Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere


Mircea ELIADE



Mircea ELIADE - poza (imagine) portret Mircea ELIADE



La Tiganci






Mircea Eliade - personalitate multilaterala a literaturii si culturii romane
PRESTIGIUL MAGIC AL „ORIGINILOR”
Fantasticul la Mircea Eliade
MIRCEA ELIADE - Date biografice - Opere reprezentative
Mircea Eliade - personalitate complexa a culturii si literaturii romanesti
MIRCEA ELIADE - PERSONALITATE COMPLEXA A CULTURII ROMANE SI UNIVERSALE
MIRCEA ELIADE DESPRE LITERATURA - INTRE ROMANUL REALIST SI ROMANUL MITIC
POETICA FANTASTICULUI
PORNIND DE LA UN ROMAN NETERMINAT - NOAPTEA DE SANZIENE
OPERA LUI MIRCEA ELIADE IN EDITIE CRITICA‚
Mircea Eliade ca scriitor de science-fiction




 

La Tiganci


Nuvela La tiganci


LA TIGA‚NCI de Mircea Eliade - si fragmente


LA TIGA‚NCI - analiza literara


La tiganci - dialectica sacru - profan - Nuvela fantastica


Dialectica fantasticului in La Tiganci


La tiganci Real - Ireal - Realul - Irealul


Coerenta universului si spartura in real in La Tiganci


Revelatia lumilor paralele. La tiganci


Magia unui topos simbolic numit La tiganci


Un mit modern: La tiganci


LA TIGA‚NCI - Subiectul nuvelei - Motivul drumului parcurs


LA TIGA‚NCI - comentariu literar - Nuvela fantastica - Subiectul nuvelei. Mituri. Semnificatii


Nuvela La tiganci - Scrisa la Paris in 1959


Marci ale insolitarii fantastice in La tiganci



Opera si activitatea literara Mircea ELIADE

Scrierile si activitatea publicistica a lui Mircea ELIADE





Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text


Proza

Sarpele

- citeste textul



Nuvele

La Tiganci

- citeste textul
Nuvela La tiganci
LA TIGA‚NCI de Mircea Eliade - si fragmente
LA TIGA‚NCI - analiza literara
La tiganci - dialectica sacru - profan - Nuvela fantastica
Dialectica fantasticului in La Tiganci
La tiganci Real - Ireal - Realul - Irealul
Coerenta universului si spartura in real in La Tiganci
Revelatia lumilor paralele. La tiganci
Magia unui topos simbolic numit La tiganci
Un mit modern: La tiganci
LA TIGA‚NCI - Subiectul nuvelei - Motivul drumului parcurs
LA TIGA‚NCI - comentariu literar - Nuvela fantastica - Subiectul nuvelei. Mituri. Semnificatii
Nuvela La tiganci - Scrisa la Paris in 1959
Marci ale insolitarii fantastice in La tiganci

DOUASPREZECE MII DE CAPETE DE VITE


DOUASPREZECE MII DE CAPETE DE VITE - comentariu literar - Nuvela fantastica - Subiectul nuvelei. Mituri. Semnificatii.

Secretul doctorului Honigberger

- citeste textul



Romane

Maitreyi

- citeste textul
Maitreyi - un roman de dragoste
MAITREYI - analiza literara
Maitreyi - roman de Mircea Eliade
Caracterizare Allan - personaj principal in romanul Maitreyi
MAITREYI - comentariu literar - Romanul erotic
ALLAN (caracterizare)
APRECIERI CRITICE

NUNTA IN CER


NUNTA IN CER - comentariu literar - Romanul erotic

Noaptea de Sanziene


MITUL SOLSTITIULUI DE VARA
METAMORFOZELE TIMPULUI SI CONDITIA PERSONAJELOR
MOTIVUL DUBLULUI
ROMANUL EROTIC - UN ROMAN TOTAL
ROMANUL IN VIZIUNEA CRITICII LITERARE

SACRUL SI PROFANUL

- citeste textul

Domnisoara Christina

- citeste textul



Povestiri

Nopti la Serampore

- citeste textul


La Tiganci de Mircea ELIADE (Nuvela)

 



In tramvai, caldura era incinsa, nabusitoare. Traversand grabit coridorul isi spuse: "Esti un om cu noroc,

Gavrilescule!" Zarise un loc liber, linga o fereastra deschisa, la celalalt capat al vagonului. Dupa ce se aseza, isi scoase batista si-si sterse indelung fruntea si obrajii. Apoi infasura batista pe sub guler, in jurul gatului, isi incepu sa-si faca vant cu palaria de paie. Batranul din fata lui il privise tot timpul concentrat parca s-ar fi trudit sa-si aduca aminte unde il mai vazuse. Pe genunchi tinea cu mare grija o cutie de tabla.

— E teribil de cald! spuse el deodata. Nu s-au mai pomenit asa calduri din 1905!

Gavrilescu clatina din cap continuand sa-si faca vant cu palaria:

— E cald intr-adevar, spuse. Dar cand este omul cult, le suporta mai usor pe toate. Colonelul Lawrence, bunaoara. Stiti ceva de Colonelul Lawrence?

— Nu.

— Pacat. Nici eu nu prea stiu mare lucru. Daca s-ar fi urcat in tramvaiul asta, l-as fi intrebat. Imi place sa intru in vorba cu oameni culti. Tinerii acestia, domnul meu, erau desigur, studenti. Studenti eminenti. Asteptam cu ei in statie si i-am ascultat. Vorbeau despre un anume Colonel Lawrence si de aventurile lui in Arabia. Si ce memorie! Recitau pe dinafara pagini intregi din cartea Colonelului. Era o fraza care mi-a placut, o fraza foarte frumoasa, despre arsita care l-a intampinat pe el, pe Colonel, undeva in Arabia, si care l-a lovit in crestet, l-a lovit ca o sabie. Pacat ca nu pot sa mi-o aduc aminte, cuvant cu cuvant. Arsita aceea teribila a Arabiei l-ai lovit cu o sabie. L-a lovit in crestet ca o sabie, amutindu-l.

Taxatorul il ascultase zambind, apoi ii intinse biletul. Gavrilescu isi puse palaria pe cap si incepu sa se caute in buzunare.

— Imi cer iertare, sopti el dupa cateva clipe, neizbutind sa gaseasca portmoneul. Niciodata nu stiu unde il pun.

— Nu face nimic, spuse taxatorul cu o neasteptata voie buna. Avem timp. Ca n-am ajuns inca la tiganci.

Si intorcandu-se spre batran, ii facu semn cu ochiul. Batranul rosi si stranse, nervos, cu amandoua mainile, cutia de tabla. Gavrilescu intinse o bancnota si taxatorul incepu sa numere maruntisul zambind.

— E o rusine! sopti batranul cateva clipe in urma. E nepermis!

— Toata lumea vorbeste, spuse Gavrilescu, reancepand sa-si faca vant cu palaria. E drept, pare o casa frumoasa, si ce gradina! Ce gradina! repeta el clatinand din cap, cu admiratie. Uitati-va ca incepe sa se zareasca, adauga el aplecandu-se putin ca sa vada mai bine.

Cativa barbati apropiara ca din intamplare fruntile de ferestre.

— E o rusine, repeta batranul privind sever inaintea lui.

Ar trebui interzis.

— Sunt nuci batrani, continua Gavrilescu, de aceea e atata umbra si racoare. Am auzit ca nucul incepe sa dea umbra abia dupa treizeci-patruzeci de ani. O fi adevarat?

Dar batranul se prefacu ca nu aude. Gavrilescu se intoarse catre unul din vecini care privise ingandurat pe fereastra.

— Sunt nuci batrani de cel putin cincizeci de ani, incepu el. De aceea e atata umbra. Pe o arsita ca asta, e o placere. Ferice pe ei.

— Da ele, spuse vecinul fara sa-si ridice ochii. Sunt tiganci.

— Asa am auzit si eu, continua Gavrilescu. Umblu cu tramvaiul asta de trei ori pe saptamana. Si va dau cuvantul meu de onoare, nu s-a intamplat o singura data sa nu aud vorbindu-se de ele, de tiganci. Le cunoaste cineva? Ma intreb: de unde au venit?

— Au venit de mult, spuse vecinul.

— Sunt aici de douazeci si unu de ani, il intrerupse cineva. Cand am venit eu intai si intai in Bucuresti, tigancile astea erau tot aici. Dar gradina era mult mai mare. Nu se cladise inca liceul.

— Eu, cum va spuneam, reincepu Gavrilescu, trec regulat cu tramvaiul asta de trei ori pe saptamana. Pentru pacatele mele, sunt profesor de pian. Zic pentru pacatele mele, adauga incercand sa zambeasca, pentru ca n-am fost facut pentru asta. Eu am o fire de artist.

— Atunci va cunosc, spuse deodata batranul intorcand capul. Sunteti d-l Gavrilescu, profesor de pian. Am o nepotica si i-ati dat lectii acum cinci-sase ani. Ma tot intrebam de unde mi-e cunoscuta figura dumneavoastra.

— Da, eu sunt, relua Gavrilescu. Dau lectii de pian, umblu mult cu tramvaiul. Primavara cand nu e prea cald si adie vantul, e o placere. Stai la o fereastra ca asta si din fuga tramvaiului vezi tot gradini inflorite. Cum va spuneam, pe linia asta umblu de trei ori pe saptamana. Si aud mereu vorbindu-se de tiganci. De multe ori miam pus intrebarea: Gavrilescule, mi-am spus, sa presupunem ca sunt tiganci, ma rog, de unde au ele atatia bani?

O casa ca asta, un adevarat palat, cu gradini, cu nuci batrani, asta reprezinta milioane.

— E o rusine! exclama din nou batranul intorcand capul cu dezgust.

— Si mi-am mai pus si o alta intrebare, continua Gavrilescu. Judecand dupa cat castig eu, o suta de lei lectia, ar trebui zece mii de lectii sa faca un milion. Dar vedeti ca lucrurile nu sunt atat de simple. Sa presupunem ca as avea 20 de ore pe saptamana tot mi-ar trebui 500 de saptamani, adica aproape zece ani, si mi-ar trebui 20 de eleve cu 20 de piane. Dar problema vacantelor de vara, cand imi raman doar doua-trei eleve? Dar vacantele de craciun si de pasti? Toate orele astea pierdute sunt pierdute si pentru milion. Asa ca n-ar fi vorba de 500 de saptamani cu 20 de ore, isi 20 de eleve cu 20 de piane pe saptamana, ci mult mai mult, mult mai mult!

— E adevarat, spuse unul din vecini. In zilele noastre nu se mai invata la pian.

— Ah! exclama deodata Gavrilescu, lovindu-se cu palaria pe frunte. Simteam ca-mi lipseste ceva si nu-mi dadeam seama ce. Servieta! Am uitat servieta cu partituri. M-am luat de vorba cu madame Voitinovici, matusa

Otiliei, si-am uitat servieta. Ce ghinion! adauga scotandu-si batista de sub guler si bagand-o in buzunar. Pe arsita asta, ia-o, Gavrilescule, inapoi cu tramvaiul pana in strada Preoteselor.

Privi deznadajduit in jurul lui, parca ar fi asteptat sa-l opreasca cineva. Apoi se ridica brusc:

— Imi pare bine de cunostinta, spuse, scotandu-si palaria si inclinandu-se usor de mijloc.

Apoi iesi repede pe platforma, chiar in clipa cand se oprea tramvaiul. Coborand, Gavrilescu regasi arsita si mirosul de asfalt topit. Traversa cu greutate strada ca sa astepte tramvaiul spre directia opusa. Gavrilescule, sopti, atentie! ca parca ai incepe sa imbatranesti. Te ramolesti, iti pierzi memoria. Repet: atentie! ca n-ai dreptul. La 49 de ani barbatul este in floarea varstei. Dar se simtea obosit, istovit si se lasa sa cada pe banca, in plin soare. Isi scoase batista si incepu sa se stearga pe fata. Asta imi aduce aminte de ceva, isi spuse ca sa-si dea curaj. Un mic efort, Gavrilescule, un mic efort de memorie. Undeva, pe o baraca, fara un ban in buzunar. Nu era asa de cald, dar era tot vara. Privi in jurul lui strada pustie, casele cu obloanele trase, cu storurile lasate, parca ar fi fost parasite. Pleaca lumea la bai, isi spuse, maine, poimaine, pleca isi Otilia. Si atunci isi aminti: era la

Charlottenburg; se afla, tot ca acum, pe o banca, in soare, dar atunci era nemancat, fara un ban in buzunar.

Cand esti tanar si esti artist, le suporti pe toate mai usor, isi spuse. Se ridica si facu cativa pasi in strada, sa vada daca se zareste tramvaiul. Umblind, parca arsita isi pierdea din vapaie. Se intoarse si, lipindu-se de zidul unei case, isi scoase palaria si incepu sa-si faca vant.

La vreo suta de metri in susul strazii era parca o oaza de umbra. Da intr-o gradina se revarsau, inalte, deasupra trotuarului, ramuri stufoase, compacte, de tei. Gavrilescu le privea fascinat, sovaind. Intoarse inca o data capul in directia tramvaiului, apoi porni hotarat cu pasi mari, tinandu-se pe langa ziduri. Cand ajunse, umbra i se paru mai putin deasa. Dar se simtea totusi racoarea gradinii si Gavrilescu incepu sa respire adanc, dandu-si putin capul pe spate. Ce trebuie sa fi fost acum o luna de zile, cu teii in floare, isi spuse visator. Se apropie de poarta cu grilaj si cerceta gradina. Pietrisul fusese udat de curand, si se vedeau rondurile cu flori, iar in fund un bazin inconjurat cu pitici. Auzi in acea clipa tramvaiul trecand cu un uruit uscat pe langa el, si intoarse capul.

Prea tarziu! exclama, zambind. Zuspat! adauga si, inaltand bratul, ii facu semn cu palaria multa vreme, ca in

Gara de Nord, cand, pe timpuri, Elsa pleca sa petreaca o luna la familia ei, intr-un sat de langa Munchen.

Apoi, cuminte, fara graba, incepu sa inainteze. Ajuns la statia urmatoare, isi scoase haina si se pregati sa astepte, cand il lovi deodata mirosul amarui al frunzelor de nuc strivite intre degete. Intoarse capul si privi in jurul lui. Era singur. Cat putea vedea cu ochii trotuarul era pustiu. Nu indraznea sa priveasca cerul, dar simtea deasupra capului aceeasi lumina alba, incandescenta, orbitoare, si simtea vapaia fierbinte a strazii lovindu-l peste gura, peste obraji. Porni atunci la drum, resemnat, cu haina sub brat, cu palaria trasa apasat pe frunte.

Cand zari de departe umbra deasa a nucilor, simti cum incepe sa i se bata inima, si grabi usor pasul. Aproape ajunsese cand auzi tramvaiul gamand metalic in urma lui. Se opri, si-l saluta lung cu palaria. Prea tarziu! exclama. Prea tarziu!

La umbra nucilor il intampina o neasteptata, nefireasca racoare, si Gavrilescu ramase o clipa derutat, zambind.

Parca s-ar fi aflat dintr-o data intr-o padure, la munte. Incepu sa priveasca uluit, aproape cu respect, arborii inalti, zidul de piatra acoperit cu iedera, si pe nesimtite il cuprinse o infinita tristete. Atatia ani trecuse cu tramvaiul prin fata acestei gradini, fara sa aiba o singura data curiozitatea sa se coboare si s-o priveasca indeaproape. Inainta incet, cu capul usor aplecat pe spate, privind crestetele inalte ale arborilor. Si deodata se trezi in fata portii, si acolo, parca ascunsa de mult, pandindul, ii iesi in fata o fata tanara, frumoasa si foarte oachesa, cu salba de cercei mari de aur.

Apucandu-l de brat, il intreba in soapta:

— Poftiti la tiganci?

Ii zambi cu toata gura, si cu ochii, si, vazandu-l ca sovaie, il trase usor de brat in curte. Gavrilescu o urma fascinat, dar dupa cativa pasi se opri, parca ar fi vrut sa spuna ceva.

— Nu vreti la tiganci? il intreba din nou fata, coborand si mai mult glasul.

Il privi scurt, adanc, in ochi, apoi ii lua mana si-l conduse repede catre o casuta verde, pe care anevoie ar fi banuit-o acolo, ascunsa intre tufe mari de liliac si boz. Deschise usa si-l impinse usor inainte. Gavrilescu patrunse intr-o penumbra curioasa, parca ferestrele ar fi avut geamuri albastre si verzi. Auzi, departat, apropindu-se tramvaiul, si uruitul metalic i se paru atat de insuportabil incat isi duse mana la frunte. Cand zgomotul se pierdu, descoperi langa el, asezata la o masa cu picioarele scurte, cu o ceasca cu cafea inainte, o batrana care-l privea curios, asteptand sa se trezeasca.

— Ce-ti doreste inima pe ziua de azi? il intreba ea. O tiganca, o grecoaica, o nemtoaica.

— Nu, o intrerupse Gavrilescu ridicand bratul. Nu nemtoaica.

— Atunci, o tiganca, o grecoaica, o evreica, relua batrana. Trei sute de lei, adauga.

Gavrilescu zambi cu gravitate.

— Trei lectii de pian! exclama el incepand sa se caute in buzunare. Fara sa mai socotim tramvaiul dus si intors.

Batrana sorbi cafeaua si ramase pe ganduri.

— Esti muzicant? il intreba ea deodata. Atunci are sa-ti placa.

— Sunt artist, spuse Gavrilescu scotand rand pe rand mai multe batiste umede dintr-un buzunar al pantalonilor si trecandu-le metodic, una cate una, in celalalt buzunar. Pentru pacatele mele am ajuns profesor de pian, dar idealul meu a fost, de totdeauna, arta pura. Traiesc pentru suflet. Va cer iertare, adauga stanjenit, asezandu-si palaria pe masuta si incepand sa depuna in ea obiectele pe care le scotea din buzunare. Niciodata nu gasesc portmoneul cand trebuie.

— Nu e graba, spuse batrana. Avem timp. Nu e nici trei.

— Va cer iertare daca va contrazic, o intrerupse Gavrilescu, dar cred ca va inselati. Trebuie sa fie aproape patru.

La trei am terminat eu lectia cu Otilia.

— Atunci sa stii ca iar a stat ceasul, sopti batrana cazand din nou pe ganduri.

— Ah! in sfarsit, exclama Gavrilescu aratandu-i triumfator portmoneul. Era acolo unde trebuia sa fie. Numara bancnotele si i le intinse.

— Sa-l duci la bordei, spuse batrana ridicand privirile.

Gavrilescu se simti apucat de mana si, intorcand speriat capul, regasi langa el fata care-l ispitise in poarta. O urma intimidat, purtand sub brat palaria incarcata de obiecte.

— Sa le tii bine minte, ii spuse fata. Sa nu le incurci: o tiganca, o grecoaica, o evreica.

Se opri si, privindu-l o clipa, adanc, in ochi, izbucni intr-un ras scurt, tacut. Gavrilescu tocmai incepuse sa-si transporte diferitele obiecte din palarie in buzunare.

— Ah! facu el. Eu sunt artist. Daca ar fi fost dupa mine, eu as fi ramas aici, in boschetele atstea, si arata cu palaria spre copaci, imi place natura. Si pe o arsita ca asta, sa poti respira aer curat, in racoarea asta, ca la munte.

Dar unde mergem? intreba, vazand ca fata se apropie de un gard de lemn si deschide portita.

— La bordei. Asa a spus baba.

Il apuca din nou de brat si-l trase dupa ea. Intrara intr-o gradina neingrijita, cu trandafiri si crini pierduti printre balarii si tufe de maces. Caldura incepea sa se simta din nou si Gavrilescu sovai, dezamagit.

— Imi faceam iluzii, spuse. Venisem pentru racoare, pentru natura.

— Asteapta pana oi intra in bordei, il intrerupse fata aratandu-i cu bratul o casuta veche, parand pe jumatate paraginita, care se deslusea in fundul gradinii.

Gavrilescu isi puse palaria pe cap si o urma posomorit. Dar cand ajunse in tinda, simti ca inima incepe sa-i bata din ce in ce mai puternic, si se opri.

— Sunt emotionat, spuse, nu imi dau seama de ce.

— Sa nu bei prea multa cafea, sopti fata deschizand usa si impingandu-l inauntru.

Era o incapere ale carei margini nu le putea vedea, caci perdelele erau trase si in semiintuneric paravanele se confundau cu peretii. Incepu sa inainteze, calcand pe covoare din ce in ce mai groase si mai moi, ca si cum ar fi calcat pe saltele, si cu fiecare pas bataia inimii se accelera, pana ce ii fu frica sa mai inainteze, si se opri. In acea clipa se isimti deodata fericit, parca ar fi fost din nou tanar, si toata lumea ar fi fost a lui, si Hildegard ar fi fost de asemenea a lui.

— Hildegard! exclama el adresandui-se fetei. Nu m-am mai gandit la ea de douazeci de ani. A fost marea mea dragoste. A fost femeia vietii mele!

Dar, intoreand capul, isi dadu seama ca fata plecase. Sifmti atunci in nari un parfum sfios si exotic, si o data auzi batand din palme si odaia incepu sa se lumineze intr-un chip misterios, ca si cum perdelele ar fi fost trase incet, foarte incet, una dupa alta, laisand sa patrunda treptat lumina dupa-amiezei de vara. Gavrilescu avu timp sa observe ca nici o perdea nu se miscase, inainte de a da cu ochii de trei fete tinere care se aflau la cativa metri in fata lui, batand usor din palme si razand.

— Asa ne-ai ales, spuse una din ele. O tiganca, o grecoaica, o evreica.

— Dar sa vedem daca ai sa ne ghicesti, spuse a doua.

— Sa vedem daca ai sa stii care-i tiganca, adauga a treia.

Gavrilescu lasase sa-i cada palaria de paie, si le privea fix, impietrit, ca si cum nu le-ar fi vazut, ca si cum ar fi privit altceva, dincolo de ele, dincolo de paravane.

— Mi-e sete! sopti el deodata, si-si duse mana la gat.

— Ti-a trimis baba cafea, spuse una din fete.

Disparu dupa un paravan si se intoarse cu o tava rotunda de lemn, pe care se afla o ceasca cu cafea si un ibric.

Gavrilescu apuca ceasca si o dadu peste cap, apoi i-o intinse zamibind.

— Mi-e teribil de sete, sopti.

— Asta o sa fie fierbinte, ca e din ibric, spuse fata umplandu-i ceasca. S-o bei incet.

Gavrilescu incerca sa soarba, dar cafeaua era atat de fierbinte incat isi fripse buzele, si atunci aseza descurajat ceasca pe tava.

— Mi-e sete! repeta el. Daca as putea sa beau putina apa.

Celelalte doua fete disparura dupa paravan si se intoarsera repede cu doua tavi pline.

— Ti-a trimis baba dulceata, spuse una din ele.

— Dulceata de trandafiri isi serbet, adauga cealalta.

Dar Gavrilescu zari cana plina cu apa, si desi vazuse alaturi paharul gros de sticla verde, brumata, apuca, cu amandoua mainile, cana si o duse la gura. Bau indelung, galgaind, dandu-si capul pe spate. Apoi ofta, aseza cana pe tava si scoase din buzunar una din batiste.

— Domnisoarelor! exclama el ineepand sa se stearga pe frunte, tare mi-a fost sete. Auzisem de unul, Colonelul

Lawrence.

Fetele se privira intre ele cu inteles, apoi izbucnira toate in ras, de asta data din toata inima si din ce in ce mai tare. La inceput Gavrilescu le privi mirat, apoi fata i se lumina de un mare zambet, si in cele din urma incepu si el sa rada. Se sterse indelung cu batista.

— Daca imi dati voie sa pun si eu o intrebare, vorbi el tarziu: as fi curios sa stiu ce v-a apucat.

— Radeam ca ne-ai spus Domnisoare, vorbi una din ele. Si aici suntem la tiganci.

— Nu e adevarat! o intrerupse alta. Nu te lua dupa ea ca vrea sa te pacaleasca. Radeam ca te-ai incurcat si-ai baut din cana in loc sa bei din pahar. Daca ai fi baut din pahar.

— N-o asculta! o intrerupse a treia. Vrea sa te pacaleasca. Sa-ti spun eu care e adevarul: radem ca ti-a fost frica.

— I-a fost frica! I-a fost frica! repeta a treia.

Gavrilescu facu un pas inainte si inalta solemn bratul.

— Domnisoarelor! striga el jignit. Vad ca nu stiti cu tine aveti de-a face. Eu nu sunt un oarecine. Eu sunt

Gavrilescu, artist. Si inainte de a fi ajuns, pentru pacatele mele, un biet profesor de pian, eu am trait un vis de poet. Domnisoarelor, exclama patetic, dupa o pauza, la 20 de ani eu am cunoscut, m-am indragostit si am iubit pe Hildegard!

Una din fete ii apropie un fotoliu si Gavrilescu se aseza suspinand adanc.

— Ah! incepu el dupa o lunga tacere. De ce mi-ati adus aminte de tragedia vietii mele? Pentru ca, ati inteles,

Hildegard n-a devenit niciodata sotia mea. S-a intamplat ceva, s-a intamplat ceva teribil.

Fata ii intinse ceasca cu cafea si Gavrilescu incepu sa soarba ganditor.

— S-a intamplat ceva teribil, relua el tarziu. Dar ce? Ce s-a putut intampla? E curios ca nu-mi aduc aminte. E adevarat, nu m-am mai gandit la Hildegard de foarte multi ani. Ma invatasem cu ideea. Imi spuneam:

Gavrilescu, ce-a fost, a fost! Asa sunt artistii, fara noroc. Si deodata, adineaori, intrand aici, la voi, mi-am adus aminte ca am cunoscut si eu o pasiune nobila, mi-am adus aminte ca am iubit-o pe Hildegard!

Fetele se privira intre ele si incepura sa bata din palme.

— Tot eu am avut dreptate, spuse a treia fata. I-a fost frica.

— Da, incuviintara celelalte. Ai avut dreptate: i-a fost frica.

Gavrilescu ridica ochii si le privi lung, melancolic.

— Nu inteleg ce vreti sa spuneti.

— Ti-e frica, rosti provocator una din fete, facand un pas spre el. Ti-a fost frica de cum ai intrat.

— De aceea ti-a fost atat de sete, vorbi a doua.

— Si de atunci schimbi mereu vorba, adauga cealalta. Tu ne-ai ales, dar ti-e frica sa ne ghicesti.

—- Tot nu inteleg, incerca Gavrilescu sa se apere.

— Trebuia sa ne ghicesti de la inceput, continua a treia fata. Sa ghicesti care-i tiganca, care-i grecoaica, care-i evreica.

— Incearca acum, daca zici ca nu ti-e frica, relua cea dintai. Ghiceste. Care-i tiganca?

— Care-i tiganca? Care-i tiganca? auzi Gavrilescu, ca un ecou, vocile celorlalte.

Zambi si le masura din nou cu privirile.

— Asta-mi place, incepu el, simtindu-se deodata bine dispus. Va sa zica, daca ati aflat ca sunt artist, voi credeti ca traiesc in nori, ca habar n-am cum arata o tiganca.

— Nu schimba iar vorba, il intrerupse una din fete.

Ghiceste-ne!

— Va sa zica, relua Gavrilescu cu incapatanare, voi credeti ca n-am nici atata imaginatie incat sa ghicesc cum arata o tiganca, mai ales cand e tanara, frumoasa si goala.

Caci, fireste, le ghicise de cum daduse cu ochii de ele. Cea care facuse un pas spre el, pe de-a intregul goala, foarte neagra, cu parul si ochii negri, era fara indoiala tiganca. A doua, si ea goala, dar acoperita cu un voal verde-pal, avea un trup nefiresc de alb si stralucitor ca sideful, iar in picioare purta papuci aurii. Asta nu putea fi decat grecoaica. A treia, fara indoiala, era evreica: avea o fusta lunga de catifea visinie, care-i strangea trupul pana la mijloc, lasandu-i pieptul si umerii goi, iar parul bogat, rosu aprins, era adunat si impletit savant in crestetul capului.

— Ghiceste-ne! Care-i tiganca? Care-i tiganca? strigara toate trei.

Gavrilescu se ridica din fotoliu si, intinzand bratul spre fata goala si tuciurie din fata lui, rosti solemn:

— Pentru ca sunt artist, primesc sa fiu pus la incercare, chiar la aceasta incercare copilareasca, si raspund: Tu esti tiganca!

In clipa urmatoare, se simti prins de maini, si fetele incepura sa-l invarteasca in cerc, strigand si suierand, si parca vocile veneau de foarte departe.

— N-ai ghicit! N-ai ghicit! auzi el ca prin vis.

Incerca sa se opreasca, sa se smulga din mainile acelea care-l invarteau in iures, ca intr-o hora de iele, dar ii fu peste putinta sa se desprinda. Simtea in nari dogoarea trupurilor tinere si parfumul acela exotic, departat, si auzea in el, dar si in afara lui, pe covor, picioarele fetelor dantuind. Simtea de asemenea ca hora il poarta usor, printre fotolii si paravane, catre fundul incaperii, dar dupa catva timp renunta sa se mai impotriveasca si nu-si mai dadu seama de nimic.

Trezindu-se, dadu cu ochii de fata oachesa si goala ingenuncheata pe covor, in fata divanului, si se ridica in capul oaselor.

— Am dormit mult? o intreba.

— Nici n-ai apucat sa dormi, il linisti fata. Doar ce-ai atipit.

— Dar ce Dumnezeu mi-ati facut? intreba el ducandu-si mana la frunte. Ma simt cam ametit.

Privi cu mirare in jurul lui. Parca nu mai era aceeasi incapere, si totusi recunostea, asezate asimetric printre fotolii, divane sau oglinzi, paravanele care-l impresionasera de cum intrase. Nu-si putea da socoteala cum erau alcatuite. Unele foarte inalte, aproape atingand tavanul, s-ar fi confundat cu peretii daca, pe alocuri, nu s-ar fi intins, prin unghiuri ascutite, pana la mijlocul odaii. Altele, misterios luminate, pareau a fi ferestre, pe jumatate acoperite cu perdele, deschizandu-se spre coridoare interioare. Alte paravane, multicolor si curios pictate, sau acoperite cu saluri si broderii care cadeau in falduri pe covoare, confundandu-se cu ele, alcatuiau, s-ar fi spus, prin felul cum erau asezate, alocuri de diferite forme si marimi. Dar i-a fost de ajuns sa-si opreasca doar cateva clipe privirile asupra unui asemenea alcov, ca sa inteleaga ca era o iluzie, ca, de fapt, ceea ce vedea el erau doua sau trei paravane separate care-si impreunau imaginile intr-o mare oglinda cu ape verzi-aurii. In clipa cand isi dadu seama de iluzie, Gavrilescu simti ca odaia incepe sa se invarteasca in jurul lui, si-si duse din nou mana la frunte.

— Ce Dumnezeu mi-ati facut? repeta el.

— Nu m-ai ghicit, sopti fata cu un zambet intristat. Si totusi ti-am facut semn cu ochiul ca nu eu sunt tiganca.

Eu sunt grecoaica.

— Grecia! exclama Gavrilescu, ridicandu-se brusc in picioare. Grecia eterna!

Parca oboseala iar fi pierit ca prin farmec. Isi auzea bataile inimii accelerandu-i-se, o nemai intalnita beatitudine i se risipi ca un fior cald in tot trupul.

— Cand eram in dragoste cu Hildegard, continua exaltat, nu visam decat asta, sa facem impreuna o calatorie in

Grecia.

— Ai fost un prost, il intrerupse fata. Nu trebuia sa visezi, trebuia s-o iubesti.

— Aveam 20 de ani si ea nu implinise inca 18. Era frumoasa. Eram amandoi frumosi, adauga.

In acea clipa isi dadu seama ca era imbracat intr-un costum ciudat: avea pantaloni largi asemenea salvarilor si o tunica scurta de matase galben-aurie. Se privi mirat in oglinda, parca i-ar fi fost greu sa se recunoasca.

— Visasem sa mergem in Grecia, relua el tarziu cu un glas mai potolit. Nu, era mai mult decat un vis, era ceva care incepuse sa fie real, caci hotarasem sa plecam in Grecia foarte curand dupa nunta. Si atunci s-a intamplat ceva. Dar ce Dumnezeu s intamplat? se intreba dupa o pauza ducandu-si mainile la tample. Era tot asa, o zi calda ca asta, o zi teribila de vara. Am vazut o banca si m-am indreptat spre ea, si atunci am simtit arsita lovindu-ma in crestet, lovindu-ma ca o sabie in crestetul capului. Nu, asta e povestea Colonelului Lawrence, asta am aflat-o azi de la studenti, asteptand tramvaiul. Ah! daca as avea un pian, exclama el deznadajduit.

Fata se inalta sprintena de pe covor si, apucandu-l de mana, ii sopti:

— Haide cu mine!

Il trase repede dupa ea printre paravane si oglinzi, si dupa catva timp grabi intr-atat pasul incat Gavrilescu simti curand ca alearga, si vru sa se opreasca o clipa, sa-si traga rasuflarea, dar fata nu-l lasa.

— E tarziu, sopti ea din fuga, si iarasi i se paru ca vocea e ca un suierat care il ajunge de foarte departe.

Dar de data asta nu ameti, desi trebui sa ocoleasca, in fuga, nenumarate divane si perne moi si cufere, si lade acoperite cu covoare, si oglinzi mari si marunte, taiate uneori in forme ciudate, care apareau din senin in fata lor, parca atunci ar fi fost asezate pe covor. Pe neasteptate, iesind dintr-un fel de coridor alcatuit din doua randuri de paravane, patrunsera intr-o incapere larga si insorita. Acolo, rezemate de pian, il asteptau celelalte doua fete.

— Ce-ati intarziat atat? ii intreba cea cu parul rosu. S-a racit cafeaua.

Gavrilescu isi trase rasuflarea si, facand un pas spre ea, ridica amandoua bratele in sus, ca si cum ar fi vrut sa se apere:

— Ah, nu, spuse, eu nu mai beau. Am baut destula cafea. Eu, domnisoarelor, desi fire de artist, duc o viata regulata. Nu-mi place sa-mi pierd timpul prin cafenele.

Dar, ca si cum nu lar fi auzit, fata se intoarse spre grecoaica:

— De ce-ati intarziat atat? intreba ea din nou.

— Si-a adus aminte de Hildegard.

— Nu trebuia sa-l lasi, vorbi a treia fata.

— Pardon, dati-mi voie, interveni Gavrilescu apropiindu-se de pian. Aceasta e o chestiune strict personala. Nu ma poate nimeni impiedica. A fost tragedia vietii mele.

— Acum iar o sa flirteze, spuse fata cu parul rosu. S-a incurcat din nou.

— Dati-mi voie, izbucni Gavrilescu. Nu m-am incurcat de loc. A fost tragedia vietii mele. Mi-am adus aminte de ea cum am intrat aici. Ascultati! exclama apropiindu-se de pian. O sa va cant ceva si o sa intelegeti.

— Nu trebuia sa-l lasi, auzi el pe cele doua fete soptind. Acum n-o sa ne mai ghiceasca niciodata.

Gavrilescu ramase cateva clipe concentrat, apoi isi pleca umerii deasupra clapelor si-si pregati mainile ca si cum ar fi fost gata sa atace cu brio.

— Mi-am adus aminte! exclama el deodata. Stiu ce s-a intamplat!

Se ridica nervos de pe scaun si incepu sa se plimbe, cu privirile plecate in covor.

— Acum stiu, repeta el de mai multe ori, in soapta. Era tot asa ca acum, intr-o vara. Hildegard plecase cu familia ei la Konigsberg. Era teribil de cald. Locuiam in Charlottenburg, si iesisem sa ma plimb pe sub arbori.

Erau arbori inalti, batrani, cu umbra deasa. Si era pustiu. Era prea cald. Nu indraznea nimeni sa iasa din casa.

Si acolo, sub arbori, am zarit o fata tanara, care plangea in hohote, plangea cu obrazul ascuns in maini. Si m-a mirat mult, caci isi scosese pantofii si-si rezema picioarele pe o mica valiza, asezata inaintea ei, pe pietris.

Gavrilescule, mi-am spus, iata o fiinta nefericita. De unde sa banuiesc eu.

Se opri din mers si se intoarse brusc catre fete:

— Domnisoarelor! exclama patetic, eram tanar, eram frumos si aveam un suflet de artist. O fata abandonata imi rupea inima. Am stat cu ea de vorba, am incercat s-o consolez. Asa a inceput tragedia vietii mele.

— Si acum ce-i de facut? intreba fata cu parul rosu, adresandu-se celorlalte.

— Sa mai asteptam, sa vedem ce ne spune baba, vorbi grecoaica.

— Daca mai asteptam, n-are sa ne ghiceasca niciodata, spuse a treia fata.

— Da, tragedia vietii mele, continua Gavrilescu. O chema Elsa. Dar m-am resemnat. Mi-am spus:

Gavrilescule, asa a fost sa fie. Ceasul rau! Asa sunt artistii, fara noroc.

— Vedeti? vorbi din nou fata cu parul rosu. Acum iar se incurca, si n-o sa mai stie cum sa iasa.

— Ah, destinul! exclama Gavrilescu, ridicand amandoua bratele in aer si intorcandu-se spre grecoaica.

Fata il privea zambind, cu bratele impreunate la spate.

— Grecia eterna! exclama el. N-am mai apucat sa te vad.

— Lasa asta! Lasa asta! strigara celelalte doua fete apropiindu-se de el. Adu-ti aminte cum ne-ai ales!

— O tiganca, o grecoaica, o evreica, spuse grecoaica privindu-l cu inteles adanc in ochi. Asa ai vrut, asa ne-ai ales.

— Ghiceste-ne! striga fata cu parul rosu, si ai sa vezi cit are sa fie de frumos.

— Care-i tiganca? Care-i tiganca? intrebara toate trei deodata, inconjurandu-l.

Gavrilescu se retrase repede si se rezema de pian.

— Va sa zica, incepu el dupa o pauza, asa-i povestea aici pe la voi. Artist sau muritor de rand, voi o tineti una si buna: sa va ghicesc tiganca. Si de ce ma rog? Cine a dat ordin?

— Asta-i jocul nostru, aici, la tiganci, spuse grecoaica, incearca sa ghicesti. N-are sa-ti para rau.

— Dar mie nu mi-e capul la joc, continua Gavrilescu cu fervoare. Eu mi-am adus aminte de tragedia vietii mele. Caci, vedeti, acum inteleg foarte bine: daca in seara aceea, la Charlottenburg, n-as fi intrat cu Elsa intr-o berarie. Sau, chiar daca as fi intrat, dar daca as fi avut bani cu mine, si as fi putut plati eu consumatia, viata mea ar fi fost alta. Dar s-a intamplat ca n-aveam bani, si a platit Elsa. Si a doua zi am umblat peste tot, sa caut cateva marci sa-mi platesc datoria. Dar n-am gasit. Toti prietenii, toate cunostintele erau plecate in vacanta. Era vara, era teribil de cald.

— Iar ii e frica, sopti fata cu parul rosu plecadu-si privirile

In covor.

— Ascultati, ca nu v-am spus tot, striga patetic Gavrilescu. Trei zile n-am gasit bani, si ma duceam in fiecare seara s-o vad pe Elsa, la gazda ei: sa ma scuz ca nu gasisem bani. Si pe urma mergeam amandoi la berarie. Daca macar m-as fi tinut tare si n-as fi primit sa merg cu ea la berarie! Dar, ce vreti? Mi-era foame. Eram tanar, eram frumos, Hildegar era plecata la bai si mi-era foame. Va spun drept, erau zile cand ma culcam nemancat. Viata de artist.

— Si acum ce-i de facut? il intrebara fetele. Caci trece timpul, trece timpul.

— Acum? exclama Gavrilescu ridicand din nou bratele. Acum e bine si cald, si-mi place la voi, ca sunteti tinere si frumoase, si stati aici, in fata mea, gata sa ma serviti cu dulceata si cafea. Dar nu mai rni-e sete. Acum ma simt bine, ma simt perfect. Si-mi spun: Gavrilescule, fetele astea asteapta ceva de la tine. Fa-le placerea. Daca vor sa le ghicesti, ghiceste-le. Dar, atentie! Atentie, Gavrilescule, ca daca iar gresesti, te prind in hora lor si nu te mai destepti pana la ziua.

Ocoli zambind pianul in asa fel incat sa-l aiba pavaza intre el si fete.

— Va sa zica, voi vreti sa va spun care-i tiganca. Ei bine, am sa va spun. Fetele se aliniara emotionate, fara sa scoata un cuvant, privindu-l in ochi.

— Am sa va spun, relua el dupa o pauza.

Apoi intinse brusc, nielodnamatic bratul catre fata acoperita cu voalul verde-pal si astepta. Fetele impietrira, ca si cum nu le-ar fi venit sa creada.

— Ce are? intreba tarziu cea cu parul rosu. De ce nu poate sa ghiceasca?

— I s-a intamplat ceva, spuse grecoaica. Si-a adus aminte de ceva, si s-a pierdut, s-a ratacit in trecut.

Fata pe care el o socotise tiganca inainta cativa pasi, lua tava cu cafele si, trecand prin fata pianului, sopti, zambind intristata:

— Eu sunt evreica.

Apoi disparu tacuta dupa paravan.

— Ah! exclama Gavrilescu lovindu-se cu palma pe frunte. Ar fi trebuit sa inteleg. Avea ceva in ochi care venea de foarte departe. Si avea un voal prin care se intrezarea tot, dar exista totusi un voal. Era ca in Vechiul

Testament.

Brusc, fata cu parul rosu izbucni in ras.

— Nu ne-a ghicit boierul! striga. N-a ghicit care-i tiganca isi trecu mana prin par si, scuturandu-si de cateva ori, pletele

Ii cazura irosii, aprinse pe umeri. Incepu sa dantuiasca invartindu-se incet, in cerc, batand din palme si cantand.

— Spune, grecoaico, cum ar fi fost? striga ea scuturandu-si pletele.

— Daca ai fi ghicit-o, ar fi fost foarte frumos, sopti grecoaica. Ti-am fi cantat si ti-am fi dantuit si te-am fi plimbat prin toate odaile. Ar fi fost foarte frumos.

— Ar fi fost foarte frumos, repeta Gavrilescu cu un zambet trist.

— Spune-i, grecoaico! striga tiganca oprindu-se in fata lor, dar continuand sa bata ritmic din palme si lovind tot mai puternic cu piciorul gol pe covor.

Grecoaica se furisa aproape de el si incepu sa-i spuna. Vorbea repede, in soapta, clatinand uneori din cap sau trecandu-si degetele peste gura, dar Gavrilescu nu izbutea s-o inteleaga. O asculta zambind, cu privirile pierdute, soptind la rastimpuri:

— Ar fi fost frumos!

Auzea tot mai puternic piciorul tigancii lovind in covor cu un sunet surd, sub-pamantean, pana ce ritmul acela necunoscut si salbatic i se paru peste putinta de suportat, si atunci, cu un efort, se repezi la pian si incepu sa cante.

— Acum spune-i si tu, tiganco! striga grecoaica.

O auzi cum se apropie, ca si cum ar fi dantuit pe o toba uriasa de bronz, si cateva clipe in urma ii simti in spate respiratia fierbinte. Gavrilescu se apleca mai mult asupra pianului si-si repezi mainile cu toata puterea, aproape cu furie, parca ar fi vrut sa rascoleasca clapele, sa le smulga si sa-si faca loc cu unghiile in pantecul pianului, si apoi mai departe, mai in adanc.

Nu se mai gandea la nimic, furat de melodiile noi, necunoscute pe care le asculta parca pentru intaia oara, desi ii veneau una dupa alta in minte, ca si cum si le-ar fi amintit dupa foarte multa vreme. Tarziu se opri, si atunci isi dadu seama ca ramasese singur si ca in odaie se facuse aproape intuneric.

— Unde sunteti? striga el ridicandu-se speriat de pe scaun.

Sovai cateva clipe, apoi se indrepta spre paravanul dupa care disparuse evreica.

— Unde v-ati ascuns? striga din nou.

Incet, calcand in varful picioarelor, ca si cum ar fi vrut sa le surprinda, se furisa dupa paravan. Aici s-ar fi spus ca incepe o alta odaie care parea ca se prelungeste intr-un coridor intortocheat. Era o odaie curios alcatuita, cu tavanul scund si neregulat, cu peretii usor ondulati disparand si reaparand din intuneric. Gavrilescu facu cativa pasi la intamplare, apoi se opri sa asculte. I se paru ca, chiar in acea clipa, auzise fosnete si pasi repezi trecand foarte aproape de el, pe covor.

— Unde sunteti? striga.

Isi asculta ecoul, incercand sa patrunda cu privirile prin intuneric. I se paru ca le zareste pe toate trei pitite intrun unghi al coridorului si porni intr-acolo, cu bratele intinse inaintea lui, bajbaind. Dar dupa catva timp isi dadu seama ca apucase intr-o directie gresita, caci descoperi coridorul cotind departe, la cativa metri pe mana stanga, si se opri din nou.

— Degeaba v-ascundeti, ca tot am sa va gasesc! striga el. Mai bine aratati-va de bunavoie!

Apoi asculta incordat, cu ochii tinta asupra coridorului. Nu se mai auzea nimic. Dar parca aici incepea sa se simta caldura, si hotari sa se intoarca sa le astepte cantand la pian. Isi aducea foarte bine aminte directia din care venise, si stia ca nu facuse mai mult de douazeci-treizeci de pasi. Intinse bratele si inainta incet, cu prudenta.

Dar dupa cativa pasi dadu cu mainile de un paravan si se trase indarat speriat. Stia bine ca, putine clipe in urma, paravanul nu fusese acolo.

— Ce v-a apucat? striga. Dati-mi drumul!

I se paru ca aude iarasi rasete inabusite si fosnete, si atunci prinse curaj.

— Poate credeti ca mi-e frica, incepu el dupa o scurta pauza, silindu-se sa para cat mai bine dispus. Dati-mi voie, dati-mi voie! adauga grabit, ca si cum s-ar fi asteptat sa fie intrerupt. Daca am acceptat sa ma joc cu voi de-a v-ati ascunselea, am facut-o pentru ca mi-a fost mila de voi. Asta e adevarul: mi-a fost mila de voi. V-am vazut de la inceput, copile nevinovate, inchise aici, intr-un bordei, la tiganci, si mi-am spus: Gavrilescule, fetele astea vor sa-ti faca o farsa. Prefa-te ca te lasi pacalit. Lasa-le sa creada ca nu stii sa ghicesti care-i tiganca. Asa e jocul. Asa e jocul! striga el cat putu mai tare. Si-acum, ca ne-am jucat destul, iesiti la lumina.

Asculta, zambind, cu mana dreapta rezemandu-se de paravan. In acea clipa auzi pasi fugarindu-se in intuneric, foarte aproape de el. Se intoarse brusc si intinse bratele inaintea lui.

— Sa vedem care esti, spuse. Sa vedem pe cine am pus mana. Oare am pus mana pe tiganca?

Dar dupa ce-si roti asa, multa vreme, bratele in nestire, se opri sa asculte, si de data aceasta nu mai ajungea la el, de nicaieri, nici cel mai mic zgomot.

— Nu-i nimic, spuse ca si cum ar fi stiut ca fetele se gasesc la cativa pasi de el, ascunse in intuneric. Mai asteptam. Vad ca nu stiti inca cu cine aveti de-a face. Mai tarziu o sa va para rau. As fi putut sa va invat sa cantati la pian. V-ati fi imbogatit cultura muzicala. V-as fi explicat Liedurile lui Schumann. Ce frumusete! exclama el cu fervoare. Ce muzica divina!

Simti din nou caldura, parca mai puternic ca niciodata, si incepu sa se stearga pe obraz cu maneca tunicii. Apoi, descurajat, porni spre stanga, pipaind necontenit paravanul. Se oprea la rastimpuri si asculta, apoi pornea iar, grabind pasul.

— Cine m-a pus sa-mi pun mintea cu niste copile? izbucni deodata, cuprins brusc de furie. Pardon! Am spus copile din gentilete. Voi sunteti altceva. Stiti voi bine ce sunteti. Sunteti tiganci. Fara nici o cultura. Analfabete.

Care din voi stie unde se afla Arabia? Care din voi a auzit de Colonelul Lawirence?

Paravanul parea ca nu se mai sfarseste, si cu cat inainta, cu atat caldura devenea mai insuportabila. Isi scoase tunica si dupa ce-si sterse furios fata si grumazul, o puse pe umarul gol, ca un prosop, si bajbai din nou, cu bratul, sa regaseasca paravanul. Dar de data aceasta intalni un perete neted si racoros, si se lipi de el, intinzand amandoua bratele. Ramase multa vreme lipit de perete, respirand adanc. Apoi incepu sa se miste incet, fara sa se deslipeasca de perete, tarandu-se de-a lungul lui. Catva timp in urma descoperi ca-si pierduse tunica si, pentru ca transpira mereu, se opri, isi scoase salvarii si incepu sa se stearga pe fata si pe tot corpul. In acea clipa i se paru ca-l atinge ceva pe umar, cu un tipat scurt, sari speriat in laturi.

— Dati-mi drumul! striga. V-am spus sa-mi dati drumul! Din nou podul unei case acoperite cu tabla, intr-o dupa-amiaza de cineva, ceva, o fiinta sau un obiect cu neputinta de precizat, il atinse pe fata, pe umeri, si atunci incepu sa se apere invartind orbeste salvarii deasupra capului. Ii era din ce in ce mai cald, simtea broboanele de sudoare prelingandu-i-se pe obraji, si gafaia. Intr-o zmucitura prea brusca, salvarii ii scapara din rana si disparura undeva, departe, in intuneric. Gavrilescu ramase o clipa cu bratul ridicat, strangandu-si spasmodic pumnul, ca si cum ar fi sperat sa descopere, de la o clipa la alta, ca se inselase, ca salvarii erau inca in puterea lui.

Se simti deodata gol si se facu mic, lasan-du-se pe vine, proptindu-si mainile pe covor si plecandu-si fruntea, parca ar fi fost gata s-o ia la goana. Incepu sa inainteze pipaind cu palmele covorul in jurul lui, tot sperand ca siar putea gasi salvarii. Descoperea la rastimpuri obiecte pe care ii era greu sa le identifice, unele semanau la inceput cu o ladita, dar se dovedeau a fi, pipaite mai bine, dovleci uriasi inveliti in broboade, altele, care pareau la inceput perne cu suluri de divan, deveneau, corect pipaite, mingi, umbrele vechi umplute cu tarate, cosuri de rufe umplute cu jurnale, dar nu apuca sa hotarasca ce-ar fi putut fi, pentru ca descoperea necontenit alte obiecte in fata lui si incepea sa le pipaie. Uneori ii ieseau in fata mobile mari, si Gavrilescu le ocolea prudent, caci nu le cunostea formele si-i era teama sa nu le rastoarne.

Nu-si dadea seama de cand umbla asa, in genunchi sau tarandu-se pe pantec in intuneric. Renuntase la speranta ca si-ar mai putea gasi salvarii. Ceea ce il supara tot mai mult era caldura. Parca ar fi umblat in mare arsita. Simtea in nari aerul incins si obiectele deveneau parca tot mai calde. Trupul tot ii era leoarca si trebuia sa se opreasca la rastimpuri ca sa se odihneasca. Se intindea atunci cat putea mai mult, departundu-si picioarele isi mainile in cruce, lipindu-si obrazul de covor, respirand adanc si agitat, gafaind.

O data i se paru ca atipise, si-l trezi o adiere neasteptata, ca si cum s-ar fi deschis undeva o fereastra, lasand sa patrunda racoarea noptii. Dar intelese repede ca era altceva, ceva care nu semana cu nimic cunoscut, si o clipa ramase incremenit, simtind cum i se raceste sudoarea pe spate. Nu-si putea aduce aminte ce s-a intamplat dupa aceea. S-a speriat de strigatul pe care-l scosese si s-a trezit alergand nebuneste in intuneric, lovindu-se de paravan, rasturnand oglinzi si tot felul de obiecte marunte asezate curios pe covor, alunecand adesea si cazand, dar ridicandu-se repede si pornind-o din nou la fuga. Se surprinse sarind peste ladite si ocolind oglinzile si paravanele, si atunci isi dadu seama ca patrunsese intr-o zona de semi-intuneric, in care incepea sa se distinga contururile, in fundul coridorului, neobisnuit de sus in perete, parea ca se deschide o fereastra, prin care se revarsa lumina amurgului de vara. Cand intra in coridor, caldura ajunse insuportabila. Trebui sa se opreasca, sa-si poata trage rasuflarea, si cu dosul palmei isi culegea sudoarea de pe frunte, de pe obraji. Isi auzea inima batandu-i-se sa se sparga.

Inainte de a ajunge in dreptul ferestrei, se opri din nou, speriat. Ajungeau pana la el voci, si rasete, si zgomot de scaune trase pe parchet, parca un intreg grup s-ar fi ridicat de la masa si s-ar fi indreptat spre el. In acea clipa se vazu gol, mai slab decat se stia, cu oasele iesinduri prin piele, si totusi cu pantecul umflat si cazut, asa cum nu se mai vazuse vreodata. Nu imai avea timp sa fuga inapoi. Apuca la intamplare o draperie si incepu sa traga. Simti ca draperia e gata sa cedeze si, proptindu-se cu picioarele in perete, se lasa cu toata greutatea pe spate. Dar atunci se intampla ceva neasteptat. Incepu sa simta ca draperia il trage, cu o putere crescanda, spre ea, astfel ca putine clipe in urma se trezi lipit de perete, si desi incerca sa se desprinda lasand draperia din maini, nu reusi, si foarte curand se simti infasurat, strans din toate partile, ca si cum ar fi fost legat si impins intrun sac. Era din nou intuneric si foarte cald, si Gavrilescu intelese ca nu va putea rezista mult, se va sufoca. Incerca sa tipe, dar gatlejul ii era uscat, lemnos, si sunetele pareau inecate in pasla.

Auzi un glas care i se parea cunoscut.

— Ia spune, boierule, ia mai spune.

— Ce sa va mai spun? sopti el. V-am spus tot. Asta a fost tot. Am venit cu Elsa la Bucuresti. Eram saraci amandoi. Am inceput sa dau lectii de pian.

Ridica putin capul de pe perna si dadu cu ochii de baba. Sedea la maisuta, cu ibricul de cafea an mana, gata sa umple din nou cestile.

— Nu, multumesc, eu nu mai beau! spuse ridicand bratul. Am baut destula cafea, Mi-e teama ca n-am sa mai dorm la noapte.

Baba isi umplu ceasca, apoi puse ibricul pe un colt al masutei.

— Ia mai spune, starui ea. Ce-ai mai facut? Ce s-a mai intamplat?

Gavrilescu ramase multa vreme pe ganduri, facandu-si vant cu palaria.

— Apoi am inceput sa ne jucam de-a v-ati ascunselea, vorbi deodata cu un glas putin schimbat, putin sever.

Fireste, ele nu stiau cu cine au de-a face. Eu sunt am serios, sunt artist, profesor de pian. Eu venisem aici din simpla curiozitate. Ma intereseaza lucrurile noi, necunoscute. Mi-am spus: Gavrilescule, iata o ocazie sa-ti imbogatesti cunostintele. N-am stiut ca e vorba de jocuri naive, copilaresti. Va inchipuiti, m-am vazut deodata gol, si auzeam voci, eram sigur ca dintr-un moment in altul. Intelegeti ce vreau sa spun.

Baba clatina din cap si sorbi pe indelete din cafea.

— Ce ti-am mai cautat palaria, vorbi ea. Au rascolit fetele tot bordeiul pana au dat de ea.

— Da, recunosc, a fost si vina mea, continua Gavrilescu. Nu stiam ca, daca nu le ghicesc la lumina zilei, va trebui sa le caut, sa le prind si sa le ghicesc pe intuneric. Nu-mi spuse-se nimeni nimic. Si, repet, cand m-am vazut gol, si ara simtit draperia strangandu-i-se in jurul meu, ca un giulgiu, va dau cuvantul meu de onoare ca era ca un giulgiu.

— Ce-am mai patimit pana te-am imbracat! spuse baba. Ca nu voiai de loc sa te lasi imbracat.

— Va spun, draperia aceea era ca un giulgiu, ma itrangea din toate partile, ma infasurase si ma strangea de nu mai puteam respira. Si era o caldura! exclama facandu-si mai tare vant cu palaria. Ma mir ca nu m-am sufocat!

— Da, a fost foarte cald, spuse baba.

In acea clipa se auzi, departat, huruitul imetalic al tramvaiului. Gavrilescu isi duse mana la frunte.

— Ah! exclama, ridicandu-se anevoie de pe sofa, cum trece timpul. M-am luat cu vorba si, din una din alta, am uitat ca trebuie sa ma duc pana in strada Preoteselor. Inchipuiti-va ca mi-am uitat servieta cu partituri. Imi spuneam azi dupa-amiaza: Gavrilescule, atentie, ca parca-parca. Da, imi spuneam ceva cam in felul acesta, dar nu-mi aduc bine aminte ce.

Facu cativia pasi spre usa, apoi se intoarse, pleca putin din umeri si spuse, salutand cu palaria:

— Mi-a parut bine de cunostinta.

In curte ramase neplacut surprins. Desi soarele apusese, era mai cald decat fusese in plina dupa-amiaza.

Gavrilescu isi scoase haina, si-o puse pe umar si, continuand sa-si faca vant cu palaria, traversa curtea si iesi.

Departandu-se de zidul adumbrit de arbori, regasi caldura incinsa a ealdaramului si mirosul de praf si asfalt topit. Umbla abatut, cu umerii cazuti, cu privirile risipite inaintea lui. In statie nu mai astepta nimeni. Cand auzi tramvaiul apropiindu-se, inalta bratul si-i facu semn cu mana.

Vagonul era aproape gol si avea toate ferestrele deschise. Se aseza in fata unui tanar in camasa si, pentru ca vazu taxatorul apropiindu-se, incepu sa-si caute portofelul. Il gasi mai repede decat s-ar fi asteptat.

— E ceva nemaipomenit! exclama. Va dau cuvantul meu de onoare ca e mai rau ca in Arabia. Daca ati auzit cumva de Colonelul Lawrence.

Tanarul zambi, distrat, apoi intoarse capul spre fereastra.

— Cam cat sa fie ceasul? intreba Gavrilescu pe taxator.

— Opt si cinci.

— Ce ghinion! Am sa le gasesc la masa. Au sa creada ca tocmai de aia am venit atat de tarziu, ca sa le gasesc la masa. Intelegeti, nu imi convine sa creada ca, intelegeti ce vreau sa spun. Pe de alta parte, daca le spun unde am fost, madame Voitinovici e o persoana curioasa, are sa ma tina pana a miezul noptii ca sa-i povestesc.

Taxatorul il privise, zambind, si facu semn cu ochiul tanarului.

— Spuneti-i c-ati fost la tiganci, si-o sa vedeti, n-o sa va mai intrebe nimic.

— Ah, nu, imposibil. O cunosc bine. E o femeie curioasa. Mai bine nu spun nimic.

La statia urmatoare se urcara cateva perechi tinere, si Gavrilescu se muta aproape de ei ca sa poata asculta mai bine conversatia. Cand socoti ca poate intra in vorba, ridica usor bratul:

— Daca-mi dati voie, am sa va contrazic. Eu, pentru pacatele mele, sunt profesor de pian, dar n-am fost facut pentru asta.

— Strada Preoteselor, auzi el taxatorul, si, sculandu-se brusc, saluta si traversa grabit coridorul.

Porni agale, facandu-si vant cu palaria. In dreptul numarului 18 se opri, isi aranja cravata, isi trecu mana prin par, si intra. Urca incet scarile pana la etajul I, apoi suna apasat. Cateva clipe in urma il ajunse tanarul din tramvai.

— Ce coincidenta, exclama Gavrilescu, vazandu-l ca se opreste langa el.

Usa se deschise larg si in prag aparu o femeie inca tanara, dar cu obrazul palid si vestejit. Avea un sort de bucatarie si in mana stanga tinea un borcan de mustar. Dand cu ochii de Gavrilescu, se incrunta.

— Ce poftiti? intreba.

— Mi-am uitat servieta, incepu Gavrilescu intimidat. M-am luat cu vorba si am uitat-o. Am avut treburi prin oras si n-am putut veni imai devreme.

— Nu inteleg. Ce fel de servieta?

— Daca s-a asezat la masa n-o deranjati, continua pripit Gavrilescu. Stiu unde am lasat-o. E langa pian.

Si dadu sa intre, dar femeia nu se clinti din prag,

— Pe cine cautati dumneavoastra, domnule?

— Pe Mme Voitinovici. Eu sunt Gavrilescu, profesorul de pian al Otiliei. N-am avut placerea sa va intalnesc, adauga politicos.

— Ati gresit adresa, spuse femeia. Aici e numarul 18.

— Dati-mi voie, incepu din nou Gavrilescu, zambind. Cunosc apartamentul acesta de cinci ani. Pot spune ca fac parte din familie. Vin aici de trei ori pe saptamana.

Tanarul ascultase conversatia rezemat de perete.

— Cum spuneti ca o cheama? il intreba.

— Doamna Voitinovici. E matusa Otiliei. Otilia Pandele.

— Nu sta aici, il intrerupse tanarul. Aici locuim noi, familia Georgescu. Dansa, doamna din fata, e sotia tatalui meu. E nascuta Petrescu.

— Te rog sa fii politicos, spuse femeia. Si sa nu-mi vii acasa cu tot felul de persoane.

Apoi intoarse spatele si disparu in coridor.

— Va cer scuze pentru aceasta scena, spuse tanarul incercand sa zambeasca. E a treia sotie a tatalui meu. Poarta pe umerii ei toate erorile casatoriilor anterioare. Cinci baieti si-o fata.

Gavrilescu il asculta tulburat, facandu-si vant cu palaria.

— Regret, incepu el, regret foarte sincer. N-am voit s-o supar. E drept, ora e cam nepotrivita. E ora mesei. Dar vedeti, maine dimineata am o lectie in Dealul Sporii. Am nevoie de servieta. Am Czerny II si III acolo. Sunt partiturile mele, cu interpretarile mele personale insemnate pe margini. De aceea le port totdeauna la mine.

Tanarul il privea, continuand sa zambeasca.

— Nu cred ca m-am facut inteles, il intrerupse el. Ceea ce vreau sa va spun e ca aici locuim noi, familia

Georgescu. Locuim de patru ani.

— Imposibil! exclama Gavrilescu. Am fost aici acum cateva ceasuri, am avut lectia cu Otilia de la doua la trei.

Apoi m-am luat cu vorba cu madame Voitinovici.

— In strada Preoteselor 18, etajul II? se mira tanarul zambind amuzat.

— Exact. Cunosc foarte bine casa. Va spun unde e pianul. Va duc acolo cu ochii inchisi. E in salon, langa fereastra.

— Noi n-avem pian, spuse tanarul. Incercati la alt etaj. Desi va asigur ca n-o sa gasiti nici la etajul II. Acolo locuieste familia Capitan Zamfir. Incercati la etajul III. Imi pare rau, adauga vazand ca Gavrilescu il asculta speriat, facandu-si tot mai agitat vant cu palaria. Mi-ar fi placut sa existe si o Otilie in casa asta.

Gavrilescu sovai, privindu-l adanc in ochi.

— Va multumesc, spuse el tarziu. Sa incerc si la etajul III. Desi va dau cuvantul meu de onoare ca pe la trei, trei si un sfert eram aici si intinse bratul cu fermitate, aratand spre coridor.

Incepu sa urce, rasufland greu. La etajul III isi sterse indelung fata cu una din batiste, apoi suna. Auzi pasi marunti, si curand deschise usa un baietel de vreo cinci-sase ani.

— Ah, exclama Gavrilescu, mi-e teama ca am confundat etajele. Cautam pe doamna Voitinovici.

Atunci aparu in usa o femeie tanara care-i zambi:

— Doamna Voitinovici locuia la etajul I, spuse, dar s-a mutat, a plecat in provincie.

— A plecat de mult?

— Oh, da, de mult. La toamna se implinesc opt ani. A plecat indata ce s-a casatorit Otilia.

Gavrilescu isi duse mana la frunte si incepu sa se frece. Apoi cauta privirile femeii si zambi cat putu mai blajin.

— Cred ca faceti o confuzie, incepu el. Eu va vorbesc de Otilia Pandele, din clasa VI-a de liceu, nepoata doamnei Voitinovici.

— Le-am cunoscut bine pe amandoua, vorbi femeia. Cand ne-am mutat noi aici, Otilia tocmai se logodise, stiti, a fost la inceput incurcatura aceea cu maiorul. Doamna Voitinovici nu voia sa-si dea consimtamantul, si avea dreptate, era prea mare diferenta de varsta. Otilia era un copil, nu implinise inca 19 ani. Din fericire, l-a intalnit pe Francu, pe inginerul Francu, nu se poate sa nu fi auzit dumneavoastra de el.

— Inginerul Francu? repeta Gavrilescu Francu?

— Da, inventatorul. Au scris si jurnalele.

— Inventatorul Francu, repeta Gavrilescu visator. Curios. Apoi intinse mana, mangaie baiatul pe cap si, plecandu-se scurt de mijloc, saluta:

— Va rog sa ma iertati. Cred ca am confundat etajele. Tanarul il astepta fumand, rezemat de usa.

— Ati aflat ceva? il intreba.

— Doamna de sus pretinde ca s-a maritat, dar va asigur ca e vorba de o confuzie. Otilia n-are nici 17 ani, e in clasa VI-a de liceu. Am stat de vorba cu doamna Voitinovici, am vorbit o suma de lucruri, nu mi-a spus nimic.

— E curios.

— E chiar foarte curios, spuse Gavrilescu prinzand curaj. De aceea, va spun, nu cred nimic. Va dau cuvantul meu de onoare. Dar, in sfarsit, ce sa mai insist. E o confuzie la mijloc. Am sa vin din nou maine dimineata.

Si dupa ce saluta, incepu sa coboare hotarat scarile.

Gavrilescule, sopti indata ce ajunse in strada, atentie, ca incepi sa te ramolesti. Incepi sa-ti pierzi memoria.

Confunzi adresele. Zari tramvaiul apropiindu-se si grabi pasul. De-abia cand se aseza la fereastra deschisa incepu sa simta o usoara adiere.

— In sfarsit! exclama el adresandu-se doamnei din fata lui.

Dar se trezi ca nu stie cum sa termine fraza, si zambi incurcat.

— Da, relua dupa o scurta pauza. Spune-am adineaori unui prieten: parca-parca am fi fost in Arabia. Colonelul

Lawrence, daca ati auzit de el.

Doamna continua sa priveasca pe fereastra.

— Acum, intr-un ceas, doua, reancepu Gavrilescu, are sa vina si noaptea. Intunericul, vreau sa spun. Racoarea noptii. In sfarsit. O sa putem respira.

Taxatorul se oprise in fata lui, asteptand, si Gavrilescu incepu sa se caute prin buzunare.

— Dupa miezul noptii o sa putem respira, se adresa el taxatorului. Ce zi lunga! adauga putin nervos, nereusind sa-si gaseasca portmoneul. Cate peripetii! Ah! In sfarsit, exclama el si deschise repede portmoneul.

— Asta nu mai merge, spuse taxatorul inapoindu-i bancnota. O schimbati la Banca.

— Dar ce are? intreba Gavrilescu, invartind mirat bancnota intre degete.

— S-a scos din circulatie acum un an. O schimbati la Banca.

— Curios! facu Gavrilescu privind bancnota cu mare atentie. Azi-dimineata era buna. Si la tiganci le primeste.

Am avut inca trei ca astea, si la tiganci le-a primit pe toate.

Doamna pali usor si, ridicandu-se ostentativ, trecu la celalalt capat al tramvaiului.

— Nu trebuie sa vorbiti de tiganci in fata unei doamne, il mustra taxatorul.

— Toata lumea vorbeste, se apara Gavrilescu. Trec de trei ori pe saptamana cu tramvaiul asta, si va dau cuvantul meu de onoare.

— Da, e adevarat, interveni un pasager. Vorbim toti, dar nu in fata doamnelor. E o chestie de buna cuviinta.

Mai ales acum ca au sa-si faca si iluminatii. Da, da, si-a dat si municipalitatea consimtamantul: au sa faca iluminatii in gradina. Eu, pot sa spun, sunt un om fara prejudecati, dar iluminatiile la tiganci le consider o provocare.

— Curios, facu Gavrilescu. N-am auzit nimic.

— Scrie in toate jurnalele, interveni un alt pasager. E o rusine! exclama ridicand glasul. E nepermis!

Cativa intoarsera capetele si, sub privirile lor mustratoare, Gavrilescu isi pleca ochii.

— Mai cautati, poate mai aveti si alti bani, spuse taxatorul. Daca nu, coborati la prima statie.

Imbujorat, neandraznind sa-si ridice privirile, Gavrilescu reancepu sa se caute prin buzunare. Din fericire, portofelul cu maruntis era chiar deasupra, intre batiste. Gavrilescu numara cateva monezi si i le intinse.

— Mi-ati dat numai cinci lei, spuse taxatorul aratandu-i in palma.

— Da, pana la Vama Postei.

— Nu importa pana unde este, dar biletul costa zece lei. Pe ce lume traiti dumneavoastra? adauga taxatorul cu un glas sever.

— Traiesc la Bucuresti, spuse Gavrilescu ridicand cu mandrie privirile, si umblu cu tramvaiul de trei-patru ori pe zi, si fac asta de ani de zile, si intotdeauna am platit cinci lei.

Aproape tot vagonul asculta acum cu interes conversatia. Cativa pasageri se apropiara si se asezara pe scaunele alaturate. Taxatorul salta de mai multe ori monezile in palma, apoi spuse:

— Daca, nu vreti sa-mi dati si restul, coborati la statia urmatoare.

— Tramvaiul s-a scumpit de vreo trei-patru ani, vorbi cineva.

— De cinci ani, preciza taxatorul.

— Va dau cuvantul meu de onoare, incepu patetic Gavrilescu.

— Atunci coborati la prima statie, il intrerupse taxatorul.

— Mai bine platiti diferenta, il sfatui cineva, ca pana la Vama Postei aveti o bucata buna de mers.

Gavrilescu cauta in portofel si intinse inca cinci lei.

— Se petrec lucruri curioase in tara asta, sopti el dupa ce se departa taxatorul. Se iau hotarari peste noapte, la 24 de ceasuri. Mai exact in sase. Va dau cuvantul meu de onoare. Dar, in sfarsit, ce sa mai insist? A fost o zi teribila. Si ce e mai grav, e ca nu putem trai fara tramvai. Eu, cel putin, sunt silit sa umblu de trei-patru ori pe zi cu tramvaiul. Si totusi o lectie de pian e o suta de lei. O bancnota ca asta. Si acum, nici bancnota asta nu mai e buna. Trebuie sa ma duc s-o schimb la Banca.

— Dati-mi-o mie, spuse un domn in varsta. O schimb maine la birou.

Scoase din portmoneu o bancnota si i-o intinse. Gavrilescu o apuca cu mare grija si o privi cu atentie.

— E frumoasa, spuse. S-au pus de mult in circulatie? Cativa pasageri se privira intre ei zambind.

— De vreo trei ani, spuse unul.

— E curios ca n-am vazut-o pana acum. E drept, sunt cam distrat. Am fire de artist.

Aseza bancnota in portmoneu, apoi isi lasa privirile pe fereastra.

— S-a facut noapte, spuse. In sfarsit!

Se simti deodata obosit, istovit si, rezemandu-si capul in palma, inchise ochii. Ramase asa pana la Vama Postei.

Incercase zadarnic sa deschida usa cu cheia, apoi apasase pe butonul soneriei, si dupa ce batuse de mai multe ori, cat mai puternic, la ferestrele sufrageriei, se intoarse in fata usii de la intrare si incepu sa bata cu pumnul.

Curand, la fereastra deschisa a unei case vecine aparu, idin intuneric, un barbat in camasa de noapte si striga ragusit:

— Ce e scandalul asta, domnule? Ce te-a apucat?

— Scuzati, facu Gavrilescu. Nu stiu ce s-a intamplat cu nevasta-mea. Nu raspunde. Si s-a stricat si cheia, nu pot sa intru in casa.

— Dar de ce sa intri? Cine esti dumneata?

Gavrilescu se indrepta spre fereastra si saluta:

— Desi suntam vecini, incepu el, nu cred ca am avut placerea sa va cunosc. Numele meu e Gavrilescu si locuiesc aici cu sotia mea, Elsa.

— Atunci ati gresit adresa. Aici locuieste domnul Stanescu. Si nu e acasa, e plecat la bai.

— Dati-imi voie, il intrerupse Gavrilescu. Imi pare rau ca trebuie sa va contrazic, dar cred ca faceti o confuzie.

Aici, la numarul 101, locuim noi, Elsa si cu mine, locuim de patru ani.

— Dar incetati, domnilor, odata, ca nu putem dormi! striga, cineva. Ce Dumnezeu?

— Pretinde ca locuieste in casa domnului Stanescu.

— Nu pretind, protesta Gavrilescu. Aici e casa mea, si nu permit nimanui. Si inainte de toate vreau sa stiu unde este Elsa, ce s-a intamplat cu ea.

— Intrebati la comisariat, vorbi cineva de la etaj. Gavrilescu ridica speriat capul:

— De ce la comisariat? Ce s-a intamplat? striga el emotionat. Stiti ceva?

— Nu stiu nimic, dar vreau sa dorm. Si daca dumneavoastra o sa stati toata noaptea de vorba.

— Imi dati voie, facu Gavrilescu. Si mie mi-e somn, sunt, pot spune, foarte obosit. Am avut o zi teribila.

Calduri ca in Arabia. Dar nu inteleg ce s-a intamplat cu Elsa. De ce nu raspunde? Poate i s-o fi facut rau si o fi lesinat.

Si reintorcandu-se in fata usii de la numarul 101, incepu din nou sa bata cu pumnul, tot mai puternic.

— Nu ti-am spus, domnule, ca nu e acasa? Ca domnul Stanescu e plecat la bai?

— Chemati politia! se auzi o voce ascutita de femeie. Chemati imediat politia!

Gavrilescu se opri brusc si se rezema de usa, respirand greu. Se simti deodata foarte obosit si se aseza pe o treapta, isi prinse fruntea in palme. Gavrilescule, sopti, atentie, ca s-a intamplat ceva foarte serios, si nu vor sati spuna. Tine-te bine, fa un efort de memorie.

— M-me Trandafir! exclama el. Trebuia sa ma gandesc de la inceput, madame Trandafir! striga, ridicandu-se si indreptandu-se spre casa din fata. MadameTrandafir!

Cineva care ramasese la fereastra spuse cu un glas mai potolit:

— Lasati-o sa doarma, saraca.

— E urgent!

— Lasati-o sa doarma, Dumnezeu s-o ierte, c-a murit de mult.

— Imposibi! facu Gavrilescu. Am vorbit cu ea azi-dimineata.

— O confundati poate cu sora-sa, Ecaterina: madame Trandafir a murit acum cinci ani.

Gavrilescu ramase o clipa impietrit, apoi baga mainile in buzunare si scoase cateva batiste.

— Curios, sopti el tarziu.

Se intoarse agale, si urcand cele trei trepte de la numarul 101, isi lua palaria si si-o puse pe cap. Mai incerca o data clanta, apoi cobori si se departa sovaitor. Umbla incet, fara ganduri, stergandu-se in nestire cu batista.

Circiuma din colt era inca deschisa si, dupa ce-i dadu tarcoale, se hotari sa intre.

— Nu mai servim decat la pahar, spuse baiatul. Inchidem doua.

— La doua? se mira Gavrilescu. Dar cat e ceasul acum?

— E doua. E chiar doua trecute.

— E teribil de tarziu, sopti Gavrilescu, mai mult pentru sine proptindu-se de tejghea, i se paru ca recunoaste figura carciumarului, si inima incepu sa-i bata.

— Nu sunteti dumneavoastra domnul Costica? intreba.

— Eu sunt, spuse carciumarul, privindu-l lung. Parca v-as cunoaste, adauga dupa o pauza.

— Parca, parca, incepu Gavrilescu, apoi isi pierdu firul si tacu, zambind incurcat. Am fost pe aici de mult, relua el, aveam niste prieteni. Madame Trandafir.

— Da, Dumnezeu s-o ierte.

— Madame Gavrilescu, Elsa.

— Ah, ce-a mai fost si cu dansa, il intrerupse carciumarul, nici pana in ziua de azi nu se stie ce s-a intamplat. La cautat politia cateva luni si n-a putut sa dea de el, nici viu, nici mort. Parca ar fi intrat in pamant. Biata madame Elsa, l-a asteptat ce l-a asteptat, si pe urma a plecat la familia ei in Germania. Si-a vandut lucrurile si a plecat. N-aveau cine stie ce, erau saraci. Ma batea gandul sa cumpar eu pianul.

— Va sa zica a plecat in Germania, spuse Gavrilescu visator. A plecat de mult?

— De mult, de mult. La cateva luni dupa ce a disparut Gavrilescu. La toamna se implinesc 12 ani. A scris si in ziare.

— Curios, sopti Gavrilescu, incepand sa-si faca vant cu palaria. Si eu daca ti-as spune dumitale, daca tiias spune ca azi-dimineata, si-ti dau cuvantul meu de onoare ca nu exagerez, azi-dimineata am stat cu ea de vorba.

Ceva mai mult. La pranz am mancat impreuna. Pot sa-ti spun si ce-am mancat.

— S-o fi intors, vorbi carciumarul privindu-l nedumerit.

— Nu, nu s-a intors, n-a plecat de loc. E la mijloc o confuzie. Acum sunt cam obosit, dar maine dimineata am sa-i dau eu de rost.

Se inclina usor si iesi.

Inainta agale, cu palaria intr-o mana si batista in cealalta, oprindu-se indelung pe fiecare banca, sa se odihneasca. Era o noapte clara, fara luna, si pe strazi incepea sa se reverse racoarea gradinilor. Tarziu il ajunse din urma o trasura cu un cal.

— Incotro, boierule? intreba birjarul.

— La tiganci, raspunse Gavrilescu.

— Atunci urcati, va duc pe doi poli, spuse birjarul oprind trasura.

— Imi pare rau, dar nu prea am bani. Mi-a mai ramas o suta de lei si ceva maruntis. Si suta imi trebuie ca sa pot intra la tiganci.

— E mai mult, vorbi birjarul incepand sa rada. Nu va ajunge o suta de lei.

— Eu atata am platit azi dupa-amiaza. Noapte buna, adauga el, pornind din nou.

Dar trasura se tinea dupa el la pas.

— Asta-i regina noptii, spuse birjarul aspirand adanc. Asta-i din gradina domnului General. D-aia imi place sa trec pe-aici, noaptea. Am musterii, n-am musterii, eu trec pe-aici in fiecare noapte. Grozav ce-mi plac florile.

— Ai fire de artist, spuse Gavrilescu, zambind.

Apoi se aseza pe o banca si-l saluta cu mana. Dar birjarul opri brusc trasura si o aduse langa el, in dreptul bancii. Isi scoase tabachera si incepu sa-si rasuceasca o tigara.

— Imi plac florile, spuse. Caii si florile. In tinerete am fost dricar. Ce frumusete! Sase cai, imbracati in negru si inmuiati in aur, si flori, flori, sumedenie de flori! Ei, a trecut tineretea, s-au dus toate. Am imbatranit, am ajuns birjar de noapte, cu un singur cal.

Isi aprinse tigara si trase un fum pe indelete.

— Va sa zica la tiganci, incepu el tarziu.

— Da, e o chestie personala, se grabi Gavrilescu sa explice. Am fost azi dupa-masa pe-acolo, si a iesit o suma de incurcaturi.

— Ah, tigancile, facu birjarul cu tristete. Daca n-ar fi tigancile, adauga el, coborand glasul. Daca n-ar fi.

— Da, spuse Gavrilescu, toata lumea vorbeste. In tramvai, vreau sa spun. Cand trece tramvaiul prin fata gradinii, toata lumea vorbeste de tiganci.

Se ridica de pe banca si porni din nou la drum, cu trasura tinandu-se la pas dupa el.

— S-o luam pe-aici, spuse birjarul aratand cu biciul o straduta, ca taiem drumul. Si pe-aici trecem pe la biserica.

A inflorit si acolo regina noptii. E drept, nu e ca la. General, dar o sa vedeti, n-o sa va para rau.

— Ai fire de artist, spuse Gavrilescu visator.

In dreptul bisericii se oprira amandoi sa respire parfumul florilor.

— Parca ar mai fi si altceva decat regina noptii, spuse Gavrilescu. .

— Ah, sunt fel de fel de flori. Daca a fost vreo inmormintare astazi, au ramas flori multe. Si acum, spre dimineata, toate florile astea incep din nou sa miroasa. Veneam des pe aici, cu dricul. Era o frumusete!

Isi fluiera scurt calul si porni o data cu Gavrilescu.

— Acum nu mai avem mult, spuse. De ce nu urcati?

— Imi pare rau, dar n-am bani.

— Imi dati din maruntis. Urcati.

Gavrilescu sovai cateva clipe, apoi, cu un efort, urca. Dar indata ce se urni trasura, isi lasa capul pe perna trasurii si adormi.

— Era frumos, incepu birjarul. Era biserica bogata, si tot lume buna. Tinerete.

Intoarse capul si, vazandu-l ca doarme, incepu sa fluiere usor, si aalul isi inviora pasul.

— Am ajuns, striga el, dandu-se jos de pe capra. Dar sunt portile inchise.

Incepu sa-l scuture, si Gavrilescu se destepta tresarind.

— Sunt portile inchise, repeta birjarul. Trebuie sa sunati.

Gavrilescu isi lua palaria, isi aranja cravata si cobora. Apoi Incepu sa-si caute portofelul cu maruntis.

— Nu mai cautati, spuse birjarul. Imi dati alta data. Eu tot am sa astept aici, adauga. La ora asta, daca mai pica vreun musteriu, tot pe aici il gasesc.

Gavrilescu il saluta cu palaria, apoi se apropie de poarta, cauta soneria si apasa pe buton. Chiar in acea clipa poarta se deschise si, intrand in curte, Gavrilescu se indrepta spre boschet. Se mai zarea la fereastra o lumina plapanda. Batu sfios la usa si, vazand ca nu-i raspunde nimeni, puse mana pe clanta si intra. Baba adormise cu capul pe masuta.

— Sunt eu, Gavrilescu, spuse, batand-o usor pe umar. Mi-ati facut o groaza de incurcaturi, adauga, vazand-o ca se desteapta si incepe sa caste.

— E tarziu, spuse baba, frecandu-se la ochi. Nu mai e nimeni. Dar privindu-l lung, il recunoscu.

— Ah, tot dumneata esti, muzicantul. Mai e doar nemtoaica. Ea nu doarme niciodata.

Gavrilescu isi simti din nou inima batandu-i si incepu usor sa tremure.

— Nemtoaica? repeta el.

— O suta de lei, spuse baba.

Gavrilescu incapu sa-si caute portmoneul, dar mainile ii tremurau tot mai tare, si cand il gasi, intre batiste, portmoneul ii aluneca pe covor.

— Va cer iertare, spuse plecandu-ise cu greutate sa-l ridice. Sunt cam obosit. A fost o zi teribila.

Baba lua bancnota, se ridica de pe scaunas si, din prag, ii arata cu bratul casa cea mare:

— Vezi sa nu te ratacesti, ii spuse. Sa tii drept pe coridor, si sa numeri sapte usi. Si cand oi ajunge la a saptea, sa bati de trei ori si sa spui: "Eu sunt, m-a trimis baba".

Apoi isi opri un cascat, batandu-si gura cu palma, si inchise usa. Respirand anevoie, Gavrilescu se indrepta incet spre cladirea care stralucea argintie sub stele. Urca treptele de marmura, deschise usa si ramase o clipa nehotarat. In fata lui se intindea un coridor slab luminat, si Gavrilescu simti din nou cum inima incepe sa i se zbata, parca ar fi stat sa se sparga. Incepu sa inainteze, emotionat, numarand cu glas tare usile pe langa care trecea. Curand se trezi ca numara: treisprezece, paisprezece si se opri, dezorientat. Gavrilescule, sopti, atentie, ca iar ai facut o incurcatura. Nu treisprezece, nu paisprezece, ci sapte. Asa a spus baba, sa numeri sapte usi.

Voi sa se intoarca si sa numere din nou, dar dupa cativa pasi se simti sleit de puteri si, oprindu-se in fata primei usi la indemana, batu de trei ori si intra. Era un salon mare si simplu, aproape saracacios mobilat, iar in dreptul ferestrei, privind spre gradina, se profila umbra unei femei tinere.

— Scuzati, incepu Gavrilescu cu greutate. Am numarat gresit.

Umbra se dezlipi de la fereastra si se indrepta spre el, cu pasi moi, si un parfum uitat ii reveni deodata in amintire.

— Hildegard! exclama, lasand sa-i cada palaria din mana.

— De cand te-astept, spuse fata apropiindu-se. Te-am cautat peste tot.

— Am fost la berarie, sopti Gavrilescu. Daca n-as fi fost cu ea la berarie, nu s-ar fi intamplat nimic. Sau daca as fi avut ceva bani la mine. Dar asa, a platit ea, Elsa, si intelegi, m-am simtit obligat. Si acum e tarziu, nu e asa? E foarte tarziu.

— Ce importanta poate sa aiba, spuse fata. Hai sa mergem.

— Dar nu mai am nici casa, nu mai am nimic. A fost o zi teribila. M-am luat cu vorba cu madame Voitinovici si-am uitat servieta cu partituri.

— Intotdeauna ai fost distrat, il intrerupse. Sa mergem.

— Dar unde? Unde? incerca Gavrilescu sa strige. In casa mea s-a mutat cineva, i-am uitat numele, dar e cineva pe care nu-l cunosc. Si nici macar nu e acasa, ca sa-i putem explica. E plecat la bai.

— Vino cu mine, spuse fata apucandu-l de mana si tragandu-l usor in coridor.

— Dar n-am nici bani, continua Gavrilescu in soapta. Tocmai acum cand s-au schimbat banii si s-a scumpit tramvaiul.

— Ai ramas acelas, spuse fata, incepand sa rada. Ti-e frica.

— Dintre cunoscuti n-a mai ramas nimeni, continua Gavrilescu, in soapta. Toata lumea e la bai. Madame

Voitinovici, de care m-as fi putut imprumuta, lumea spune ca ar fi plecat in provincie.

Ah, palaria, exclama, si voi sa se intoarca.

— Las-o, raspunse fata. N-o sa avem nevoie de ea acum.

— Nu se stie, nu se stie, starui Gavrilescu sa-si desprinda mana din mana fetei. E o palarie foarte buna, e aproape noua.

— E adevarat? se mira fata. Tu inca nu intelegi? Nu intelegi ce ti s-a intamplat, acum, de curand, de foarte curand? E adevarat ca nu intelegi?

Gavrilescu o privi adanc in ochi, si ofta.

— Sunt cam obosit, spuse, iartama. A fost o zi teribila. Dar acum parca incep sa ma simt mai bine..

Fata il trase usor dupa ea. Traversa curtea si iesira fara sa mai deschida poarta. Birjarul ii astepta, motaind, si fata il trase tot atat de usor dupa ea in trasura.

— Dar iti jur, incepu Gavrilescu, in soapta, iti dau cuvantul meu de onoare ca nu mai am nici un ban.

— Incotro, domnisoara? intreba birjarul. Si cum va duc? La pas sau mai repejor?

— Ia-o spre padure, pe drumul ala mai lung, spuse fata. Si mana incet. Nu ne grabim.

— Hei, tinerete! facu birjarul, fluierand usor calul.

Ii tinea mana prinsa in mainile ei, dar se rezemase cu capul pe perna, cu ochii pe cer. Gavrilescu o privea adanc, concentrat.

— Hildegard, incepu el tarziu. Se intampla ceva cu mine, si nu stiu bine ce. Daca nu te-as fi auzit vorbind cu birjarul, as crede ca visez.

Fata intoarse capul spre el si-i zambi.

— Toti visam, spuse. Asa incepe. Ca, intr-un vis.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.

 

Copyright © 2009 - 2014 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.