Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





AMURGUL GINDURILOR - Capitolul 2 de Emil CIORAN



Cine n are organ pentru eternitate o concepe ca o alta forma a temporalitatii, incit alcatuieste imaginea unui timp ce curge in afara de sine sau a unui timp vertical. Icoana temporala a eternitatii ar fi atunci o curgere in sus, o acumulare verticala de clipe, care stavilesc lunecarea dinamica, deplasarea orizontala spre moarte.
Suspendarea timpului introduce o dimensiune verticala, dar numai atita vreme cit dureaza actul acestei suspendari. Odata consumat, eternitatea neaga timpul, constituind o ordine ireductibila. Schimbarea directiei naturale, violentarea temporalitatii din accesul la vesnicie ne arata cum orice act de infringere a vietii implica si o siluire a timpului. Dimensiunea verticala a suspendarii este o perversiune a simtului temporal, caci eternitatea n ar fi accesibila fara depravarea si vicierea acestuia.

Boala reprezinta triumful principiului personal, infringerea substantei anonime din noi. De aceea este ea fenomenul cel mai caracteristic al individuatiei. Sanatatea - chiar in forma transfigurata a naivitatii - exprima participarea la anonimat, la paradisul biologic al indiviziunii, pe cind boala este sursa directa a separativitatii. Ea schimba conditia unei fiinte, plus ul ei determina o unicitate, un salt peste firesc. Diferenta intre un om bolnav si unul sanatos este mai mare ca intre ultimul si nu importa care animal. Caci a fi bolnav inseamna a fi altceva decit ceea ce esti, a te supune determinarilor posibilului, a identifica momentul cu surpriza. In mod normal dispunem de soarta noastra, ne prevedem in fiecare clipa si traim intr o siguranta plina de indiferenta. Sintem liberi sa credem ca in cutare zi, in cutare ceas, vom putea fi seriosi, veseli si nimic nu ne impiedica sa ne bazam pe interesul ce l vom acorda unor lucruri oarecare. - Dimpotriva, in constiinta generata de boala. Nici o urma de libertate; nu putem prevedea nimic, robi chinuiti ai dispozitiilor si capriciilor organice. Fatalitatea respira prin toti porii, uritul izvoraste din membre si toate alcatuiesc apoteoza necesitatii care este boala. Niciodata nu stii ce vei face, ce se va intimpla, ce dezastre pindesc in umbrele launtrice, nici in ce masura vei iubi, nici in ce masura vei uri, prada climatului isteric al nesigurantelor. Boala care ne separa de natura ne leaga de ea mai rau decit mormintul. Nuantele cerului ne obliga la modificari echivalente in suflet, gradele de umiditate la dispozitii corespunzatoare, anotimpurile la o periodicitate blestemata. Astfel, traducem moral intreaga natura. La distanta infinita de ea ii talmacim toate fanteziile, haosul evident sau implicit, curbele materiei in pendulatiile unei inimi incerte. Sa stii ca n ai nici o legatura cu lumea si sa i inregistrezi toate variatiile, iata paradoxul bolii, necesitatea stranie ce ni se impune, libertatea de a gindi dincolo de fiinta si conditia de cersetor al propriului trup. Caci, intr adevar, nu intindem mina spre noi insine, nu ne solicitam sprijinul, vagabonzi la portile eului nostru, in abandonarea unei vieti fara leac? Nevoia de a face ceva pentru tine insuti si a nu te putea ridica peste o pedagogie a incurabilului!



De am fi liberi in boli, medicii ar ajunge cersetori, caci muritorii trag spre suferinta, dar nu spre amestecul ei chinuitor de subiectivitate exasperata si de necesitate invincibila.
Boala este modul in care moartea iubeste viata, iar individul teatrul acestei slabiciuni. In orice durere, absolutul mortii gusta devenirea, chinul nostru nefiind decit ispita, degradarea voluntara a intunericului. Si astfel, suferinta nu e decit un "minus de absolut" al mortii.

"Mi s a facut inima ca ceara si se topeste inlauntrul meu." (Psalm XXII) Fa, Doamne, ce mai poti pina nu ti trintesc oasele mele in cap!

Muzica este timp sonor.

Viata si cu mine sintem doua linii paralele ce se intilnesc in moarte.

Fiecare om este propriul lui cersetor.

Ametelile carora sint supusi unii oameni si care ii obliga sa se rezeme de arbori sau de ziduri in plina strada au un sens mai adinc decit sint inclinati a crede filozofii si chiar poetii. A nu mai putea sta vertical - a te degaja de pozitia naturala a omului - nu si are sursa intr o tulburare nervoasa sau intr o compozitie a singelui, ci in istovirea fenomenului uman, care implica abandonarea tuturor caracterelor ce l insotesc. Ai uzat omenescul in tine? Atunci parasesti fatal forma prin care el s a definit. Cazi; fara ca totusi sa te reintorci la animalitate, caci este mai mult decit probabil ca ametelile ne arunca la pamint pentru a ne da alte posibilitati de inaltare. Revenirea la pozitia care a precedat fenomenul verticalei umane ne deschide alte carari, ne pregateste o alta crestere si, schimbindu ne inclinarea corpului, ne deschide spre o alta perspectiva a lumii.
Senzatiile stranii de ameteala, care te apuca orisiunde si mai cu seama de cite ori distanta de om evolueaza in directia infinitului, nu indica numai o prezenta agresiva a spiritului, dar si o ofensiva naprasnica a tot ce am adaugat peste constantele soartei umane. Caci ameteala este simptomul specific al depasirii unei conditii firesti si al imposibilitatii de a mai impartasi pozitia fizica legata de ea. Rupindu se legaturile launtrice cu omul, semnele lor exterioare urmeaza procesul de disolutie. Tulburari analoage trebuie sa fi resimtit animalul cind a inceput sa se ridice in doua labe. Si nu sint introspectii regresive care ne coboara pina la acele indepartate nelinisti, si amintiri indefinibile care ne apropie de ametelile inceputului uman?
Tot ce nu este inert trebuie, in grade diferite, sa se rezeme. Si cu atit mai mult omul, care nu si implineste destinul decit nascocindu si sigurante si nu si pastreaza pozitia decit prin tonicul inselaciunilor. Dar cine e pus in fata sa insusi, cine luneca in transparenta propriei conditii, cine nu mai e om decit in bunavointele memoriei - mai poate el apela la sprijinul traditional, la mindria animalului vertical, si mai poate sa se rezeme pe sine, cind de mult nu mai este el?
Obiectele il mai tin doar sa nu cada, asteptind sa rodeasca fructele altei vieti in seva atitor ameteli.
Putrezeste omul in tine in abuzul pervers al cunoasterii, si nimic nu exprima mai direct aceasta suprema destramare ca nesiguranta pasilor in lume. Ameteala consecutiva finalului uman este un fior de limita, la inceput prevestitor si dureros, apoi promitator si intaritor. O speranta de o vitalitate draceasca ne mina spre caderi repetate, in vederea unor purificari nebanuite. Altceva va incepe, dupa ce omul s a copt in noi si a lesinat, ceva strain presimtirii celor ramasi in urma, pe la mijlocul umanitatii. Sa ti se descompuna Dumnezeu in vine, sa l ingropi impreuna cu resturile tale, ce le vei aduna prin amintiri, si cu stirvuri umane si divine sa ti ingrasi verdeturi de nadejde, si lumini de putregai sa sprijine timiditatea atitor zori!
Dar pentru a te purifica de mostenirea omenescului tau, invata a obosi, a dizolva, a corupe moartea din tine, de la raspintiile tale. Priveste un om stingher care asteapta ceva si intreaba te ce. Si vei vedea ca nimeni n asteapta nimic, nimic ce n ar fi moartea. Fost ai cindva destul de nfrigurat sa vezi aceasta, sa vezi cum toti se nsala, cum toti fara sa stie intind spre moarte miinile, cind cred ca vine cineva, ca n au stat in zadar? De ce fiinta singura, cu ochii plecati de o atentie obosita, si de ce orice vietate ne pare ca n au ce astepta, ca nu este un ce, in afara de atractia calda si rece a mortii, ratacitoare prin deserturi, cafenele, paturi vechi si colturi de strada? Sa nu existe intilniri decit cu ea? Pe cine, pe cine poate astepta un muritor fara sa moara? Mergi in calea lui ca sa traiesti, sa "traiesti" linga un muritor? Ce ingrozitor sa nu observi ca fugi dupa cei ce mor ca sa scapi de moarte!

Nu eu sufar in lume, ci lumea sufera in mine. Individul exista doar in masura in care concentreaza durerile mute ale lucrurilor, de la zdreanta pina la catedrala. Si tot asa, el nu i viata decit din clipa in care, de la vierme la Dumnezeu, vietatile se bucura si gem in el.

Nici un pictor n a reusit sa redea singuratatea resemnata din privirea dobitoacelor, fiindca nici unul nu pare a fi inteles incompatibilul ochilor animalici: o enorma tristete si o lipsa de poezie echivalenta.
Privirea omeneasca n a adaugat decit accentul de regret poetic, a carui absenta indica la fiintele respective vecinatatea originii lor.

Amaraciunea este o muzica alterata de vulgaritate. Noblete nu exista decit in melancolie De aceea, nu e cu totul neimportant sa stii in ce nuanta a uritului de lume te ai gindit la Dumnezeu

Un ginditor ce ar auzi cum putrezeste o idee

"A omori timpul", asa se exprima banal si profund neprielnicia plictiselii. Independenta cursului temporal fata de imediatul vital ne face sensibili la inesentialul, la vidul devenirii, care si a pierdut substanta; o durata fara continut vital. Trairea in imediat asociaza viata si timpul intr o unitate fluida, careia ne abandonam cu pateticul elementar al naivitatii. Cind insa atentia, fruct al unor inegalitati launtrice, se aplica asupra scurgerii vremii si se instraineaza de ceea ce palpita in devenire, ne pomenim prezenti intr un gol temporal, care in afara de sugestia unei desfasurari fara obiect nu ne poate oferi nimic. Plictiseala e prizonieratul in timpul inexpresiv, emancipat de viata, ce o evacueaza chiar, spre a si crea o sinistra autonomie. Si atunci ce mai ramine? Vidul omului si vidul vremii. Imperecherea a doua neanturi genereaza plictiseala - doliu temporal al constiintei separate de viata. Ai vrea sa traiesti si nu poti "trai" decit in timp; ai vrea o baie de imediat si nu poti decit sa te usuci in aerul purificat de fiinta al unei deveniri abstracte. Ce e de facut impotriva plictiselii? Cine e dusmanul ce trebuie rapus sau macar uitat? Desigur timpul - si numai el. Am fi noi insine - de am trage ultimele consecinte. Dar plictiseala se defineste chiar prin ocolirea acestora; ea cauta in imediat ceea ce nu poate fi gasit decit in transcendent.
"A omori timpul" nu inseamna decit a nu mai "avea" timp - caci plictiseala e cresterea lui abundenta, multiplicarea lui nesfirsita in fata saraciei imediatului. "Omori" timpul pentru a l sili sa intre in tiparele existentei, pentru a nu si mai insusi prerogative de existenta.
Orice solutie impotriva plictiselii este o concesie vietii, a carei baza se clatina in hipertrofia temporala. Existenta nu i suportabila decit in echilibrul dintre viata si timp. Situatiile de limita deriva din exasperarea acestui dualism. Atunci omul, pus in fata pozitiei tiranice a timpului, victima in imperiul lui, ce o sa mai "omoare", cind viata nu mai e prezenta decit in sclavia regretului?

As vrea uneori sa fiu atit de singur, ca mortii, enervati de mahalaua si de zarva cimitirului, l ar parasi - si invidiindu mi linistea, mi ar cere rugator ospitalitatea inimii. Si cum ar cobori ei pe scari tainice spre funduri de nemarmurire, deserturile tacerii le ar scoate un oftat ce ar trezi faraonii din perfectiunea adapostului lor. Astfel ar veni mumiile, dezertind din intunecimile piramidelor, sa si continue somnul in morminte mai sigure si mai imobile.

Viata: pretext suprem pentru cine e mai aproape de departarea lui Dumnezeu decit de imediatul ei.

De ar fi femeile nefericite in ele insele, si nu din pricina noastra, de ce jertfe n am fi capabili, de cite umilinte si slabiciuni! De la o vreme nu mai poti inventa voluptati si nici sorbi delicii, decit in aromele insinuante, in mrejele imbatatoare ale nefericirii. Cum numai intimplarea le face triste, pindim si noi prilejul pentru un exercitiu de gust, ahtiati de umbre feminine, ratacitori nocturni ai iubirii si paraziti ingindurati ai lui Eros. Femeia i Paradisul ca noapte. - Asa se proiecteaza in setea de obscuritate matasoasa, de ntuneric dureros. Patima amurgurilor o asaza in centrul zvircolirilor noastre - vietate anonima transfigurata de gustul nostru de umbre.
In durerile mari, in durerile monstruoase, a muri nu inseamna nimic, este atit de natural, ca nu te poti scobori la nivelul unei atari banalitati. Problema cea mare este atunci a trai; a cauta secretul acestei chinuitoare imposibilitati, a dezlega taina respiratiei si a sperantelor. Asa se explica de ce reformatorii - framintati pina la obsesie de a da alte tipare vietii - au fost fiinte ce au suferit peste marginile chinului! Moartea le parea o evidenta strivitor de comuna. Si nu apare ea din centrul bolii ca o fatalitate atit de apropiata, incit e aproape comic s o mai transformi in problema? E destul sa suferi, sa suferi indelung, ca sa ti dai seama ca in lumea asta totul e evidenta - afara de viata. Rapit din mrejele ei, faci tot posibilul s o asezi in alte ordine, sa i dai alt curs sau, in sfirsit, s o nascocesti. Reformatorii au ales caile prime; ultima e solutia extrema a unei extreme singuratati.
Frica de moarte este un fruct bolnavicios al zorilor suferintei. Pe masura ce durerile devin grave si mature, indepartindu ne de viata - aceasta se fixeaza fatal in centrul perspectivei, incit nimic nu ne desparte mai mult de moarte ca vecinatatea ei. Iata de ce, pentru omul separat de imediat prin infinit, sperante nu mai pot renaste decit la marginea prapastiei.

De si ar aseza Dumnezeu fruntea pe umarul meu ce bine ne ar sta noua asa, singuri si nemingiiati

O autobiografie trebuie sa se adreseze lui Dumnezeu, si nu oamenilor. Natura insasi iti da un certificat de deces cind te povestesti muritorilor.
Nefericirea de a nu fi destul de nefericit

Sa nu mai poti trai decit deasupra sau sub spirit, in extaz sau imbecilitate! Si cum primavara extazului moare in trasnetul unei clipe - apusul obscur al imbecilitatii nu se mai termina niciodata. Fioruri prelungi de nebun beat, tandari si gunoaie risipite in singe oprindu i mersul, lighioane scirboase spurcind gindurile si draci carind idei printr un creier pustiit Ce vrajmas a biruit spiritul? Si ce substanta de ntuneric hraneste atita noapte?
Groaza ce se ntinde la poalele imbecilitatii inalta aburi de adormire muta si viata tace resemnata, in ceremonialul funebru de ngropare a spiritului. Un vis de monotonie neagra caruia locasurile de veci sint prea inguste imensitatii lui crepusculare.

Idiotenia este o groaza ce nu poate gindi asupra ei insasi, un neant material. - Cind separatia de tine insuti prin reflexie isi pierde din tarie si n ai distanta de propria ta groaza, o introspectie atenta te obliga la o privire frateasca spre idioti. Ce mare boala este groaza!

Cu fiecare zi sintem mai singuri. Ce grea si ce usoara trebuie sa fie ultima!
Dupa ce ai adunat cu truda si cu harnicie atita izolare, sentimente de proprietar te mpiedica sa mori cu cugetul impacat. Atit avut fara mostenitori! Spulberare este cuvintul pentru rosturile din urma ale inimii
Azvirlit in preajma propriului gol, spectator al unei poezii despuiate, incapabil de a te dezmetici dintr o mihnire rece - vidul launtric iti descopera nedeterminarea infinita ca forma a ispasirii.

In plina lumina sa te gindesti la noapte, sa ti fuga cugetul spre ea in mijlocul amiezei Soarele nu numai ca nu invinge intunericul, dar mareste pina la suferinta aspiratia nocturna a sufletului. De ne ar servi azurul de pat si soarele de perna, sfirseala voluptuoasa ar chema noaptea spre a si indestula nevoia de oboseala vasta. Tot ce in noi este dimensiune nocturna plamadeste un revers sumbru al infinitului. Si astfel, sfirseala din zile si din nopti ne duce spre o nesfirsire negativa.

Singuratatea este o opera de convertire la tine insuti. Se intimpla insa ca, adresindu te numai tie, ceea ce ai mai bun devine independent de identitatea ta fireasca. Si astfel te adresezi cuiva, altuia. De aici, sentimentul ca nu esti singur de cite ori esti mai singur.

Daca soarele ar refuza lumii lumina, ultima zi de stralucire ar asemui o rinjetului unui idiot.

Cind ai murit lumii, ti e dor de tine insuti si ti consumi ce ti mai ramine de trait intr o nostalgie neimplinita. Dumnezeu este un vecin fata de exilul eului nostru, care ne face sa ne cautam pe alte tarimuri si sa nu fim niciodata in apropierea noastra, prin soarta inaccesibili noua.

Indivizii sint organe ale durerii. Fara ei, disponibilitatile de suferinta ale naturii ar fi transformat o in haos. Individuatia, determinindu se ca forma originara a ispasirii, a salvat echilibrul si legile naturii. Cind durerea n a mai putut ramine in ea insasi, au aparut fiintele ca s o scape de chinurile virtualitatii. Orice act este o perfectiune de suferinta.

Doar prin distinctia nefericirii o femeie se deosebeste de o servitoare. Gratia funebra este o sursa de nedefinibile incintari.
Asteptarea - ca ritm ascendent - defineste aspectul dinamic al vietii. Inteleptii - datorita exercitiului luciditatii - o suspenda, fara ca totusi sa inlature surprizele viitorului. Numai idiotenia - perfectiune a ne asteptarii - se asaza in afara de timp si de viata. O detasare completa de lucruri nu trebuie sa ne permita mai mult de ceea ce ar fi emotiile unui idiot.

Dupa fiece intensitate, nu redevii persoana, ci obiect. Apropierile de Absolut au urmari mai grave decit orice intoxicare. Starea consecutiva betiei e domoala si placuta fata de intepenirea ce urmeaza slabiciunilor implinite pentru Dumnezeu. Accesul ultim te face doar sa simti groaza de a nu mai intelege nimic si nu reintri in materie decit dupa extaz. Cine ar avea curajul sa defineasca acele clipe in care sfintii se uita n sus spre idioti?

Preocuparile teologice au impiedicat cunoasterea de sine a omului. Acesta, proiectind in Dumnezeu tot ceea ce nu e el, ne putem da prea bine seama la ce descompunere sinistra ajungea, daca isi aplica interesul si curiozitatea asupra lui insusi din inceputuri. Antipodul atributelor divine reduce omul la dimensiuni de vierme. Si, intr adevar, unde am ajuns cu psihologia si cunoasterea de sine? Sa ne transformam in viermi, in viermi ce n au nevoie sa si mai caute cadavre
Prostia este o suferinta nedureroasa a inteligentei. Ea apartine naturii si n are astfel istorie. Nici macar in patologie nu intra prostii, fiindca au de partea lor eternitatea.
Icoana cea mai veridica a lumii s ar putea alcatui din "licaririle" unui idiot - daca el ar putea invinge senzatia de putrezire a singelui si si ar da seama uneori de fluxul infinitezimal al inteligentei sale.
Vocea singelui este o elegie neintrerupta.

A trai sub semnul muzicii inseamna oare altceva decit a muri cu gratie? Muzica sau incurabilul ca voluptate

De n ai usurat pe nimeni in a nu fi, n ai cunoscut nicicind lanturile fiintei si nici emotia dureros de rara cind cineva iti multumeste de a l fi sprijinit in moarte, de a i fi intarit sfirsirea si gindul sfirsirii, de a l fi scutit de trivialitatea incurajarilor si a nadejdilor.
Nici nu ne inchipuim ce multi sint acei ce asteapta sa i dezlegam de fericire

Cele doua tipuri de filozofi: cei ce gindesc asupra ideilor si cei ce gindesc asupra lor insisi. Deosebirea dintre silogism si nefericire
Pentru un filozof obiectiv, numai ideile au biografie; pentru unul subiectiv, numai autobiografia are idei. Esti predestinat sa traiesti in preajma categoriilor sau in preajma ta. In felul ultim, filozofia este meditatia poetica a nefericirii.

Oricite pretentii am avea, in fond nu putem cere vietii mai mult de permisiunea singuratatii. Ii oferim astfel prilejul de a fi generoasa si chiar risipitoare

Rostul muzicii este sa ne mingiie de ruptura de natura, iar gradul slabiciunii pentru ea indica distanta noastra de originar. Spiritul se vindeca de propria autonomie in creatia muzicala.

Finetele anemiei ne fac permeabili unei alte lumi, iar in tristetile ei cadem perpendicular pe cer.
Tot ce nu e sanatate - de la idiotenie la genialitate - este o stare de groaza.

Sensibilitatea pentru timp e o forma difuza a spaimei.

Cind nu te mai poti gindi la nimic, pricepi prea bine prezentul absolut al idiotilor, ca si senzatiile de vid ce apropie uneori mistica de imbecilitate, cu diferenta ca in nesfirsitul gol al misticilor se agita o tendinta secreta de inaltare, pilpiie stingher un avint vertical, pe cind vidul orizontal al idiotilor este o intindere stearsa pe care luneca surd teroarea. Nimic nu unduieste desertul monoton al imbecilitatii si nici o culoare nu insufleteste clipa vesnica si zarile ei moarte.

Putinta de a fi vesel printre oameni, si mai cu seama cind te stinjeneste si privirea unei pasari, este unul din secretele cele mai ciudate ale tristetii. Totul e inghetat si tu esti risipitor de zimbete; nici o amintire nu te mai poarta spre cel ce ai fost si ti scornesti sagalnic un trecut; singele refuza adieri de dragoste si patimile arunca flacari reci peste ochi stinsi.
O tristete ce nu stie sa rida, o tristete fara masca este o pierzanie ce lasa n urma ciuma si, fara indoiala, de n ar fi risul, risul oamenilor tristi, societatea supunea de mult la penalitati mihnirile. Pina si grimasele agoniei nu sint decit incercari nereusite de ris, care tradeaza insa natura echivoca a acestuia. Asa se explica de ce astfel de accese ne lasa un gol mai amar decit o betie sau o noapte de dragoste. Pragul sinuciderii e un fior ce urmeaza unui ris navalnic, fara masura si fara crutare. Nimic nu degradeaza vitalitatea mai mult ca veselia, atunci cind n ai chemare si nu esti invechit in ea. Oboselii delicate a tristetii, veselia este un atletism istovitor.
Pina si tristetea este un mestesug. Caci nu te deprinzi asa de usor sa fii singur si zi de zi trebuie sa te caznesti in nemingiiere, supunind navala amaraciunilor unei culturi intime. Nevoia de stil in nefericire si de simetrie in mihniri pare a le fi lipsit poetilor. Caci ce inseamna a fi poet? A nu avea distanta de propriile mihniri, a fi identic nefericirii proprii.
Preocuparea de educatie personala, pina si in aceste lucruri, tradeaza un rest filozofic intr un suflet atins de poezie. Superstitia teoretica organizeaza totul, pina si tristetea. Insasi moartea unui filozof seamana unei geometrii descompuse, pe cind poetul, purtindu si din viata mormintul, a murit inainte de moarte. Miezul launtric al poeziei este o sfirsire anticipata si lira n are glas decit in preajma unei inimi corupte. Pe nimic nu luneci mai repede in mormint ca pe ritm si pe rima, caci versurile n au facut decit sa ridice lespezi pentru insetatii noptii.

Spectacolul unei femei vesele intrece in vulgaritate vulgaritatea insasi. - Curios cum tot ce ar trebui sa ne faca mai putin straini in lume sapa doar mai crunt la groapa dintre noi si ea.
Oare lumea nu i straina in sine?

Esti singur totdeauna fata de tine insuti, nu fata de altcineva.

Filozoful se gindeste la Divinitate, credinciosul la Dumnezeu. Unul la esenta, altul la persoana. Divinitatea este ipostaza abstracta si impersonala a lui Dumnezeu. Credinta fiind un imediat transcendent, ea isi extrage vitalitatea din ruina esentelor. Filozofia e doar o aluzie existentiala, precum Divinitatea e un aspect indirect al lui Dumnezeu.
Nu vorbi de singuratate daca nu simti cum se clatina Dumnezeu si nici un blestem, daca nu L auzi sfirsindu se in tine.
Viata este ceea ce as fi fost, de nu m ar fi robit ispita nimicului.

Mor in suflet ecourile echivoce ale clipei in care viata - surpriza a indiferentei initiale - strapuns a linistea neantului.

Dumnezeu este incercarea ultima de a ne indestula dorinta de somn Astfel devine el un cuib de cite ori cresc aripi oboselii noastre.

Dezlipirea muzicala de lume subtiaza obiectele in fantome; nimic nu se mai intimpla in preajma ta si ochii nu mai sint in slujba fiintelor. Ce sa mai vezi, cind totul se intimpla departe? Tristetea - deficienta optica a perceptiei
Fiece clipa este o groapa, neindestulator de adinca, de trebuie sa sarim prin atitea pina sa ne rupem capul.

Nu esti gelos pe Dumnezeu, ci pe singuratatea lui. Caci fata de disperarea imbalsamata care e El, omul e o mumie fisneata.

Timiditatea este arma ce ne o ofera natura pentru a ne apara singuratatea.

Cind te crezi mai tare, te pomenesti deodata la picioarele lui Dumnezeu. Nici o nemurire nu te poate mintui de o atare cadere. Dar ce sa faci daca ranile vietii sint ochi spre Creator si guri deschise spre merinde de absolut!
Privegherile infricosate ne mintuie - peste vrerea noastra - de superstitia fiintarii si, obosindu ne avintul, ne hranesc din adierile desertului divin. Slabirea vointei infige pe Dumnezeu - ca un par de spinzuratoare - in mijlocul nesigurantelor noastre Absolutul e un stadiu crepuscular al vointei, o stare de foame istovitoare.

Dragostea de frumusete este inseparabila de sentimentul mortii. Caci tot ce ne rapeste simturile in fioruri de admiratie ne ridica intr o plenitudine de sfirsit, care nu e decit dorul arzator de a nu supravietui emotiei. Frumusetea iti sugereaza icoana unei zadarnicii eterne! Venetia sau amurgurile pariziene invita la o sfirseala aromata, in care vesnicia pare a se fi topit in timp.

O agonie neimplinita este erotica, si de aceea nu poti iubi femeia ce nu ti sopteste despre moarte si nu te ajuta in a nu mai fi
Interpunindu se intre noi si lucruri, ea ne a instrainat firea, purtind astfel raspunderea inapoierii noastre in cunoastere. Cit datoreste spiritul nefericirii in dragoste! S ar putea prea bine ca el sa nu fie decit opera acesteia.
Observati de altfel ca femeile n au intrat in istorie decit in masura in care au putut face pe barbati mai singuri.

Bruma de poezie care, de bine, de rau, invaluie acest pamint emana din toamna vesnica a Creatorului si dintr un cer necopt pentru a si scutura stelele. Anotimpul la care s a oprit ne arata prea bine ca El nu i o aurora, ci un amurg, si ca doar prin umbre ni l apropiem. Dumnezeu - o toamna absoluta, un sfirsit initial.
Primavara - ca orice inceput - este o deficienta de vesnicie. Si oamenii care mor in ea sint singurele punti spre absolut. Cind totul infloreste, muritorii devin voluptuosi ai stingerii, ca sa salveze periferia metafizica a primaverii.
La nceput a fost Amurgul.

Intr o lume fara melancolie, privighetorile ar incepe sa scuipe si crinii ar deschide un bordel.

Atit bucuria, cit si veselia invioreaza, dar una spiritul si alta simturile. - A vorbit cineva de veselie in mistica? S a auzit vreodata de vreun sfint vesel? Dar bucuria insoteste extazul si invecineaza cu cerul pina si in forme domoale.
Nu poti fi vesel decit intre oameni; nu poti cunoaste bucuria decit singur. Trebuie sa fii vesel cu cineva; cind n ai pe nimeni, esti mai aproape de piscurile bucuriei.

Nu exista boala de care nu ne ar vindeca o lacrima ce ar incepe sa cinte

Virtejul mortal ce uneste viata si moartea dincolo de timp si de eternitate Nu poti descoperi acest tainic unde, asezat in afara de vreme si de vesnicie, dar sufletul se ridica prin flacari finale spre o pajiste incendiara. Mori si traiesti intr o logodna mistica cu singuratatea Ce demon de fiinta si de nefiinta te scoate din toate spre un tot, in care viata si moarte inalta boltile unui suspin? De acum sa urci prin extaz spiralele unei lumi ce lasa in urma nimicul si alte ceruri, in spatiul ce adaposteste singuratatea, atit de pur ca si neantul il pateaza. Unde, unde? - Dar nu simti o adiere, ca visul de nevinovatie al spumei? Nu respiri paradisul faurit de utopia unui trandafir?
Asa trebuie sa fie amintirea neantului intr o floare vestejita n Dumnezeu.

Doamne, m am nascut sfirsit in tine, in tine Prea sfirsitule. - Si uneori ti am jertfit atita viata, c am fost fintina saritoare prin restristea ta. Sint stirv sau vulcan in tine? Sau nici tu nu stii, Paraginitule?! - Freamatul demiurgic cind strigi: ajutor! ca viata sa nu moara de infinitul ei Caut astrul cel mai departe de pamint; in el sa mi fac un leagan si un sicriu, si sa ma nasc din mine si sa mor in mine.

Cind aspiratia spre neant atinge intensitatea unei erotici, timpul sau eternitatea nu ti mai spun nimic. Acum sau pururea sint elemente cu care se opereaza in lume, sint puncte de reper, conventii de muritor. Eternitatea ne pare un bun, pe care umblam sa l cucerim, sau timpul o lipsa de merit, de care ne scuzam in toate imprejurarile. Ce sint toate acestea, pentru cine priveste din absenta absoluta si si deschide ochii in desavirsirea unui nicaieri? Zareste el, in incintarea pura a nimicului, in privelistea bolnavicios de goala, vreo pata ce s atinga un nesfirsit virgin?
Timp si eternitate sint forme ale aderentei sau inaderentei noastre la lume, dar nu ale lepadarii totale, care e o muzica fara sunete, o aspiratie fara dorinta, o viata fara respiratie si o moarte fara stingere.
La marginea extrema a subtierii fiintei, acum, aici, acolo, niciodata si totdeauna isi pierd intelesul, caci unde sa mai gasesti un loc sau o clipa, cind nu mai pastrezi din lume nici amintirea ei?
Acest nicaieri voluptuos, dar de o voluptate fara continut, e un extaz formal al irealitatii. O stare de transparenta devine fiinta noastra si un trandafir gindit de un inger nu e mai usor si mai vaporos ca inariparea spre desavirsirea plananta a nefiintei.
Vesnicia e un prilej de mindrie a muritorilor, o forma pretentioasa, prin care isi multumesc un gust trecator de nonviata. Vesnic dezamagiti de ea, ei redevin solidari cu propriile lor fantome si iubesc mai departe timpul etern care i viata. Prin ce se deosebeste acesta de eternitate? In el traiesti, caci nu se poate respira decit in betia infinitei deveniri, pe cind eternitatea este luciditatea devenirii.
Cind, in curgerea lucrurilor, ne scoatem capul nemultumiti si ne trezim razvratiti din betia fiintarii, incercarea de evadare ne impinge spre negarea timpului. Decit, eternitatea ne obliga la o continua comparatie cu temporalitatea, ceea ce nu se mai intimpla in suspendarea radicala din experienta neantului, care "este" neutralitate atit fata de timp, cit si de vesnicie, neutralitate fata de "orice".
Eternitatea ar putea fi treapta finala a timpului, precum neantul sublimarea ultima a eternitatii.

Curios cum, atunci cind iti dai seama ca fiintele sint umbre, ca totul e zadarnic - te indepartezi de lume pentru a gasi unicul rost in contemplatia nimicului, cind puteai ramine prea bine in umbrele si in nimicul de fiecare zi. De unde sa derive nevoia de a superpune neantului efectiv un neant suprem?

Eventualitatea paradisului ma face sa sorb toate amaraciunile de sub soare Si chiar fara sansa acelei perfectiuni, nu e ingrozitor sa mori pe la mijlocul lor, sa lasi atitea neimplinite mihniri, sa te savirsesti in diletant al nefericirii? - De ti supravietuieste o singura tristete, zadarnic cersit ai izbavirea nemiloasei nopti.

A vorbi de eternitate si a te fali cu ea presupune o vitalitate a organului temporal, un omagiu secret timpului, prezent prin negatie. A sti ca esti in eternitate inseamna a fi in clar cu distanta ta de ea, a nu fi total inlauntrul ei. Din zarea unei totalitati vii, a unei existente prezente, constiinta indica totdeauna o absenta.
Doar traind nemijlocit si naiv in vesnicie, ai infrint energia organului temporal. Sfintenia - un imediat al eternitatii - nu se mindreste cu pasul implinit in afara de trecerea directa a lucrurilor, fiindca ea este eternitate. Cel mult, se poate spovedi timpului, pentru a se usura de excesul substantei proprii. Marturisirile sfintilor izvorasc din povara pozitiva a vesniciei. Cartile lor cad in timp, precum stelele din firmament. Exces de eternitate de o parte si de alta.
Pierderea naivitatii naste o constiinta ironica, pe care n o poti inabusi nici in preajma lui Dumnezeu. Te tavalesti intr o isterie duioasa si spui tuturor ca vietuiesti Si ei te cred.
Devenirea e agonie fara deznodamint, fiindca supremul nu i o categorie a timpului.
Deserturile sint parcurile lui Dumnezeu. Prin ele isi plimba oboseala de totdeauna si prin ele se vaicara chinuitele noastre avinturi. Singuratatea e punctul nostru comun cu El, dar si cu diavolul. Din vremuri de nceput se ntrec ei in a fi singuri - si noi venit am tirziu, chiar prea tirziu, la un concurs fatal. Cind se vor retrage din arena, ramine vom singuri in Singuratate, si pustiurile vor fi neincapatoare pentru un salt mortal.

Vulgaritatea este o cale de purificare egala extazului - cu conditia sa fie suferinta. Chinul in gunoi, in murdarie, teroarea n mahala devin surse mistice - si esti mai aproape de cer cind te ineci cu groaza intr o mocirla, decit privind nepasator icoana unei madone. Blestemul e un act religios; bunatatea, unul moral. (Stim noi prea bine ca morala nu i decit aspectul cetatenesc al inclinarii noastre spre Absolut!)
Din fierberea duhorilor launtrice se ridica aburi avintati spre azur. De simti nevoia, arunca un scuipat spre astri, esti astfel mai aproape de maretia lor decit zarindu i demn si cuviincios. O balega rasfringe cerul mai personal decit o apa cristalina. Si ochii tulburi au pete de azur ce compromit monotonia albastra a inocentei.
Ceea ce de obicei se numeste perfectiune constituie o priveliste de fadoare, chiar din lipsa chinului vulgaritatii. Imaginile de desavirsire propuse de muritori trezesc o impresie de neindestulare, de viata neimplinita si nereusita. Ingerii au fost scosi din circulatie chiar din acest motiv: n au cunoscut suferintele degradarii, voluptatile mistice ale putregaiului. Imaginea ideala a desavirsirii trebuie schimbata, si morala trebuie sa si insuseasca avantajele descompunerii pentru a nu ramine o constructie in vint.
Morala cere purificare. Dar de ce? Ce anume sa inlaturam? Desigur, vulgaritatea. Ea nu poate fi insa indepartata decit traita pina la capat, pina in ultima umilire. Numai dupa ce ai epuizat toate posibilitatile ei de chin poti vorbi de purificare. Raul moare doar istovindu si vitalitatea. De aceea, triumful moralei implica un exercitiu dureros in mocirla. Inecul in ea e mai greu de sens decit o puritate de suprafata. Decadenta in sine n are mai multa adincime decit inocenta? "Un om moral" nu si merita titlul decit in virtutea titlurilor compromitatoare din trecut.
A cadea in ispita nu e a cadea in viata? Du ne, Doamne, in ispita si ne mintuieste de cel bun!
Rugaciunea de fiecare zi ar trebui sa fie o initiere la Rautate si "Tatal nostru" sa sfisie valul ce o acopera, pentru ca privind o in fata, familiari pierzaniei, sa fim ispititi de cel Bun.
Morala e pierduta de lipsa ei de mister. Sa n ascunda binele nici o taina?
Decolorarea pasiunilor, indulcirea instinctelor si intreaga diluare a sufletului modern ne au dezvatat de mingiierile furiei si ne au slabit vitalitatea gindirii, din care emana arta de a blestema. Shakespeare si Vechiul Testament ne prezinta oameni fata de care sintem maimute infumurate sau domnisori discreti, ce nu stiu sa si urle in spatiu durerile si bucuriile, sa provoace natura sau pe Dumnezeu. Iata unde au dus citeva secole de educatie si de prostie savanta! Pe vremuri muritorii strigau, astazi se plictisesc. Explozia cosmica a constiintei a fost inlocuita cu intimitatea. Rabda si crapa! este deviza pentru distinctia omului modern. Distinctia - asta i superstitia unui gen corupt. Dar incordarea spiritului cere un anumit nivel de barbarie, fara de care se molesesc arcurile gindirii, un vulcanism ce nu trebuie domolit decit in lasitati voite. O idee sa se rostogoleasca in avinturi de imn, cu o vraja de delir sau de fatalitate, asa cum se intimpla in incandescenta blestemelor - aceste limbi de foc ale spiritului.
Modernii sint calduti, prea calduti. N a batut ceasul sa nvatam iubirea si ura, ca dimensiuni de natura in suflet? Blestemul este o provocare nemasurata si el creste in tarie cu cit se indreapta inspre nemasurat. Obiectivul lui final e doar incomensurabilul. Dupa ce vorbele au pus la zid un individ, un neam sau natura, sfirsesti cu furia spre cer.
Blestemul e atasare de viata prin aparente de distrugator; un fals nihilism. Caci nu tuni si fulgeri decit dintr o pozitie absoluta intr o valoare. Iov iubeste viata cu o pasiune bolnava, iar Regele Lear se sprijina in orgoliu ca intr o zeitate. Toti profetii Vechiului Testament se infurie in numele a ceva, in numele poporului sau al lui Dumnezeu. Si in numele nimicului poti azvirli blesteme, daca aderi la el dogmatic. O dezlantuire necrutatoare si incendiara, un absolut in ton direct, o navala de distrugere, cu o certitudine marturisita sau nu. Ca in dosul exasperarii se ascunde o credinta sau titanismul eului, pentru furia blestemarii ca atare putin importa. Nivelul sufletului, inaltimea de pasiune a unei fiinte, iata totul. Caci in sine, blestemul nu i decit un dogmatism liric.

Sa calci peste deliciul de a muri zilnic in tine, sa imparti in doi povara fiintarii, sa ai un vecin pentru deceptii! Femeia comercializeaza neintelesul, iar in casatorie vinzi portii de singuratate si blestemul fiintarii devine marfa. Sursa nefericirii in dragoste e teama de a fi iubit, voluptatea singuratatii intrecind imbratisarile. Femeia nu pleaca de bunavoie, ci simte prea bine pata de luciditate pe inselaciunea lesinului dublu. Ce e drept, niciodata ea nu va intelege cum un om poate fi practicant al nefericirii si nici in ce fel prezenta ei vatama perfectiunea izolarii. Ea totusi trebuie sa se duca, sa se duca. Si dupa ce a plecat, iti dai seama ce mare eroare e viata cu ea si fara ea.
Dac ai putea muri lumii in umbra femeii, daca parfumul ei ar fi emanatie de melancolie pentru adormirea unei inimi, smulsa pamintului!

Exista dezlipiri de lume care te napadesc subit, ca adieri mortale, si n care inteleptii iti par biete veverite, iar sfintii profesori ratati.

Cheia pentru inexplicabilul soartei noastre este setea de nefericire, adinca si tainica si mai durabila ca dorinta zvapaiata de fericire. De ar predomina aceasta, cum am lamuri indepartarea vertiginoasa de rai si tragedia ca o conditie fireasca? Istoria intreaga e proba limpede ca omul nu numai ca n a fugit de chin, dar i a nascocit mreje, pentru a nu scapa cumva din vraja lui. Daca n ar fi iubit durerea, n ar fi avut nevoie sa nascoceasca iadul - utopie a suferintei. Si dac a preferat uneori cu mai multa ardoare raiul, a facut o pentru fantasticul lui, pentru garantia de irealizabil - o utopie estetica. "Evenimentele" istoriei ne arata insa clar ce a luat el in serios

De mult nu mai traiesc in moarte, ci in poezia ei. Te topesti asa intr un flux mortal, salasluind visator in delicata agonie, vrajit de miresme funebre. Caci moartea i untdelemn ce se prelinge pe spatiul nevazut al lepadarii noastre de lume si ne invaluie de o aminare placut dureroasa a stingerii, pentru a ne sugera ca viata i un final virtual si devenirea potentialitate infinita de sfirsit.

A suferi e modul de a fi activ fara sa faci ceva.

In mod corect, nu te poti intreba ce este viata, ci ce nu este.

Dorul de moarte incepe ca secretie obscura a organismului si sfirseste intr un lesin de poezie. Stingerea voluptuoasa de fiecare zi e o adormire a singelui. Si aceasta adormire e tristetea insasi.

Numai dupa ce ai suferit pentru toate lucrurile ai dreptul sa ti bati joc de ele. Cum o sa calci in picioare ce n a fost chin? (Sensul universalei ironii.)

Gustul singuratatii nu si afla o implinire mai deplina ca in dorinta covirsitoare de moarte, care, marindu se peste rezistentele noastre si noi neputind muri, devine - prin reactiune - o revelatie a vietii.
Cum as putea sa uit ca sint, cind excesul mortii ma dezleaga de moarte?
Voi descoperi viata in plinatatea ei cind voi incepe sa gindesc impotriva mea, cind nu voi mai fi de fata in nici un gind
La inceput socotesti moartea realitate metafizica. Tirziu, dupa ce ai gustat din ea, dupa ce te a infiorat si te a strivit, o inlocuiesti prin sentimentul ei. Vorbesti atunci de frica, de neliniste si de agonie, si nu de moarte. Astfel se face trecerea de la metafizica la psihologie.

Lumina mi se pare tot mai straina si mai departe; o privesc - si ma cutremur. Ce sa caut prin ea cind noaptea i o aurora de ginduri?


Dar priviti, priviti lumina: cum fosneste si cum cade n zdrente, de cite ori esti surpat de tristeti. Doar ruina zilei ne va ajuta sa ridicam viata la rangul de vis.
Dulceata mortii sa fie altceva decit un maximum de irealitate? Si aplicarea spre poezie, altceva decit topire in fantomal?
E atita voluptate muzicala in dorul de moarte, c ai vrea nemurirea numai pentru a nu o intrerupe. Sau de ai gasi un mormint in care s o continui, sa mori nesfirsit in dorul de a muri! Caci nici un amurg marin si nici o melodie terestra nu pot inlocui cresterea destramata si poezia evanescenta a muririi.
Nicaieri mai mult ca in paturile vechi ale hotelurilor provinciale sau in privelistea brumata a bulevardelor nu esti mai leganat de sugestiile stingerii si mai dispus sa gusti dintr un moment final.
Prin moarte devine omul contemporan cu sine insusi.

Ca sa nu te plictisesti, trebuie sa fii sfint sau dobitoc, in asa masura vacanta esentiala a constiintei defineste soarta omului. Plictiseala e un fel de echilibru instabil intre golul inimii si golul lumii, o echivalenta de vid, care ar insemna impietrire, de n ar fi prezenta secreta a dorintei. Iluminarea si indobitocirea - una prin plus si alta prin minus - se asaza in afara de soarta omului si deci in afara de posibilitatile plictiselii. Putem fi noi insa absolut siguri ca sfintilor nu le e urit uneori in Dumnezeu si ca dobitoacele - asa cum le tradeaza privirea lor vacanta - nu simt nimicul nestiintei lor?
Omul nu si poate tiri toata viata in plictiseala, desi aceasta nu i o boala, ci o absenta de intensitate. Golul consecutiv unei suferinte sau amintirea rece a unei nefericiri; curgerea tacerii careia nu i putem proiecta un continut; insensibilitatea erotica si regretul de a n o invinge - sint stari ce alcatuiesc degradarea constiintei si care succed unor emotii intense, ce nu le mai putem atinge. Nu te doare nimic, dar ai prefera un chin precis vagului de neliniste. Insasi boala este un continut - si unul substantial -, fata de indiferenta apasatoare si tulbure a plictiselii, in care te simti bine, desi raul unei boli sigure e preferabil. Orice chin e regretat pentru precizia lui. Boala e ocupatie; plictiseala nu. De aceea seamana ea unei eliberari - de care am vrea sa scapam.
Acesta i paradoxul plictiselii: de a fi o absenta si de a nu putea fi exteriori ei. Fata de boala - o sanatate insuportabila, iritanta, un bine surd si monoton si care nu e grav decit pentru impresia de neterminabil, de infinit vulgar. O insanatosire ce nu se mai gata Plictiseala? O convalescenta incurabila.

Viata, in sensul ei pozitiv, este o ordine a posibilului, o cadere in viitor. Cite ferestre ii deschizi spre acesta, atita cantitate de posibil realizezi. Deznadejdea, dimpotriva, este negatia posibilului si de aceea a vietii. Mai mult. Ea este intensitate absoluta perpendiculara pe Nimic.
Ceva e pozitiv cind are o legatura launtrica cu viitorul, cind creste spre el. Intru cit viata tinde spre un plin temporal, ea se implineste. Deznadejdea crescind in sine, intensitatea ei e un posibil fara viitor, o negativitate, o infundatura in flacari. Cind ai ajuns insa sa deschizi ferestre disperarii, atunci viata - napadita de sine insasi - pare o gratie dezlantuita si un clocot de zimbete.

"Vulpile au vizuini si pasarile cerului au cuiburi; dar Fiul omului n are unde si odihni capul." (Luca, 9, 10) - Marturisirea aceasta a lui Isus - si care intrece ca nivel de singuratate Ghetsimani - mi l apropie mai mult decit toate dovezile de iubire care i au asigurat un credit cvasietern printre muritori. Cu cit te deosebesti de oameni, cu atit ai mai putin loc in lume pentru ca accesul la divin sa te separe de singuratate. Ultimul cersetor e un proprietar fata de ratacirea paminteasca a lui Isus. Oamenii l au rastignit chiar pentru a i gasi un loc si lui, pentru a l lega cumva de spatiu. Decit, ei n au observat ca pe cruce capul se odihneste in directia cerului sau, in tot cazul, mai mult pe cer decit pe pamint. Si Invierea, ce e ea daca nu proba ca un Dumnezeu nici mort nu se poate odihni in lume si ca el orice om ce nu mai este om?
O lespede a acoperit trei zile insomnia lui Isus. Caci nu mi pot inchipui un Dumnezeu mort care sa nu si priveasca moartea.
Doar pentru cei ce si au dormit viata moartea poate insemna un somn. Ceilalti, atinsi de veghe, vor supravietui treji cenusii lor sau scheletului ironic! - Cind nici o fibra n a ramas nestrapunsa de cunoastere, atunci nimic nu te poate face sa crezi c ai incetat cindva a fi constient. Si se pare explicabil sa mori, dar cine te ar putea opri sa crezi c ai inceta sa stii si sa te stii? E ca si cind nu ti vei odihni capul nicaieri si niciodata
Dorinta de singuratate sa fie oare altceva decit deghizarea poetica a egoismului?

Lumea poate exista doar pentru cei ce n au vazut o. Ceilalti si au pierdut vederea de atita aparenta si si au ranit ochii intr un real minor. Spatiul oferit de visuri n are orizont si astfel se intinde el generos unei priviri plecate, spre a nu se mai opri.
Cum se dezmargineste lumea intr o simtire asfintita!

De as fi Dumnezeu, m as face orice afara de om. - Ce mare ar fi Isus, dac ar fi fost mai mizantrop!

Fata de materie, viata reprezinta un avantaj de intensitate. Tot asa boala fata de viata, cu diferenta ca ne aflam in prezenta unei intensitati negative.
Cind esti bolnav, natura te obliga la cunoastere; te pomenesti ca stii fara voia ta. Totul ti se dezvaluie indiscret, caci tainele si au pierdut pudoarea in stiinta involuntara care e boala.

Cum viata nu i respirabila la rece, gasi vom focurile sa aprindem mintile? Nadejdile cresc din incendiul luciditatii.

Intrebare in fata trecutului: la ce mi serveste un "eveniment"? Istoria universala exista doar ca mijloc de autointerpretare. Intimplarile care nu m au descoperit mie insumi s au "intimplat" vreodata? - Fata de trecut trebuie sa fim mai subiectivi decit fata de prezent.

Singuratatea i o exasperare ontologica a fiintei noastre. Esti mai mult decit trebuie. Iar lumea i mai putin decit ar trebui.
Adevarul este o eroare exilata in eternitate.

Omul se chinuie sa fie macar o greseala, precum Dumnezeu un adevar. Amindoi sint pe cale cu sanse reduse si sperante putine. Este drept ca Dumnezeu e pe drum din vesnicie si se cauta pe sine din inceputuri, pe cind ratacirea umana e de data mai recenta. Daca putem fi mai blinzi cu omul, mai gasi vom concesii pentru Dumnezeu, care nu i mai mult de o sinteza a scuzelor noastre? L am definit cu totii prin absente, i am ingaduit fiinta de cite ori a fost nevoie, i am iertat neimplinirea pina la lasitate. Noi si asa ne vom ineca in eroare, dar un Dumnezeu ce nu dispune decit de o frintura de adevar! Fiti siguri ca, de l ar fi descoperit, ni l ar fi trimbitat de mult.

Un gind ce nu misca pe un lepros, are el vreo legatura cu singuratatea? Si o carte ce nu poate fi inchinata amintirii lui Iov

As vrea sa ma boceasca fantome de ingeri cazuti, pe frinturi de melodii culese din inima mea, acordata din nasterea corului lor.

Atit un plus, cit si un minus de viata ma patrund de un fior de irealitate. O mare moarta si o mare furioasa, intr o masura egala, sint lipsite de ritm.
Si cum nu pot merge in pasul vietii, apele ei, fie ca se retrag, fie ca ma coplesesc, ma arunca pe un uscat din care totul a fost.
Placerea de a te departa de fire din invalmaseala launtrica, de a sari fiinta in mindria unei viltori nemasurate Cine nu se leagana in intinderea golurilor cu nadejdea unei razbunari, cine nu gusta in vid o seductie de plinatate viitoare - acela nu se stie macina pozitiv, nu si stie cheltui cu folos excesul de zadarnicie al vitalitatii.
Psihologii, care se aplica asupra altora, fiindca ei insisi n au destul suflet, deriva inclinatia spre ireal numai din deficientele noastre. Ei nu cunosc in ce fel absenta poate izvori dintr o senzatie de barbarie. Sau cum se amesteca anemia si barbaria in privelistea de irealitate a vietii. Caci, intr adevar, la ce le am vorbi de un singe fara ritm, potrivit in vine spre amintirea unei mari fara valuri si a unei mari numai valuri?

Niciodata viata nu mi a parut demna de a fi traita. Ea merita uneori prea mult si alteori prea putin. Insuportabila in amindoua cazurile. Sinuciderea din dragoste de viata nu e cu nimic mai neindreptatita decit cea oficiala si curenta. Ba e chiar mai naturala Raiul este o stare de sinucidere continua, ca si iadul. Intre ele se intercaleaza starea de nesinucidere numita a fi.

Daca, printr o concesie cereasca, mi ar fi ingaduit sa stau de vorba cu vreun muritor din alte veacuri, as alege pe Lazar cel inviat. El mi ar ajuta desigur sa nteleg teama retrospectiva, sentimentul c ai fost mort, ca te ai nascut din moarte si mergi spre altceva, ca esti expus unui vag absolut, nasterea derivind din precizia mortii. Lazar mi ar putea spune cum poti muri cind nu mai mergi spre moarte, cum poti scapa de Invierea asta infinita

Gindul ca viata ar putea fi altceva decit o demonica inflorire, ca ea ar duce spre ceva, spre un rost exterior zadarnicei ei desfasurari - mi se pare atit de apasator si de neavenit, ca adeverirea lui m ar rani nevindecabil. Atunci nesfirsitul ce nu l ai facut si toate leneviile scuzate prin cinism s ar napusti peste groaza ta inmarmurita. - Nu sintem ratati decit daca viata are un sens. Fiindca numai in acest caz tot ce n am indeplinit alcatuieste o cadere sau un pacat. Intr o lume cu un rost afara de ea, intr o lume care tinde spre ceva, sintem siliti sa fim pina in marginile noastre.
De s ar gasi vreun muritor sa mi dovedeasca prezenta unui sens absolut, sa mi demonstreze o etica imanenta devenirii - mi as pierde mintile de remuscare si deznadejde. Cind ti ai risipit viata mingiindu te in inutila trecere, in viclesugurile devenirii, cind ai suferit patimas in aparente - Absolutul te imbolnaveste. Hotarit lucru! Viata nu poate avea un rost. Sau daca are, va trebui sa l ascunda de vrea sa ne mai aiba.
Cine iubeste cit de putin libertatea nu se poate injuga de bunavoie intr un sens. Chiar daca este vorba de sensul lumii.

Nostalgia marii premerge si urmeaza introspectiei.

Orice fel de luciditate este constiinta unei pierderi.

Felul nostru de a concepe lucrurile depinde de atitea conditii din afara, incit s ar putea scrie geografia fiecarui gind. Am incepe cu nuanta cerului si am sfirsi cu pozitia scaunului. Mahalaua cugetarii isi are si ea rosturile ei.

Pascal - dar mai cu seama Nietzsche - par niste reporteri ai eternitatii.

Cind te ai cufundat nemilos in strafundurile firii si le ai despuiat de bogatii in ochiri subterane, te pomenesti mindru si infumurat in leganarile nimicului. Ce te face insa ca in acest dezmat metafizic sa te opresti deodata, ca fulgerat de un este? Rezistentele ascunse ale singelui, patimile navalind cunoasterea sau instinctele asediind spiritul? E ceva in noi care refuza nimicul, atunci cind mintea ne arata ca totul e nimic. Acest ceva sa fie totul? Se prea poate, de data ce traim prin el.
Sfintii, nebunii si sinucigasii par a fi invins acest ceva, nelamuritul esential si ascuns care stavileste spiritul in ultima lui mindrie. Noi cestilalti, ratati ai absolutului, - sintem pinditi de viata cind ne credem mai departe de ea. Si daca ne iese inainte cind o uitasem, din soaptele ei descifram ca absolutul nu i decit Nimicul ca treapta din urma a cunoasterii. Si atunci dam inapoi Spiritului, viata nu i decit o batere in retragere.

Nostalgia infinitului, fiind prea vaga, ia forma si contur in dorul de moarte. Cautam precizie pina si in lincezeala visatoare sau in sfirseala poetica. Moartea introduce oricum o anumita ordine in infinit. Nu este ea singura lui directie?

Impotriva sinuciderii nu se poate face decit un fel de intimpinare: nu e firesc sa ti pui capat zilelor inainte de a ti fi demonstrat pina unde poti merge, pina unde te poti implini! Desi sinucigasii cred in precocitatea lor, ei totusi consuma un act inainte de a fi atins o maturitate efectiva, de a fi copti pentru o stingere voita. Ca un om vrea sa termine cu viata, este usor de inteles. De ce nu si alege insa culmea, momentul cel mai favorabil al cresterii lui? Sinuciderile sint oribile chiar prin faptul ca nu se fac la timp, ca ele intrerup o soarta, in loc s o incunune. Un sfirsit trebuie gradinarit. Pentru antici, sinuciderea era o pedagogie; sfirsitul incoltea si inflorea in ei. Si cind se stingeau de bunavoie, moartea era un sfirsit fara amurg.
Modernilor le lipseste cultura launtrica a sinuciderii, estetica sfirsitului. Nici unul nu moare cum trebuie si toti se sfirsesc la intimplare. Neinitiati in sinucidere, niste amariti ai mortii. Dac ar sti ei sa se termine la timp, n am suferi nici unul de stringerea de inima la vestea atitor si atitor "acte disperate" si n am numi "nefericit" un om ce si sfinteste propria implinire. Lipsa de axa a modernilor nicaieri nu apare mai izbitoare ca in departarea launtrica de sinuciderea ingrijita si gindita, de sinuciderea ca oroare de ratare, indobitocire si batrinete, de sinuciderea ca omagiu fortei, infloririi si eroismului.

De cite ori nu ma ispitesc presimtiri de extaz, de atitea ori ma simt obiect. Pare ca a inghetat lumina pe creier si timpul s a naruit intr o inima moarta.
Privesc pietrele si le invidiez zvicnirile. Vor pricepe ele vreodata ca ma ofer odihnei lor? Si stincile voi vor ele sa se inece in tacerea singelui?
Ajungi asa obiect desfrinat de nepasare si in care natura isi contempla ultima ei inmarmurire.
Impietrirea ta trezit a gelozia pietrelor? Vazut ai cum ghetarilor le mijesc vinele?

Nu gindesc asupra mortii, ci ea se gindeste pe sine. Tot ce e posibilitate de viata in ea respira prin mine si nu exist decit prin timpul de care e capabila vesnicia ei. Intru cit se apara de propriul ei absolut, intru cit se refuza maretiei si scoboara de bunavoie intr o degradare temporala, intr atit sint. Pina si n moarte caut viata, si rostul meu nu este decit a o descoperi in tot ce nu e ea. Daca mortaciunea divina ar fi mai vie, de mult as poposi in bratele ei. Dar Dumnezeu a imprumutat prea putin vietii ca sa am ce sa caut in pustiul lui.
Nu se mai poate trai decit pindind viata peste tot unde nu i la ea acasa, ca s o salvezi de la instrainare. Astfel, te surghiunesti in moarte, ca sa gusti viata in umbletul ei desert.

Ceea ce lipseste sanatatii este infinitul. Iata de ce au renuntat oamenii la ea.

In imbratisari, senzatia de fericire si de nefericire te chinuie intr o sfirseala echivoca, in care ai vrea ca din senin sa te spulbere un trasnet. Din buze emana o dulceata mortala, inundind marginile firii si inecindu te intr o deznadejde de paradis. Niciodata moartea nu pare mai invaluitoare ca in preajma dezamagirii erotice. Dragostea i un inec, o scufundare in fiinta si in nefiinta. Caci orice voluptate e o implinire si o stingere. Doar iubind poti banui cum autodistrugerea este baza rodniciei. Fara femeie - muzica ratacita n carne -, viata ar fi o sinucidere automata. Caci intr adevar, fara ea in ce am muri? Unde am descoperi stingeri mai aromate, unde am inflori in amurguri si am pilpii ingropindu ne?

Daca oamenii ar umbla goi, ar cistiga mult mai usor siguranta fizica a mortii. Hainele se interpun intre noi si rosturile noastre, creind o iluzie de putere si neatirnare. Cind treci insa gol prin fata unei oglinzi, te pomenesti menit pieirii, caci trupul e un zacamint de zadarnicie, in care mucegaieste gindul nemuririi.
Dupa citeva milenii de civilizatie, de ar incepe oamenii sa umble dezbracati, aruncind cu hainele iluziile implicate, ar deveni cu totii metafizicieni.
Doar cind te zaresti gol ti aduci aminte ca existi si ca esti muritor. Imbracamintea ne imprumuta o superioritate artificiala asupra timpului. Cum o sa fii muritor, cu o palarie pe cap si cu o cravata la git? Hainele au creat mai multe iluzii decit religiile.

Pare ca mii si mii de vieti necunoscute se sinucid inlauntrul meu si din suspinele lor se alcatuieste un extaz final, ca nu sint mai mult de o bolta peste infinite sfirsituri De m as putea imprastia in elementele chinului, sa ma farim in frinturi de sfisieri si sa nu mai fiu nicaieri si in primul rind in mine! Ca intr un delir de absenta, sa ma suprim in toate si sa ma sting, centrifugal mie.

Omul este drumul cel mai scurt intre viata si moarte.

Moartea este sublimul la indemina fiecaruia.

Cele mai crincene dureri si halucinatiile de groaza cele mai crude nu mi au lasat un dezgust comparabil celui ce urmeaza despartirii de un grup de oameni pe care ii urasti sau pe care ii iubesti. Ai fost sau n ai fost stralucitor, admirat sau dispretuit, cind te desparti de ei, orice sinucidere e prea dulce. Fiece cuvint ce l ai spus parca a devenit noroi si se ascunde undeva pe fondul izolarii tale, ca sa te murdareasca in fata ta. Vorbele se transforma in otrava si, dupa ce te ai spovedit ceasuri si ceasuri, te ameteste vidul oamenilor si al tau. Tot ce nu e singur putrezeste, si niciodata n am fost singur pina la inmugurire.
Dupa orice conversatie, esti mai parasit ca in mormint. Ti ai usurat spiritul si ti a putrezit inima. Vorbele au zburat in vint si cu ele substanta izolarii tale.

Distanta de lume o putem verifica doar in iubire. In bratele femeii, inima se supune instinctului, dar gindul rataceste in preajma lumii, fruct bolnav al dezradacinarii erotice. Si de aceea in clocotul senzual al singelui se inalta un protest melodic si sfisietor ce nu l distingem totdeauna, dar e prezent in spatiul unei licariri, amintindu ne in treacat vremelnicia duioasa a voluptatii. Cum am culege altcum moartea trandafirie din fiece sarut, invaluiti agonizant de imbratisari?
Si cum ne am masura singuratatea, de nu ne am privi o in ochii pierduti ai femeii? Caci prin ei, izolarea isi ofera o priveliste de infinit siesi.

Echivocul iubirii pleaca din faptul ca esti fericit si nefericit in acelasi timp, chinul egalind voluptatea intr un virtej unic. De aceea, nefericirea in dragoste creste cu cit femeia te intelege si te iubeste mai mult. O pasiune fara margini te face sa regreti ca marile au fund, si dorul de scufundare in nemarginit il stingi in nesfirsitul azurului. Cerul macar n are granite si pare facut pe masura verticalei sinucideri.
Iubirea i o ispitire de inec, o tentatie de adincime. Prin aceasta seamana mortii. Asa se explica de ce sentimentul sfirsitului il au numai naturile erotice. Iubind, scobori pina in radacinile vietii, pina in prospetimea fatala a mortii. Nu sint fulgere ca sa te loveasca in imbratisari, iar ferestrele dau spre spatiu pentru a te putea arunca prin ele. Este prea multa fericire si prea multa nefericire in suisurile si scoborisurile iubirii si inima e prea ingusta dimensiunilor ei.
Erotica emana de dincolo de om; il copleseste si l naruie. Si de aceea, napadit de valurile ei, zilele trec fara sa mai observi ca obiectele sint, vietatile se agita si viata se macina, caci prins in somnul voluptuos al iubirii, de prea multa viata si de prea multa moarte, le ai uitat pe amindoua, incit, trezit din dragoste, sfisierilor ei neintrecute le urmeaza o prabusire lucida si nemingiiata.
Sensul mai adinc al iubirii nu este inteligibil nici prin "geniul spetei" si nici chiar prin depasirea individuatiei. Cine poate crede ca ea ar atinge intensitati atit de furtunoase, de o neumana gravitate, daca noi am fi simple instrumente intr un proces in care personal pierdem? Si cine poate admite ca ne am angaja in suferinte atit de mari, ca sa fim doar victime? Sexele nu sint capabile de atita renuntare si nici de atita inselaciune.
In fond, iubim ca sa ne aparam de vidul existentei, ca o reactiune impotriva lui. Dimensiunea erotica a fiintei noastre este o plinatate dureroasa care umple golul din noi si din afara de noi. Fara invazia vidului esential, care roade simburele firii si naruie iluzia necesara fiintarii, dragostea ar fi un exercitiu usor, un pretext placut, si nu o reactie misterioasa sau o zvircolire crepusculara. Nimicul ce ne inconjoara sufera de prezenta Erosului, care si el este o inselaciune, atinsa de existenta. Din tot ce se ofera simtirii, iubirea este un minim de vid, la care nu putem renunta fara sa deschidem bratele golului firesc, banal si vesnic.
Fiind maximum de viata si de moarte, iubirea constituie o iruptie de intensitate in vid. Si orice intensitate este o suferinta a vidului.
Chinul dragostei - l am suporta noi oare de n ar fi el o arma in contra plictiselii cosmice, a putregaiului imanent? Sau am luneca noi pe moarte cu incintare si suspine, de n am gasi in ea o cale de a fi spre nefiinta?

Nu te poti consola de neantul lumii prin forta, ci prin orgoliu. Fiece om e prea mindru ca sa se inchine in fata evidentelor. Si atunci inventeaza existenta.

Intimitatea mea cu lucrurile ce se sting? Ma supravietuiesc dupa orice tristete
Doar fiind pina in git in nefericire, incepe inima sa mi bata. Suspinul e spatiul ideal al respiratiei, iar fericirea nu i temperatura vietii.

Se prea poate ca in sine iubirea sa contina un potential de fericire mai mare decit este inclinata a crede mintea noastra, molipsita de inima. De unde vin atunci acordurile funebre ale esentialei betii si parfumul de sinucidere al imbratisarilor?
Arheologia fatala a iubirii scoate la suprafata nu numai durerile clare, actuale, ci si toate nefericirile incomplete, pe care credeam a le fi ingropat pe veci, insingerarile ce le socoteam ispravite si inseteaza dorul suferintelor prelungi. Intocmai ca in liturghia erotica a lui Wagner, latura de umbre a trecutului se insufleteste si pune stapinire pe chinul nostru incert, incit sintem mai putin nefericiti din senzatiile imediate ale iubirii, cit din cele dezmortite si trezite din trecut.
Daca dragostea n ar fi mai mult de o prezenta epidermica, ar fi imposibil s o asociezi suferintei. Dar ei ii convine un nesfirsit de predicate, ca si lui Dumnezeu. Femeia poate fi un infinit nul; in fata iubirii insa, infinitul roseste. Caci totul e prea putin, raportat la ea. Nu sint clipe de dragoste fata de care moartea pare o simpla obraznicie?

Sint oameni care, de n ar putea gindi asupra iubirii, ar innebuni de iubire. Reflexia este un derivativ unic. Fara ea, nimic n ar putea fi suportabil. Am muri atunci din cauza lui Dumnezeu, a muzicii sau a femeii. Transpozitia reflexiva indulceste furia patimilor si atenueaza transportul spre nefiinta din orice voluptate. In felul acesta devine gindirea un instrument de mediocritate.

Ne agitam, credem si gindim ca sa ne scuzam existenta. Este ca si cum cineva ne ar privi din alta lume cu dispret, iar noi, pentru a nu cadea victime ale dezgustului sau, ne justificam prin gesturi, vorbe si fapte. Nadajduim astfel sa obtinem indurarea sa, iertarea curiozitatii de a fi. - Iar cind acel cineva e botezat Dumnezeu, impodobim jalnicul nostru spectacol, ca si cum acesta ar fi altceva decit oglinda Marelui Amarit.

Totul ma raneste si raiul imi pare prea brutal. Orice atingere i o rostogolire de stinci si rasfringerea stelelor in ochi visatori de fecioara ma doare, ca materie. Florile raspindesc parfumuri mortale si un crin nu e destul de pur unei inimi fugare din tot. Doar visul de fericire al unui inger ar putea oferi un pat leganarii ei astrale.
Lumea s a vestejit in periferiile inimii, iar mintea zace n inserari. Universul isi intinde zimbetul lui infricosat, in care disting - simbol al vietii - un inger canibal.

Nimic nu poate fi redus la unitate. Haosul pindeste lumea la toate colturile. Contradictia nu e numai sensul vietii, dar si al mortii. Orice act este identic tuturor celorlalte. Nu exista nici nadejde si nici deznadejde, ci toate sint deodata. Mori traind si traind mori. Absolutul este simultaneitate: amurguri, lacrimi, muguri, bestii si roze; toate inoata in betia indistinctului. Ah! singuratatile pline - cu senzatia de Dumnezeu in transa - si n care esti gelos pe tine insuti!
Daca nu simti ca marea iti poate servi de pseudonim, n ai gustat o clipa din singuratate.

Medicii n au urechea destul de fina. Dar cind stii ca n orice auscultatie ai descoperi un mars funebru
Prin tristeti, iti pierzi pozitia de om. De as da drum slobod pornirilor mele, m as odihni intr un cimitir de cersetori sau de imparati nebuni.
Numai ca sursa de nefericire este femeia o revelatie a absolutului. Sorbindu i metafizic alcatuirile misterioase, infringi viata cu mijloacele ei proprii, chiar cind panica anemiei, in preajma lesinului esential, toarna vapai abstracte in singe.
O dragoste implinita, o voluptate ce nu i un delicios dezastru, compromite in masura egala pe barbat si pe femeie. Iubirea nu se poate suporta, ci numai suferi. Cu fruntea pe sini, te despamintenesti cu tot pamintul.
Orice ai face, pentru femeie nu poti avea decit un cult, chiar misogin fiind. Si apoi, adoratia are un prestigiu mai inalt cu cit nu se aplica unei valori intrinseci. Nu adori femeia, ci ceea ce esti prin ea. Un cult necesar pentru a evita narcisismul.
Dupa femei alergi din frica de singuratate si ramii cu ele dintr o sete egala acelei frici. Caci mai mult decit in orice, in iubire esti putred de tine insuti.
Sexualitatea i o operatie in care esti, rind pe rind, chirurg si poet. O macelarie extatica, un grohait de astri. - Nu stiu de ce in iubire am senzatii de fost sfint.

Iubirea ne arata pina unde putem fi bolnavi in cadrul sanatatii. Starea amoroasa nu i o intoxicare organica, ci metafizica.

Orice s ar spune despre sinucidere, nimeni nu i poate rapi prestigiul absolutului. Caci nu i ea o moarte care se intrece pe sine?

Obosit de individuatie, as vrea sa ma odihnesc de mine. Si cum mi as prafui inima in departari, ca din urmele de singe sa linga serpii insetati de otrava - si vipere incirligindu se in creier si sugind idei dupa idei, tiritoare imbatate de deznadejde! Prabusiti va, tariilor, nu veti avea ce mai turti! Caci astrii se invirt in univers ca oua clocite, ale caror emanatii toti trandafirii raiului nu le vor acoperi. Putea voi sa mi sfarim gindurile de propria mea umbra?
Dracii de ar gusta din amarul singelui ar innebuni de tristete. Si el circula prin vine in bunavoie - si nimeni nu l opreste Parca se dezgheata lacrimi in el, intr un oftat prelung si indepartat. Cine mi va fi plins in singe?

Daca iubirea n ar fi amestecul irezolvabil de crima premeditata si de infinita delicatete, ce usor ne ar fi s o reducem la formula! Dar chinurile amoroase intrec tragedia lui Iov O lepra eterica i erotica Societatea nu te izoleaza, ce e drept, dar iti agraveaza chinul, micsorindu ti izolarea.
Nimic nu neaga mai intens si mai dureros viata ca pulsatia ei suprema in iubire. Si vrind a ne lega de ea prin femeie, nu facem decit s o intrecem. Iubirea nu incape in viata. Si de aceea, parfumul feminin pare aroma de moarte a unei corole de cimitir.

In ce infloreste sinuciderea mai mult ca n zimbet?

Adincimea iubirii se masoara dupa potentialul de singuratate si care si afla expresia intr o nuanta de fatal, prezenta in gesturi, vorbe si suspine. Inclinatia inimii inspre a nu fi acorda dragostei o seriozitate mai grava decit deznadejdii. Pe cind aceasta ne inchide accesul spre viitor, azvirlindu ne fara scapare in dezastrul pur al timpului, iubirea amesteca lipsa de sperante cu o ispita de fericire unica. Deznadejdea i o infundatura furioasa, un ireparabil navalnic, o exasperare a imposibilului, pe cind iubirea i o deznadejde inspre viitor, deschisa fericirii.

Pina si faptul de a bea apa este un act religios. Absolutul se desfata si n ultimul firicel de iarba. Absolutul si Vidul
Unde nu i Dumnezeu? Unde nu i Dumnezeu si Nimicul? Deznadejdea i o vitalitate a Neantului

Teologia n a putut lamuri pina acum cine e mai singur: Dumnezeu sau omul. A venit poezia. Si am inteles ca i omul

Revelatia subita a irealitatii, cind, prins de panica, iti vine sa te ndrepti spre sergentul din colt ca sa l intrebi daca exista lumea sau nu Si cum te linistesti deodata, bucuros de nesiguranta Caci, intr adevar, ce ai face dac ar exista?!

Iubesc oamenii Vechiului Testament: sint razbunatori si tristi. Singurii care i au cerut socoteala lui Dumnezeu de cite ori au vrut, care n au scapat nici un prilej de a i aminti ca i neindurator si ca ei n au timp sa mai astepte. Pe atunci muritorii aveau instinct religios, azi doar credinta si nici macar atit. Raul cel mare al crestinismului este de a nu fi stiut inaspri raporturile dintre om si Creator. Prea multe solutii si prea multi intermediari. Drama lui Isus a indulcit suferintele si a rapit dreptul la barbatie in treburile religioase. Altadata se ridicau pumnii spre cer, azi doar privirile.

Despre gradul de imanenta al eroticii nu ti dai seama decit in muzica religioasa. O asculti si nu pricepi. Spre ce zona dureroasa a pamintului te scoboara femeia? Sau, cind te despaminteneste, unde ratacesti de nu descoperi cerul? Bach n a amutit nici un amant. Nici chiar nemingiiat in dragoste, nu l intelegi; doar in vacanta erotica. Si poate si mai mult. In vacanta lumii.
Oare, in afara de iubire, ce ne mai impiedica sa ne sfirsim cu totii n Dumnezeu?
Putea vom auzi melodia tainica a fiecarui lucru? Putea vom asculta un zimbet? Si ochii vad ei, intr adevar, daca nu emana o muzica indepartata si dulce? Ce sunete pleaca din priviri si mor in umbra melodioasa a inimii? Totul prinde glas timid si lucrurile parca si inalta acordurile spre cer.
Ca un bolnav astral, senzatii tulburator de fine sa te apropie de taina muzicala a fiintei. Auzi totul, plinsul eteric al unei lumi ascunse? Parca florile si au rupt radacinile in inima si ai ramas singur cu suspinele lor
Asculti amurgul unui crin? Sau melodia sfisietoare a unui parfum necunoscut?
De am mirosi un trandafir pina la sunet, ce mars funebru ne ar deschide mai delicat o lespede n azur? Si azurul insusi nu si pierde stralucirea, supta n o muzica scoborind spre noi?

Cine sa te vindece de tine? O tinara fata? Dar cine i darnic pina la jertfa, ca sa ti preia melancolia? Ce suflet pur, dornic de vis si nefericire, sa se ncumete la o povara ce n o presimte? Si ai putea sa ti lepezi otrava sorbindu ti primaveri intr o tinerete defuncta? Sau sa patezi ochi nevinovati cu greul intristarii? Ce virginitate nu nceteaza in preajma lui?
In carnea lucida amorteste seva si ochi stinsi se aprind intr o tomnatica ofranda, culeasa de palorile unei iubiri.

De cind Eva a trezit pe Adam din somnul inutilei perfectiuni, urmasele ei continua opera de dezmortire si pina astazi ele ne ademenesc in nefiinta. Privirea lor nedeslusita, ameteala aeriana din chemarile lor nesigure ramine vor straine intelegerii noastre tulburi?
Viata i invesnicirea clipei de teama nemingiiata in care Adam, proaspat izgonit din rai, si a dat seama de nemasuratul pierderii si de nesfirsitul pierzaniei ce l asteapta. Nu reeditam cu totii - in cursul vietuirii - iluminarea deznadajduita a acelei nemiloase clipe? Mostenirea primului om este lumina intiii deznadejdi.

Cind stelele se vor preschimba n pumnale si inima mi va zbura spre ele, toate laolalta n o vor sfisia pina intr atit ca mihnirea sa nu si descrie, pe albastrul boltelor, dira ei razvratita. As vrea sa pier in fiecare astru, sa ma zdrobesc de fiece inaltime si un adapost mortuar s alcatuiesc, in stele putrede, pentru un cadavru descompus in farmecul sferelor.
Ce cintec s a pogorit in carne si ce pierzanie sonora imbata fiece celula, de nimeni nu l ar mai opri, in avintul de murire?

Este atit nedefinibil in acest cuvint: zadarnicie - parca mi l ar fi soptit Buddha intr un cabaret.

O sinucidere face mai mult decit o ne sinucidere.

Sint unii oameni atit de prosti, ca de le ar aparea vreo idee la suprafata creierului ea s ar sinucide din groaza de singuratate.

Precum neurastenia este implicatia organica a gustului pentru frumusete, asa ametelile traduc inclinarea noastra spre absolut. Nu mai sint obiecte care sa te retina, nici stilpi de rezemat, nici banci sa ti odihnesti povara carnii ingindurate. Incheieturile ti se topesc si cazi in vesnicia anonima a lucrurilor. Vinele, presimtind alta lume, nu mai adapostesc mindria verticala, ci vestejesc spre absolut de bunavoie. Iar sufletul, desfermecat de lume si de sine, urmeaza pilda trupului.
Mi as vrea viata povestita de ingeri veseli in umbra unei salcii plingatoare. Si de cite ori ei nu s ar dumiri, crengile aplecate sa le lumineze nestiinta cu adierile intristarii

De as vrea sa vad ce m a imbogatit mai mult in cursul vietuirii, din ce am iesit mai tare si mai singur - nici dragostea, nici chinul imediat al trupului sau temerea in preajma neintelesului si nici cainta necurmata a gindului n ar fi izvorul cresterii launtrice, ci toate laolalta, invaluite si purificate in sentimentul mortii. Fara el, te inalti anapoda, indepartind din sfirsit grauntele de nimb sau de apoteoza. Cind insa moartea incolteste in fiece suflare, rodul suferintelor noastre isi pastreaza o maturitate neatinsa si viata este mai putin pierzanie, acordata ultimelor ei rosturi. Nu cresti decit la unison cu o agonie n floare. Prin sentimentul mortii, facem viata complice cu absolutul, chiar daca i rapim din fragezime. Inchisi in marginile individuale, ce am face fara ispita de dezmarginire a mortii? Doar murind am fost mai mult decit mine, murind rodnic, germinind in vis si forta o agonie ondulata. De ce sfirsit m as infrica, atunci cind l am anticipat voios in maduva si n ginduri? Sau fi va vreo celula care sa nu fi dospit moartea?
Dar se prea poate sa fi imbogatit o vietuire peste prevederile ei. Daca nu cumva, din zarea vietii, infinitul e o boala. De unde ar pleca altcum mindria singelui trist?

Sint priviri feminine care au ceva din perfectiunea trista a unui sonet.

Fara nefericire, iubirea n ar fi mai mult de o administratie a naturii.

In fiece parfum se tinguie un plins imaterial al florilor, de data ce ne inspira o destramare funebra. Invaluiti in el, nelinistea mortii ne cuprinde ca o seva pornind de departe si ridicindu se domol si trist in vlaga trupului. Si cum suspina un trandafir in mihnirea noastra, innobilind o!
Sau parfumuri incarcate de sinucidere, plutind vast si tulbure spre inimi apuse!

Chiar daca stii de cind melancolia te a dezbinat de fire, iti pare totusi ca te a insotit dintotdeauna, ca te ai nascut cu ea si poate chiar din ea. Mort fiind, te ar supravietui, tesindu si poezia violeta a stingerii far de sfirsit.
Sentimentul vesniciei negative a vietii mele Am murit far de inceput.

Cind nu te mai simti deloc om si continui totusi a iubi, contradictia se mareste intr o suferinta nespusa, infernala. Iubirea - de bine, de rau - deriva din conditia vietatii ca atare, iar la om ea nu i implinire decit apartinind, prin toate slabiciunile, formei de viata ce el o reprezinta. Femeia - acest om prin excelenta - s o ridici la tine nu poti, sa te scobori la ea, mai putin. Atunci, traiesti in preajma ei si suferi, invaluind o in ne umanitate. Perversiunea aceasta, de a iubi o fiinta omeneasca atunci cind nu mai ai senzatii de om, cind nu esti nici deasupra si nici dedesubt, ci in afara de soarta umana! Si iluzia femeii crezind a ti oferi uitarea si nefacind decit a te verifica de departarea ta de toate si de tot!

De ce nu s o ndura pamintul sa si deschida vagaunile si nghitindu ma, sa mi sfarme oasele si sa mi suga singele? Doar numai asa s ar implini visul de groaza care ma asaza sub greul muntilor si marilor. Nu sint un stirv care zareste din fundul lumilor cum se zdrobesc tarii si bolti, spre a se rostogoli pe el si a l turti? Sub ce stea n am murit, sub ce mare si sub ce uscat? Ah! totul a murit, in frunte cu moartea! - Universul? Parca zaresc naluci din fundul unei masele stricate

Un vampir - sugindu mi ultima picatura de singe si ncepind apoi sa cinte trist

Totul trebuie reformat - pina si sinuciderea

Oamenii iti cer o meserie. - Ca si cum faptul de a trai n ar fi una - si inca cea mai grea!

Sint un Iov fara prieteni, fara Dumnezeu si fara lepra.

Numai marindu ti nefericirea, prin gind si fapta, poti gasi in ea placere si duh.

Adevarul - ca orice minus de iluzie - nu apare decit intr o vitalitate compromisa. Instinctele, nemaiputind alimenta farmecul erorilor in care se scalda viata, isi umplu golurile cu dezastrul luciditatii. Incepi sa vezi cum stau lucrurile si atunci nu mai poti trai. Fara erori, viata e un bulevard desert prin care evoluezi ca peripatetician al tristetii.

Nevoia de a ti pune capat zilelor in inima unei femei palide, ca sa ti poarte cadavrul o nonviata sau de a vorbi despre dragoste atit de eteric, ca si fulgii sa si ceara scuze. O iubire vaporoasa ca schizofrenia unui parfum



In cafenea - mai mult ca oriunde - nu mai poti sta de vorba decit cu Dumnezeu.

Imi mai amintesc ca sint doar auzindu mi pasii pe caldarim in nopti tirzii.
Mai fi voi multa vreme vecin al inimii mele? Cit voi mai merge alaturi de timpul meu? Si cine m o fi surghiunit departe de mine?

Ochii pierduti ai femeilor triste - si care n ar trebui deschisi decit la Judecata de Apoi

Viata, neridicata la rangul de vis, seamana unui Apocalips al prostiei si al vulgaritatii. Cine ar suporta o, fara coeficientul ei de irealitate?

Gindurile aromate de nobletea sinuciderii Parc am inghitit otrava din mina unei sfinte. Sau am sorbit pacatul din gura unanima a unei femei pierdute. Unde sinteti, boli ascunse, de nu urcati, fatale si necrutatoare, spre un singe dornic de spaima si de nimicire?

Tot ce numim proces istoric isi are izvorul in suferinta n dragoste. Daca Adam era fericit cu Eva, nimic nu s ar fi schimbat in lume. Ispita diavolului: "veti fi asemenea lui Dumnezeu", s a realizat in masura in care creatia omeneasca, nascuta din chinul iubirii, ne apropie de o treapta divina. Fericirea n are virtuti istorice. - Dumnezeu este mai mic de fiece data un barbat nu descopera Absolutul in dragoste sau il descopera in deceptie.

Actul sinuciderii este inspaimintator de mare. Dar parca e mai coplesitor sa te sinucizi in fiecare zi

Boala unui om se masoara dupa frecventa cuvintului "viata" in vocabularul sau.

Fontenelle, aproape centenar, spunea medicului sau: Je ne me sens autre chose qu'une difficulté d'être.
Cind te gindesti ca atitia altii simt acelasi lucru de la intiia reflexie, iar nu numai pe patul de moarte.
Povara vietuirii e suportabila cind te apasa pina la inabusire. Suferinta nu e dulce decit sub forma chinului.
Priveghindu ti nimicnicia, eul se volatilizeaza cu aburii dezolarii. Si atunci ce mai ramine din intimplarea individualizarii tale? O substanta de amaraciune, raspindita intr o teasta de drac parasit.
Mihnirea este veghea la nivelul unei inimi de diavol.


Nevoia apasatoare de a te ruga si neputinta de a te adresa totusi cuiva Si apoi cealalta nevoie: de a te trinti la pamint, muscindu l infuriat si varsindu ti turbarea sau religiozitatea negativa a carnii.
Sa fie creierul alee pentru ingeri ce poarta potcoave, de nu pot sa nteleg ecoul lui vulgar si divin? Sau se vor fi aprins plinsurile? Ori vinturi ce ntetesc incendiul lacrimal al lumii?
Cind zaresc cerul, imi vine sa ma dizolv in el, iar cind privesc pamintul, sa ma ingrop in maruntaiele lui. Atunci sa ma mai mir de ce unul si altul se descompun in minte si in inima? Mi am chinuit nadejdile intre o geologie a cerului si o teologie a pamintului.
Cum mi as vrea lipiti obrajii de un albastru senin ca acele frunze ce par crescute n cer cind le privesti, in dupa amieze, din umbra unui pom!

In inima lui Diogene florile deveneau stirvuri si pietrele rideau. Nimic nu raminea neschimonosit; omul isi pocea fata si obiectele tacerea. Natura, atinsa de obraznicie, isi expunea generos impudoarea, in care se desfata nebunia clarvazatoare a celui mai lucid muritor. Lucrurile isi pierdeau virginitatea in ochiul lui sfredelitor, a carui lectie pare a ne invata despre o legatura mai adinca intre sinceritate si neant.
Fost a Diogene omul cel mai sincer? El pare a fi fost, de ndata ce n a crutat pe nimeni si nimic; chiar bolnavicios de sincer, caci nu i a fost frica de urmarile cunoasterii. Si aceste urmari sint cinismul insusi.
Ce l o fi indemnat sa scuture dulceata prejudecatii si a cuviintei? Ce a pierdut, de nu l a mai legat nimic de vraja aparentei si a erorii? Se poate ajunge numai prin inteligenta la indrazneala si la provocarea adevarului? Niciodata, atita vreme cit inima mai rezista in inselaciune si in serviciul singelui. Dar inima lui Diogene pare a fi fost smulsa din interesul fiintarii si - lucru nemaiintilnit - a fi devenit leaganul inteligentei, locul de popas si de ntremare al luciditatii. Singele scos din circulatie, viata controlata fara mila, unde sa se mai miste eroarea si sa se incinte iluzia? Cinismul infloreste in aceasta evacuare, ce te dezleaga de toate si ti ingaduie sa rizi, sa dispretuiesti, sa calci totul in picioare si pe tine insuti in primul rind, mindru de absenta universala. Cinicul este spectatorul acestei universale absente. El priveste - indurerat sau rizind - la nimic.
Ce l o fi minat pe Diogene inspre catastrofala ruptura de farmecul naiv, delicat si invaluitor al existentei? Ce l o fi aruncat in situatia de criminal al erorilor indispensabile vietii? Nu i datoram lui un minus de iluzie de care ne falim, indurerati? Ce consolare i o fi lipsit sau in mijlocul caror mingiieri a fost intrerupt, dezbinindu se fericirea la care a trebuit sa fie sensibil, chiar de s a nascut cu vocatie de osindit? Si un monstru se naste cu inclinari spre fericire, ce nu le poate pierde chiar daca ea l a abandonat.
Ce ne impiedica in viata de la cinism chiar atunci cind mintea ne impinge si ne sileste? Ce ne margineste impertinenta ultima a cunoasterii?
Sa mai amintim dragostea, generatoarea erorilor fecunde?
Orice pas in iubire intimideaza cunoasterea si o obliga sa mearga modest alaturi sau la marginea noastra. Micsorarea luciditatii este un semn de vitalitate a dragostei.
Cind insa ceva a intervenit si a dezlantuit luciditatea intr un imperiu vast cit fiinta, dragostea se retrage infrinta si buimacita. Si cind acel "ceva" este o fiinta, sau poate mai multe, pe care le ai pierdut la virsta inselaciunilor, golul urmind permite intinderea nemiloasa a cugetului rece si distrugator. In mod firesc, nimeni nu poate mosteni atita veghe incit sa lunece in cinism, ci in cursul vietii deceptiile fac lumea stravezie, incit vezi, pina la fund, ceea ce n ar fi trebuit decit sa mingii. Noi nu cunoastem viata lui Diogene la epoca in care nefericirea in dragoste hotaraste cursul reflexiei. Ce importanta ar avea insa sa stim pe cine a pierdut, cind stim prea bine ce a pierdut si unde duce aceasta pierdere.

De as putea deveni fintina de lacrimi in miinile lui Dumnezeu! Sa ma pling in el, si el sa se plinga in mine!

Prin pasiune si fericire, invingem caracterul de relativitate al vietii si o proiectam in Absolut. Asa devine ea un Apocalips zilnic

Exista o maretie resemnata pe care n o cunosti decit surprins de tulburarea mortii in mijlocul bulevardelor Sau acea ingrijorare somptuoasa, care te cuprinde pe strazile cenusii ale Parisului de cite ori te ntrebi dac ai fost vreodata, si casele nclinate si batrine ce ti dau raspunsul negativ al agoniei lor

Mijloacele de a invinge singuratatea nu fac decit s o mareasca. Vrind a ne indeparta de noi insine prin dragoste, betie sau credinta, nu reusim decit a ne adinci identitatea. Esti mai mult tu insuti in preajma femeii, a bauturii sau a lui Dumnezeu. Pina si sinuciderea nu i decit un omagiu negativ ce ni l aducem noua.

Fiorul ce ne dezvaluie ca spiritul a ramas clar si neatins, dar ca singele si carnea si au pierdut mintile Sau ca oasele si au pierdut capul, cind ratiunea isi gusta propria ei lucire
De s ar surpa cerurile inaintea mintii!

Iubirea pare ocupatie vulgara fata de dorinta de adoratie, in care pornirile vietii se filtreaza intr o lume de adieri pure. Femeia care cade victima setei noastre imateriale se poate considera, cu drept cuvint, nefericita n dragoste. Caci nu i oferim prea mult, un exces care jigneste putinul fericirii?
Decit, ea niciodata nu va intelege de ce in adoratie prezenta ei e tot atit de vana ca si absenta. Ea n are nevoie sa fie si nici sa stie. Cu cit ar putea multumi sau indulci nevoia de absolut ratacita n Eros? Adorind o, ea nu exista decit in masura in care nu este - ca pretext gustului nostru de irealitate suprema. Acest absolut la suprafata noastra botezat femeie.

Doar in fata marii iti dai seama ce lipsa de poezie ascunde rezistenta noastra la valurile mortii
Poezie inseamna lesin, abandonare, nonrezistenta la farmec Si cum orice farmec este disparitie, cine ar putea gasi o singura poezie inaltatoare? Ea ne scoboara spre suprem
Sint inimi, a caror muzica de s ar concentra intr un trasnet sonor - viata ar incepe de la capat. De am sti atinge coarda cosmogonica a fiecarei inimi
Duplicitatea esentiala a oricarei tristeti: cu o mina ai vrea sa tii un crin, si cu cealalta sa mingii un calau. Poezia si crima sa aiba acelasi izvor?
In tristete, totul are doua fete. Nu poti fi nici in iad si nici in rai, nici in viata si nici in moarte, nici fericit si nici nefericit. Un plins fara lacrimi, un echivoc fara sfirsit. Caci nu te izgoneste ea in aceeasi masura din aceasta lume, ca si din cealalta?
Esti trist de totdeauna, nu de acum. Si acest totdeauna e toata lumea inainte de nasterea ta. Nu i tristetea amintirea vremii in care n am fost?

Paloarea ne arata pina unde corpul poate intelege sufletul.

Intinderile cerului imi vor ajunge sa peticesc o inima zdrentuita? Sau sa cersesc si pe ale pamintului? - Ca si cum ele ar mai avea ce acoperi dintr un suflet nascut ingropat!

Ati privit marea in momentele ei de plictiseala? Parca si agita valurile din scirba de ea insasi. Le trimite sa nu se mai intoarca. Dar ele revin, revin neincetat. Asa patim si noi. Cine ne intoarce spre noi insine, cind ne sfortam mai mult a ne indeparta?
Nevoia tainica de a te abandona marii, de a te risipi in framintarea zadarnica a tuturor marilor, sa nu fie un gust de plictiseala infinita si o senzatie de evanescenta mai vasta ca departarile? Nici vinul, nici muzica si nici imbratisarile nu te apropie de dulceata destramarii ca valurile ce se urca spre absenta si nimicnicia ta si te mingiie cu insinuari de disparitie! Marea - comentariu fara sfirsit la Ecleziast
Un om fericit descifreaza el ceva in intinderile marine? Ca si cum marea ar fi facuta pentru oameni! Pentru acestia e pamintul, acest amarit pamint Dar acordurile nefericirii se impreuna cu ale marii, intr o armonie voluptuoasa si sfisietoare ce ne arunca in afara de soarta muritorilor.
Si astfel, tonalitatea marii este aceea a unei muriri eterne, a unui sfirsit ce nu se mai gata, a unei agonii inflorite. Nu ti trebuie o inima bolnava de nuante si nici o simtire atinsa de subtilitatile extazului pentru a surprinde un fior mortal in melodiile marine, ci doar o inclinare spre tainele si vocile melancoliei. Atunci nu mai esti sigur de identitatea ta si trebuie oarecum sa te aduni, sa te pescuiesti neincetat, spre a nu te inghiti marile din tine si din afara. Nu te poti stapini decit intre patru pereti. Chemarile departarilor te imping mai departe de calculul existentei tale
Marea este o ispita de disparitie numai pentru cei ce au descoperit o in zile si in nopti, prin introspectie Avind o in fata, iti verifici numai prapastia acelor zile si acelor nopti Demonia marina este un viscol aromatic, o ruina careia nu ne putem refuza fara sa calcam pe ce e mai adinc in noi, o nobila descompunere pe care trebuie s o gradinarim. Si apoi, nu zvicneste singele in ritm marin, nu e orgoliul lui melancolic acordat ranii albastre, miscatoare si infinite? Suferinta asta vasta si lichida, ea sa mi implineasca un gust de dureri nemasurate si sa mi astimpere setea de nefericiri neintrecute! De s ar infuria marile, sa si sparga valurile de inima omeneasca!
Lasi Paradisul pentru rahitici cind ratacesti pe malurile marii. Caci el este o mare fara demonie. Icoana raiului nu m a urmarit decit in momentele acelea periculoase in care ti se topesc incheieturile si ti se moaie oasele, intr o suprema slabiciune, intr o maxima deficienta. Imaginea cea mai pura pe care o alcatuieste mintea este emanatia unei vitalitati vacante.
Nicaieri mai mult ca la mare nu esti inclinat a socoti lumea o prelungire a sufletului. Si nicaieri nu esti mai capabil de un fior religios prin faptul simplu de a privi. O viata plina, cu un nimb de absolut, ar fi aceea in care orice perceptie ar fi o revelatie. Esti pe cale a o realiza in sugestia amurgurilor marine Uita voi vreodata inserarea unica de la Mont Saint Michel, cind, intre un soare in agonie si o cetate mai singura ca soarele, toate apusurile lumii ma chemau spre o maretie trista, intrezarita n presimtiri? Si apoi, sa te primbli cu acel crespuscul in suflet prin parcul din Combourg, incercind a fi demn de plictiseala marelui René. Trebuie intr adevar sa cunosti dezolarea magnifica a anumitor zile la Saint Malo si la Combourg, pentru ca sa l poti scuza pe Chateaubriand. E drept ca, in afara de citeva pagini din Memoriile lui, cu greu mai poate fi recitit, caci retorica lui, avind amploare, este lipsita totusi de substanta. Lamentatiile lui nu sint destul de gindite si plictiseala lui nu i destul de esentiala. Daca l am iubit totusi, a fost pentru desfasurarea somptuoasa a vietii lui, pentru a fi ridicat vidul launtric la rangul de arta.
Asa si a stiut gospodari nimicnicia, ca sa nu mai putem fi decit epigoni in mestesugul plictiselilor. Trebuie sa fi vazut macar camera in care el si a petrecut copilaria si sa fi intrevazut ceea ce au putut fi discutiile cu Lucile, pentru care orice amator de melancolie trebuie sa aiba pietate - spre a ti da seama ca o dezolare pornita dintr un sat valah nu poate atinge prestigiul funebru al uneia rasarite intr un castel solitar. Noi sintem mai mult amariti decit tristi, caci nu cunoastem mindria soartei triste, ci umbrele destinului amarnic.
"O inima plina intr o lume vida." Chateaubriand s a inselat definindu si astfel plictiseala; s a inselat din orgoliu. Caci in plictiseala noi nu sintem mai mult decit lumea, ci tot atit de putin cit ea. Este o corespondenta de vid. Caci de am fi mai mult, ne am rezema destul in noi insine, am fi destul existenta, ca sa nu atingem rarefierea constiintei, din care izvoraste vidul interior. Starile de mare incordare, fie ele de extaz, fie de chin, ne fac impermeabili plictiselii, desi din partea lumii inconjuratoare ar putea pleca o sugestie irezistibila de zadarnicie.
Din ce vezi lucrurile mai de aproape, din aceea nu le poti iubi decit pe masura irealitatii lor. Existenta nu i suportabila decit prin coeficientul de neexistenta. Virtualitatile de nefiinta ne apropie fiinta. Nimicul e un balsam existential.
In felul acesta, inteleg mai bine inclinarea noastra bolnavicioasa, plina de suferinta pasionata, pentru femeie. Desi mai ancorata in viata decit noi, nu i putem totusi rapi un caracter de ireal, alcatuit atit din poezia vaporoasa in care ne complacem a o invalui, cit si din echivocul sexualitatii. Femeia este orice, afara de o evidenta. Si suferinta in dragoste, in orice dragoste, implinita sau neimplinita, cistiga in adincime si ciudatenie cu cit prezenta femeii se subtilizeaza intr o perfectiune pe cit de carnala, pe atit de nedefinibila. Dragostea nu e infinita decit negativ, convertind plinatatea in suferinta. Nevoia nefericirii n o resimti decit pentru a imprumuta fiorurilor erotice o expresie suprema.
Sexualitatea fara ideea mortii e infioratoare si degradanta. In bratele femeii descind sicrie din azur. Echivocul eroticii este chiar aceasta sugestie mortala de plinatate, de exces dezastruos, de inflorire crepusculara.
Cui, abandonindu se marii sau amintirii ei, nu i a fost rusine de a fi petrecut clipe de dragoste multumit sau indiferent? Nu este marea o jena in fata oricarei impliniri? N o obligam la reflux cind o zarim fara ochi indurerati? Melancolia este un omagiu de fiecare clipa intinderilor marine. Si n privirile visatoare si pierdute, marea se prelungeste peste malurile ei si oceanele isi continua un flux ideal spre intristare. De aceea, ochii nu mai au fund

Ce curios sa te primbli printre femei si alti oameni, gindindu te daca face sau nu sa fii Dumnezeu! Rumegind la iluzia vesniciei tale, iti zici: "la marginile mele, mai fi voi stapin pe mine?" - Si trecatoare, care soptesc: "eu prefer Crêpe de Chine."
Ce noroc ca mai sint si femei infrumusetate misterios de boala, care sa nteleaga climatul durerii si pierzania luciditatii! Spiritul este materie ridicata la rangul de suferinta. Si intrucit femeile sint avide de dureri, participa la el.
Nevinovatia e antipodul spiritului. Tot asa fericirea si orice nu i durere.

Parcurile sint deserturi pozitive.

Cind nu mai esti acordat lumii nici prin gind si nici prin inima, trebuie sa alergi incontinuu, pentru ca in ritmul pasilor sa te ocolesti si sa uiti alcatuirea lacrimala a firii. Altcum, redevii gradinar al sinuciderii
Nebunia i o prabusire a eului in eu, o exasperare a identitatii. Pierzindu ti mintile, nimic nu te mai poate opri sa fii nelimitat tu insuti.

Boala: stadiu liric al materiei. Sau poate si mai mult: materie lirica.

Nu explici un paradox, precum nu explici un stranutat. De altfel, nu i paradoxul un stranutat al spiritului?
Tristetea i indefinibilul ce se interpune intre mine si viata. Si cum indefinibilul este o aproximatie delicata a infinitului

Cind esti iubit, suferi mai mult decit cind nu esti. Parasit, te mingii prin orgoliu; dar ce consolare mai poti nascoci in fata unei inimi ce ti se deschide?

Muntii isi insala singuratatea cu vecinatatea cerului si desertul cu poezia mirajelor. Numai inima omului ramine vesnic cu ea insasi

De unde sa plece pornirea murdara de a ma tavali in nefericire, mai rau ca bivolii in balti si porcii in gunoi? O lenevie improscata de balegar si de vis
Si cind stii ca ea nu i viciul vietii tale, ci izvorul ei. Si cind mai stii cum, alaturi de femeie, trindavia devine vesnicie

De cite ori privesc albastrul cerului si orice albastru, incetez pe loc de a apartine lumii. Cine a numit consolatoare culoarea celei mai subtile pierzanii?
Daca avea cerul alta infatisare, religia ar fi consistat probabil in alipirea de pamint. Cum insa albastrul este culoarea dezlipirii, credinta a devenit un salt din lume.
In orice nuanta, albastrul e negatia imanentei.

Cu cit ma lecuiesc mai mult de mine, cu atit imi seman mai mult. Melancolia ne scuteste de Eu, in asa masura este ea raul lui.

Fata de totul mortii, nimicul vietii este o imensitate.

Sfintii au spus atitea paradoxe, incit e imposibil sa nu te gindesti la ei in cafenea.
Sentimentul mortii este molesitor si crud, parca inoata o lebada si un sacal pe undele otravite ale singelui

Cind citesti pe filozofi, uiti inima omeneasca, iar cind citesti pe poeti, nu stii cum sa te scapi de ea.
Filozofia e prea suportabila. Acesta i marele ei defect. E lipsita de patima, de alcool, de dragoste.
Fara poezie, realitatea i un minus. Tot ce nu i inspiratie e deficienta. Viata, si cu atit mai mult moartea, sint stari de inspiratie.
Lesinul tuturor lucrurilor, in urechi si inimi agonizind de poezie

Melancolia? A fi ingropat de viu in agonia unui trandafir.

Cind, atins de o noblete trista, dezlegat de oameni si de lume, tirii o murire inflorita, nimic nu te mai impiedica sa crezi ca te ai nascut prin generatie spontana dintr o toamna vesnica.
Prin mine rataceste un Septembrie visator si fara de nceput.

Un om plictisitor este un om incapabil de plictiseala.

Viata este un minus de eternitate al mortii, iar individuatia o criza a infinitului.

Atentia neintrerupta la fiinta este izvorul plictiselii. Ce pacat ca existenta nu rezista spiritului! Pina si Dumnezeu pierde prin atentia noastra.
Neantul e atentie absoluta.

Bucuria e reflexul psihic al purei existente - al unei existente ce nu i capabila decit de ea insasi.
Dorinta de a muri ascunde prea multe garantii de absolut si de perfectiune, prea multa insensibilitate la eroare, incit setea de a trai cistiga in farmec prin prestigiul nedesavirsirii si prin atractia greselilor aromate. Nu e mai ciudat sa indragesti imperfectiunea?
Predilectia straniului salveaza viata; moartea se scufunda in evidenta.
Nu exista maretie in viata si nici chiar in moarte, ci intr un Nimic ce se ridica neutru si etern spre cer, asemenea Mont Blanc ului.

Privind piscurile schizofrenice: curios ca nu exista singuratate decit spre cer.
Muntii nu ti dau senzatia de infinit, ci de grandoare. - Pentru infinit ne ajunge marea si nefericirea.
As vrea sa am o inima la intersectia Alpilor cu azurul.
Melancolia ma dispenseaza de alpinism. Cind ajungi sa intelegi muntii de jos

Femeile care nu stiu zimbi ma fac sa ma gindesc la o muzica de pompieri in Paradis.

Numai farmacia mai poate opri gindurile.

Cind otrava veghii ti a depravat fiinta, nimic nu se mai poate desfasura sub soare fara sa te irite. In afara, poate, de un dialog al florilor despre moarte.

Mindria draceasca de a dispune de amaraciune in fata nu importa carui lucru, de a desfigura banalitatea in virtejul paradoxului si de a tulbura linistea firii in patima contradictiei Nu mai ramine nimic decit desfriul mintii peste o realitate desfrunzita, o optica sumbra strapungind calmul uitarii si patind orice prospetime. Si atunci, sa te miri de ce lebedele - suflete spulberate n corpuri - iti par chioare (caci nu privesc ele in laturi?); de ce un cer senin iti trezeste icoana lucie a unui creier de imbecil si viata iti pare mai comica decit un sfint zburdalnic?
Daca izvoarele Alpilor mi ar spala mintea si mi ar racori inima! Doar asa as fi vesel sa descopar fragezimea nestiintei, si nu sa rumeg in munti si n sesuri, pe mari si pustiuri curiozitatea fatala a lui Adam, izgonindu ma prin veghe din mine insumi.
Sa traiesti toata viata drama pacatului si uneori sa te simti asa de pur, ca aripi de lebada te poarta inspre o insula de ingeri priveghind agonia Paradisului!
Si totusi, numai in sentimentul pacatului esti om in sensul propriu al cuvintului. Caci a fi om inseamna a te identifica la orice latitudine a pamintului si a inimii cu fenomenul caderii.
Cine nu simte ca merge la fund - chiar atunci cind lucreaza si creeaza pozitiv, cind e notar sau geniu - nu intelege nimic din natura specifica a soartei umane, iar cei ce nu cunosc atractia irezistibila a napastuirii, a esentialei lunecari, a cresterii inspre abis - n au atins in nici un fel conditia careia au fost meniti.
Mor propriu zis numai oamenii straini de ispita rodnicei scufundari, care nu si rup gitul in orice ocazie a vietii. Ceilalti au totul indaratul lor, si n primul rind sfirsitul.

Luciditatea: a avea senzatii la persoana a treia.

Oamenii sint in genere obiecte. De aceea simt ei nevoia sa "existe" Dumnezeu. Cind ai facut trecerea de la obiect la eu, Dumnezeu e superior faptului de a fi sau a nu fi. Intocmai ca eul, El devine o irealitate care se cauta.
Nu poti atinge echilibrul in lume, atita vreme cit existenta nu e mai mult de o stare. Caci, in asemenea conditie, esti incontinuu fie in acord, fie in dezacord cu ea. In mod firesc, existenta e ireductibila, o rezistenta pur si simplu in fata careia ne aflam fara sa fim nevoiti a o acorda sau nu subiectivitatii.
Dezechilibrul in lume, fruct al exasperarii constiintei, deriva din incapacitatea de a concepe neutru realitatea. Oricit ne am sforta, ea nu i decit stare, la care aderam sau nu. Cresterea accentului subiectiv al constiintei micsoreaza autonomia firii. Cistigi in intensitate si realitatea pierde echivalent in prezenta.
Constiinta? A nu mai fi la nivelul firii.

Pe cind in extaz punctele universului sint inseparabile de centrul iradierii noastre - in groaza, ele se afla la o distanta egala de noi, fara ca unul singur sa ne ramina indiferent. Nimic nu ne separa de lume, desi ea ni i ostila. Extazul si groaza - atit de diferite - ne angajeaza in mod egal in ea.
De aceea, uluit in alternanta lor, ajungi sa nu mai descifrezi care i eul si care i lumea. In amindoua, n are ce sa mai ramina neutru; totul participa si nimic nu sta in afara, nimic nu este obiectiv.
In groaza, nu stii daca lumea i o prelungire negativa a eului sau eul o prelungire negativa a lumii; iar in extaz, nu poti sa califici o plinatate, in asa masura confuzia unica absoarbe diferentele fiintei.

O lume de urzici altruiste si de bolovani invitindu se la menuet sau de stirvuri ce si surid ca n vodevil
Realitatea trebuie chemata la viata sau interzisa.

Prezenta spiritului devenita colectiva anemiaza cresterea unui popor si l apropie de decadenta prin tulburarea rafinamentului. Finalul unei tari este in genere un surmenaj istoric, o istovire explicabila si fatala. Nobila deficienta a Greciei si a Romei, in maturitatea lor crepusculara, presupune o soarta rotunjita si o ispasire inalta a unui exces unic. Un trecut de creatie trebuie platit prin suferintele vitalitatii si nimic nu i mai impresionant ca o batrinete lucida, deschisa unui vast amar.
Sint insa popoare care nu se duc la fund din excesul spiritului, sau care au atins culmi, dar si au revenit. Olanda - a carei pictura echivaleaza muzica germana - n a degenarat in sanatate? Dupa inaltimile ei istorice, i s a "asezat" singele, si oamenii, in locul palorii, au preferat o apoteoza a untului. Sau Suedia, nu moare esuata n prospetime? - Ce o impiedica sa se usuce glorios in amurg? Si cum pot fi tari care n au soarta, din teama de anemia consecutiva "istoriei"? Devenirea universala inregistreaza numai popoarele ce nu se cruta, ce nu si cumpanesc destinul, ci se indreapta triumfator si nemilos spre agonie.
Primejdiile creatiei indeparteaza atit pe indivizi, cit si pe tari, - de spirit. Preferind sanatatea, se opun naturii. Florile isi retin mireasma ca sa nu se usuce? Parfumul e istoria unei flori, precum spiritul a unui individ. - Popoarele care nu se ofilesc n au trait niciodata.


Timpul e uneori asa de apasator, c ai vrea sa ti spargi capul de el.
Devenirea s a coagulat in creier si existenta ia culoarea pacatului.
Individuatia este orgie de singuratate. - Inapoi spre Fiinta sau Nimic, spre o mintuire - lipsita de sperante.
Buddha a fost, oricum, prea naiv

In marile singuratati pari a fi gituit de un demon pentru o placere cruda a lui Dumnezeu.
Si de aceea mintea tese in ele o teologie iresponsabila.

Cunoasterea ucide eroarea vitala a iubirii, iar ratiunea construieste viata pe ruina inimii.

Orice luciditate este o pauza a singelui.

Trebuie sa fi vazut batrinetea, boala si moartea ca sa te retragi din lume? Gestul lui Buddha este prea mult un omagiu evidentelor Renuntarii lui ii lipseste paradoxul. Cind ai dreptate, nu i nici un merit sa parasesti viata. - Dar sa traiesti in dezbinarea launtrica de toate - si sa ai argumente contra singuratatii! Calea lui Buddha e croita pe masura muritorilor Calmul printului ginditor n ar pricepe niciodata cum poti vedea ca el si totusi indragi nimicnicia. Pina si Buddha sa fi fost un dascal? E prea mult sistem in lepadarile lui, prea multe consecvente in mihniri. El ar condamna, desigur, ratacirea celui ce si tiraste neantul printre muritori si n ar pricepe cum in vidul lumii mari surizi vietii. Caci el n a cunoscut anumite culmi ale nefericirii; a trait si a murit consolat. Ca orice om strain de ispita fatala a vietii, de seductia de neant a fiintarii si de Nirvana intaritoare a fiecarei clipe.

Cind toate gindurile s au inecat in singe, din filozof te pomenesti un avocat al inimii.

Privind infinitatea calma a cerului senin: oare cum de exista raul? - Si a ti afunda apoi cugetul in azur, pentru a descoperi ca numai visul ne poate desparti de prospetimea eterna a raului - betie negativa a devenirii.
Cerul a precedat oamenii, poezia a "existat" inaintea lor. Cum de au putut ei ramine inapoi, cind o privire fugara spre intinderi albastre este izvor de delir? Cerul ne a luat o inainte - si de nu interveneau poetii, el se inchidea in sine, raminind ca noi sa ne zarim in ochi - in epavele lui - si sa ne mingiiem in naufragiul de poezie care i privirea omeneasca.

Constiinta neantului impreunata cu dragostea de viata?
Un Buddha de bulevard

O idee stinge o placere si creeaza o voluptate. Atipind reflexele, trezesti reflexiile. Gindesti doar cind se opreste viata.
De cite ori o fiinta nu se poate "aseza" in fire, se afla in prezenta Raului. Tot ce rateaza deriva din el - si el fiind imanent devenirii, toate fiintele au de luptat cu el.
In masura in care Dumnezeu nu este asezat in sine, prin ce este deficient conditiei lui participa la rau. De altfel, nu i el marele Ratat?
Cit despre om, cautindu si soarta de la Adam incoace, si a cistigat o demnitate din lupta cu raul. Ratarea lui are ceva inviorator si eroic: nefiind prezent ca fiinta, neavind nici un loc in fire, el si a creat o conditie din lipsa lui de conditie, incit nimeni nu poate spune inca daca omul e un ceva, un nimic sau un tot.
Cu totii stim sau banuim ce i un animal sau un Dumnezeu. In tot cazul, ei "sint". Dar omul nu este; caci nu i el un agent de legatura intre lumi? O! dac ar fi! Dar acest conditional e definitia insasi a Raului.
Intr o teologie "serioasa", care ar incerca sa salveze in mod absolut pe Dumnezeu, raul nu si gaseste o explicatie valabila. Teodiceele s au dovedit nemultumitoare in fata acestei piedici esentiale.
Existenta raului transforma pe Atotputernic intr un Absolut hodorogit. Devenirea i a mincat misterul si puterea.
Raul nu e comparabil decit cu un Dumnezeu laic.

Omul nu stie pina unde se poate intinde si cit tin granitele lui. Uitam in fiecare clipa fatalitatea individuatiei si traim ca si cum am fi tot ce vedem. Fara aceasta inselaciune, orice am face ne ar descoperi marginea noastra.
Dar constiinta individuatiei ne ar intepeni in lume, fiindca ne ar descoperi nemilos un loc de care greu ne am putea mindri, asa incit sintem pierduti fiindca nu ne stim marginile - si am fi poate si mai mult, daca le am sti.
Omul isi dibuieste soarta, mindru si trist de a nu o gasi. Numai dezastrul dezvaluie micimea individuatiei: caci in el incerci nemingiierea de a vedea ca te marginesti cu toate si in primul rind cu tine.

Ginditorii care n au meditat asupra omului nu stiu ce inseamna a suferi pentru cunoastere si a ti semna sentinta prin fiecare gind sau a ti astimpara avinturile intr o tristete orgolioasa.
Antropologia e un amestec de zoologie si psihiatrie. Poti construi utopii - privind doar florile. Paradisul nu i un apendice al botanicii?

Voluptatea ne scoate din lume, in deosebire de placere, care, neadresindu se decit simturilor, e lipsita de culoare religioasa. Nimic nu ne aduce aminte mai mult de cer ca fiorurile prin care am vrea sa l uitam.

Doar prin moarte inceteaza omul de a fi o buruiana a devenirii si cistiga ceva din boala pura a florilor. - Si precum gindurile izvorasc dintr un amurg fraged al carnii, asa florile dintr o anemie visatoare a materiei.

Ca sa crezi nestramutat in om trebuie sa nu fii capabil de introspectie si sa nu cunosti istoria. Numai un psiholog si un istoric au dreptul sa dispretuiasca "idealurile".

Intr un gol vital, nimic nu se intimpla si nimic nu "trece". Dorinta creeaza timpul. Si de aceea in absenta launtrica, in linistea pustie a poftelor, in desertul setei si in mutenia singelui ti se descopera deodata lipsa vasta a vremii si iluzia curgerii ei. Iar cind un ceas de catedrala veche marcheaza ora in noapte, bataile lui ne dezvaluie si mai dureros fuga din lume a timpului. Atunci, imensitatea i un suspin etern al clipei, in care ni se ngroapa cugetul si trupul.

In freamatele de singuratate, esti napadit de senzatia de a fi plamadit din alta substanta decit lumea. Si oricite intimpinari abstracte ai gasi izolarii tale, practic nu poti trece peste un dureros ireductibil. Oamenii par victime ale unei erori cu neputinta de impartasit, iar firea - un gol menit pasiunii tale de ratacire. Ce s a marit in tine, de nu mai incapi in fiinta? Vesnicia i prea mica pentru un suflet nebun si vast, dezacordat, prin infinit, de fire. Ce sa mai razbata in el dintr o lume amutita?

Un gind seaca mari, dar nu poate usca o lacrima: umbreste astrii, dar nu poate lumina alt gind; - o aureola de nemingiiere.

Dintr un minus de vitalitate rezulta luciditatea, ca orice lipsa de iluzie. A ti da seama nu merge in directia vietii; a fi in clar cu ceva, mai putin. Esti cita vreme nu stii ca esti. A fi inseamna a te insela.

Cind existenta ti se pare suportabila, orice poet e un monstru. (Poezia are intotdeauna un sens ultim sau nu e poezie.)

Esti om pina in clipa n care oasele incep sa ti scirtiie de tristete Dupa aceea, ti se deschid toate drumurile.

Fara dorul de moarte, n as fi avut niciodata revelatia inimii.

Cind imi port mina pe coaste ca pe o mandolina, senzatia mortii ia contur de nemurire.
Iar cind nimic imi spune totul, simturile se aprind intr un suflet gol. Si atunci, nimicul femeii supravietuieste nimicului lumii.

Din ce gasesti mai putine argumente spre a trai, din aceea te legi mai mult de viata. Caci dragostea ce i o aratam n are valoare decit prin tensiunea absurdului.
Moartea, avind de partea ei totul, a incetat sa mai convinga. Sprijinul ratiunii i a fost fatal.
Lipsa de argumente a salvat viata. Cum ai ramine rece in fata unei atari saracii?

E mai usor sa faci biografia unui nor decit sa spui ceva despre om. Si cum ai spune ceva, cind despre el orice e valabil?
Cu bunavointa, Dumnezeu incape intr o definitie; omul, nu. Acestuia totul i se aplica, totul ii "merge", ca oricarui lucru ce este si nu este.

Lenea e un scepticism al carnii.

Nevoia de a dovedi o afirmatie, de a vina argumente in dreapta si n stinga presupune o anemie a spiritului, o nesiguranta a inteligentei si a persoanei in genere. Cind un gind te napadeste cu putere si violenta, el izvoraste din substanta existentei tale; a l dovedi, a l impresura in argumente inseamna a l slabi si a te indoi de tine. Un poet sau un profet nu demonstreaza, fiindca gindul lor este fiinta lor; ideea nu se deosebeste de existenta lor. Metoda si sistemul sint moartea cugetului. Pina si Dumnezeu gindeste in fragmente; in fragmente absolute.
De cite ori incerci a dovedi ceva, te asezi in afara gindirii, alaturi de ea, nu deasupra ei. Filozofii traiesc paralel ideilor; le urmaresc rabdatori si cuminti si, daca se intilnesc uneori cu ele, nu sint totusi niciodata in ele.
Cum poti vorbi de suferinta, de nemurire, de cer si de pustiu, fara sa fii suferinta, nemurire, cer si pustiu?
Un ginditor trebuie sa fie tot ce spune. Aceasta se invata de la poeti si de la voluptatile si durerile ce le incerci traind.

Vidul launtric e ca o muzica fara sunete, un cintec fara glas. Nesonora lui talazuire se interpune tainic intre noi si lume si ne separa de viata in mijlocul vietuirii si de moarte in mijlocul muririi. Spre ce suferinda inaltare se indreapta duhul fiintarii? De ce ne doare orice apropiere si de ce se nsufleteste respiratia pentru tot ce i departat?
Unde s brate crude de muiere sa ti stringa oasele, tremurind de gind, si tu sa ti pleci urechea pe bataile inimii ei imbatate, nutrindu ti groaza scumpa si voluptuos neconsolata?!

Cind ochii mi se nchid si marginile mele le ntind spre marginile lumii, ce auz misterios imi descifreaza in zare un cor de copii nebuni?
In incerta vesnicie a unei dupa amieze de vara, vocea sparta a unui pusti te tulbura mai mult ca rugaciunea unui dement sau ca surisul irevocabil al unui sinucigas.

Un ginditor n are drept sa se contrazica mai mult decit viata.

N are rost sa fii decit poet, matematician sau general.
S ar putea ca femeile sa nu existe decit pentru a imbogati inspiratia si s ar putea, mai mult, ca lumea sa nu fie decit un pretext al poeziei.
Nici cerul si nici pamintul nu l au cintat poetii, ci un fel de nonlume existenta in melancolii.

Poezia intr un parc e stat in stat.
Lenevia i o melancolie ce apartine exclusiv fiziologiei.

O cascada in surdina alcatuieste imaginea a ceea ce numim de obicei suflet

Fi va Dumnezeu altceva decit o incercare de a mi indestula nevoia infinita de Muzica?
Cel ce iubeste mistica, muzica si poezia este neaparat o natura erotica, un voluptuos rafinat si care, negasind satisfactie deplina in iubire, recurge la delicii ce depasesc viata. Daca ai atinge absolutul in dragoste, la ce ai umbla in goana dupa voluptati prelungi si delicate? Nu le ai putea simti nevoia si, daca te ar interesa abstract, ele nu ti ar putea sugera o pasiune durabila si intensa.
In iubirea implinita - cu toate vulgaritatile inerente - traim aspiratia spre alte lumi ca o distractie, ca un pretext. Si atunci cum ar deveni muzica, mistica sau poezia substanta a vietii?


Saltul din lume presupune un exces de individualizare. Tot asa, orice voluptate care inlocuieste iubirea directa, legala si obligatorie a genului uman.

Nu se poate concepe forta fara boala. Nu in zadar oamenii cei mai primejdiosi sint acei a caror sanatate e atinsa.
Istoria e minata de oameni care si pipaie necontenit pulsul.

Elementele care definesc boala: excesul constiintei; paroxism de individuatie; transparenta organica; luciditate cruda, energie proportionala "pierderii"; respiratie in paradox; religiozitate vegetativa, reflexa; orgoliu visceral; vanitate ranita a carnii; intoleranta; delicatete de inger si bestialitate de calau.
Un Dumnezeu care cerseste la poarta Raiului pare a fi orice bolnav. De altfel, nu e ca si cum s ar fi infiltrat in fiecare din celulele lui un paradox? Boala este o stare de inspiratie a tesuturilor, o manie de grandoare a carnii, un patos imperialist al singelui.
Cind o parte din trup se mbolnaveste sau cind te mbolnavesti intreg, ai impresia c a pornit natura sa gindeasca. Un maximum de pozitivitate al negativului, o limita inspre spirit a maruntaielor, un efort dialectic al materiei, o straduinta abstracta a imediatului.
Fara boala - si acum am fi in rai. Patologia se ocupa de starile geniale ale naturii.
Sanatatea este o absenta de intensitate. Teama de boli nu consista decit in tulburarea ce o simtim in fata unei plenitudini pentru care n am fost pregatiti si care ne inspaiminta, fiindca nu sintem obisnuiti decit cu prezenta neutra a echilibrului, pe cind boala este o forta marita de vecinatatea nimicului.

Tot ce nu i muzical e aparenta, eroare sau pacat.

O! daca aburii muririi s ar inalta melodic spre cer si ar imbraca in imn sonor o stea incremenita!
De n ar fi melancolia, s ar intilni vreodata muzica cu moartea?
In clipa n care vom fi reusit sa dizolvam toata viata intr o mare sonora, nu vom mai avea nici o obligatie fata de Infinit.
Sint invazii muzicale de o fascinatie absoluta, dupa care sinucigasii iti par diletanti, marea ridicola, moartea o anecdota, nefericirea un pretext si dragostea o fericire. Nimic nu mai poti face si nimic nu mai poti gindi. Si atunci ai vrea sa te imbalsamezi intr un suspin.

Wagner pare a fi stors toata esenta sonora a umbrei.
Cine iubeste cu adevarat muzica nu cauta in ea un adapost, ci un nobil dezastru. Universul nu se inalta spre destramarea ei?

Intocmai ca gindurile, muzica se instaleaza in golurile vitale. Un singe proaspat si o carne rumena rezista ademenirilor vibrante, n au spatiu pentru ele; boala insa le face loc. Pe masura ce roade din viata, absolutul inainteaza. Nu e revelator ca n infinitul muzicii si n infinitul mortii se topeste totul in noi, ca materia isi pierde marginile, ca ne sfarimam granitele pentru a oferi intinderi napadirii sonore si mortale?

Fiecare purtam, in grade diferite, o nostalgie a haosului - si care se exprima in dragostea de muzica. Nu i aceasta universul in starea pura a virtualitatii? Muzica este tot - minus lumea.

Boala - acces involuntar al absolutului.

Luciditatea e un reflex al pacatului zilnic de a fi, iar cunoasterea, o forma vulgara a nostalgiei.

Oare cum se rasfringe viata intr un suflet neintinat de cunoastere? Raspunsul ar fi usor de am sti in ce fel vremelnicia poate fi traita ca vesnicie, in ce fel sint alcatuiti ingerii sau pina unde se intinde peisajul launtric al prostiei.

In Dumnezeu esti mai singur decit intr o mansarda pariziana.

Daca ai putea gindi atunci cind ti se aprind gindurile! Dar ce idee ar mai lua contur cind din creier se imprastie fum si din inima scintei?
Doresti dorul de moarte si nu moartea, fiindca n ai ajuns la capatul scirbei de a vietui si esti inca mindru in prada erorii fiintarii.
Dar cine a descoperit dorul de a muri nu mai poate fi alipit nici vietii si nici mortii. Amindoua sint ingrozitoare. Voluptate nu exista decit in acel dor, in acea granita de fioruri ce alcatuieste echivocul dulce si amar al muririi.

De cite ori ridic ochii spre cer, nu pot inabusi sentimentul unei infinite pierderi. De s ar porni o cruciada impotriva albastrului! Ce vijelios m as ingropa in culoarea marelui regret!
Au luat foc toamnele in mine si inima mi s a intors pe dos.
Cintecul prelung si vaporos al mortii ma invaluie ca o spuma a vesniciei. Si n lincezeala ademenitoare a sfirsitului, sint o epava incoronata pe marile de muzica ale lui Dumnezeu sau un inger fluturind prin inima Lui.

Fiindca iubesc prea mult viata, evreii n au poeti.

Gustul violet al nefericirii

Inserarile au ceva din frumusetea unei halucinatii.

Vremile noi au pierdut in asa masura simtul marilor sfirsituri, incit Isus ar muri astazi pe o canapea. Stiinta, eliminind ratacirea, a micsorat eroismul, iar Pedagogia a luat locul Mitologiei.

Devenirea este un dor imanent firii, o dimensiune ontologica a nostalgiei. Ea ne face inteligibil sensul unui "suflet" al lumii.
De ce, cind ne adincim in taina ei, sintem prinsi de un freamat patetic si de o tulburare vecina religiei? Sa nu fie cumva Devenirea o fuga din Dumnezeu? Si sa nu fie mersul ei sfisietor o intoarcere in El? Se prea poate, din moment ce Timpul suspina, prin toate laturile lui, dupa Absolut. Nostalgia exprima mai direct si mai dramatic imposibilitatea omului de a si fixa o soarta. "Devenire" hipertrofiata, el isi gusta, in instabilitatea ei, lipsa lui de conditie. Si nu este ca si cum el s ar "grabi" cu tot timpul?

Daca tot ce "este" nu m ar face sa sufar, oare cum as suferi sa fiu? Si fara excesul balsamic al durerii, cine ar suporta osinda la viata? Dar incarcat si prigonit de ea, te rasfeti intr un avint funebru spre nemurire, spre vesnicia muririi - numita si viata

Dorul de a muri exprima uneori numai o subtilitate a orgoliului nostru: vrem, adica, sa ne facem stapini pe surprizele fatale ale viitorului, sa nu cadem victime ale dezastrului esential.
Sintem superiori mortii doar in dorinta de a muri, caci ne murim moartea traind. Cind aceasta isi rasfata in tine lipsa ei de margini, clipa finala nu i mai mult de un accent melodios. Este o lipsa de mindrie creaturala in a nu ti oferi inima istovirii voluptuoase a mortii. Doar stingindu te neincetat o stingi in tine, ii reduci din infinit. Cel ce n a cunoscut intimitatea mortii inainte de a muri, minor sfirsitului, se rostogoleste umilit in necunoscut. El sare in vid; pe cind, prins in ondulatia muririi, luneci in moarte ca spre tine insuti.

Cind stii ce i gustul mortii, nu mai poti crede c ai trait vreodata fara sa l cunosti sau c ai trecut cindva cu ochii inchisi prin dulceata peisajelor de agonie. Ce inviorare ciudata iti descopera verdeturile stingerii si inflorirea suspinelor fara de capat! Pururi tinar in amurguri, intremat in sfirsituri, cautind intinderile mortii fiindca viata nu i destul de ncapatoare si incetinindu ti rasuflarea ca zgomotul vietuirii sa nu acopere depanarile visului final!
Sint dupa amieze de toamna de o atit de melancolica nemarmurire, incit ti se opreste respiratia pe ruina timpului si nici un fior nu mai poate insufleti zimbetul impietrit pe absenta eternitatii. Si atunci, inteleg o lume post apocaliptica

In Dumnezeu nu trebuie vazut mai mult de o terapeutica in contra omului.

De chinurile iubirii te poti scapa dizolvindu le in muzica. In felul acesta, isi pierd intr o imensitate vaga taria lor fierbinte.
Cind pasiunea i prea intensa, sinuozitatile wagneriene o destrama in infinit si n locul chinului precis te legeni vaporos intr o disolutie orizontala, te ntinzi tomnatic pe desertul unei melodii
Wagner - muzica a nesfirsitei neimpliniri - se acorda suspinului arhitectural si cenusiu al Parisului. Aici, piatra ascunde un apus muzical, plin de regrete si dorinti, iar strazile se intilnesc spre a si impartasi taine ce nu sint totusi straine unui ochi intristat. Si cind azurul impinzit al Parisului pare a si fi condensat aburii in sonoritati, talazuirea de motive wagneriene se ntilneste undeva cu cerul.

Sufletul unei catedrale geme in surmenajul vertical al pietrei.

As vrea sa fiu mingiiat de miini prin care poti strecura Timpul sau sa fiu plins de ochi smulsi dintr un Paradis in flacari.

Tot mai mult ma conving ca oamenii nu s decit obiecte: bune sau rele. Atit.
Si eu sint oare mai mult de un obiect trist? Cita vreme suferi, nu de a trai printre oameni, ci de a fi om, cu ce drept ai face din nelinistea ta o culme? O materie careia ii e rusine de ea insasi ramine tot materie Si cu toate acestea
Intr o lume de maracini, parca sint o salcie ce si plinge crengile spre cer.

Cind mintea s a oprit, de ce mai bate oare inima?
Si verdele putred al ochilor spre ce se mai deschide cind singele a orbit?
Ce negura spinteca maruntaiele si ce ziduri se darima in tesuturi?
Si oasele spre cine urla in vazduh, si vazduhul de ce mi apasa mihnirea grabita inspre nimic?
Si ce chemare spre inec imi impinge gindurile spre ape moarte?
Dumnezeule! pe ce fringhie sa urc spre tine, ca de nepasarea ta sa mi sfarim trup si suflet?

Oamenii nu traiesc in ei, ci in altceva. De aceea au preocupari. Si le au fiindca n ar avea ce face cu absenta lor de fiecare clipa. Numai poetul este cu el si in el. Si lucrurile nu i cad toate perpendicular pe inima?
Cine n are sentimentul sau inchipuirea ca realitatea intreaga respira prin el nu banuieste nimic din existenta poetica.
A ti trai eul ca univers e secretul poetilor - si mai cu seama al sufletelor poetice. Acestea - dintr o pudoare ciudata - imblinzesc prin surdina simtirea, pentru ca o incintare fara margini si fara expresie sa se prelungeasca neincetat intr un fel de nemurire visatoare, neingropata n vers. Nimic nu ucide mai mult poezia launtrica si vagul melodic al inimii ca talentul poetic. Sint poet prin toate versurile ce nu le am scris
Obsedat de el insusi, poetul este un egoist; un univers egoist. El nu i trist, ci lumea toata i trista n el. Capriciul lui ia contur de emanatie cosmica. Nu i poetul punctul celei mai slabe rezistente prin care lumea devine transparenta ei insesi? Si nu i natura bolnava n el? Un univers atins - si au aparut poetii

Cum sa nu suferi de a fi om, privind muritorii gifiindu si destinul?
Cind vom vietui cu sentimentul ca in curind omul nu va mai fi om, atunci va incepe istoria, adevarata istorie. Pina acum am trait cu idealuri, de aici incolo vom trai absolut, adica fiecare se va inalta in propria lui singuratate. Si nu vor mai fi indivizi, ci lumi.
Adam a cazut in om; noi va trebui sa cadem in noi insine, in limita noastra, la orizontul nostru. Cind fiecare va respira la marginea lui, istoria s a incheiat. Si asta i adevarata istorie. Suspendarea devenirii in absolutul constiintei. In sufletul omului nu va mai avea loc nici o credinta. Vom fi prea maturi pentru idealuri. Atita vreme cit ne mai agatam de deznadejdi si de iluzii, sintem iremediabil oameni. Aproape nici unul n am reusit sa stam drepti in fata lumii si a nimicului. Sintem oameni, infinit oameni: caci nu simtim inca nevoia de suferinta?
A fi "muritor" inseamna a nu putea respira fara setea de durere. Ea i oxigenul individului si voluptatea ce se interpune intre om si absolut. "Devenirea" - implicatia ei

De nu mi ar placea sa ingrijesc blind erorile si de n as atipi constiinta prin dulci inselaciuni, unde ar duce o veghe nemiloasa intr o lume nemilos ingusta?
Nici o nebunie nu m ar consola de putinul lumii, in clipele in care inima e o fintina saritoare intr un desert.
Experienta om a ratat. El a devenit o infundatura, pe cind un ne om e mai mult: o posibilitate.
Priveste un "semen" adinc in ochi: ce te face sa crezi ca nu mai poti astepta nimic? Orice om e prea putin

Ce este teama de moarte, de intuneric, de nefiinta, fata de teama de tine insuti? Si exista oare alta? Nu se reduc toate la ea? Uritul nesfirsit al vietuirii si plictiseala lucrurilor ce devin sau nu devin, groaza unei lumi urnite in sine si uruiala timpului in simtiri gingase - de unde pleaca ele, daca nu din fiorul care ne instraineaza de noi insine in mijlocul nostru? Ca si cum oriunde ai merge n ai da de ceva mai rau ca tine, ca tu esti raul care se bolteste deasupra lumii, ca nu poti fi cu tine fara sa fii impotriva ta! Pesterile ascunse sint mai putin infioratoare decit golul pe care ti l deschizi de cite ori iti ochesti subteran fiinta. Ce nimic se casca in simburele tau, de teama te apara de neindurarea ta? Mai poti tu ramine cu tine? De ce arborii mai zaresc spre cer si nu si intorc frunzele ca sa ti ascunda intristarea si sa ti ingroape teama?

Va descifra cineva cindva drama de a fi nevoit sa traduci dialectic lacrimile, in loc sa le lasi sa curga n vers?
Si sti va cineva vreodata cite piedici trebuie dorintelor ca sa izvorasca gindul, cite infringeri costa inmugurirea cugetului? Si ce toamna a tineretii este spiritul!

Doamne! dezleaga ma de mine, ca de miresmele si de miasmele lumii m am dezlegat de mult. Spre o cainta plina de cintec inalta mi cugetul si nu ma mai lasa vecin mie, ci intinde ti deserturile tale intre inima si gindul meu. Au nu vezi tu vrajmasul duh al soartei mele, ursita blestemelor si plinsului?
Ce rugi gasi voi pentru tine, Mosneag neputincios, si din ce istoviri ridica voi un urlet spre nepasarea ta? Dar cine mi spune ca sint si eu batrin, mai batrin ca tine, ca inima mi e mai carunta decit barba ta?
De as da drum slobod glasurilor mele, pe ce meleaguri ne ar mai intilni gindul? Tu nu vezi, Doamne, ca unul din altul ne vom savirsi, meniti rostogolirii; caci nici tu si nici eu n am nascocit un reazem in afara de noi?
Voit am sa ma bizui pe tine - si am cazut; voit ai sa te bizui pe mine si n ai mai avut ce cadea!

Poezia, fata de filozofie, reprezinta un plus de intensitate, de suferinta si de singuratate. Exista totusi un moment de prestigiu pentru filozof: cind se simte singur cu intreaga cunoastere. Atunci razbat suspinele in Logica. Doar o maretie funebra mai poate face ideile vii.

Dumnezeu este modul cel mai favorabil de a ne dispensa de viata.

Cinicii nu sint nici supra si nici sub oameni, ci post oameni. Ajungi sa i intelegi si chiar sa i iubesti, cind iti scapa din chinul absentei tale o marturisire adresata tie sau nimanui: am fost om si acuma nu mai sint.
Cind in tine nu mai e nimeni, nici chiar Diogene, si esti vacant pina si de vid si urechile nu ti mai tiuie de neant

Romantismul german - sau vremea in care nemtii cunosteau genialitatea sinuciderii

Cind te apropii de Dumnezeu prin rautate si de viata prin umbre, la ce poti ajunge daca nu la o mistica negativa si la o filozofie nocturna?
Crezi fara sa crezi si traiesti fara sa traiesti Paradoxul il rezolvi intr o duiosie insingerata, intarit de amurguri si cernit de aurore.

Vrajit de surmenajul cunoasterii, doar intr un tirziu ajungi sa resimti imensa oboseala ce urmeaza insomniei spiritului. Si atunci incepi sa te trezesti din cunoastere si sa oftezi dupa farmecele orbirii.
Cum gindul rasare in paguba carnii, cum orice gind este un viciu pozitiv, prisosul spiritului ne indeamna spre antipodul lui. Asa apare dorinta tainica a uitarii si vrajmasia cugetului impotriva cunoasterii.

Omul este atit de alipit de vidul existentei, ca pentru el si ar da oricind viata, si atit de imbibat de infinitul plictiselii, incit martirajul vietuirii il sufera ca pe un deliciu.
Cu cit esti mai lamurit de putinul totului, cu atit te atasezi mai mult de el. Si moartea ti pare prea putin ca sa l salvezi. Numai astfel se explica de ce religiile sint in contra sinuciderii. Caci toate incearca sa dea un sens vietii in clipa in care ea l are mai putin. Ele sint in esenta atit: un nihilism impotiva sinuciderii. Orice mintuire izvoraste din refuzul ultimelor consecinte.

Fara patimile tulburi ale muzicii, ce am face oare cu simtirea caligrafica a filozofilor?
Si ce am face cu timpul alb, golit si dezbinat de viata, cu timpul alb al plictiselii?
Nu iubesti muzica decit pe litoralul vietii. Cu Wagner asisti atunci la o ceremonie a clarobscurului, la o cosmogonie a sufletului, iar cu Mozart la florile Paradisului visind alte ceruri.

Orice deznadejde este un ultimatum lui Dumnezeu.
Neurastenia i la om ceea ce i divinitatea la Dumnezeu.

Gindurile o sterg din lume, iar simturile o iau razna spre cer. Unde fuge mintea, de ma mbat de lipsa mea, de lipsa mea si a lumii? Doamne! mic esti pentru dezastrul fiilor tai! In tine nu i loc sa ne adapostim groaza, caci tu n ai loc de groaza ta! Si ma voi ascunde iarasi in inima, prafuita de amintirea mea!

Nu i etern decit ceea ce n are nici o legatura cu adevarul.

Femei - a caror vitalitate nu le permite mai mult de un suris Jacqueline Pascal sau Lucile de Chateaubriand. Ce bine ca nu e in putinta vietii sa ne desprinda de melancolie!
Je m'endormirai d'un sommeil de mort sur ma destinée. (LucilE)

Lumea e salvata de cele citeva femei care au renuntat la ea.

Anemia este infringerea prin singe a timpului.

De as trece lacrimile prin sita, de as pune la teasc plinsurile, ca din drojdia lor sa mi otravesc credintele, sub un cer fugar!
Nimic nu exprima mai chinuitor deceptiile unui suflet religios ca dorul de otravuri. Ce flori veninoase, ce adormitoare crude sa ne vindece de molima infioratoarei lumini? Si ce vifor de cainta sa ne descarce sufletul la margini de fire?

Timpul e un anotimp al vesniciei; o primavara funebra a eternitatii.
Desprinderea fiintelor din haosul initial a creat fenomenul individuatiei, adevarata straduinta a vietii spre luciditate. Ca un strigat dupa constiinta s au infiripat alcatuirile individuale si fiintele triumfau in efortul lor de a se detasa din confuzia totului. Cita vreme omul a ramas fiinta si numai atit, individuatia nu depasise cadrele vietii, caci el se sprijinea in tot si era tot. Dar avintul spre sine insusi, scotindu l din centrul firii, i a creat iluzia unui infinit posibil in granitele individuale. Si astfel omul a inceput sa si piarda limita, si individuatia a devenit osinda. Aici rezida maretia lui dureroasa. Caci fara cursul aventuros al individuatiei, el n ar fi nimic.

Intocmai ca ochii evreilor, viata are ceva mort si agresiv in acelasi timp.

Cind n ai masura in nimic, te masori cu Dumnezeu. Orice exces ni l apropie. Caci El nu i decit incapacitatea noastra de a ne opri undeva. Tot ce n are margine - iubirea, furia, nebunia, ura - e de esenta religioasa.

Melancolia i nebunie in sensul in care parfumul e stare anormala.

Nevoia de a te savirsi in Dumnezeu nu i altceva decit dorinta de a ti muri moartea pina la capat, de a nu te sfirsi supravietuit de viata ce n ai trait o. Frica de a nu fi murit de tot face moartea atit de ingrozitoare. Lincezim dupa vesnicia in Dumnezeu, din teama de a nu fi vii cind sintem exterior stirvuri. Dac am asteptat pentru a ne naste o eternitate, trebuie s asteptam alta pentru a muri.

Cum sub ochiul melancolic si pietrele par a visa, zadarnic am cauta fara el noblete in fire.

Melancolia exprima toate posibilitatile de cer ale pamintului. Nu i ea apropierea cea mai indepartata de Absolut si nu i ea o realizare a divinului prin fuga de Dumnezeu? In afara ei, ce am putea opune Paradisului, cind de lume nu ne mai leaga decit faptul de a trai in ea si golul pozitiv al inimii.

Avantajul neantului fata de eternitate este ca nu poate fi patat de timp. De aceea se asemuieste el zimbetului melancolic.

Specificul soartei umane se epuizeaza in prestigiul metafizic al chinului.
Omul trebuie sa sufere pina la scirba de suferinta si de el insusi.

Sa nu fie Dumnezeu starea de eu a neantului?

In noptile de veghe si n orice noapte, nu mai respiram in timp, ci in amintirea lui, precum in mijlocul luminii care ne raneste nu mai traim in noi, ci in amintirea noastra.

Melancolia e singurul sentiment care da drept omului la majuscula. Din atipirea simturilor si privegherea cugetului isi cristalizeaza ea aroma visatoare, fara de care n am mai privi spre noi fara remuscarea de a nu fi murit in Dumnezeu.
Otrava deliciilor amare ale fiintarii ia glas in iadul muzical al singelui, din aburii caruia se inalta miresmele ei funebre.

Plictiseala care ne asteapta in viitor ne ingrozeste mai mult decit orice groaza a clipei de fata. Prezentul in sine ne dezvaluie viata placut insuportabila.

Nebunia este introducerea sperantei in logica.
Maretia voluptatii purcede din pierderea mintii. De n am simti ca innebunim, sexualitatea ar fi o murdarie si un pacat.

Nevoia de otravuri sa nu fie un gust negativ al eternitatii? Altcum, de ce ne zvircolim in bratele unui diavol divin, cind setea de a ne otravi ne otraveste gindul?
Dorul de veninuri este o criza a imanentei: un maximum de transcendenta cu mijloacele lumii. - Dar toate laolalta sint prea slabe ca sa ne invenineze de o alta lume pina la a ne uita veninul. Cind va crapa odata fierea spiritului?
Si ce recunoscatori trebuie sa fim cerului ca este o otrava ce nu se mai gata, si ce adoratie trebuie sa avem pentru veninul inepuizabil al lui Dumnezeu! Ce am face de nu i am sorbi drojdia in orice veghe? Si unde am fi, de nu ne am tiri pe fundurile lui?

Absenta din lume a femeilor dezamagite le imprumuta nemarmurirea unei lumini solidificate.

Omul depinde de Dumnezeu in felul in care acesta depinde de Divinitate.

Totul se balaceste in neant. Iar neantul in el insusi.

Ostenit de a scobori clipa de clipa din Dumnezeu Si lipsa aceasta de popas, numita "a trai"
Nu te istovesti in munca, necaz si cazna, ci in cainta umbletului prin lume, cu umbra lui Dumnezeu in spate. Nimic nu e mai propriu fapturii ca oboseala.
Cum mi se despica duhul si mi se clatina cugetul! Cine sa mi stinga negura senzuala din singe si vuietul aiurit din oase?!
Toti serpii trag de moarte in inserarile singelui si n vagaunile mintii. Si nici un demon care sa le opreasca agonia sau sa le ndulceasca zvircolirile intr un trup inchinat nimicirii!
Parc as fi o buruiana zvirlita la margini de lume, sub care se vaita sopirle demente!

In patima vidului, doar zimbetul cenusiu al cetii mai insufleteste descompunerea mareata si funebra a gindului.
Unde sinteti voi, ceturi crude si amagitoare, de nu va rasturnati inca pe o minte impaienjenita? In voi as vrea sa mi sfisii amarul si sa mi ascund o spaima mai vasta ca amurgul plutirii voastre!
Ce Nord mi se lasa n singe!

A fi? O lipsa de pudoare.

Aerul imi pare o minastire in care Nebunia e staret.

Tot ce nu i fericire este un minus de iubire.

Omul nu poate crea nimic fara o pornire tainica de a se distruge. A trai, a te afla inlauntrul existentei inseamna a nu putea adauga nimic vietii. Cind insa esti in afara de ea, apucat pe o cale primejdiaosa, urmarit de scandalul neintrerupt al fatalitatii, ros de mindria disperata a implacabilei ursiri, deschis primavaratic prabusirii, cu ochii tintuiti in crima si in nebunie sau invinetiti de povara maretiei - atunci incarci viata de tot ce n tine n a fost ea.
Din chin se naste tot ce nu i evidenta.
N ai soarta decit in furia irezistibila de a ti macina rezervele fiintei, atras voluptuos de chemarea propriei ruini. Destin inseamna a lupta deasupra sau alaturi de viata, a i face concurenta in pasiune, razvratire si suferinta.
De nu simti ca n tine si a ratacit drama un Dumnezeu necunoscut, ca forte oarbe, crescute n vraja indurerarii, se nlantuie pe flacari tremuratoare, rasarite din atitea focuri nevazute - ce nume ti poti tu da ca sa nu fii toti?
Ceea ce nu i durere n are nume. Fericirea este, dar nu exista. Pe cind in durere, fiinta atinge un paroxism existential - in afara firii. Intensitatea suferintei este un neant mai efectiv decit existenta.

Doamne, de as putea sfarima astrii, ca sclipirea lor sa nu ma mai impiedice sa mor in tine! Si oasele mele afla vor odihna in lumina ta? Arata ti intunecimile, scoboara ti noptile ca n ele sa mi asez tarina spaimelor si carnea defuncta de nadejdi! Sicriu far de nceput, asaza ma sub negrul cerului tau si stelele fi vor cuie pe acoperisul meu si al tau!

Una este sa descoperi pe Dumnezeu prin neant, si alta sa descoperi neantul prin Dumnezeu.

Nimic nu se explica, nimic nu se dovedeste, totul se vede.


Ce i un artist? Un om care stie tot - fara sa si dea seama. Un filozof? Un om care si da seama, dar nu stie nimic.
In arta se poate orice; in filozofie Dar ea nu i decit deficienta instinctului creator in folosul reflexiei.

Nonfilozofie: ideile se sufoca de sentiment.

Bolile sint indiscretii de eternitate ale carnii.

De cite ori ma ispiteste ameteala, imi pare ca ingerii si au rupt aripile din tarii ca sa mi faca vint din lume.

Ce rana mi s a deschis, ca o primavara neagra, si mi inverzeste simturile cu muguri funebri? Ce inger, cu ce arme, mi a insingerat seva? Sau Dumnezeu mi a intors blestemele?
Orice ocara la adresa Lui se intoarce impotriva celui ce a spus o. Caci distrugindu L, ti ai taiat creanga de sub picioare. Ai zdruncinat tariile; ti ai zdruncinat taria.

Ura impotriva lui Dumnezeu pleaca din scirba de tine insuti. Il ucizi pentru a ti masca prabusirea.
Rostul omului este sa preia suferinta lui Dumnezeu. Cel putin de la crestinism incoace.

Religios e acel ce se poate lipsi de credinta, dar nu de Dumnezeu.

Pentru ce miinile nu se intind spre rugaciune, miinile de muritori, ca sa mi sprijin pe ele mihnirea draceasca si spaima asasina? Si pietrele, de ce nu mi suspina groaza si oboseala spre un cer inlemnit de propria lui lipsa? Iar tu, Natura, ce plinsuri mai astepti de nu te razvratesti cu rugi si cu blesteme? Si voi, obiecte fara suflet, de ce nu urlati soarta vrajmasa a sufletului? Sau vreti sa moara rostogolindu se pe voi, pe voi care nu cunoasteti frica de a deveni obiect? Si nici o stinca nu zboara spre bolti ca sa ti cerseasca indurarea!
Pe vremuri, lucrurile se rugau pentru muritori si marile deveneau furioase pentr un suflet. Azi, toate mor si stelele nu mai cad in mari si marile nu se mai reped spre stele. Doar sufletul iti mai inalta agonia spre intinderi invinse si spre leacurile mortii.

In ultima etapa a spaimei, iti vine sa ti ceri scuze de la trecatori, de la arbori, de la case, de la ape si de la tot ce a murit si n a murit.
Cea din urma despartire, cel din urma sarut dat acestui univers, mai mort decit un mort iubit.
Ma va scuza cineva c am fost? De as avea genunchi ca Alpii, sa mi cer iertare oamenilor si departarilor!

Cine n a avut sentimentul ca pentru el toata lumea ar trebui sa se omoare si ca el ar trebui sa se omoare pentru toata lumea - acela n a trait niciodata.
Eroismul consista in a voi sa mori, dar si in a voi sa traiesti atunci cind fiecare zi te apasa mai rau ca o eternitate. Cine n a suferit de insuportabilul vietii n a trait niciodata.

Cu ultimele picaturi de singe, melancolia va descrie un semn de intrebare pe o inima palida. Caci la ce ar mai ingropa o inima subterana?

Cind porti pe umeri toate Judecatile din Urma

Luciditatea este un vaccin contra vietii.

Trebuie sa fi incercat multa vreme dorinta de a muri, ca sa cunosti dezgustul de moarte. Satul de patima sfirsitului, ajungi la antipodul fricii de a te stinge. Desi moartea, ca si Dumnezeu, dispune de prestigiul infinitului, ea nu reuseste, precum nici El, sa impiedice chinul satietatii sau sa indulceasca povara excesului si exasperarea intimitatii prelungi. De n am fi plicitisiti de infinit, ar mai exista oare viata? Ce vitalitate secreta ne separa de absolut?

Doar singele meu mai pateaza paloarea lui Dumnezeu (Imi vei ierta Tu stropii intristarii si ai nebuniei?)

Sint dureri de care nu m ar putea consola decit disparitia cerului.

In nopti infinite, timpul se urca in oase si nefericirea muzeaza in vine. Si nici un somn nu opreste igrasia temporala si nici o aurora nu mblinzeste fermentarea chinului.
"Sufletul" isi extrage vitalitatea din patimi ce clocotesc dureros, iar "inima" e un singe napastuit. Gustul mortii sa nu fie o sete de cruzime si pe care, din decenta, ne o satisfacem asupra noastra? Nu vrem sa murim pentru a nu omori?
"Profunzimea" e o cruzime secreta.

Te intrebi de ce un betiv intelege mai mult? Fiindca betia i suferinta.
De ce un nebun vede mai mult? Fiindca nebunia i suferinta.
De ce un singuratic simte mai mult? Fiindca singuratatea i suferinta.
Si de ce suferinta stie totul? Fiindca i Spirit.
Defectele, viciile, pacatele nu ne descopera laturi ascunse ale firii prin fulgerarile de placere, ci prin sfisierea carnii si a duhului, prin revelatiile negatiilor. Caci tot ce i negativ e ispasire si ca atare cunoastere. O fiinta care ar sti totul ar fi un fluviu de singe. Dumnezeu, dispunind de prea multa durere, nu mai apartine timpului. El e o hemoragie pe dimensiunea eternitatii. Insingerarea lui incepe din intiia clipa fugara din Neant.
Cel ce ridica viata cuiva este minat de o furie patologica a cunoasterii, chiar daca motive meschine ii ascund mobilul secret. Criminalului i se dezvaluie taine ce noua ne ramin straine. De aceea le plateste el asa de scump. Unul din motivele pentru care societatea executa pe asasin este acela de a nu i acorda satisfactiile unui infinit al remuscarii. A l lasa in viata este a i acorda libertatea de a ne intrece. Adincimile raului confera o superioritate iritanta. Se prea poate ca oamenii sa fi adorat pe Dumnezeu din gelozie pe Diavol.

In strafulgerarea cosmica a constiintei, cerul se risipeste n melodie, urmat de munti, de arbori si de ape. Si infricat de absolutul clipei, Recviemul sufletului este un naufragiu si o aureola.

Nu e ca si cum o negura din alta lume ne ar visa viata?
Depanarea launtrica a mortii este ceata ridicata la principiu metafizic.
O catedrala e maximum de sensibil al cetii. Negura solidificata.

Exista in om o dorinta tainica de remuscare, ce precede Raul, ce l creeaza. Faradelegea, viciul sau crima izvorasc din framintarea ei ascunsa. Odata actul consumat, ea apare in constiinta clar si definit, pierzindu si din dulceata virtualitatii.
Aroma remuscarii ne mina spre rau, ca un dor de alte fagasuri.

Un suflet care are spatiu pentru Dumnezeu trebuie sa aiba pentru orice. - Sa nu plece de aici nevoia de a ne marturisi unui credincios ultimele nelinisti si tulburari? Ce ne face sa credem ca el nu poate sa nu ne inteleaga? Ca si cum credinta n Dumnezeu ar fi un viciu dinlauntrul caruia totul ne poate fi scuzat sau un abuz fata de care totul e legitimat. Sau ca, prin Dumnezeu nemaiapartinind pamintului, orice crima in lume ne poate fi iertata.
Unui credincios nimic nu trebuie sa i scape: scirba, deznadejdea, moartea.
Oamenii cad spre cer; caci Dumnezeu e un abis privit de jos.

Revelatia subita: a sti tot si fiorul care i urmeaza: a nu mai sti incotro. Deodata, gindurile au despletit universul si ochii s au oprit in zacamintele firii.
Timpul si a pierdut respiratia. Atunci, cum ai masura virtejul luminii ce te inunda? El pare a dura cam cit absenta absoluta a unei secunde.
Dupa astfel de strafulgerari cunoasterea e inutila, spiritul se supravietuieste, iar Dumnezeu devine vacant de divinitate.

Cind ai dilatat viata la infinit, vointa de a te distruge emana dintr o senzatie dureroasa de plinatate. Caci nu lincezesti in dorul muririi decit intinzindu ti fiinta dincolo de spatiul ei.
Negatia vietii din plenitudine este o stare extatica. Niciodata nu ne stingem din vid, ci din preaplin.
Un moment absolut rascumpara golul tuturor zilelor; o clipa reabiliteaza o viata. Orgasmul spiritului este scuza suprema a existentei. Asa iti pierzi de fericire mintile in Dumnezeu.

Miinile palide sint un leagan in care iti suspini viata. Femeile nu ni le ntind decit ca sa plingem in ele.

Ceata e neurastenia aerului.

Acele glasuri din afunduri, pentru care ti ar trebui accentul unui Iov asasin
Ce inger nebun cerseste cu flasneta pe la o inima fara porti? - Sau m am dezlipit din suferinta lui Dumnezeu?

In fericirea si nefericirea in dragoste, cerul, de ar fi de gheata, n ar putea domoli betia razvratita a singelui. Moartea l incalzeste si mai tare si mirajul vietuirii se nfiripa din aburii ei funebri.

Toate apele au culoarea inecului.
In azurul timid al diminetilor, paloarea atitor femei, ce le ai iubit sau nu, ti se ofera ca un pustiu inflorit gustului mortal de nesfirsire.
De ce in umbra lor infinitul ne pare aproape? Fiindca in preajma femeii nu mai exista timp. Si tulburarea noastra creste, din cauza ca atingem in lume o stare care depaseste lumea.
Iubirea este o aparenta intemporala; caci nu se suspenda devenirea in mijlocul vietii? Sint imbratisari, in care timpul e mai absent decit intr un astru mort.
Dragostea fiind o intilnire dureroasa si paradoxala a fericirii cu disperarea, el e prea neincapator excesului ei inuman. De aceea, de cite ori te trezesti din iubire, pare ca ti a putrezit timpul prin nu mai stiu ce inima.

Ceea ce face pacatul superior virtutii este un plus de suferinta si de singuratate, pe care nu l intilnim in "constiinta impacata" si nici in "fapta buna".
In sine, el e un act de individualizare, prin care te separi de ceva: de un om, de oameni sau de tot. A fi singur e o stare difuza de pacatuire. Din ea izvoraste nevoia de Dumnezeu, din frica de sine insusi. Virtutile nu servesc cerul.

Dupa ce ai gustat inselaciunile vietii, deceptiile se intind blind ca untdelemnul si fiinta se imbraca in splendorile evanescentei.
Si atunci regreti de a nu fi cunoscut mai multe iluzii pentru a te legana in amarul absentei lor.

Fara sentimentul mortii, oamenii sint copii - dar cu el, ce mai sint?
Cind stii ce i sfirsirea, a fi nu mai are parfumul firii. Caci moartea fura melodia vietii. Si din amindoua nu mai ramine decit un dezastru nocturn si muzical.
Cind ai cunoscut amaraciunile si dulceata lor, iti pare rau ca n ai decit o inima de sfarimat.

Oare de cind s au mutat deserturile in singele omului? Si schimnicii de cind tipa n el rugile spre inaltimi? Cit se vor mai boci intinderile in unduirea lui otravita? Si cind va inceta inecul oropsitilor in valurile launtrice ale muririi?
Doamne! singurul tau martir: singele omului.

Daca moartea n ar intrerupe consolarile dorului de a muri
Dar vietii lipsindu i infinitul, cum am putea muri fara capat?

Omul, scirbit de sine insusi, devine un lunatic care si cauta pieirea in pustiurile lui Dumnezeu.

De nu ti pare ca esti autorul norilor ce impinzesc cerul, la ce mai vorbesti de plictiseala? Si de nu simti cum cerul se plictiseste in tine, la ce mai privesti spre Dumnezeu?

Sint vulgare acele fericiri care nu ti trezesc dorinta de a muri. Cind insa universul devine o spuma de irealitate si extaz, si cerul se topeste in caldura inimii, de curge azurul pe spatiul ei innebunit de imensitate - atunci vocile sfirsirii emana din gilgiirile plinatatii. Si fericirea devine tot atit de vasta cit nefericirea.
Infinitul trebuie sa fie culoarea fiecarei clipe si, fiindca prin viata nu l pot onora decit prin crize, ridica ma, Moarte, la prestigiul lui neintrerupt si imbraca ma in insomnia nesfirsirii! Avea voi lacrimi pentru tot ce n am murit?

Dragostea e singurul mod fecund de a te insela in cadrul absolutului. De aceea, in iubire nu poti fi aproape de Dumnezeu decit prin toate iluziile vietii.
Cel ce s a molipsit de eternitate nu mai poate lua parte la istorie decit prin vointa de autodistrugere. Caci, intre semeni, nu esti creator decit pe propria ruina.
Omul e singura fiinta care s a dezmortit din betia timpului. Si toata straduinta lui este sa reintre in el, sa redevina timp.
Privilegiul izolarii in natura deriva din ruptura constiintei de devenire. Doar mergind alaturi de timp omul e om. De aceea, de cite ori se plictiseste de conditia lui, clipele nu par destul de fluide si nici destul de adinci setei lui de scufundare.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.





Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2021 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.