Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




Deosebirile de vederi intre Maiorescu si Zamfirescu despre Duiliu ZAMFIRESCU



Deosebirile de vederi intre Maiorescu si Zamfirescu s-au accentuat la scurt timp dupa sosirea diplomatului din capitala Italiei. Relatiile lor au fost insotite de banuieli reciproce, reprosuri formulate cu tact sau fara menajamente, atenuate si impinse in umbra de preocuparile literare majore, pentru ca intre 1906 si 1909 sa sporeasca si sa capete caracterul unui conflict de rasunet, manifestat chiar sub cupola Academiei Romane. Nemultumirile si deosebirile de vederi in privinta problemelor literare, estetice, politice, dar si de alta natura, au ramas atata vreme in penumbra si din pricina caracterului protocolar al corespondentei : atat Zamfirescu cat si Maiorescu posedand insusirea de a-si domina impulsurile, au dat aparenta Unor relatii firesti, bazate pe loialitate, pe sinceritate si incredere reciproca 15. Toate acestea fac sa apara neindoielnica existenta unor fapte anterioare discursului de receptie, care vorbeau despre apropierea unui conflict grav intre prozator si critic.

Controversele au inceput pe teme literare si s-au adancit in aceasta directie, motivele celelalte, amintite anterior, fiind de ordin secundar. Principala deosebire consta in viziunea asupra satului romanesc, indeosebi a felului cum el trebuie sa apara in literatura. Reamintim ca inca din perioada 1889'1890 apar elemente care arata deosebiri de conceptie intre prozator si critic in privinta autenticitatii tipurilor de tarani din O faclie de Paste si Napasta. Zamfirescu contesta autenticitatea, iar Maiorescu o apara. Drama lui Caragiale, desi in intentia autorului ar fi o incercare de a insuma insusirile caracteristice ale neamului", nu defineste nimic din fondul sufletesc al romanilor", fiindca este falsa", iar viziunea lui il separa de junimisti. O interpretare interesanta, dar si cu darul de a starni mari proteste, intalnim ulterior in legatura cu lumea operei unor scriitori ca loan Slavici si Popovici-Banateanul.



Primele lecturi ale lui Duiliu Zamfirescu din nuvela lui I. Popovici-Banateanul i-au prilejuit comentarii favorabile, iar obiectiile nu se refereau decat la probleme de limba care, desigur, ar marca intr-un anume fel inceputul deosebirilor de vederi dintre prozator si critic. Lectura nuvelei in lume l-a determinat pe Duiliu Zamfirescu sa recunoasca existenta unui talent autentic, iar personajului Sandu ii recunoaste caracterul plauzibil, declarand si in legatura cu celelalte ca sunt oameni vii" (ceea ce nu va mai sustine si dupa aceeA). In sfarsit, o singura observatie : Daca s-ar putea desbara de unele constructii gramaticale gresite, novela ar fi din toate punctele minunata"1G. Peste cinci ani, Zamfirescu a revenit asupra consideratiilor privitoare la limba nuvelelor lui Popovici-Banateanul, reafirmand clar si categoric convingerea ca dialectul banatean limiteaza posibilitatea exprimarii gandurilor si simtirilor, ca numai limba folosita de romanii de peste Carpati poate sta la baza romanei literare. Opinia venea intr-o totala contradictie cu elogiul graiului banatean, al dialectelor in general, intalnit in studiul maiorescian din 1898, In memoria poetului dialectal Victor Vlad Delamarina. Aici, revenind asupra unor idei din arlicolul Ioan Popovici-Ba-nateanul (1895), Maiorescu isi reinnoieste elogiile cumpanite, aratand ca poeziile si nuvelele acestuia cuprinse in volumul Din viata meseriasilor banateni sunt simple povestiri de intamplari obisnuite", dar din cuprinsul lor se inalta incetul cu incetul o frumusete sfioasa, cu atat mai incantatoare cu cat e mai discreta". Concluzia e categorica : Moartea prematura a taiat aici firul unei dezvoltari de o exceptionali valoare", in sfarsit, versurile lui Victor Vlad Delamarina i-au slujit criticului sa-si sustina ideea pe care Zamfirescu n-o putea accepta in nici un chip : ..-arta cea mai dezvoltata isi primeste sucul trainiciei din viata populara in toata naivitatea ei inconstienta ; de aceea si trebuie sa fie nationala ; iar dialectele indeosebi sunt un izvor de intinerire pentru toata fiintarea limbei literare". intr-un mai vechi proiect de articol neterminat (inediT), Romanul si limba romana, Duiliu Zamfirescu isi exprima din nou rezervele fata de sustinerile lui T. Maiorescu din 1895, in legatura cu Popovici-Banateanul. Spre deosebire de critic, el dovedea cu elemente de grai regional si de argou din lucrarile scriitorului banatean ca acestea nu pot constitui adevarata limba romaneasca" si de aceea nu e posibil a admira si mai ales a primi asemenea grai" 18. Din punct de vedere teoretic, Zamfirescu nu are dreptate, cand exclude ideea imbogatirii limbii literare cu elemente regionale de grai.

Elementele deosebitoare ce vor lua proportii in discursul academic isi aflau un antecedent remarcabil in convingerea mai veche a lui Duiliu Zamfirescu ca viziunea sa asupra taranului roman este realista, in timp ce a celorlalti scriitori contemporani e falsa. Declaratiile in acest sens sunt numeroase. in 1894; de pilda, referindu-se la romanul sau Viata la tara, ii scria amicului Trandafir Djuvara : Sper ca o sa gasesti intr-insul icoana credincioasa a unei parti din viata noastra campeneasca, si tocmai de aceea deosebita de a celorlalti autori, ai caror tarani sunt asa de extraordinari". in acelasi an, cu putin inainte, ii expunea lui Iacob Negruzzi convingeri de felul celei amintite, concretizand cu opera lui Slavici si Delavrancea. Si atunci el era convins ca a creat tarani reali, in timp ce confratii sai au dat personaje de carnaval.

Revenind, in 1898, asupra falsitatii personajelor din opera prozatorului ardelean, autorul Comanestenilor respingea ideea lui P. Negulescu de a-l pune pe el laolalta cu Slavici si cu I. L. Caragialc, declarandu-i categoric ca n-are nimic comun cu acesti domni". Slavici, continua Duiliu Zamfirescu, si-a inchipuit toata viata ca a dat icoana sufleteasca a taranilor, in amorurile si poezia lor vaga, iar de fapt a plasmuit fiinte himerice, false din punct de vedere al asemanarii, monotone si neclarificate din punct de vedere al tipului..".

Treptat, exemplificarile cu opera lui Slavici asupra ideii falsificarii taranului roman s-au inmultit si s-au extins pana in sfera literaturii populare, prefigurand tot mai clar structura discursului academic. O noua expunere pe larg a opiniilor despre opera lui Slavici i-a prilejuit publicarea unui articol al acestuia consacrat lui M. Eminescu. Slavici continua sa ramana pentru el si in 1902 o enigma in toata complexitatea lui sufleteasca, dar mai ales in felul lui literar de a fi". A recunoscut ca nuvelele sale l-au ademenit in prima treapta a tineretii", dar, recitindu-le mai tarziu, le-a gasit false, fundamental si vinovat false, cu o nazuinta de a pune in estetica noastra romaneasca nota molcoma, aiurita si straina ce nu sta in etica propriu-zisa, adica in moravurile poporului romanesc, cand el, poporul, e pus in actiune"22. in sfarsit, implicarea poeziei populare, pentru caracterul ei fals si dezaprobarea scriitorilor care o luau ca model pentru viziunea ei : o miopie colosala face pe toti romanii de talent sa vada pe semenii lor prin cristalul falsificator al poeziei poporane". Dupa opinia sa, caracteristica poeziei noastre populare, ca si a altor popoare bastinase din Balcani si Carpati, este quintesentiarea sufletului colectiv, cu toate aspirarile lui, in forma vaga a dorului". Scriitori nepriceputi sau nenorocosi au creat tipuri de romani derivate din aceasta nota colectiva aprioristica, care face ca toate novelele lui Slavici se aseamana intre ele, iar Capitanul Magura al lui Mehedinti se aseamana cu ciobanii amorezati ai lui Slavici si cu nici un capitan real"23. Atat muzica, cat si poezia populara ale unui neam sunt insesizabile si nu pot fi prinse intr-o opera literara. Ramane totusi ceva din ea in creatia culta, iar acel ceva e poate tocmai partea foarte cuminte, oarecum sfioasa si noua a scrierii, care cu timpul devine mestesug de scriitor (dar niciodata creatiunE) si care, probabil, da astazi valoare de sinceritate lucrarii lui Slavici" Asadar, ceea ce ar accepta, totusi, din literatura populara ar fi elementele de forma care, insusite de catre un scriitor, devin, in cele din urma, componente ale mestesugului" artistic. Concluzia era de fapt o recomandare de a se renunta la falsificarea tipurilor. de tarani in literatura noastra: Eu socotesc ca a venit vremea sa lasam dulcegariile artificiale ale taranilor amorezati si. blegi si sa facem oameni vii in literatura, daca se poate romani voinici si cinstiti, daca nu vitiosi sau sceptici, dar vii, cu vointa si muschi."

In proiectul de articol amintit deja, Romanul si limba romana, dupa ce respingea nuvelele lui Popovici-Banateanul, pe care T. Maiorescu le laudase, Duiliu Zamfirescu se situa in continuare pe o pozitie diferita de a criticului in legatura cu literatura creata de Slavici si Cosbuc. Ultimul era analizat cu o adevarata cruzime, spre a conchide ca in limba respectiva nu s-ar putea scrie un roman niciodata. Obiectia priveste reproducerea graiului popular, iar nu crearea unei sinteze artistice a acestuia, asa cum a realizat Creanga ' ceea ce, teoretic vorbind prozatorul avea dreptate.

In tot acest interval de timp devenise clar pentru junimistii cu care coresponda (indeosebi Maiorescu, Negruzzi, DragomirescU) ca Zamfirescu, ca autor ce se inspira din universul rural, ii respingea pe toti aceia care foloseau o maniera diferita de a lui, in sensul ca taranii lor erau individualitati distincte, cu univers de gandire, cu psihologie proprie. I-a respins mai intai pe Slavici, Caragiale, Popovici-Banateanul, Cosbuc, Delavrancea, iar dupa 1900 pe Sadoveanu, Goga si pe cei numiti de el scriitori poporanisti.


Dupa cum s-a observat, Duiliu Zamfirescu nu era singurul care sustinea ca se poate realiza o opera literara desavarsita, realista numai daca scriitorul ii prezinta pe tarani ca grupe sociale, ca AĞmase colectiveAğ.

Teza o intalnim la Camil Petrescu, Eugen Lovinescu si n-a fost abandonata nici in zilele noastre. Eroarea ar consta in primul rand in exclusivismul tezei respective. Cercetarile mai noi o deduc din teza maio-resciana privitoare la incapacitatea temei social-politice de a genera arta . Daca tinem seama de ilustrarea ei in ciclul Comune stenilor, unde tema social-politica a gasit o intruchipare artistica la un inalt nivel, sursa maioresciana iese din discutie. Mai degraba putem identifica aici izvoare clasiciste. De fapt, acelasi cercetator observa ca principiile clasicismului, care interziceau claselor de jos accesul in literatura, sunt reinviate de scriitor si sustinute in plin secol realist, care desfiintase de mult aceasta opreliste" z6. Fireste ca Zamfirescu a observat in cele din urma ca teza sa de origine clasicista era contrazisa de realitatile literare prezente si de propria opera, ceea ce l-a determinat sa revina asupra ei chiar in discursul academic si sa pretinda neidentificarea acesteia cu exclusivismul clasicist. Pe de alta parte, exista si o literatura model, o tipologie rurala intalnita la scriitorii rusi, dar el nu putea porni de la acest model, de vreme ce-si propusese sa creeze o opera definitorie pentru poporul nostru de origine romana. Lui i se parea ca o proza psihologica plasata in mediul rural ar fi o indepartare de specificul nostru national. Tocmai de aceea nici nu accepta ideea lui Negulescu de a-I compara cu Slavici si Caragiale.

Desi antipoporanismul" lui Duiliu Zamfirescu avea un substrat de principiu, treptat acesta a inceput sa fie impins pe un plan secundar, cel putin in viziunea unor publicisti contemporani, atentia orientandu-se spre elemente de natura personala. Asa, de exemplu, a devenit cunoscuta adversitatea sa fata de un grup al transilvanenilor, al asa-numitilor profesionist" ce-si revendicau dupa 1900 calitatea de luptatori pentru dezrobirea Transilvaniei, dar care se transformasera in realitate in niste profitori. Fiindca s-a ridicat impotriva lor, publicistii au creat legenda antitransilvanismului lui Duiliu Zamfirescu.
Tezele ce vor sta la baza discursului, enuntate partial in corespondenta la intervale diferite de timp, au fost reluate sintetic in articolul Literatura romaneasca si. scriitorii transilvaneni- in sfarsit, romanul Lydda. Scrisori romane a fost comentat de M. Ga-fita ca o magistrala polemica antimaioresciana", prilej pentru prozator de a supune unei critici deghizate ansamblul conceptiei lui Maiorescu. Era primul semnal ca autorul Vietii la tara simtea nevoia sa afirme public separarea sa de unele idei maioresciene.

Alegerea lui Duiliu Zamfirescu ca membru al Academiei Romane in 1908 a avut un rasunet neobisnuit, dar nu datorita evenimentului ca atare, cat mai degraba discursului de receptie despre Poporanismul in literatura, rostit in 1909. inainte de confruntarea publica prin raspunsul ce i l-a dat, Titu Maiorescu a incercat sa-l determine pe Zamfirescu sa renunte la unele fragmente incomode din punct de vedere politic sau prea dure in expresie- La inceput, criticul i-a propus sa renunte la referirile la rascoala din 1907. din introducere, precum si la anumite comentarii ce-i priveau pe scriitorii noi, socotindu-le ca fiind prea dusmane multora din academistii liberali". Consideratiile criticului privind conduita lui Zamfirescu sunt dure dar adevarate si nu-i neaga meritul literar chiar daca minimalizarea e transparenta : Ce lipsa de tact are ingamfatul Duiliu, si totusi talent literar in situatiile mijlocii"27. Aceasta ultima declaratie inlatura orice posibilitate de a admite ca initial Maiorescu nu si-ar fi dat seama do gravitatea sustinerilor lui D. Zamfirescu, de opozitia lor totala fata de ideile sale. Se intelege ca, de vreme ce a acceptat inlaturarea celor propuse, criticul a procedat la analiza mai pe larg a discursului, spre a-si putea redacta raspunsul cuvenit. La inceputul lui aprilie 1909, studiul atent l-a dus pe Maiorescu la concluzia imposibilitatii de a-i raspunde. La 9 aprilie 1909 ii scria in acest sens din Sinaia. il informa ca in 4 aprilie i-a citit cu indoita luare aminte cele 57 de pagini" la care in cele din urma fusese redus discursul. De data aceasta doar partea despre latinitatea noastra o gasea admirabil conceputa si admirabil scrisa", in timp ce restul discursului ii parea in totala contradictie cu tot ceea ce sustinuse el de-a lungul intregii sale activitati critice :

Dar partea ceailalta, toata teoria d-tale literara, afirmarea de la inceput, ca poezia populara, ca produs estetic, nici nu exista la natiunile civilizate, parerea filosofica despre timp si spatiu, impotrivirea in contra poeziilor lui Goga si novelelor lui Popovici-Banateanul etc, etc. sunt diametral opuse nu numai convingerilor mele in petto, ci scrierilor mele de vreo 40 de ani incoace, incepand cu lauda lui Alecsandri pentru adunarea poeziilor populare (1867), continuand cu aprobarea romanului popular de felul lui Slavici (1882), cu recunoasterea fara rezerva a lui Popovici-Banateanul (1895), cu relevarea poeziei populare ca radacina poeziei mai inalte (articolul despre poetul dialectal Victor Vlad Delamarina din 1898), toate aceste publicate in Convorbiri literare, incheind cu propunerea de premiere a poeziilor lui Goga, publicata in Analele Academiei" 2B. Fata de o asemenea situatie, ar exista o singura solutie, dac-ar fi istoric ca Onciul ' anume sa raspunda numai la partea latinitatii". Fiind insa critic literar, ii declara el cu tact, n-as putea lasa la o parte parerile d-tale literare, si astfel as trebui sa reeditez in contra lor toate cele zise deja de 40 de ani. insa aceasta nu este cuviincios nici pentru d-ta, nici pentru mine" 2B. Hotararea renuntarii la raspuns fiind luata, nu ramane decat o singura solutie, aceea de a se intalni cat mai grabnic, spre a se consulta impreuna asupra colegului care urma sa-l inlocuiasca, propunandu-i-l pe D. Onciul si promitandu-i chiar ca va interveni pe langa el sa-l accepte. incheierea scrisorii dovedeste cum Maiorescu cauta sa mascheze nemultumirea personala fata de sustinerile lui Zamfirescu, lasand sa se inteleaga ca e vorba doar de o nepotrivire de opinii pe care le-ar discuta in particular cu placere, ramanand astfel si mai departe prieteni.

Duiliu Zamfirescu s-a grabit sa-i raspunda in scris, apreciind ca tot ceea ce-i spusese Maiorescu despre contradictia dintre opiniile lor era un scrupul venit tarziu", care-l intristeaza ca om" si-l ambaraseaza ca membru al Academiei". intristarea venea- de acolo ca banuieste^ in acest scrupul iesirea lui Maiorescu. din intimitatea lumii imponderabilului ideal" unde ei se intalneau, si-l ambaraseaza, fiindca-i obliga sa caute pe altcineva la Academie, care sa fie in apropiere sufleteasca" cu el. in aceasta situatie, ar accepta raspunsul, chiar daca i s-ar respinge sistematic toate sustinerile sale. Dar, oricum ar fi, eu primesc ca d-voastra sa rasturnati toate afirmatiile mele si sa dovediti ca eu am dreptate, cand cred ca poezia poporana, ca produs estetic, nici nu exista la natiunile civilizate. A face aceasta, nu ar fi a reedita toate cele zise de 40 de ani, deoarece nimeni nu a pus chestiunea etnico-literara a romanilor astfel cum am pus-o eu"30. Aflam acum si motivul revenirii lui Maiorescu asupra hotararii de a nu-i da raspunsul : Zamfirescu ar fi renuntat sa-si rosteasca atunci discursul, ceea ce, probabil, ar fi avut drept urmare o interventie explicativa in presa ' adica aproape un scandal. Au urmat momente de tratative, reintalnirea si reluarea discutiilor despre ideile discursului, autorul acceptand noi modificari cerute de Maiorescu care, in acest context, a revenit asupra hotararii de a nu-i raspunde31. Timp de o saptamana, in mai 1909, Maiorescu a pregatit riposta cunoscuta din Raspunsul sau, notand mereu in insemnari zilnice efortul facut, spre a respinge academic tezele, opiniile lui Zamfirescu. Cateva dintre notari : De trei zile dictez Anicutei raspunsul la discursul de re-ceptiune academica a lui Duiliu Zamfirescu". Azi terminat dictarea raspunsului academic Acum poleirea." Cu Anicuta poleiesc raspunsul academic, si ea mi-l copiaza, i-l dictez, tot n-am ispravit inca." Copiat ultimele doua pagini ale raspunsului Ramane acum sa-l mai cetesc Anicutei pentru ultima revizuire." Poleirea" insemna, de fapt* nu numai stilizarea, dar si atenuarea replicilor, poate chiar elimina*-rea unora, spre a ajunge la forma cumpanita, distincta si cuminte din final. Duiliu Zamfirescu a aflat despre finalul raspunsului, al carui cuprins nu-l cunostea in intregime in ultima forma, iar atunci s-a decis sa-i adreseze o scrisoare categorica ; ea marca un nou moment in relatiile dintre scriitor si critic, cel al dezacordului iritant, cand aproape nimic nu mai lipsea, ca sa consfinteasca ruperea relatiilor prietenesti. Zamfirescu a refuzat orice lectie din partea maestrului, ceea ce insemna desprinderea totala de sub tutela tardiva a acestuia : Voiam sa va rog sa stergeti sfarsitul din raspunsul d-voastra, care nu mi se pare admisibil intr-un discurs ce se adreseaza mie, personal, in public. inteleg sa raspundeti punct cu punct si sa spulberati parerile mele asupra literaturii noastre, dar nu inteleg sa-mi faceti lectie in fata a 100 de persoane. Este dreptul meu sa vorbesc in Academie despre orice si este dreptul d-voastra sa nu impartasiti parerile mele si sa o spuneti, dar fara a ma mustra.



D-voastra ati cetit si recitit discursul meu, pe cand eu nu cunosc pe al d-voastre. Sunt in drept sa ma astept la amenintarile obicinuite in asemenea imprejurari sau cel mult la o indiferenta desavarsita ; dar la lectii nu.

Sper ca veti binevoi a intelege ca rugamintea mea porneste dintr-un simtamant de demnitate, care, daca nu ar fi luat in considerare, m-ar obliga sa ma apar cu anticipatie in discursul meu ; ceea ce nu pot face, deoarece v-am fagaduit (in urma cererei d-voastrE) de a nu schimba nimic din ultimul text"32. Zamfirescu era atunci o personalitate care nu mai putea primi lectiile maestrului ; la randul sau, Maiorescu l-a inteles, dar nu l-a iertat. Atunci au ajuns impreuna la concluzia imposibilitatii de a mai continua bunele relatii. In felul acesta ne apare' discutabila opinia ca vechile controverse literare si politice au putut duce la momentul respectiv. Fondul controversei il constituie conceptia opusa a celor doi, in unele discutii literare cu vechi antecedente, desi, dupa cum se va vedea, cateva teze deriva din estetica maioresciana !

    Acest fond n-a putut declansa o adevarata criza a prieteniei celor doi ; ea va izbucni in alte imprejurari si se va baza in esenta pe alte elemente, multe dintre ele tinand de felul de a fi al lui Titu Maiorescu, de elemente comune caracterelor celor doi, care nu admiteau decat un anume fel de a se reprosa.
Introducerea raspunsului dat de Titu Maiorescu dovedeste ca nu atat ideile lui Zamfirescu, cat felul de a le sustine nu-i erau pe plac criticului. El vrea sa treaca imediat la discutarea opiniilor academicianului, spuse cu atata hotarare" ' ceea ce ar insemna ca dovedeste o mare siguranta, dar si cu atata curaj", adica o indrazneala peste marginile permise, iar ideile ar putea ademeni, ar putea deruta asupra gravitatii continutului, caci observa prezentarea lor sub o forma literara asa ademenitoare".
Evident ca inainte de orice pe Maiorescu l-a nemultumit felul in care Zamfirescu si-a sustinut niste idei in multe privinte deosebite de ale sale, prin urmare fara sa I se dea posibilitatea de a-i raspunde in stilul schimbului de pareri'.

In prima parte a discursului sau, Duiliu Zamfirescu zaboveste asupra problemei latinitatii noastre, demonstrand cu intuitia artistului", cum observa Maiorescu, supravietuirea sufletului roman in romanii de astazi, urmasi directi ai marilor cuceritori". Este, de fapt, singura parte cu care criticul se declara de acord, tinand sa-l felicite chiar pentru introducerea criteriului latin in cercetarea poeziei populare si pentru vioiciunea stilului" cu care a stiut sa le impartaseasca convingerile34. Mai departe insa incepe seria dezacordurilor, fiindca prozatorul judeca nedrept actiunea lui Alecsandri in calitate de culegator de poezie populara, ii respinge ideile din prefata la Poezii populare din 1852, mai intai afirmatia ca Romanul e nascut poet", pe care o socoteste inexacta. Introducand unele dulcegarii sentimentale" in culegerea sa, Alecsandri ar fi oferit o pilda de falsificare a figurilor de tarani, preluata apoi de prozatorii care au creat tipuri de tarani si tarance ce n-au ejxistat niciodata" .

Replica lui Titu Maiorescu se baza inainte de toate pe argumente extrase din istoria folcloristicii noastre : cand poetul si-a intocmit prima Culegere, folcloristica nu exista la noi ca disciplina care sa pretinda transcrierea exacta a textului ' fapt ce. se va petrece mai tarziu. Culegerea sa urmarea sa demonstreze strainilor ca romanii poseda insusiri care le dau dreptul la o viata nationala proprie, obiectiv asociat cu ideea de model de limba si poezie nationala. Atitudinea categorica a criticului fata de opinia negativa a lui Duiliu Zamfirescu privitoare la culegerea de poezie populara realizata de Alecsandri a fost determinata de faptul ca negarea valorii poeziei populare justifica teoretic negarea valorii tuturor lucrarilor literare inspirate din viata celor ce creasera acele capodopere anonime.
Paragraful consacrat de Duiliu Zamfirescu criticii teoretice a poporanismului porneste de la ideea justa ca factorul economic nu poate fi direct si nemijlocit cauza prima a operei de arta. Dar ideea imixtiunii factorului economic si a celui politic in arta, in forma bruta, ca avand Urmari defavorabile, deoarece ucide arta, nu mai era antimaioresciana, ci de esenta maioresciana, dedusa din estetica lui Vischer despre ideile in materie sensibila". Cu alte cuvinte, autorul discursului realiza aici exact ceea ce facuse Maiorescu in O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867, Gherea in Tendentionism si tezism in arta, Ibraileanu in introducerea la studiul despre Vlahuta, urmarind sa defineasca specificul artei. Iata de ce cercetarile actuale socotesc ca din perspectiva definirii specificului artei atacurile antipoporaniste ale lui Duiliu Zamfirescu sunt justificate in principiu, in masura in care poporanismul, pe urmele gheriste, preconiza sau promova o arta compusa din idei in stare nuda, despre tarani sau despre orice alta categorie de personaje" 36. Teoretic, demonstratia sa poate fi acceptata, numai aplicarea ei la scriitorii transilvaneni nu e justa, fiindca opera acestora nu constituia o aplicare a teoriei amintite, nu este intruchiparea artei poporaniste". Trebuie retinut faptul ca si Titu Maiorescu s-a ridicat indeosebi impotriva aplicarilor teoriei autorului discursului academic, respingand sistematic obiectiile referitoare la poezia lui Octavian Goga, rezervele fata de proza lui Creanga, Popovici-Banateanul si Ioan Slavici. Dimpotriva, arata Maiorescu, multe din nuvelele lui Slavici, ca si nuvela lui Popovici Din viata meseriasilor, sunt creatiuni cu acea deplina aparenta a realitatii, in care se incheaga arta adevarata".



Pe langa ca socotea poezia populara a fi lipsita de valoare, ca o creatie colectiv-anonima, Duiliu Zamfirescu respingea acum si ideea inspiratiei literaturii culte din cea populara, negand valoarea acelor scriitori care adoptasera aceasta cale (O. GogA). El preconiza astfel o literatura de valoare, trainica, inspirata din mediul citadin : Nu merg atat de departe incat sa afirm ca sufletul taranesc nici nu e interesant in literatura ; fiindca pentru mine, totul e interesant in natura. Cu toate acestea, cei mai mari critici si cei maii mari creatori de caractere omenesti nu se ocupa de suflete simplei, pentru ca acelea sunt ca neantul fara evenimente"37. El adopta o pozitie asemanatoare cu cea de mai tarziu a lui E. Lovinescu, in sensul ca nu nega dreptul taranului de a constitui obiectul operei artistice, insa pledoaria inclina spre orientarea creatorilor catre suflete complexe care pot deveni subiectul operelor durabile38. T. Maiorescu s-a situat pe o pozitie diferita sau, mai degraba, s-a mentinut la nivelul celor spuse despre romanul poporan" in Literatura romana si strainatatea, astfel ca el ii atragea atentia lui Duiliu Zamfirescu : simplitatea taraneasca nu exclude frumusetea lirica, precum nu exclude energia epica, nici chiar conflictul dramatic"
Discursul a produs multe confuzii si regrupari de forte pe planul bataliilor literare ale timpului. Nici chiar junimistii nu se aflau toti pe aceeasi pozitie ' S. Mehedinti situandu-se de partea lui Duiliu Zamfirescu. In general, reactia a fost favorabila criticului si defavorabila scriitorului. Pentru cei mai multi notiunea de taran" se identifica cu aceea de popor", iar fiindca Zamfirescu vorbise astfel despre taran, s-ar fi dovedit un adversar al acestuia, in timp ce Maiorescu si poporanist;; i-au aparat. in acest context s-a statornicit legenda, ale carei elemente aparusena cu mult timp in urma, despre dispretul lui Duiliu Zamfirescu fata de popor si creatiile lui spirituale.

Deosebit de interesanta a fost si pozitia Convorbirilor literare, care reflecta insuficienta edificare asupra sustinerilor lui Duiliu Zamfirescu. Imediat, in iulie, revista a procedat la publicarea raspunsului lui T. Maiorescu ; criticul a incuviintat si tiparirea discursului, dar numai in octombier-noiembrie. In acest interval de timp, presa interpretase mai mult dupa auzite si din extrasul aparut in Analele Academiei, ceea ce-i oferise posibilitatea denigrarii scriitorului. Interventia tardiva a Convorbirilor literare in discutie nu i-a slujit decat in masura in care Si-mion Mehedinti atragea atentia asupra importantei discursului prin interesul starnit fata de problemele dezbatute.
Argumentarea solida, eruditia si bogatia ideilor fac din Poporanismul in literatura o lucrare meritorie situata mai aproape de pozitiile contemporane decat junimismul maiorescian, depasit in secolul nostru sub anumite aspecte. Tonul polemic si exagerarile in exemplificari i-au fost defavorabile autorului si continua sa atenueze valoarea unor idei ca atare.

In acelasi timp, Poporanismul in literatura marcheaza separarea estetica-literara a autorului de Maiorescu, dar fara sa treaca pe o alta pozitie ; dupa cum s-a vazut, multe din ideile proprii porneau tot de la izvoarele maioresciene. Se petrecea cu Duiliu Zamfirescu acelasi fenomen ca si cu alti junimisti ca N. Petrascu, M. Dragomirescu care, pornind de la Maiorescu, aflau formule proprii, mult mai apropiate de orientarile artistice moderne. In esenta insa, nu insemna negarea junimismului, ci adaptarea si imbogatirea lui.
Adevarata polemica estetica intre Duiliu Zamfirescu si Titu Maiorescu s-a desfasurat in anul 1911, tot in cadrul Academiei Romane. in primavara aceea, scriitorul participase la cea de-a doua sesiune academica sustinand comunicarea intitulata Metafizice- cuvintelor si estetica literara. Unele teze din discursul academic erau reluate, dar pe un ton mai asezat si cu indicarea numelui criticului. De data aceasta intrau in obiectivul polemicii parerile despre poezie in general, dar incheiate cu respingerea repetata a lui Cosbuc si Goga, a prozei poporaniste, ilustrata de un nou scriitor, Ion Agarbiceanu. Ocupandu-se mai intai de probleme ale limbajului, Duiliu Zamfirescu infirma definitia maioresciana a poeziei, ca idoe manifestata in materie sensibila ; dupa parerea sa, nu se poate dovedi afirmatia unor estetici, ca sensibilizarea imaginilor da poezia". Aproape fiecare afirmatie din O cercetare critica a fost reluata, discutata, spre a formula idei opuse. Astfel, fata de conceptia maioresciana despre arta ca repaus al inteligentei, el sustinea exact contrariul : Poezia este, ca matematica, materia mintala si este de pura origine abstracta". Emotivitatea noastra, oricat de puternica ar fi, nu devine poezie, adica opera de arta, decat daca intervine puterea creatoare, care, fie ca s-ar chema fantezie combinativa, fie ca s-ar chema inventiune, este o operatie mintala de aceeasi natura ca si compara-tiunea in matematica". Pornind de la acest principiu, a alcatuit o clasificare a poetilor, dar invers de cum o facuse Maiorescu, afirmand ca maria poeti sunt abstractivi", iar cei mici sunt senzoriali". Acelasi principiu al poeziei ii da posibilitatea sa nege schopenhauerismul lui Eminescu. pe motivul ca poezia sa are o structura organica atat de personala, incat ea nu poate fi, cu nici un pret, reflexul unei alte personalitati si cu atat mai putin a unui sistem rece de filozofie".

In incheierea comunicarii, a revenit asupra ideii din discursul academic, demonstrand cu exemple din numeroase literaturi necesitatea citadinizarii liricii, fapt care, fireste, il situa in randul scriitorilor moderni. Dimpotriva, Maiorescu, chiar prin studiile lui mai noi, era, dupa parerea lui Duiliu Zamfirescu, unul dintre promotorii poporanismului in literatura romana : Cand d-l Maiorescu si oamenii de gust ai Convorbirilor au impus generatiei lor sa se intoarca la popor [adica la taranime] au avut dreptate ; dar ei au operat ea niste medici cu un bolnav, trimitandu-l la munte sa se lecuiasca : omul, insanatosit, nu-ti poate petrece toata viata intr-o tarla, acum vrea sa revina la oras, vrea sa lucreze, vrea sa invete, vrea sa gandeasca !

   "

Comunicarea lui Duiliu Zamfirescu era, intr-adevar, o demonstratie convingatoare a necesitatii de a orienta lirica romaneasca spre universul citadin, asa cum de fapt se va si intampla. Ea nu izvora insa din dorinta scriitorului de a-i plati criticului polita pentru raspunsul sau din 1909", cum sustinea M. Gafitai0, cat mai degraba din capacitatea autorului" de a se adapta la noile tendinte literare ale secolului al XX-lea.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.