect ce si cauta un nume intr o natura fara identitate. - Omul e facut - ca toate vietatile - pe masura unor anumite senzatii. Or, se intimpla ca ele sa nu si mai faca loc una alteia, in succesiunea normala, ci sa napadeasca toate intr o furie elementara, roind in jurul unei epave - din plenitudine - care e eul. Unde sa mai fie loc atunci pentru pata de vid care e constiinta?
Este atita crima si poezie in Shakespeare, ca dramele lui par concepute de un trandafir in dementa.
Oricita amaraciune ar fi in noi, ea nu i atit de mare incit sa ne poata dispensa de amaraciunile altora. Iata de ce lectura moralistilor francezi este balsamica in orele tirzii. Ei au stiut totdeauna ce inseamna a fi singur intre oameni; rar de tot ce e singuratatea in lume. Pina si Pascal n a putut invinge conditia lui de om retras din societate. O suferinta ceva mai redusa, si am fi inregistrat doar o mare inteligenta. - Intre francezi si Dumnezeu s a interpus totdeauna salonul.
Doua lucruri m au umplut neincetat de o isterie metafizica: un ceas care sta si un ceas care umbla.
Cu cit oamenii te intereseaza mai putin, cu atit devii mai timid in fata lor, iar cind ajungi sa i dispretuiesti, incepi sa te bilbii. - Natura nu ti iarta nici un pas peste inconstienta ei si ti urmareste toate cararile orgoliului, impinzindu le de regrete. Cum s ar explica altcum ca oricarui triumf peste conditia de om i se asociaza o parere de rau corespunzatoare?
Timiditatea imprumuta fiintei umane ceva din discretia intima a plantelor, iar unui spirit agitat de el insusi o melancolie resemnata care pare a fi aceea a lumii vegetale. Sint gelos pe un crin numai cind nu s timid.
Daca suferinta n ar fi un instrument de cunoastere, sinuciderea ar fi obligatorie. Si viata insasi - cu inutilitatile ei sfisietoare, cu bestialitatea ei obscura, care ne tiriie in erori pentru a ne spinzura din cind in cind de cite un adevar, cine ar putea o suporta, de n ar fi un spectacol de cunoastere unic? Traind primejdiile spiritului, ne mingiiem prin intensitati de lipsa unui adevar final.
Orice eroare este un fost adevar. Nu exista insa una initiala, deoarece intre adevar si eroare distanta e marcata doar de pulsatie, de animatia launtrica, de ritmul secret. Astfel, eroarea i un adevar care nu mai are suflet, un adevar uzat si care asteapta sa fie vitalizat.
Adevarurile mor psihologic, nu formal; ele isi mentin valabilitatea, continuind nonviata formelor, desi pot sa nu mai fie valabile pentru nimeni.
Tot ce i viata in ele se petrece in timp; eternitatea formala le asaza intr un vid categorial.
Pentru un om, cam cit "tine" un adevar? Nu mai mult ca o pereche de ghete. Doar cersetorii nu le schimba niciodata. Intru cit esti insa in rind cu viata, trebuie sa te primenesti incontinuu, caci plinatatea unei existente se masoara dupa suma de erori inmagazinate, dupa cantitatea de ex adevaruri.
Nimic din ceea ce stim nu ramine neispasit. Orice paradox, curaj de gind sau indiscretie a spiritului le platim scump mai curind sau mai tirziu. Este de un farmec straniu aceasta pedeapsa care urmeaza oricarui progres al cunoasterii. Ai sfisiat un val ce acoperea inconstienta naturii? Il vei ispasi intr o tristete a carei sursa n o vei banui. Si a scapat un gind plin de rasturnari si amenintator? Sint nopti ce nu pot fi umplute decit de evolutiile caintei. Ai pus prea multe intrebari lui Dumnezeu? Atunci, de ce te mira povara raspunsurilor ce nu le ai primit?!
Indirect, prin consecinte, cunoasterea i un act religios.
Ispasim cu voluptate spiritul si cu toata abandonarea in inevitabil. Cum dezintoxicarea de cunoastere este imposibila, deoarece o cere organismul, incapabil de a se obisnui cu doze mici, - sa facem si din actul reflex o reflexie. In felul acesta, setea infinita a spiritului isi afla o ispasire echivalenta.
Cultul frumusetii seamana unei lasitati delicate, unei dezertari subtile. N o iubesti oare fiindca te scuteste de a trai? Sub impresia unei sonate sau unui peisaj, ne dispensam de viata cu un zimbet de bucurie dureroasa si de superioritate visatoare. Din centrul frumusetii, totul este in urma noastra si nu putem privi spre viata decit intorcindu ne. Orice emotie dezinteresata, neasociata imediatului existentei, incetineste mersul inimii. Intr adevar, organul timpului, care i inima, ce ar mai putea marca in amintirea vesniciei care e frumusetea?!
Ceea ce nu apartine timpului ne retine respiratia. Umbrele eternitatii, ce se apleaca de cite ori singuratatea este inspirata de un spectacol de frumusete, ne taie suflarea. Ca si cum am pingari nemarmurirea prin aburii respiratiei noastre!
Cind toate lucrurile ce le as atinge ar deveni triste, cind o privire furisata spre cer i ar imprumuta culoarea mihnirilor, cind n ar exista ochi uscati in preajma mea si as evolua pe bulevarde ca prin maracini, ca urmele pasilor mei le ar sorbi soarele spre a se imbata de durere, atunci as avea dreptul si mindria sa afirm viata. Orice aprobare ar avea de partea ei marturia infinitului de suferinta si orice bucurie sprijinul amaraciunilor. E urit si vulgar a scoate o afirmatie intaritoare din ce nu e plenitudine de rau, durere si mihnire. Optimismul este un aspect degradant al spiritului, fiindca nu pleaca din febra, din inaltimi si ameteli. Tot asa o pasiune ce nu si extrage taria din umbrele vietii. In scuipat, in gunoi, in tina anonima a ulitelor zace un izvor mai curat si nesfirsit mai rodnic decit in impartasirea blinda si rationala din viata. Avem destule vine prin care sa urce adevarurile, destule vine in care ploua, ninge, bate vintul, apun si rasar sori. Si n singele nostru nu cad stele spre a si recapata sclipirea?
Nu i loc sub soare ca sa ma retina si nici umbra sa ma adaposteasca, fiindca spatiul devine vaporos in avintul ratacitor si n fuga nesatioasa. Ca sa ramii undeva, ca sa ti ai "locul" tau in lume, trebuie sa fi implinit miracolul de a te fi aflat in vreun punct al spatiului, negirbovit de amaraciuni. Cind te gasesti intr un loc, nu faci decit sa te gindesti la altul, incit nostalgia se contureaza organic intr o functie vegetativa. Dorinta de altceva, din simbol spiritual, devine natura.
Expresie a aviditatii de spatiu, nostalgia sfirseste prin a l anula. Cine sufera numai de pasiunea Absolutului n are nevoie de aceasta lunecare orizontala pe intinderi. Existenta stationara a calugarilor isi are sursa in canalizarea verticala, spre cer, a acestor doruri vagi dupa vesnic alte locuri si alte departari. O emotie religioasa n asteapta consolare de la spatiu; mai mult, ea nu i intensa decit in masura in care il asimileaza unui cadru de caderi.
Cind nu i loc in care sa nu fi suferit, ce alt motiv poti invoca in sprijinul ratacirii? Si ce o sa te lege de spatiu, cind albastrul intunecat al nostalgiei te dezleaga de tine insuti?
Daca omul n ar fi stiut introduce un delir voluptuos in singuratate - de mult s ar fi aprins intunericul.
Descompunerea cea mai oribila, intr un cimitir necunoscut, este o icoana palida pentru parasirea in care te afli cind, din aer sau de sub pamint, o voce neasteptata iti dezvaluie cit esti de singur.
Sa n ai cui sa spui niciodata nimic! Numai obiecte; nici o fiinta. Si napastuirea singuratatii nu pleaca decit din sentimentul ca esti inconjurat de lucruri neinsufletite, carora n ai ce sa le spui.
Nu din extravaganta si nici din cinism umbla Diogene cu un felinar, in plina zi, sa caute un om. Stim noi prea bine ca din singuratate
Cind nu ti poti aduna gindurile si te supui, infrint, argintului lor viu - ca aburul se risipeste lumea si cu ea tu insuti, ca pari a asculta la marginile unei mari ce si a retras apele lectura propriilor memorii scrise intr o alta viata Incotro alearga mintea, spre ce nicaieri isi dizolva granitele? Se topesc ghetari in vine? Si n ce anotimp al singelui si al spiritului te afli?
Mai esti tu insuti? Nu ti zvicnesc timplele de teama contrara? Esti altul, esti altul
Cu ochii pierduti spre celalalt in melancolia neprihanita a parcurilor.
Despre orice - si n primul rind despre singuratate - esti obligat a gindi negativ si pozitiv in acelasi timp.
Fara tristete ne am da noi seama, in aceeasi vreme, de trup si de duh? Fiziologia si cunoasterea se intilnesc in ambiguitatea ei constitutiva, incit nu esti mai prezent tie insuti si mai solidar cu tine ca n clipele de tristete. Va fi aceasta - ca si constiinta - un agent de instrainare de lume, un factor de exterioritate; cu cit ne indeparteaza insa de toate, cu atit coincidem mai mult cu noi. Seriozitatea - tristete fara accent afectiv - ne face sensibili numai la un proces rational, caci neutralitatea ei n are adincimea care asociaza capriciile viscerelor vibratiei spiritului. O fiinta serioasa este un animal ce indeplineste conditiile de om; opreste i o clipa mecanismul de gindire; nu va observa ce usor a redevenit animalul de altadata. Rapeste i insa tristetii reflexia; va ramine destula imbecilitate sumbra ca zoologia sa nu te accepte.
A lua lucrurile in serios inseamna a le cintari fara a participa; a le lua in tragic - a te angaja in soarta lor. Intre seriozitate si tragedie (aceasta tristete ca actiunE) este o mai mare deosebire decit intre un functionar si un erou. - Filozofii sint bieti agenti ai Absolutului, platiti din contributiile mihnirilor noastre. Din a lua lumea in serios si au facut o profesie.
Tristetea - in forma ei elementara - este o genialitate a materiei. Inspiratie primara fara ginduri. Trupul si a infrint conditia si tinde la o participare "superioara" lui, iar in formele reflexive ale tristetii procesul este completat de o descindere a spiritului prin vine, ca pentru a ne arata cit de organic ne apartinem.
Rapindu ne firii si redindu ne noua, tristetea i o izolare substantiala a firii noastre, in deosebire de imprastierea ontologica a fericirii.
In "accesele" de mila se manifesta o atractie secreta pentru "proastele maniere", pentru murdarie si degradare. Orice monstruozitate este o perfectiune fata de lipsa "bunului gust" al milei, acest rau cu aparentele reale ale blindetii.
In mormanul de pete si de devieri ale naturii sau in rafinamentul vicios al mintii, nu veti gasi o perversiune mai intunecoasa si mai framintata ca mila. Nimic nu ne abate de la frumusete mai mult decit "accesele" ei. Si dac ar fi numai frumusetea! Dar virtutile subterane ale acestui viciu ne intorc de la rosturile noastre esentiale si considera depravare tot ce nu emana din gustul prabusirii, din mlastini si din putregai, intinderi ale milei si pretexte ale voluptatii ei infernale.
Nici o patologie n a studiat o fiindca este o boala practica, si stiinta a fost totdeauna in serviciul primariilor. Cine ar adinci tulburarile launtrice, iadul iubirii perverse de oameni, - ar mai putea intinde mina vreunui milostiv?
Rostul ginditorului este sa intoarca viata pe toate partile, sa i proiecteze fetele in toate nuantele, sa revina neincetat asupra ascunzisurilor ei, sa i bata in jos si n sus cararile, de mii de ori sa priveasca acelasi aspect, sa nu descopere noul decit in ce a vazut nelamurit, aceleasi teme sa le treaca prin toate membrele, amestecindu si cugetele n trup - sa zdrentuiasca astfel viata gindind o pina la capat.
Nu i revelator pentru ce e nedefinibil in insuficientele vietii ca numai cioburile unei oglinzi sfarimate pot sa ne redea icoana ei caracteristica?
Dupa ce ti ai dat seama ca oamenii nu ti pot oferi nimic si continui totusi a i intilni, este ca si cum ai fi lichidat cu orice superstitie, dar mai crezi in fantome. Dumnezeu, pentru a obliga pe singuratici la lasitate, a creat zimbetul, anemic si aerian la fecioare, concret si imediat la femei pierdute, induiosator la batrini si irezistibil la muribunzi. De altfel, nimic nu dovedeste mai mult ca oamenii s muritori ca zimbetul, expresie a echivocului sfisietor al vremelniciei. De cite ori zimbim, nu este ca la o ultima intilnire, si nu i zimbetul testamentul aromat al individului? Lumina tremuratoare a obrazului si a buzelor, umiditatea solemna a ochilor transforma viata intr un port, in care vapoarele pleaca in larg fara destinatie, transportind nu oameni, ci despartiri. Si viata ce i, daca nu locul despartirilor?
De cite ori ma induioseaza un zimbet, ma indepartez cu o povara de ireparabil, caci nimic nu descopera mai infiorator ruina care asteapta omul ca acest simbol aparent de fericire si care exprima mai crud unei inimi desfrunzite freamatul de vremelnicie al vietii, decit horcaitul clasic al sfirsitului. - Si de cite ori imi zimbeste cineva, descifrez pe fruntea luminoasa chemarea sfisietoare: "Apropie te, vezi prea bine ca si eu sint muritor!" - Sau cind ochii mi s au intunecat de noaptea mea, glasul zimbetului imi flutura pe linga urechi avide de implacabil: "Priveste ma, este pentru ultima oara!"
Si de aceea zimbetul te opreste de la singuratatea din urma, si oricit nu te ar mai interesa colegii de respiratie si de putrefactie, te ntorci spre ei ca sa le sorbi secretul, sa te ineci in el si ei sa nu stie, sa nu stie ce grei sint de vremelnicie, ce mari poarta si la cite naufragii nu ne invita framintarea inconstienta si incurabila a zimbetului lor, la ce ispite de disparitie te supun, deschizindu si sufletul spre tine si tu ridicind - cu freamat si indurerare - lespedea surisului!
Germinatia fiecarui adevar ne pune corpul la teasc. Ne stoarcem viata de cite ori cugetam, incit un ginditor absolut ar fi un schelet ce si ar ascunde oasele in transparenta gindurilor.
Paloarea e culoarea ce o ia gindirea pe fata omeneasca.
Destin nu exista decit in actiune, fiindca numai in ea risti totul, fara sa stii unde vei ajunge. Politica - in sensul de exasperare a ceea ce i istoric in om - este spatiul fatalitatii, abandonarea integrala fortelor constructive si destructive ale devenirii.
Si in singuratate risti totul, dar aici fiind in clar cu ce se va intimpla, luciditatea atenueaza irationalul soartei. Iti anticipezi viata, iti traiesti destinul ca un inevitabil fara surprize, caci, intr adevar, ce i singuratatea daca nu viziunea trans lucida a fatalitatii, maximum de luminozitate in agitatia oarba a vietii?
Omul politic renunta la constiinta; singuraticul, la actiune. Unul traieste uitarea (si asta e politicA); celalalt o cauta (si asta i singuratateA).
O filozofie a constiintei nu poate sfirsi decit intr una a uitarii.
Un om care practica o viata intreaga luciditatea ajunge un clasic al deznadejdii.
Femeia ce priveste spre ceva ofera o imagine de o rara trivialitate. Ochii melancolici te invita, dimpotriva, la o distrugere aeriana, si setea de impalpabil pe care ti o satisface funebrul si parfumatul lor azur te impiedica sa mai fii tu insuti. Ochi ce nu zaresc nimic si din fata carora dispari, ca sa nu le patezi infinitul cu obiectul prezentei tale. Privirea pura a melancoliei este modul cel mai ciudat prin care femeia ne face sa credem ca a fost cindva tovarasa noastra in Rai.
Melancolia este o religiozitate fara nevoia Absolutului, o lunecare din lume fara atractia transcendentului, o slabiciune pentru aparentele cerului egala insensibilitatii la simbolul acestuia. Posibilitatea ei de a se dispensa de Dumnezeu - desi indeplineste conditiile initiale ale apropierii de el - o transforma intr o voluptate, care se satisface cresterii ei proprii si slabiciunilor ei repetate. Caci melancolia este un delir estetic, suficient siesi, steril in mitologie. Nu vei gasi in ea nimic strain unui vis leganat, caci nu genereaza nici o imagine peste cursul etericei sale destramari.
Melancolia i o virtute la femei si un pacat la barbati. Asa se explica de ce acestia au folosit o spre cunoastere
Exista in unele surisuri feminine o aprobare duioasa, care te imbolnaveste. Ele se incuiba si se depun pe fondul necazurilor zilnice, exercitind un control subteran. Femeile - ca si muzica - trebuie ocolite in receptivitatile tulburi care maresc pina la lesin pretextele de induiosare. Cind vorbesti despre teama, despre teama insasi, in fata unei blonde spiritualizate de paloare si care si apleaca ochii pentru a suplini prin gest marturisirea, surisul ei frint si amar ti se rostogoleste n carne si si prelungeste prin ecouri chinul sau imaterial.
Surisurile sint o povara voluptuoasa pentru cel ce le imparte si pentru cel ce le primeste. O inima atinsa de delicatete greu poate supravietui unui suris duios. Tot asa, sint priviri dupa care nu te mai poti hotari pentru nimic.
Un fulg ratacitor prin aer este o imagine de zadarnicie mai sfisietoare si mai simbolica decit un cadavru. Tot asa, un parfum neobisnuit ne face mai tristi decit un cimitir, precum o indigestie - mai ginditori decit un filozof. Si mai mult decit catedralele, nu ne face mai religiosi mina unui cersetor ce ne arata drumul de urmat intr un oras mare si n care ne am pierdut?
Incepi a te nelinisti de Timp, cu mult inainte de a i citi pe filozofi, privind atent, intr un moment de oboseala, fata unui om batrin. Brazdele adincite de necazuri, de sperante si de naluciri se innegresc si se pierd parca fara urma intr un fond de intuneric, pe care "fata" il ascunde cu greu, masca nesigura a unui abis indurerat. In fiece cuta pare a se fi adunat vremea, a se fi ruginit devenirea, a fi imbatrinit durata. Nu atirna timpul in ridurile batrinetii si nu e fiecare cuta un cadavru temporal? Fata omeneasca este folosita de demonia vremii ca o demonstratie de zadarnicie. O poate cineva privi senin in amurgul ei?
Inclina ti ochii spre un batrin cind n ai Ecleziastul la indemina, fata lui - de care el poate fi perfect strain - te va invata mai mult ca inteleptii. Caci sint incretituri care dezvelesc actiunea Timpului mai nemilos decit un tratat de zadarnicie. Unde sa gasesti cuvinte care sa zugraveasca eroziunea lui implacabila, inaintarea lui destructiva, cind peisajul deschis si accesibil al batrinetii ti se ofera la toate colturile ca o lectie decisiva si o sentinta fara apel?
Neastimparul copiilor in bratele bunicilor sa nu fie oroarea instinctiva de Timp? Cine n a simtit in sarutul unui batrin inutilitatea infinita a timpului?
De oameni ma separa toti oamenii.
De as alerga ca un nebun in cautarea mea, cine mi spune ca nu mi voi iesi niciodata in cale? Pe ce maidan al universului ma voi fi ratacit? Ma duc sa ma caut acolo unde se aude lumina, caci de mi aduc bine aminte, iubit am altceva decit sonoritatea transparentelor?
Cui nu i se pare ca dupa fiece amaraciune luna a devenit mai palida si razele soarelui mai sfioase si ca devenirea isi cere scuze, schilodindu si ritmul, - aceluia ii lipseste baza cosmica a singuratatii.
Ruptura de fiinta te face bolnav de tine insuti, incit este destul sa pronunti cuvinte ca: uitare, nefericire, despartire, pentru a te dizolva intr un fior mortal. Si atunci, ca sa traiesti, risti imposibilul: accepti viata.
A ramine singur cu intreaga iubire, cu povara infinitului erotic - iata sensul spiritual al nefericirii in dragoste, incit sinuciderile nu sint probe ale lasitatii omului, ci ale dimensiunilor inumane ale iubirii. Daca n ar fi atenuat chinurile amoroase prin dispretul teoretic pentru femeie, toti amantii s ar fi sinucis pina acum. Stiind insa ce e ea, au introdus prin luciditate un element de mediocritate in insuportabilul acelor vapai. Nefericirea in dragoste intrece in intensitate cele mai adinci emotii religioase. Ce e drept, ea n a construit biserici; dar a ridicat morminte, morminte peste tot.
Iubirea? Dar priviti cum fiece raza de soare se ngroapa intr o lacrima, de parca astrul stralucitor s ar fi nascut dintr un acces de plins al Divinitatii!
Nefericirea este starea poetica prin excelenta.
In masura in care animalele sint capabile de nefericire in dragoste, participa la umanitate. De ce n am admite ca privirea umeda a ciinelui sau duiosia resemnata a magarului nu exprima uneori regrete fara cuvinte? Exista ceva sumbru si indepartat in erotica animala, si care ne o face atit de straina.
Literatura este o marturie sigura ca noi ne simtim mai aproape de plante decit de animale. Poezia in mare parte nu i decit un comentariu la viata florilor, iar muzica o depravare umana a melodiilor vegetale.
Orice floare poate servi de imagine nefericirii in dragoste. Asa se explica apropierea noastra de ele. Si apoi, nici un animal nu poate fi un simbol al vremelniciei, pe cind florile sint expresiile ei directe, ireparabilul estetic al efemerului.
La adica, ce face fiecare om? Se ispaseste pe sine insusi.
N as putea iubi decit un intelept nefericit in dragoste
Ceea ce face orasele mari atit de triste este ca fiecare om vrea sa fie fericit, iar sansele scad pe masura ce dorinta creste. Cautarea fericirii indica distanta de rai, gradul caderii umane. Si atunci, sa ne miram de ce Parisul e punctul cel mai indepartat de Paradis?
Poti inghiti biblioteci intregi, nu vei gasi mai mult de trei patru autori care merita a fi cititi si recititi. Proeminentele acestui gen sint niste analfabeti geniali, care trebuie admirati si la nevoie invatati, dar care, in fond, nu ne spun nimic. As vrea sa pot interveni in istoria spiritului omenesc cu brutalitatea unui macelar impodobit de cel mai rafinat diogenism. Caci pina cind vom mai lasa in picioare pe atitia creatori care n au stiut nimic, copii obraznici si inspirati, lipsiti de maturitatea fericirii si a nefericirii? Un geniu care n a ajuns la radacinile vietii, oricite posibilitati de expresie ar avea, nu trebuie gustat decit in clipe de indiferenta. Este mai mult decit infiorator sa te gindesti ce putini oameni au stiut ceva cu adevarat, ce putine existente complete au aparut pina acum. Si ce i o existenta completa, si ce nseamna a sti? - A pastra o sete de viata in amurguri
Anumite fiinte simt pornirea spre crima numai pentru a gusta o viata intensificata, asa incit negatia bolnavicioasa a vietii este in acelasi timp omagiul ei.
Oare ar fi existat criminali daca singele n ar fi cald? Impulsul destructiv cauta leacul unei raceli interne si ma indoiesc ca, fara o reprezentare implicita a unei calduri molesitoare si rosii, vreun pumnal s ar fi infipt cindva in vreun trup. Singele emana aburi adormitori, in care asasinul nadajduieste a si imblinzi fiorurile de gheata. O singuratate neindulcita de induiosari genereaza crima, incit orice morala ce vrea distrugerea raului in adincime are de privit numai o problema: ce directie trebuie sa dam singuratatii, acest cadru ideal al ruinei si al descompunerii.
Gasi va cineva vreodata cuvinte pentru freamatul care impreuna in infinitatea aceleiasi clipe suprema voluptate cu suprema durere? Sau vreo muzica, plecind din toate zorile si apusurile acestei lumi, - putea va ea transmite altor oameni senzatiile unei victime cosmice a fericirii si nefericirii? Un naufragiat batut de toate valurile, izbit de toate stincile, chemat de toate intunecimile - si care ar tine soarele in brate! Epava ratacind cu izvorul vietii la piept, stringindu i stralucirea lui mortala, inecindu se cu el in valuri, caci fundurile marii asteapta din vesnicie lumina si groparul ei.
Contactul intre oameni - societatea in genere - n ar fi posibil fara intrebuintarea repetata a acelorasi adjective. Interziceti le prin lege si veti vedea in ce mica masura omul este un animal sociabil. Vor disparea imediat conversatia, vizitele, intilnirile, si societatea se va degrada la raporturi mecanice de interese. Lenea de gindire a dat nastere la automatismul adjectivului. Aceeasi calificatie i se aplica lui Dumnezeu si unei maturi. Altadata, Dumnezeu era infinit; astazi e epatant. (Fiecare tara isi are expresiile vidului ei mental.) - Interziceti adjectivul cotidian si definitia celebra a lui Aristot cade.
Diferentele dintre filozofii antici si cei moderni, atit de frapante si de defavorabile ultimilor, pleaca din faptul ca acestia au filozofat la masa de lucru, la birou, pe cind aceia in gradini, in piete sau la cine stie ce margine de mare. Apoi anticii, mai lenesi, stateau multa vreme intinsi, caci stiau bine ca inspiratia vine orizontal. Astfel, ei asteptau gindurile, pe cind modernii le siluiesc si le provoaca prin lectura, facind impresia ca nici unul n a cunoscut placerea iresponsabilitatii meditative, ci si au organizat ideile cu aplicatie de intreprinzatori. Niste ingineri in jurul lui Dumnezeu.
Multe spirite au descoperit Absolutul din a fi avut o canapea in preajma lor.
Fiecare pozitie a vietii este o alta perspectiva a ei. Filozofii se gindesc la alta lume, fiindca girbovi de obicei, s au saturat a o privi pe aceasta.
Carui om, zarindu se n oglinda intr un semiintuneric, nu i se pare a se fi intilnit cu sinucigasul din el?
Poti iubi o fiinta impermeabila Absurdului si care nu banuieste din ce tragedie pleaca el, din cite elegante de venin, din cit rafinament de dezolare, din cite reflexe vicioase si inselatoare ale pustiului launtric?
Absurditatea este insomnia unei erori, esuarea dramatica a unui paradox. Febra spiritului nu poate fi masurata decit prin abundenta acestor funeralii logice care sint formulele absurde.
Muritorii de totdeauna s au ferit cu teama de ele, au priceput ei negresit ceva din nobila lor descompunere, dar nu le au putut prefera sigurantei sterpe, calmului compromitator al ratiunii.
De cite ori ma gindesc la moarte, imi pare ca voi muri mai putin, ca nu pot sa ma sting, stiind ca ma voi stinge, ca nu pot sa dispar, stiind ca voi disparea Si dispar, ma sting si mor de totdeauna.
Viata i eterica si funebra ca sinuciderea unui fluture.
Nemurirea este o concesie de eternitate pe care moartea o face vietii. Stim noi insa prea bine ca n o face Caci atita generozitate ar costa o viata.
Pentru fiece problema iti trebuie alta temperatura. Numai nefericirii ii convine oricare
Sa pari vesel tuturor si nimeni sa nu vada ca si fulgii sint lespezi de mormint! A avea verva in agonie
Moralitatea subiectiva isi atinge punctul culminant in hotarirea de a nu mai fi trist.
Permeabila demoniei, tristetea este ruina indirecta a moralei. Cind raul se opune binelui, el participa la valorile etice ca forta negativa, cind insa isi cistiga autonomia si zace in sine, fara a se mai afirma in lupta cu el, atunci realizeaza demonia. Tristetea i unul din agentii de autonomie a raului si de sapare a eticii. Daca binele exprima elanurile de puritate ale vietii, tristetea i umbra lui incurabila.
Creatiile spiritului sint un indicator al insuportabilului vietii. Tot asa si eroismul.
Melancolia i starea de vis a egoismului.
De n ar exista o voluptate secreta in nefericire, am duce femeile sa nasca la abator.
Spune unui suflet delicat: despartire, si ai trezit poetul din el. Acelasi cuvint unui om de rind nu i inspira nimic. Si nu numai despartire, ci orice. Diferenta intre oameni se masoara dupa rezonanta afectiva a cuvintelor. Unii se imbolnavesc de o sfirseala extatica ascultind o expresie banala, altii ramin reci la o proba de zadarnicie. Pentru aceia, nu este cuvint in dictionar care sa nu ascunda o suferinta, iar acestia nici n o au in vocabular. Prea putini sint cei ce si pot intoarce cugetul - oricind - spre intristare.
Oricit s ar lega bolile de constitutia noastra, este imposibil sa nu le disociem, sa nu le gasim exterioare, straine, neavenite. De aceea, cind vorbim de un om nesanatos ii precizam boala ca o anexa fatala, care introduce un plus de iremediabil identitatii lui initiale. In fata noastra, el ramine cu boala lui, care pastreaza o independenta si o obiectivitate relativa. Ce greu e insa a disocia melancolia de o fiinta! Caci ea i boala subiectiva prin excelenta, inseparabila de cel posedat, aderenta pina la coincidenta, si ca atare incurabila. Sa nu existe leac pentru ea? Totusi; dar atunci trebuie sa ne lecuim de propriul eu. Nostalgia dupa altceva din reveriile melancolice nu e decit dorul dupa un alt eu, dar pe care l cautam in peisaje, in departari, in muzica, inselindu ne fara voie asupra unui proces mult mai adinc. Totdeauna ne reintoarcem nemultumiti si ne abandonam noua insine, caci nu este iesire din boala care ne poarta numele si pe care pierzind o, nu ne am mai afla.
Nu cred ca Dumnezeu sa fi facut pe Eva din coasta noastra, caci atunci ar trebui sa ne intelegem cu ea si altundeva decit in pat. Dar la drept vorbind, nu i si aceasta o inselaciune? Sintem oare mai departe unul de altul decit in cvasiidentitatea orizontala? De unde altcum pornirea obscura si nestapinita, a ceasurilor tulburi, de a ti varsa plinsuri tainice pe sinii femeilor pierdute, in hoteluri vechi?
Nu atit din instinct, cit din groaza de plictiseala atirnam de femeie. Si se prea poate ca ea sa nu fie decit o nascocire a acelei groaze. Din frica de singuratate a lui Adam a plamadit Dumnezeu pe Eva, si de cite ori ne napadesc fiorurile izolarii am oferi Creatorului cite o "coasta", pentru ca, nascuta din noi, sa ne sorbim in femeie propria singuratate.
Castitatea este un refuz al cunoasterii. Ascetii isi puteau satisface dorinta de pustiu mai usor in preajma femeii, daca spaima de "ispita" nu i ar fi deposedat de adincimea misterioasa a sexualitatii. Panica intr o lume de obiecte trezeste un dor mortal de femeie, ea insasi obiect, insufletit de patimile plictiselii noastre.
O fiinta pe calea unei spiritualizari complete nu mai e capabila de melancolie, fiindca nu se mai poate abandona in voia ondulatiilor capricioase. Spirit inseamna rezistenta, pe cind melancolia, mai mult decit orice, presupune ne rezistenta la suflet, la fierberea elementara a simtirii, la incontrolabilul afectelor. Tot ceea ce in noi e nestapinit, tulbure, irationalul alcatuit din vis si bestialitate, deficiente organice si aspiratii turmentate, ca si explozii muzicale ce umbresc puritatea ingerilor si ne fac sa privim dispretuitor spre crini - constituie zona primara a sufletului. Aici se afla melancolia acasa, in poezia acestor slabiciuni.
Cind te crezi mai indepartat de lume, adierile melancolice iti dovedesc iluzia apropierii tale de spirit. Fortele vitale ale sufletului te atrag in jos, te obliga sa te scufunzi in adincimea primara, sa ti recunosti sursele, de care te izoleaza vidul abstract al spiritului, seninatatea lui implacabila.
Melancolia i o distanta de lume prin mijloacele vietii, iar nu ale spiritului; dezertarea din imanenta a tesuturilor. Prin apelul neincetat la spirit, barbatii i au adaugat o nuanta reflexiva, ce n o intilnim la femei, care, nerezistind niciodata sufletului lor, se talazuiesc intr o melancolie imediata.
Nevoia de un timp pur, curatit de devenire, si care sa nu fie eternitate. O subtiere eterica a "trecerii", o crestere in sine a temporalitatii, un timp fara "curgere" Extaz delicat al mobilitatii, plenitudine temporala in afara de clipe A te scufunda intr un timp lipsit de dimensiuni si de o calitate atit de aeriana, ca inima noastra l poate intoarce inapoi, el nefiind patat de ireversibil si nici atins de irevocabil
Incep sa banuiesc felul in care el s a insinuat in Paradis.
