Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere






Revelatia lumilor paralele. La tiganci de Mircea ELIADE



Mircea ELIADE La Tiganci
in 1942 (mai precis: la 12 decembrie 1942), Eliade incepe un nou roman, Apocalipza, pe care il abandoneaza in 1944, pentru a-l topi intre 1949-1954 in Noaptea de Sanziene. Apocalipsa ar fi trebuit sa fie o continuare a Huliganilor cel putin asa ne incredinteaza prozatorul in Fragmente de Jurnal (iulie 1948), atunci cand scria cu mare greutate romanul in care isi pusese mari sperante. Face efortul de a evita dialogul cu sens filosofic". Vrea sa foloseasca un stil fara stralucire, demonstrativ, verosimil. A face efortul de a parea mediocru", evitand marile subiecte". Dorinta atipica intr-o literatura, cum este cea romana, unde prestigiul scrisului frumos este mare. Vointa, altminteri, fireasca la un autor de proze fantastice care, in acceptia moderna, fuge de implicatiile lirismului in naratiune. Eliade avea si mai inainte oroare, am constatat, fata de orgia de metafore. Nici altfel, ca structura, scriitura lui nu are aptitudini calofile. Tot in vremea razboiului, daca nu cumva ceva mai inainte, prozatorul incepuse alt roman, Petru si Pavel, de asemenea parasit. La fel se va intampla cu proiectul romanului Stefania, anuntat intr-un interviu din anii 30 si reamintit in Jurnal (septembrie 1957). Si acesta din urma ar fi trebuit sa duca mai departe ciclul Huliganilor. Vazand aceste exemple, putem trage concluzia ca Eliade nu vrea sa paraseasca linia realist-existentialista in roman, desi interesul lui, dupa 1935, merge spre alt tip de naratiune. Fapt sigur este ca dupa 1945 va opta pentru alte teme si alta structura epica. Scenariul realist, vom vedea de indata, nu este insa eliminat din ecuatie. Nuvelele din 1963 arata in ce masura cele doua planuri (fantastic, mitic si cel rational, realisT) coexista si se conditioneaza. Volumul cuprinde sase povestiri-toate scrise, repet, intre 1945 si 1959 - care dezvolta o anumita idee a fantasticului, in sensul celor aratate in capitolul anterior al studiului nostru, si pregatesc elementele pentru naratiunea propriu-zis mitica. Desi, cele mai multe dintre aceste povestiri sunt scrise dupa romanul Noaptea de Sanziene, prefer sa le analizez, aici, intr-un capitol special, din doua motive: (1) ele au o unitate de stil si de atmosfera si (2) aceste povestiri programatic mediocre" ca limbaj ilustreaza mai bine decat altele originalitatea fantasticului eliadesc. intr-o insemnare din Jurnal (sursa principala a istoriei scriiturii eliadesti!), autorul insista asupra faptului ca nu trebuie sa cautam un cifru in naratiunea fantastica, nici macar nu trebuie sa identificam o sociologie locala (referinta este la nuvela La tigancI). Faptul esential, aici, ar fi crearea unui univers nou, cu legi proprii. Creatia, in acest caz, are o valoare ce depaseste sensul strict estetic al termenului. Patrunzand in acest univers, cititorului i se reveleaza" (un cuvant care ne va insoti, de aici inainte, in toate textele lui Eliade si, fatal, si in comentariile noastre!) ceva, primeste un mesaj ascuns in realitatea imediata. Ar fi vorba, insista Eliade, de un nou gen de realitate", de anumite lumi paralele in care se prelungesc anumite structuri si figuri mitologice. Rostul criticii literare, in acest caz, este sa interpreteze mesajul ascuns in istoria cotidiana si sa arate modul in care mitul se prelungeste in imaginarul literaturii. Si sa se preocupe mai putin, daca se poate deloc, de structurile mitologice si simbolurile livresti. Totusi, criticul literar, incoltit din toate partile de simboluri, nu le poate ignora. Si, apoi, toate aceste treceri, rupturi de nivel, universuri paralele si mesaje ascunse prin ce se exprima daca nu prin anumite fapte neobisnuite ce capata, inevitabil, o valoare simbolica? Greu, in acest caz sa facem abstractie de ele cand citim nuvelele lui Eliade.





Prozatorul ne pune in garda si in ceea ce priveste esoterismul. Nu-I intereseaza le cote esoterique", ocultismul nu este subiectul sau preferat si, in genere, lui Eliade ii lipseste gustul pentru obscuritati. Guenon nu este in nici un fel modelul sau. in Fragments d un journal (II) scrie fara echivoc: in tot ce am putut scrie - chiar si in cartile mele de istorie a religiilor si de filosofie a culturilor - imi lipseste gustul obscuritatii" (p. 56). Precizarea trebuie retinuta. Este importanta pentru gandirea unui prozator fantastic care opereaza, totusi, cu multe obscuritati si, vrea sau nu, deschide o usa spre o lume de semne ocultefaptul ca Eliade nu le cultiva este semnificativ. Arata vointa sa de a se detasa de o formula a fantasticului de care secolul al XlX-lea a abuzat si, totodata, de o directie a ezoterismului si traditionalismului spiritual european. Este locul de a preciza ca in Nuvele totul se invarte in jurul notiunii de timp si in legatura cu imaginea unor lumi care coexista, se intrepatrund si, fapt important, nu se lamuresc niciodata pana la capat. Definind povestirea eliadesca din aceasta perioada, as zice: ea este istoria unei enigme (mister, revelatie, anormalitate - cum vrem s-o numim!) care se impune, nu se explica. Se impune ca o realitate (subliniez acest termeN) unor spirite rationaliste si sceptice. Pentru a sugera aceasta duplicitate a lumii in care traim, Eliade se foloseste in mai toate povestirile de cateva scheme epice si de o tipologie originala. O schema este trecerea pe neobservate dintr-un timp in altul sau, cum i s-a spus de atatea ori, schema bazata pe ideea ruperii de nivel temporal. Un individ oarecare are un mic accident si, deodata, se trezeste in alt timp si alt loc. in Secretul doctorului Honigberger, Nopti la Seramporeera adusa explicatia exercitiului spiritual, a practicii magice. in La tiganci, Ghicitorul in pietre etc. aceasta justificare este eliminata. Cititorul, ca si personajul care trece prin evenimente neobisnuite pentru logica normala, nu primeste nici o justificare. Prozatorul pare a spune: aceste lucruri se intampla si, daca se intampla, inseamna ca exista. Des-curcati-va si nu ne descurcam usor. Acest sentiment este, in fond, precumpanitor, la lectura nuvelelor Indivizii care traiesc sau sunt martori la aceste intamplari se impart in doua categorii: (1) cei care stiu, dar nu spun si (2) cei care nu cred. Fostul marinar Beldiman (Ghicitor in pietrE), baiatul gasit" Brandus din Fata Capitanului, Dumitru si Dr. Martin (O fotografie veche de 14 anI), chiar Gavrilescu din La tiganci intra in prima categorie. Agripina, capitanul Lopata, grupul monden din Ghicitori in pietre, intelectualii snobi si existentialisti din O fotografie veche de 14 ani sau martorii perplecsi ai lui lancu Gore constituie familia celor care nu cred in astfel de parascovenii, mofturi, superstitii Ei reprezinta spiritul ingust rationalist si | sunt agenti ai istoriei profane. Eliade va sparge din cand in cand acest maniheism, dar, in esenta, nu se va indeparta niciodata prea mult de el pentru ca cele doua categorii exprima doua realitati, doua scenarii ce se confrunta in istoria de toate zilele.



Tema iesirii din timp si spatiu este prezenta, de pilda, in Douasprezece mii de capete de vite, unde este vorba de cetateanul lancu Gore din Pitesti, om de incredere si de viitor", care vrea sa recupereze niste bani de la un oarecare Paunescu, functionar ministerial. in timp ce Gore face cercetari pe strada Frumoasa, suna alarma si, intrand in adapost, cunoaste pe M-me

Popovici si pe servitoarea acesteia, Elisabeta. Reintors la carciuma, Gore afla cu surprindere ca alarma nu avusese loc si ca M-me Popovici, pe care el pretinde ca o vazuse cu cinci minute inainte, murise cu 40 de zile in urma in timpul unui bombardament. Niste muncitori confirma spusele carciumarului, dar Gore sustine mortis ca pe el simturile nu-l insala si punand un pariu, pierde: casa de pe strada Frumoasa nr. 14 fusese distrusa de mult, semnele vechi ale bombardamentului se vad peste tot. Culpabilizat si innebunit de revelatie, Gore se descarca printr-o imprecatie damboviteana: Mama voastra de nebuni". Dar cine este nebun cu adevarat aici, cine se insala si cine spune adevarul? Ruptura in planul realului ia infatisarea unei substituiri de planuri temporale. Gore traieste intr-un timp al memoriei si, in contact cu evenimentul cotidian (timpul acut al istorieI), enigmele lui nu se lamuresc si nici nu se destrama. Ele continua sa existe intr-o lunecare paralela de planuri si in neputinta eroului (si a noastra) de a le suprapune. M. Eliade se fereste sa introduca, aici si peste tot, sugestia unor elemente supranaturale. Totul este verosimil, dar neconcordant. Logica lui Gore e rectilinie, faptele povestite de el par adevarate, numai ca versiunea lui se desfasoara in alt timp decat acela al evenimentelor cotidiene. Conflictul intre aceste doua planuri nu se poate inchide in nici un fel, pentru ca, repet, spre deosebire de Secretul doctorului Honigberger si Nopti la Serampore, solutia miraculosului nu intervine nici o clipa in Douasprezece mii de capete de vite. Acolo interpretarea poate atarna in favoarea solutiei irationale, aici optiunea nu este posibila pentru ca personajul traieste rational, coerent, verosimil in doua sfere diferite de timp.



Importanta literara a povestirii ni se pare a iesi mai putin din caracterul ei ingenios fantastic, cat din pictura unei tipologii traditionale intr-o imprejurare enigmatica. Gore este un Mitica guraliv, infipt, revendicativ, napastuit de soarta sa treaca printr-o imprejurare grea. inca de la prima replica ne dam seama ca Gore sufera de vanitate si ca, mai mult decat paguba, il irita intentia lui Paunescu (amicul escroC) de a-l duce de nas. Eu sunt Gore - se prezinta el carciumarului -[] om de incredere si de viitor: asa-mi spun mie prietenii". Gore este, evident, grabit (si eroii lui Caragiale sunt totdeauna impacientati, modul lor de a nu face nimic este de a se agita, a reclama un stil al urgentei!): Plata, mestere, ca suntem grabiti! [] Avem, treburi. Suntem grabiti". in fine, orgoliul lui Gore izbucneste plenar, amenintator si ingamfat balcanic in clipa despartirii: Ai sa mai auzi dumneata de mine - asigura el pe carciumar. - Ai sa mai auzi de lancu Gore". Culmea e ca Gore se tine de cuvant, dar intr-o conjunctura si pe un plan pe care el nu le prevazuse. M. Eliade alege deliberat un individ comun. Atributele lui, ca si acelea ale eroului caragialesc, pot deveni usor vicii: dorinta patologica de comunicare (marturiseste oricui ce i se intampla), graba (mistica deplasariI) si orgoliul (ambatuL) de a nu se lasa escrocat. Din nou ideea - devenita axul intregii sale literaturi -ca sacrul, miticul se manifesta in aspectele banale ale existentei.

Ideea este reluata mai eseistic in povestirea O fotografie veche de 14 ani. Un om simplu, Dumitru, taran de la Dunare, ajuns intr-un mediu de limba engleza, pretinde ca dr. Martin, taumaturg si predicator la Biserica Mantuirii, i-a vindecat prin telepatie sotia, Thecla, bolnava de astm. Mai mult, Thecla a inceput sa semene, dupa interventia predicatorului, cu o fotografie veche de 14 ani. Naivul Dumitru revine dupa patru ani pentru a multumi doctorului Martin, dar doctorul, descoperit intre timp ca escroc, a fost inchis si, vindecat in inchisoare de spiritualism, practica acum o meserie onorabila, e chelner intr-un restaurant. Teza lui (si teza lui M. Eliade din scrierile stiintificE) e ca divinitatea s-a retras din lume si, pentru oameni, e ca si moarta: nu intervine in nici un fel in faptele vietii; nu face parte din lumea noastra si, daca Dumnezeu a murit sau s-a retras, cum poate omul sa se mantuiasca intr-o Biserica? Dumitru, taranul de la Dunare, nu crede insa in aceasta nenorocire. Este inspaimantat, rusinat chiar de ceea ce crede acum doctorul Martin, pentru nimic in lume nu accepta ideea ca Dumnezeu ar trage sa moara" El are o dovada a prezentei divinitatii in lume: vindecarea Theclei si reintinerirea ei. insa citind pe teologi in inchisoare, taumaturgul dr. Martin nu mai crede in aceste naivitati. El si-a construit alta religie si alta morala, bazate pe ideea lui deus otiosus:



- Perfect. Si acum, spune-mi, te rog, unde intervine Dumnezeu? Pentru ca, daca am inteles un lucru in puscarie, daca am inteles ceva din cele o suta de volume de teologie pe care le-am citit acolo, in puscarie, am inteles asta: ca Dumnezeu nu intervine in lume. As mai spune ceva dar nu indraznesc s-o spun: ca bine face ca nu intervine, pentru ca lunga lui absenta, politica lui de ne-interventie in istorie, mai poate insemna si altceva: ca pur si simplu Dumnezeu s-a retras definitiv, adica, intr-un cuvant: a murit

- Doamne fereste! Exclama Dumitru facandu-si speriat cruce. Sa nu vorbiti asa. Dr. Martin, sa nu vorbiti nici in gluma, ca e mare pacat!

- Atunci, despre ce altceva sa vorbesc? intreba Dugay. Asta e singura problema vitala, singura care mai are sens. Dupa ce-am stat in puscarie si m-am trezit, vreau sa spun: am descoperit ca am acces la misterele teologiei, numai problema asta mi se pare vrednica de a fi discutata." increderea neclintita a lui Dumitru in dr. Martin (DugaY) tulbura acest rationalism sceptic. Cazul este discutat pe larg de niste tineri specialisti in budismul zen, semantica si sociologie. Ei reconstituie accesul lui Dumitru spre Spiritul Universal, trecerea de la Natura la Cultura, fara ca acesta sa priceapa, bineinteles, ceva. Dumitru ar fi ajuns in avangarda culturala a lumii pe masura ce a invatat limba engleza (limba universala), fiind, totusi, incapabil sa exprime misterele pe care le traieste. incheierea este ca Dumitru, si nu dr. Martin, este adevaratul facator de minuni, creatorul, mai aproape prin naivitatea, idolatria lui de esenta lucrurilor decat invatatii sofisti din bar. Dumitru continua insa sa creada cu obstinatie ca dr. Martin este un profet si un facator de miracole, si aceasta inflexibila credinta reconverteste pe taumaturg. Fostul escroc, devenit intre timp un spirit sceptic comun, un hegelian de duzina, recapata increderea in revelatie. El apara, in final, punctul de vedere al prozatorului despre prezenta divinitatii (sacruluI) in lume. O face, e drept, intr-un mod prea brutal didactic:



- E vina noastra, care am stiut de Dumnezeul adevarat si nu l-am marturisit. Asa cum e Dumitru cu credinta lui naiva, idolatra si vana, e mai aproape de Dumnezeul adevarat decat noi toti. Si tot el are sa-l vada cel dintai, cand Dumnezeul adevarat isi va arata din nou fata, nu in Biserica, nici in Universitati, ci se va arata pe neasteptate, deodata, aici intre noi, poate pe strada, poate intr-un bar, dar noi nu-l vom recunoaste si nu vom marturisi pentru El

Dumitru se trezise si-l privea cu nesat, toata fata luminata de un zambet.

-Vorbeste Dr. Martin, sopti. Vorbeste inflacarat si sincer ca un profet"



Atmosfera de ocultism, contestatia tip hippy, sofistica subtire in marginea filozofiei budiste specifica unor medii intelectual occidentale din anii 50 sunt bine prinse aici. Fantasticul povestirii este insa amenintat din moment ce intervine perspectiva, incontrolabila a miraculosului biologic, tema reluata de Eliade, mai tarziu, in Les trois graces si Tinerete fara batranete. Iesirea din timp este si ea o tema adiacenta, evolutia faptelor in naratiune arata o deplasare de la obiect (pretinsa minune savarsita de dr. MartiN) asupra subiectului; elementarul Dumitru. Aceasta substituire de planuri este fina, impresia ultima este ca Dumitru provocase in credinta lui oarba starea de gratie pe care o atribuie nesigurului doctor Martin. O fotografie veche de 14 ani, mai slaba literar decat altele, are meritul de a formula clar tema scriitorului (retragerea divinitatii din lumE) si de a sugera, printr-o fictiune epica cat se poate de simpla, un caz de renastere spirituala intr-un individ de rand. Faptul ca Dumitru a fugit din Romania , postbelica poate avea si alta semnificatie decat cea, i evident, politica. El a fugit de un sistem politic represiv, i dar a adus cu sine in sceptica America, in desacralizata

I f civ^zatie occidentala, o credinta (si, deci un tip de ? cultura) in care Dumnezeu nu este lasat sa traga sa i moara". Omul de la Dunare nu admite, nici in gluma, * acest dezastru cosmic. Naivul Dumitru, metecul, este 1 purtatorul unui mare adevar si revelatia lui ar trebui sa 1 rusineze pe sofitul Lucio si pe amicii sai sceptici i

(Tehnica epica este, deopotriva, complicata in nuvela La tiganci, indiscutabil o capodopera a fantasticului romanesc. Sorin Alexandrescu, care a Studiat nuvela din punct de vedere structuralist (in introducere la volumul din 1969, E.P.L.), arata ca este vorba aici de un itinerar spiritual: Viata si Moarte, Profan 7 si Sacru, tradus grafic in chipul urmator: Real" -* Ireal" -* Real" -+ Ireal". Cele 8 episoade ar marca un numar Simetric de intrari si iesiri sau mai degraba treceri ale personajului de la o existenta la alta, nuvela fiind citita (spre o interpretare asemanatoare inclina si alti comentatorI) ca o alegorie a mortii sau a trecerii spre moarte. atatator cu voaluri subtiri. Gavrilescu vrea intai sa renunte (venisem pentru racoare, pentru natura"), apoi, pus sa ghiceasca fetele, da mereu solutii gresite. O ultima incercare de a se salva este povestea tragediei vietii lui (nevoia de comunicare, punerea in poveste, traducerea istoriei si incercarea de a salva o existenta amenintata printr-o fictiunE), insa profesorul este adus brutal la realitate: nu schimba iar vorba". Gavrilescu nu este lasat sa se piarda in trecut, sa se rataceasca in memorie. Fetele sunt grabite (caci trece timpul, trece timpul"), si profesorul este supus la mai multe probe. intr-un rand el se vede infasurat in giulgiu (viziunea mortiI), in alta clipa ii pare ca viseaza si, trezit, isi da seama ca e imbracat altfel decat intrase, cu salvari si tunica de matase galben-aurie. in aceasta confuzie totala in care miturile poarta masti foarte lumesti numai incercarea eroului de a-si povesti viata razbate mai limpede prin epica savant fragmentata. Gavrilescu vrea sa povesteasca viata lui si nu este lasat, ceva totdeauna il impiedica. Se intelege, cu toate acestea, ca tanar student in Germania, iubise pe minunata Hildegard dar o parasise luand-o pe Elsa cu care traieste de multi ani la Bucuresti. Venirea la tiganci echivaleaza cu o intoarcere in alt timp afectiv: in acea clipa se simti deodata fericit, parca ar fi fost din nou tanar si toata lumea ar fi fost a lui, si Hildegard ar fi fost de asemenea a lui".



Foarte acuta este teroarea de obiecte si, intr-o progresie amenintatoare, senzatia de impresurare a mortii. Gavrilescu a intrat intr-un labirint de lucruri vechi pe care il strabate intr-o stare nelamurita de vis si veghe. Dati-mi drumul!, striga. V-am spus sa-mi dati drumul! .. Din nou cineva, ceva, o fiinta sau un obiect cu neputinta de precizat il atinse pe fata, pe umeri, si atunci Incepu sa se apere invartind orbeste salvarii deasupra capului. ii era din ce in ce mai cald, simtea broboanele de sudoare prelingandu-i-se pe obraji, si gafaia intr-o zmucitura prea brusca, salvarii ii scapara din mana si disparura undeva, departe, in intuneric Gavrilescu ramase o clipa cu bratul ridicat, strangan-du-si spasmodic pumnul, ca si cum ar fi sperat sa descopere, de la o clipa la alta ca se inselase, ca salvarii erau inca in puterea lui Se simti deodata gol, si se facu mic, lasandu-se pe vine, proptindu-si mainile pe covor si plecandu-si fruntea, parca ar fi fost gata sa o ia la goana. incepu sa inainteze pipaind cu palmele covorul in jurul lui, tot sperand ca si-ar putea gasi salvarii Descoperea la rastimpuri obiecte pe care ii era greu sa le identifice; unele semanau la inceput cu o ladita, dar se dovedeau a fi, pipaite mai bine, dovleci uriasi inveliti in broboade, altele, care pareau la inceput perne sau suluri de divan, corect pipaite, mingi, umbrele vechi umplute cu tarate, cosuri de rufe pline cu jurnale - dar nu apucau sa hotarasca ce-ar fi putut fi, pentru ca descoperea necontenit alte obiecte in fata lui si incerca sa le pipaie Uneori ii ieseau in fata mobile mari, si Gavrilescu le ocolea prudent, caci nu le cunostea formele si-i era teama sa nu le rastoarne" Sugestia mai profunda, formulata clar in finalul nuvelei, este ca de la viata la moarte trecerea este imperceptibila si ca, in fapt, omul traieste concomitent sau succesiv in doua universuri. Din amandoua i se fac semne, in amandoua este supus la probe fara sa stie. Uneori visul, care este o mitologie camuflata, alteori placerea (experientele lui Gavrilescu in bordeL) constituie anticamera unei alte realitati. Iesind din ea, profesorul de pian aude tramvaiul huruind (un semnal al istorieI) si redescopera baba asezata la punctul de frontiera intre doua taramuri. Reintrat in realitatea cotidiana (se va vedea ca pentru Gavrilescu e vorba de o falsa realitate, el traieste deja intr-un timp revoluT), personajul revine la ticurile si volubilitatea dinainte. Subiectul predilect este tot caldura si colonelul Lawrence, insa audienta este acum mai slaba. Chestionat, un tanar intoarce distrat capul. Dand taxatorului o bancnota, Gavrilescu descopera cu stupoare ca bancnota fusese retrasa din circulatie. Ajuns pe strada Preoteselor, afla ca doamna Voitinovici plecase de mult. Acasa la el, profesorul gaseste oameni straini. De la carciumarul din cartier (sa observam frecventa carciumii in nuvelele lui Eliade; topos prin excelenta profan, spatiu aglomerat; aici se aduna martorii care se indoiesc de revelatii, in fine, carciuma este un avanpost - evident comic - al ratiunii marginite si tagaduitoarE), Gavrilescu ia cunostinta ca Elsa se intorsese, de 12 ani, in Germania dupa disparitia fara urma a sotului, aiuritul profesor de pian. Asadar, ratacirea in bordeiul tigancilor a durat nu cateva ore, ci 12 ani, fapt pe care Gavrilescu, evident, nu-l intelege.



Curios, sopti Gavrilescu, incepand sa-si faca vant cu palaria. Si eu daca ti-as spune dumitale, daca ti-as spune ca azi dimineata, sa-ti dau cuvantul meu de onoare ca nu exagerez, azi dimineata am stat cu ea de vorba ceva mai mult. La pranz am mancat impreuna. Pot sa-ti spun si ce am mancat

-S-o fi intors, vorbi carciumarul privindu-l nedumerit.

- Nu, nu s-a intors. N-a plecat deloc. E la mijloc o confuzie. Acum sunt cam obosit, dar maine dimineata am sa-i dau eu de rost" intors la tiganci, Gavrilescu gaseste lucrurile neschimbate. Baba e la postul ei si-i recomanda, ca si prima oara, sa nu se rataceasca. in bordei, profesorul afla pe Hildegard, tanara cum o lasase cu multe decenii in urma, si fata reactioneaza ca si cum totul s-ar fi intamplat ieri: De cand te-astept[]. Te-am cautat peste tot.



-Am fost la berarie, sopti Gavrilescu. Daca n-ar fi fost cu ea la berarie nu s-ar fi intamplat nimic"



Planurile s-au incurcat acum de tot, Gavrilescu amesteca timpul trecut cu cel prezent, iar bunul lui simt realist cauta o scuza in caldura si oboseala: A fost o zi teribila!" Fata ii trece prin fata ochilor o posibilitate (moarteA) pe care el tot n-o intelege: E adevarat? se mira fata. Tu inca nu intelegi? Nu intelegi ce ti s-a intamplat, acum, de curand, de foarte curand? E adevarat ca nu intelegi?". Echivocul creste atunci cand, luat de mana de Hildegard, Gavrilescu se urca in trasura pe care motaie birjarul ce-l adusese la tiganci. Cele doua planuri temporale fuzioneaza total. Hildegard si birjarul fac parte din doua lumi diferite si pentru Gavrilescu nu mai este cu putinta sa le mai separe. Timpul fantastic si timpul istoric se confunda si calatoria spre o imaginara padure spre care il indreapta Hildegard poate fi o calatorie spre moarte. Ea incepe cu o trecere de la starea de veghe la starea de vis: Hildegard, incepe el tarziu. Daca nu te-as fi auzit vorbind cu birjarul, as crede ca visez []-Toti visam, spuse. [Hildegard]. Asa incepe. Ca intr-un vis. incepe ce? Trecerea spre moarte, iesirea din lumea istoriei, intoarcerea in alt timp? Observatia facuta de Hildegard (Toti visam") poate sa ne dea o sugestie, stiind din eseurile lui Eliade despre hierofanii si ontofanii ca visul este o prelungire a arhetipurilor si a miturilor. Asa incepe", poate, intoarcerea spre plenitudinea dintai, asa debuteaza accesul spre cel de-al doilea plan al realitatii in care traieste omul comun.

Reamintesc avertismentul dat de Mircea Eliade in Jurnal: problema pentru critica nu este sa descifreze simbolismul povestirii, ci mesajul ascuns de realitatea povestirii (mai precis acel nou gen de realitate pe care o dezvaluie aventura lui Gavrilescu"). Ca intr-un mit polynesian, lumea reala este si nu este in acelasi timp si semnificatii nebanuite dau un sens mai adanc vietii de toate zilele. Cu alte cuvinte: istoria narata in La tiganci nu simbolizeaza nimic si nu transfigureaza realitatea istorica. Esentiala e doar manifestarea acestui omniprezent, statornic dincolo in lumea fenomenala a lui dincoace, un prezent nesigur, alunecos.



Sugestia acestor doua realitati in existenta obisnuita este ca si in Sarpele si, in genere, in toata proza fantastica a lui M. Eliade, esentiala, insa in limbajul sarac al criticii literare toate aceste planuri din spatele faptelor epice se cheama, trebuie sa repetam, simboluri A citi simbolurile intr-un text cu suprafete realiste netede e a dezvalui mesajul ascuns in straturile adanci ale creatiei. in La tiganci ele sunt mascate de vorbe banale. La urma, cand cheia povestirii a fost gasita vedem ca detaliile acopera in chip ingenios simplu realitatea mitica a povestirii Faptul, de pilda, ca Gavrilescu, coborand dintr-un tramvai pentru a se intoarce pe strada Preoteselor, intarzie sa ia tramvaiul in sens contrar incepe sa dea de banuit Vorba pe care el o arunca. Prea tarziu" pare profetica Amanuntul, apoi, ca eroul este un artist (cineva, altfel zis, care vrea sa creeze a alta realitate, o realitate iluzoriE) nu este fara semnificatie: Gavrilescu vede realitatea zilnica prin oglinda iluziei sale (artA) Ca pianist el traieste frecvent pe alt portativ al existentei. Arta e, de altfel, orgoliul si forma Iu; de aparare. Cand o fata din cele trei remarca faptul ca celui ratacit in bordei ii este frica, Gavrilescu inalta solemn bratul si pronunta replica de mai jos, de cea mai pura culoare miticeasca: Domnisoarelor! striga el jignit. Vad ca nu stiti cu cine aveti de-a face. Eu nu sunt un oarecine. Eu sunt Gavrilescu artist. Si inainte de a fi ajuns, pentru pacatele mele, un biet profesor de pian, eu am trait un vis de poet. Domnisoarelor, exclama patetic [.. ] la 20 de ani eu am cunoscut, m-am indragostit si am iubit pe Hildegard."



Vine la rand, in seria acestor simboluri mici prin care traieste simbolul mare al nuvelei, insistenta celor trei fete de a fi identificate. Gavrilescu este pus in repetate randuri sa ghiceasca si el esueaza mereu. Ce poate sa semnifice asta? Scena trimite la operatiile magice, dar si la basmele noastre, unde eroii sunt pusi mereu in situatia sa aleaga din trei drumuri pe cel adevarat sau sa intuiasca din mai multe izvoare pe cel datator de puteri. Personajul lui Mircea Eliade rateaza (cum ratase si iubirea cu Hildegard si, apoi, in cariera sociala!) si intrebarea ce se ridica este ce s-ar fi intamplat daca el ghicea, cu adevarat, pe cele trei fete. Daca ai fi ghicit-o, ar fi fost foarte frumos, sopti grecoaica. Ti-am fi cantat si ti-am fi dantuit si te-am fi plimbat prin toate odaile. Ar fi fost foarte frumos". Raspunsul este numai in parte satisfacator. Singurul lucru ce se intelege este ca, dincolo de satisfactiile lumesti, Gavrilescu arfi putut patrunde in toate odaile bordeiului. Aceasta vrea sa spuna ca el arfi ajuns sa cunoasca micul labirint in care viata si moartea, placerea si esecul, in fine, cele doua lumi paralele traiesc laolalta.

Semnele se inmultesc, inutil a le urmari pe toate, ele sunt strecurate discret intr-un text care nu respira un sentiment de teroare, de frica existentiala. Eroul lui Eliade este suspect de calm, nici una din incercarile nefiresti prin care trece nu-l tulbura atat de tare incat sa devina anxios. Dupa scurta scena in care obiectele il impresoara amenintator, Gavrilescu revine la starea normala. Ei pune totul pe seama unei confuzii, provocate de caldura, ca si invatatorul Farama in Pe strada Mantuieasa. Caldura e, de altfel, factorul climateric decisiv in povestire. La prozatorii fantastici de tip gotic (la Hoffmann si chiar la PoE) fantasticul e o floare a noptii, enigmaticul are nevoie de complicitatea intunericului si a cetii. in nuvelistica lui Eliade totul se petrece la lumina zilei. Abia daca umbra, racoarea scot eroul de sub tirania luminii. Moartea e o topire lina intr-un vis nedesprins inca de starea de veghe. Prins in jocul celor trei fete (trei iluziI), Gavrilescu refuza sa ia lucrurile in serios, sentimentul lui sincere ca la mijloc nu este decat o farsa din care trebuie sa iasa. in termeni existentialisti, am putea spune ca Gavrilescu nu vrea sa ia act de conditia lui, refuza sa-si asume destinul tragic. Chestiunea are o anumita semnificatie in proza lui Mircea Eliade. El alege in chip deliberat indivizi simpli pentru a revela in ei o realitate spirituala profunda. Dumitru, Gore lancu, Gavrilescu sunt caii rapciugosi in care se ascunde sufletul nobil al sacrului.



Alte povestiri (Ghicitor in pietre, Fata capitanuluI) pun accent pe factorul divinatie si pe realitatea morala pe care el o provoaca. Emanuel face cunostinta, la mare, cu Vasile Beldiman, fost marinar si paznic de far, priceput in a citi destinul indivizilor in pietre. Ghicitorul prevede ca un vilegiaturist va primi o telegrama, lucru ce se intampla, si prezice lui Emanuel ca vede doua fete intalnite la patinaj, dintre care una, cazand, e ridicata de tanar. Fapt ce iarasi, s-a intamplat, dar in vis, in imaginatia lui Emanuel. Ce urmeaza e complicat: faptele sunt povestite inainte de a se intampla, dialogurile pun si pe eroi si pe noi pe ganduri Personajele se cauta si nu se gasesc, se salveaza de la inec fara a fi intrat in apa. Intriga da impresia unui scenariu care se desfasoara deodata pe mai multe planuri in timp si in spatiu Nuvela aminteste intr-o oarecare masura de Crima lordului Arthur Savile de Oscar Wilde, dar acolo accentul cade pe factorul psihologic si pe rezolvarea spectaculoasa a obsesiei, aici pe coincidentele ambigue



Fata capitanului pune fata in fata o fata bovarica (AgnpinA), indragostita de un poet care a murit de mult, si pe Brandus, copil gasit care are harul de a ghici secretul fetei: Agnpina ramasese repetenta. intrebat de unde stie Brandus nu spune, singura lui dezvaluire e o poveste cu un motan nazdravan care scoate cu gheara rufele dintr-un cazan in clocot Intervin si aici rasuciri de planuri povestea cu motanul se intamplase cand copilul avea 5 ani, dar el o prezinta ca si cand s-ar fi intamplat in prezent Agnpina, prada unei fantezii livresti, face lui Brandus recomandari (sa fie sarcastic si demonic, sa insulte, sa provoace la dueL), Brandus nu vrea sa invete nimic, el are un secret pe care il protejeaza: eu stiu ce stiu, n-am nevoie de altceva", si se pierde in munti. Mai inainte se lasase batut de fiul capitanului. Valentin, voind sa-si verifice puterea vointei. Povestirea, admirabila, e in linia fantasticului folcloric, dezvoltat mai intai in Domnisoara Chnstina (1936), dar racordat la ideea lui Eliade despre sensul revelatiei. Esential pentru intelegerea povestirii este dialogul dintre Agripina si Brandus care repeta (sau, invers, il anticipeaza) pe acela dintre Dumitru si dr. Martin. Agripina este un personaj mai complex decat pare. Ea nu crede, dar vrea sa stie. Este, am spus deja, o bovarica, o inchipuita, s-a indragostit de un himeric poet byronian de provincie si predica demonismul. Se crede o inspirata, ascunde o taina, dar, in fapt, nu stie, nu este mesagerul veritabil. Este doar o femeie curioasa si ambitioasa, vrea sa scrie o poveste fantastica, dar nu are sensul revelatiei, nu stie, nu poate afla secretul lui Brandus. Acesta, cu mai putina stiinta de carte, este deja ursit, el are acces la o alta realitate la care biata fata romantioasa si vorbareata nu ajunge: Pacat!, adaoga ea aproape cu tristete. Ai trecut pe langa o revelatie si ai inchis ochii, n-ai vrut s-o primesti.

- Eu ti-am vorbit limpede si de inteles, facu Brandus, dar nu m-ai ascultat. Ti-am spus ca astea se intamplau cand aveam cinci ani. Se intamplau cand eram mic, cand eram copil. Acum se intampla altele si mai frumoase, dar nu ti le pot spune. Toate cate mi se intampla mie si numai mie, sunt secretele mele. Nu le pot spune."

Sarind peste etape, sa analizam, pe scurt, alte doua povestiri - eseuri care aduc o tema relativ noua: aceea a spectacolului. Adio e un proiect de teatru in stil voit absurd (anti-teatrU), cu o tema frecventa si in alte scrieri. Un actor apare pe scena si zice de trei ori adio, apoi autorul este impins din spate de director pentru a explica unui public pestrit si enervat ce ar fi vrut sa spuna daca ar fi scris piesa (absurd si parodie de absurD). De retinui ca autorul este profesor de istorie a religiilor (notam ca M. Eliade a scris cu adevarat o piesa: BrancusI) si in ideea lui piesa ar trebui sa sugereze moartea lui Dumnezeu. O fata este legata cu mainile la spate si in fata ei sta un batran manios care priveste adanc si cu semnificatie. Batranul manios si cu privirile pironite reprezinta lumea veche (politeismul vedic, ideologia si praxiologia sacrificiuluI), fata incatusata e spiritul (atman") care, in fapt, nu poate fi legat, robit. indata ce fata se trezeste, legaturile cad singure: spiritul nu poate fi inlantuit etc. Publicul participa la descifrarea simbolurilor preconizate de scenariul dramatic. Tema lui poate fi misterul descoperirii Spiritului. in final, scriitorul anunta ca nu mai vrea sa scrie piesa care, intre timp, s-a jucat. Tema spectacolului este, astfel, anuntata. Naratiunile mitice ulterioare ii vor da un sens mai amplu. Adio are o valoare strict experimentala.



Podul, povestire si mai fragmentara decat cea dinainte, se bizuie in sensul teoriei pe care o stim pe ambivalenta evenimentului, pe posibilitatea coexistentei a doua fapte, universuri contrarii (coincidentia oppositorum") in aceeasi fiinta. in Jurnal, Eliade noteaza undeva ca un eveniment banal poate revela semnificatii transcendentale si ca alt eveniment, aparent extraordinar, fantastic, poate fi acceptat, trait de indivizi drept ceva normal. Podul se straduieste sa dovedeasca astfel de legaturi secrete in tot felul de intamplari care se modifica de cate ori sunt reluate. E vorba si aici de atman si re-nastere in lumea spiritului. Un locotenent de rosiori se culca cu 12 femei, apoi cu 11, iar din cele 11 una singura este Magna Mater, Marea Zeita, dar care? Cand locotenentul se intoarce de la regiment, prietenii lui destupa prima sticla de vin, iar asupra celei de a doua pastreaza un secret si respecta un ritual, iarasi, de ce? Pentru ca a doua oara inseamna nascut sub semnul lui Atman" etc. Povestirea nareaza intr-un stil complicat astfel de hierofanii, alternand notatia eseistica (despre gandirea occidentala, de pilda, care n-ar mai fi facut nici un progres de la presocratici pana azI) cu colaje de fapte epice, rasturnate, fragmentate ca in Guernica lui Picasso. Titlul naratiunii vine de la faptul ca discutia are loc intr-un tren si ea se incheie in clipa in care trenul se apropie de Pod (podul Cernavoda), detaliu ce se poate, fireste simboliza: Podul care leaga doua maluri ale existentei, doua universuri, doua planuri, podul care ne duce dincolo etc, etc. Numarul hierofaniilor este nelimitat. Epica este minima si inesentiala.



Nuvela Un om mare, datata 1945, se apropie prin subiect de formula acelui fantastic anatomic cultivat in secolul nostru de literatura S.F. Patrunzand in laboratoare si spitale, ea depisteaza cazuri de abatere de la normele biologice pentru a infatisa comportamente aberante. insa la Mircea Eliade nu-i decat un prilej de studiu mitic. Inginerul Cucoanes incepe deodata sa creasca intr-un ritm ingrijorator. Consultati, medicii dau din umeri, nici o ipoteza nu pare a sta in picioare. Curand, pe inginer nu-l mai incap hainele, pantofii, camera in care sta devine neincapatoare si, ajutat de un prieten, se refugiaza in Bucegi. El a devenit deja un urias, urechile lui prind sunete pe care omul obisnuit nu le percepe, ochii vad departe si adanc. Cucoanes sufera deci de macrantropie" datorita unei glande disparute la mamifere in pleistocen, activizata in cazul lui fara sa se stie de ce. Aceasta este explicatia stiintifica. Nuvela isi poate trage izvorul si din literatura mitologica, despre un mit al uriasilor vorbind in mai multe randuri si orientalistul Mircea Eliade. Despre copii care cresc intr-o zi cat altii intr-un an aflam si in basmele noastre. Ce sunt, apoi, Ochila, Stramba-lemne, Sfarma-piatra etc. daca nu fiinte mitice care se misca nestingherit printre oameni comuni si fac ispravi rasunatoare?! Accentul cade in nuvela lui M. Eliade nu pe studiul macrantropiei in lumea moderna, ci pe sugestia ca un exemplar comun, devenind un urias, ia contact cu o realitate mitica ascunsa simturilor obisnuite. in munti unde se refugiaza Cucoanes pare un Neptun inaltat peste talazurile de verdeata. El sta de vorba cu zeii: Barba ii crescuse prodigios in aceste ultime zile, schimbandu-i cu desavarsire figura, transformandu-i-o in teofanie. Capul - cu totul normal pentru proportiile trupului - devenea totusi peste putinta de privit indata ce incepea sa rada sau sa vorbeasca, pentru ca atunci isi arata dintii, si intunericul gurii, si limba de balaur. De altfel, la cel dintai sunet pe care il scotea, te cutremurai tragandu-te inapoi, caci aveai impresia ca a provocat acel sunet intr-un chip nefiresc, miscandu-si umerii, sau trosnindu-si degetele, sau huruind in cosul pieptului. Ma simt cu totul incapabil sa evoc acele sunete. Nu pot spune ca semanau cu vreunul din nenumaratele suspine, gemete, pocnituri si suieraturi pe care le auzim in natura - si cu toate acestea ele evocau ceva, ceva dintr-un domeniu incert de vis, de febre si spaime animale, si numai aceasta involuntara evocare te coplesea cu teroarea ei, fascinandu-te, suspendand pentru atatea cutremuratoare clipe sentimentul prezentului."

Uriasul nu e trist. Parasit de toti, el canta; intrebat de prietenul sau ce simte, ce aude, el raspunde invariabil: E bine, e bine". Adusa la fata locului, logodnica (LenorA) se inspaimanta, lesina, dar Cucoanes ridica bratele catre cer si chiuie de bucurie. Sunetele lui indoiesc copacii si anunta uragane. Uriasul pare a fi descoperit ceva, o taina, si intrebat (prin mijlocirea unei table de scriS) ce este acolo?", el raspunde enigmatic: Totuleste". Rupe, apoi, dintr-un copac trei ramuri verzi si le imparte logodnicei, prietenului si soferului, voind sa comunice ceva pe care cei de fata nu-l inteleg: Le-am luat cu mare teama, parca am fi ghicit, ca prin vis, ca ni se dezvaluie o cutremuratoare taina. Si am ramas toti trei cu ramura verde in maini, privindu-l. Cucoanes a inceput atunci din nou sa rada, peste masura de inveselit de buna noastra cuviinta."

Cucoanes dispare si peste catva timp urmele lui sunt semnalate in diversele parti ale tarii, dupa care nu se mai aude nimic de el. Natura pe care, se pare, o descoperise in ipostaza de macrantrop, il inghite cu totul. Alte comentarii, in marginea cazului, prozatorul nu face.

Eliade va relua in Les trois graces si Tinerete fara batranete, cum a precizat deja, astfel de subiecte apropiate de stilul Lovecraft, mai putin sentimental de teroare de care prozatorul roman fuge, in genere. El elimina si solutia S.F., impingand lucrurile spre teza majora, aceea despre relatiile omului modern cu experientele primordiale. Cat de convingator, cat de verosimil? Atat cat poate sa fie arta din aceste naratiuni ce sucesc gandurile noastre prostesc realiste si ne obliga sa acceptam, ca ipoteza de existenta, o alta realitate, posibila. Ca Agripina, vrem sa stim, vrem sa aflam taina, insa prozatorul, ca Brandus, copilul gasit si harazit, ascunde secretul sau. Se retrage, cand tocmai ar trebui sa dezvaluie taina. inca o data: nuvela fantastica eliadesca din aceasta faza este, nu desconspirarea unei enigme, ca in romanul politist, ci organizarea unei enigme in care traim fara sa ne dam seama. De aceea intram la inceputul lecturii intr-un scenariu epic normal si iesim la urma, buimaciti de semne si mituri nedezlegate. Si acesta este doar inceputul

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.


loading...




Copyright © 2009 - 2017 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.





loading...