Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Dan LAURENTIU - biografie - (opera si scrierile)

 

(pseudonimul lui Laurentiu Ciobanii), n. 10 aug. 1937, corn. Podul Iloaiei, jud. lasi -m. 21 dec. 1998, Bucuresti.

Poet si eseist.

Liceul la Iasi, studii de filosofie la Univ. din Iasi. intre 1963 si 1966, prof. de liceu.

Redactor la Cronica (1966-1968), apoi la Luceafarul.

Debut in lasul literar (1959). LAURENTIU scrie o poezie elegiaca, de atmosfera, intr-un limbaj de simboluri, in care temele fundamentale ale mortii si ale timpului sunt tratate cu o gravitate care exclude dintru inceput derizoriul si parodia - tinzand spre maxima esentializare (voi.: Pozitia astrilor, 1967; Calatoria de seara, 1969; Imnuri catre amurg, 1970; Poeme de dragoste, 1975; Zodia leului, 1978; antologia reprezentativa Pozitia astrilor, 1980; Privirea lui Orfeu, 1984; Ave Eva, 1986; Psyche, 1989; Calatoria mea ca martir si erou al timpului, 1991; Femeie dormind, 1993; Mounto-live, 1994). Premiul de critica al Asoc. Scriitorilor din Bucuresti (1976) pentru voi. Eseuri asupra starii de gratie; Premiul de poezie al Uniunii Scriitorilor (1978; 1994; 1995).

impreuna cu Mircea Ivanescu, LAURENTIU reprezinta, in poezia romaneasca postbelica, polii opusi ai celei mai acute si mai programatice monotonii. Dar, pe cand cel dintai se taraie intr-o sintaxa umila ce se desfata in platitudine, prin colbul cotidian, simuland prabusirea orizontului metafizic, celalalt se misca printre pulberile stelare, infruptandu-se din melancolia transcendentei intr-o sintaxa emfatica de amvon, amandoi construindu-si insa reveriile pe un principiu liturgic, chiar daca unul mizeaza pe banalitati iar celalalt pe sublimitati. in cadrul unui lirism litanie, ce cultiva incantatia grandilocventa (dar o si mimeaza sau submineaza), monotoniei i se adauga de indata la LAURENTIU redundanta, atat in registrul Figuratiei, cat si in acelea ale gesticii rituale, simbolicii si semnificatiei, spre a nu mai vorbi de cel tematic, contras imperativ la nostalgia paradisiaca si la hieratismul erotic. In sensul cel mai imediat, aproape literal, al termenului, poetul scrie si rescrie la nesfarsit aceeasi partitura monodica, astfel incat pregnanta ostentativa a formulei sale se bazeaza, in interior, pe o indistinctie a fragmentelor, pe o repetitivitate ce lezeaza autonomia textelor, topind si volumele intr-un continuum oracular. Marcat original in contextul in care s-a produs, debutul sau (Pozitia astrilor, 1967) a fost pus de indata in descendenta premeditata a unui bacovianism drapat in toga fastuoasa a macedonskianismului, nu fara influxuri blagiene si eminesciene in mitologie si melos. E vorba, de fapt, de un romantism reconditionat si resuscitat, de o intoarcere, nu doar constient operata, dar si dinadins hieratizata, la poza initiatica si la retorica inspirata, amandoua stilizate in exces, prin exaltarea artificiului. Conditia muzeala a romanticii si constiinta contrafacerii introduc, in plina transa patetica, o distanta protectoare, ferind poezia lui LAURENTIU de anacronismul unei simple recrudescente. Dar recidiva romantica nu e mai putin autentica sub aceasta exasperare hieratica, artizanala. Poemele iti stimuleaza, tocmai spre a o putea trai, conditia orfica sau profetica, sensul lor fiind nu atat unul confesiv, cat unul vizionar si avand structura unor exercitii spirituale in perspectiva abisului ori a absolutului. Poetul insusi se imbraca in odajdii si poarta cu prestanta stilizata mitra oficiantului, gesticuland solemn si ceremonialic, coplesit de o fastuoasa heraldica si de aprige stigmate. Intr-o pozitie privilegiata, el sta "in centrul lumii cu lampile aprinse" si "luminat de fulgere negre spre munti", intr-o poza energic titanoida, vine "cu dreptul la un cant universal". Aceasta investitura emfatica e dublata, nu insa si ruinata, de constiinta ironica a sacralitatii ori demiurgiei poetice, de rasfrangerea lor in gratuitate si grotesc: "Eu stau in camera si fac ipoteze,/ Si afara sare din creanga in creanga/ Maimuta visului meu" (Poezia). Dictia oraculara si tinuta solemna, solfegiul intermundan si participatia la inefabil ori la transcendenta, toata aceasta nervatura ce-remonialica ce pare a-1 tine pe poet in plasa absolutului se sprijina insa, adesea, pe prestigiul precar al antropomorfizarii (.Amurgul s-a-ntors pe partea cealalta", "inca o amintire mai lupta", "garbovit trece norul" etc. etc), creditul acordat de LAURENTIU Figurilor simple intinzandu-se si peste volumele ulterioare. Calatoria de seara (1969) porneste, in general, de la aceeasi inocenta figurativa ce presimte anima mundi palpaind in elemente si care impinge personificarea spre o grila expresionista, unind extaza cu grimasa si viziunea cosmica cu modulatia serafica, adesea chiar pretioasa. Grandilocventa debutului pare a fi intrat in criza ("am un glas slab", recunoaste poetul), dar nostalgia titanesca e inca activa ("ce-as putea spune/ incat sa-ntunec lumina/ divinelor sfere de pe ceruri"), cu toate ca oracularitatea se exercita pe o materie tot mai eterata si in volute tot mai diafane: "efebi de cristal abia/ rotindu-se vor ajunge/ pana in adancul foc de margean/ razi singur pe pamantul pacii". Componenta macedonskiana se extenueaza in amplul poem La Nisa! (in care cetatea ideala din Noapte de decembrie devine o cetate a perditiei), supravietuind in continuare mai degraba in figuratia rafinata, poleita si decadenta, decat in retorica. Viziunea se efemineaza si mai pregnant in Imnuri catre amurg (1970) unde, pe masura ce gesturile devin tot mai hieratice, materialitatea poemelor se devitalizeaza pana la o totala exsanguinitate. Eterate in substanta, poemele sunt invadate de ingeri, iar nostalgia paradisiaca ajunge tema structuranta a unei lirici ce topeste imnul in elegie, apropiindu-se de puritatea invocatiei si rugaciunii. Poezia e anamneza originalului, o viziune transeontingenta nutrita de hipnoza esentelor: "totul e sa-ti aduci aminte/ de ceea ce nu ti s-a intamplat/ totul e sa vezi cu ochii tai morti/ pentru aceasta lume". Postura vaticinara e resimtita tot mai mult ca o impostura, ca o investitura gratuita, caci lipseste "poporul ales de cer sa ma urmeze in pustiu". Oficiant de misterii si translator al unor mesaje astrale, poetul se simte invalidat in misiunea sa revelatorie, schimband elanul in melancolie. El traieste o criza a starii de gratie pe care o transfigureaza intr-o gratie a starii de criza. Poezia nu va lua, astfel, un ton dramatic, ci va converti chiar moartea intr-un eveniment lurniniscent ("Mormant albastru de iarna tu luminezi/ cu ochii deschisi/ setea mea de repaos/ in sicriul acestei zile"), intorcand terificul in mirific si expierea in reverie. "Soarele negru al melancoliei" iradiaza un univers crepuscular ce presimte in noapte valorile ei materne si in moarte o iluminare. Erosul, somnul, contemplatia nu sunt decat stadii initiatice spre extaza mortii, drum pe care suferinta si solitudinea sunt transformate in voluptati. Romantismul de pornire e restructurat acum in manierism, iar seninele acestuia - melancolia si morbidetea, efeminarea si suavitatea bolnavicioasa, demonismul angelic ori angelismul demonizat, afectarea si pretiozitatea, nostalgia paradisului deviata in reverie, ori simboluri cum sunt acelea al efebului, al lui Narcis ori androginului - se aduna intr-un portret de o coerenta aproape deliberata. Poeme-le de dragoste din 1975 sunt, pe jumatate, o antologie ce amesteca piese din precedentele volume (unele cu titluri schimbate), atasan-du-le un manunchi de inedite in care nostalgia tine loc de principiu poetic. Poezia e si aici anamneza suferintei ("cuvintele pe care le rostesc/ sunt lacrimile/ celui care am fost/ si-am murit"), iar erotica e desenzualizata si spiritualizata ("sufletele noastre/ se iubeau/ trupurile le urmau/ ca niste umbre"). Solemnitatea de dinainte, nici ea nefisurata de unele incizii ironice, e mai putin uniforma si face loc si unui discurs mai lejer, de destindere, ce se rasfrange si in Zodia leului (1978). incadrand poemele intre doua eseuri despre creatie {Privirea lui Orfeu si O pogorare in Maelstrom), volumul inaugureaza un triptic construit pe alternanta reflexiei cu creatia propriu-zisa. Tripticul, intrerupt de antologia Pozitia astrilor din 1980 mai cuprinde Privirea lui Orfeu (1984) si Ave Eva (1986). Meditatiile lui LAURENTIU sunt, de fapt, o poetica in care optiunile liricii proprii vin explicitate cu fervoare, ba chiar cu mai mult patos decat cel - suspect de exacerbare premeditata - implicit viziunii poetice.




Reactualizand mitul lui Orfeu, poetul releva "mai intai relatia indestructibila dintre arta si dragoste ca forme absolute de exorcizare a mortii", definind poezia ca "iubire fara cunoastere" si cerand poetului "sa asculte" "murmurul dintai, auroral al cuvantului", spre a cauta, asistat de "harul, viziunea, Cuvantul in stralucirea gloriei sale matinale", "starea de gratie a inceputului". Poetul lui LAURENTIU nu este o progenitura luciferica, "ci insusi Demiurgul in expansiune de sine", oficiind "liturghia ordinei, masurii si echilibrului" si indeplinind "un act complementar paradigmei originare". Aceasta mistica a poeziei nu se tine, in epifania ei, la temperatura extatica la care a fost promulgata, caci, in realitate, poetul pune "sentimente inflacarate" "la frigul estetic", congelandu-le in hieratica sau racorindu-le in melancolie. Privirea lui Orfeu si Ave Eva aduc aproape de paritate reflectiile eseistice si poemele, radicalizand patentul din Zodia leului. Tinand, initial, in echilibru rigoarea si entuziasmul si urmarind o vreme cu acuratete problemele creatiei, eseurile se lasa incetul cu incetul contaminate de febra poetica si se transforma ele insele in poeme ale extazului ideatic. Arborescenta frazarii, patetismul si ebrietatea ideatica, dar nu mai putin dictiunea emfatica, le fac adesea obscure. Cand febra ideii atinge o limita pur lirica, LAURENTIU nu ezita sa integreze in fluxul exaltat al discursului poeme propriu-zise, recuperate din volumele anterioare. Dar si fara aceste insertii, eseurile ajung la delirul ideii: "Entelehie, tu, esenta feciorelnica, demon in obscura primavara, caine la portile infernului latrand la rasaritul feroce al lunii, tu, Minos care tii balanta" etc. Ele devin, treptat, mai putin expresia articulata a unei "doctrine" si mai mult marturia unei implicari paroxistice in ontologia poemului. Mult mai concis si mai clar e exprimata doctrina ontologica a poeziei in poemele propriu-zise, unde verbiajul e mai putin salbatic. Ecuatia ontica a lui LAURENTIU e contrasa in "trei stadii", cu functie egala: "ars amandi = ars scribendi = ars moriendi". Dar tocmai cand aceasta dogma a melancoliei trinitare si-a gasit expresia cea mai lapidara, poetul deschide supapele discursului solemn si contrariaza ritualitatea oraculara a poemelor prin triluri ludice: "un noctambul feroce,/ piratul zburator,/ il va mana pe Croce/ tip-til la abator" (aproape singurele in care LAURENTIU renunta la depunctuatia introdusa dupa primul volum). Transa pithica e tot mai vizibil manipulata, nu numai prin apelul la ironie si gratuitate, dar si prin angajarea fatisa a poemelor in intertextualitate. Psyche (1989) recarteaza, in prima parte, poeme din Privirea lui Orfeu si Ave Eva, preluand si in sectorul ineditelor tonul amestecat, ludic si liturgic, care le era caracteristic, in pofida faptului ca "ars moriendi" incepe sa-si subordoneze "ars scribendi", iar poetul nu mai poate scrie "nici un cuvant/ care sa nu fie propriul meu mormant". Dar tocmai aceasta presiune dramatica incita poemele la depatetizare, ascunzand gestul solemn sub cel ludic, reteta ce va fi aplicata aproape cu scrupulozitate in Calatoria mea ca martir si erou al timpului (1991). Un nou transport de ingeri, dublat de un cortegiu demoniac, poposeste in versurile poetului, iar doza de ironie creste proportional cu radicalele infernale sau paradisiace folosite. Problematica insasi a poemelor, pe masura ce ia in greutate, e de indata relativizata si repliata din patetic in ironic. LAURENTIU simuleaza un discurs problematizant si tocmai acest joc, in care exista, fireste, o cota de participare, il salveaza de la platitudinea somptuoasa: "viata mea s-a petrecut intr-o/ profunda necunoastere/ intre doua necunoscute/ nici clipa racnetului dintai n-o stiu/ nici clipa oftatului de pe urma". El importa insa un limbaj ardent sau sinistru pentru pure voluptati melancolice, stingand fervoarea in tonuri crepusculare. Mai mult cu gratie decat cu spaima, poemele baleteaza in jurul temei imblanzite a funestului, lasata sa prolifereze intr-o invazie de "negru". Tonul definitiv luat o data cu primul volum se pastreaza si in ultimele, dar Calatoria marcheaza deja o apropiere a confesiunii imediate, ce distileaza o biografie, chiar daca ea nu rupe cu limbajul oracular. Si mai umanizata e viziunea poetului in Femeie dormind (1993), elegia luand aici o turnura concreta si nemainascandu-se din sacrificiul bovarismelor romantice pe altarul melancoliei: "Usor trebuie sa te indrepti/ catre moarte ea incepe sa/ fie cea mai iubita femeie/ pe care ai intalnit-o in prima tinerete". LAURENTIU se intoarce la emi-nescianismul funciar al melancoliei sale, proiectand repaosul in iluminare si lasand sa adie peste poeme o aripa religioasa: "De pe pamant in stele/ daca va fi sa pleci/ tu cauta-ma noaptea/ cu brate moi si reci// acolo voi ramane/ si voi dormi mereu/ alaturea de tine/ si bunul Dumnezeu". Scriitura sa si-a pastrat, in mare, aceleasi aparente magnifice, solemne, pe sub care se deruleaza insa nostalgii tot mai interiorizate, tinzand spre cristali-nitate. O cristalografie melancolica foloseste poetul in Mountolive (1994), titlul jucand, fireste, pe spatiul de ambiguitate dintre personajul lui Durrell si Muntele Maslinilor. Ceremonialitatea fastuoasa de pana acum a facut loc unei confesiuni ce atinge puritatea rugaciunii ("cersesc lumina/ la usile voastre") sau simplitatea ultimei spovedanii: "Toata viata mea/ nu a fost/ decat boala si arta/ ceea ce am castigat/ nu a fost decat/ sentimentul mortii". Ultimul volum al lui LAURENTIU e un breviar rostit in soapta, de o melancolie iluminata. Comentator destul de asiduu al poeziei romanesti contemporane, LAURENTIU si-a strans o parte din exegeze in Eseuri asupra starii de gratie (1976). Lecturile sale, participative, pornind de la o empatie manifesta, nu si-au propus un demers "judecatoresc" sau descriptiv, ele tintind, dimpotriva, "lumea lui nu stiu cum" si incercand sa abrevieze inefabilul si misterul fiecarei formule. Creditul acordat din principiu oricarui autor duce, inevitabil, la situari socant egalizatoare, in care intre Ion Banuta si Ion Caraion sau intre Gheorghe Tomozei si Al. Philippide distanta aproape ca lipseste. Dar dincolo de aceste excese ale empatiei, critica lui LAURENTIU e una riguroasa, abia imbiata cu metafore, cautand atat samburele genetic al unei opere, cat si metamorfoza lui.




OPERA

Pozitia astrilor, versuri, Bucuresti, 1967; Calatoria de seara, Bucuresti, 1969; Imnuri catre amurg. Bucuresti, 1970; Poeme de dragoste, Bucuresti, 1975; Eseuri asupra starii de gratie. Bucuresti, 1976; Zodia leului. Bucuresti, 1978; Pozitia astrilor, cu o postfata de D. Cristea, Bucuresti, 1980; Privirea lui Orfeu, poeme, Bucuresti, 1984; Ave Eva, Bucuresti, 1986; Psyche, poeme. Bucuresti, 1989; Calatoria mea ca martir si erou al timpului, poeme, Bucuresti, 1991; Femeie dormind, poeme, Bucuresti, 1993; Mountolive, Bucuresti, 1994 ; Privirea lui Orfeu. Jurnal metafizic. Bucuresti, 1995; Pozitia astrilor, versuri, Bucuresti, 1996.

REFERINTE CRITICE

N. Manolescu, in Contemporanul, nr. 2, 1968; idem, in Contemporanul, nr. 9, 1969; M. N. Rusu, Utopica, 1969; N. Manolescu, in Contemporanul, nr. 51, 1970; I. Constantin, Despre poeti, 1971; Gh. Grigurcu, Teritoriu liric, 1972; D. Cristea, Un an de poezie, 1974; N. Manolescu, in Romania literara, nr. 47, 1975; Al. Piru, Poezia; M. Mincu, Poezie si generatie, 1975; M. Ungheanu, Arhipelag de semne, 1975; M. Iorgulescu, Scriitori; N. Manolescu, in Romania literara, nr. 50, 1978; LAURENTIU Raicu, Practica scrisului si experienta lecturii, 1978; G. Alboiu, Un poet printre critici, 1979; D. Cristea, Faptul de a scrie, 1980; N. Manolescu, in Romania literara, nr. 10, 1980; I. Negoitescu, Alte insemnari critice, 1980; Z. Sangeorzan, Conversatii critice, 1980; Al. Stefanescu, intre da si nu, 1982; E. Simion, Scriitori, III; M. Iorgulescu, in Romania literara, nr. 21, 1987; Al. Cistelecan, Poezie si livresc, 1987; I. Constantin, Complicitatea fertila, 1994; Eugenia Tudor-Anton, in Luceafarul, nr. 23, 1996; Alex. Stefanescu, in Romania literara, nr. 7, 1997; C. T. Dragomir, in Viata Romaneasca, nr. 3-4, 1999.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care






Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2020 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

Dan LAURENTIU

Opera si activitatea literara

Scrierile si activitatea publicistica a lui Dan LAURENTIU





Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text