Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





POETICA FANTASTICULUI despre Mircea ELIADE



Cronologic, primul autor de proza fantastica romaneasca de certa valoare este Mihai Eminescu, considerat si creatorul genului la noi in tara. Atras, in acelasi timp, de cele mai variate domenii ale literaturii, Eminescu nu este numai un precursor, ci si un stralucit intemeietor, a carui originalitate a influentat in mod favorabil o bogata posteritate literara. Interesul pentru mitologie, cultul visului, atractia manifestata fata de fabulosul folcloric apropie creatiile prozatorului roman de operele marilor reprezentanti ai romantismului german precum Novalis, Jean Paul, Ludwig Tiek sau E. T. A. Hoffmann, fara ca aceste filiatii posibile sa dinoinueze meritele incontestabile ale autorului Luceafarului. Lucrari precum Archaeus, Cezara, Umbra mea, Sarmanul Dionis, Avatarii faraonului Tla, Moartea lui Ioan Vestimie, dintre care mai multe, din pacate, nu au putut fi terminate, constituie scrieri de exceptie, situandu-1 pe autorul lor printre cei mai avizati reprezentanti ai genului. Deosebit de important este faptul ca Eminescu impune in proza fantastica romaneasca o serie de teme si motive care nu vor fi reluate in deplina lor amploare decat de Mircea Eliade. Se poate vorbi chiar de o obsesie eminesciana in literatura lui Mircea Eliade, care aproape in toate nuvelele, povestirile si romanele sale face referiri la creatia marelui poet, unele lucrari precum Sarpele sau Domnisoara Christina putand fi interpretate ca niste replici la Cezara, respectiv la poemul Luceafarul. Eminescu este cel care introduce in proza fantastica romaneasca dimensiunea metafizica, coordonata ce reprezinta si principala trasatura a literaturii autorului Noptii de Sanziene.

Semnand cateva din primele reusite incontestabile ale genului, I. L. Caragiale poate fi considerat - alaturi de Mihai Eminescu - un alt ctitor al fantasticului literar romanesc. Cei doi scriitori pornesc din directii diferite, inaugurand orientari ce se vor dovedi extrem de fertile in proza onirica de la noi. Eminescu impune domeniul meditatiei filosofice, in timp ce Caragiale valorifica fabulosul folcloric autohton. Desi in aparenta surprinzator, pactul cu fantasticul realizat de un scriitor realist prin excelenta nu trebuie sa ne intrige, deoarece literatura onirica reprezinta o modalitate de investigare a unor zone insolite ale realitatii, o fascinanta aventura a cunoasterii. Naratiunilor lui Caragiale le lipseste caracterul livresc, ele nu ilustreaza valabilitatea unei / unor teorii, fiecare relatare constituindu-se intr-un univers autonom ce ne dezvaluie o alta dimensiune a fantasticului. Absenta preocuparilor teoretice, lipsa unei conceptii unitare despre fantastic este suplinita de existenta mai multor creatii de exceptie. Astfel, miraculosul mitico-magic, credintele populare cunosc o superba prelucrare in naratiunea La hanul lui Manjoala, capodopera scriitorului si una din creatiile reprezentative ale literaturii fantastice romanesti. Tema ispitirii prin intermediul unor puteri magice revine in naratiunea La conac. Kir Ianulea prelucreaza, in maniera parodica, credintele populare potrivit carora femeia e mai diabolica decat insusi Necuratul. Relatarea intitulata Calul dracului nu ilustreaza numai zicala potrivit careia baba este calul dracului", ci si tema enuntata in Kir Ianulea, si anume ca femeia este mai sireata decat diavolul. Partea poetului si Canuta, om sucit cocheteaza prin subiect cu fantasticul, dar se indeparteaza de proza onirica prin maniera realista de abordare a tramei. Subintitulata Poveste orientala, naratiunea Abu-Hassan ne transpune intr-un Bagdad mirific, ce reitereaza universul fabulos din O mie si una de nopti.



Mircea Eliade ilustreaza ambele directii ale fantasticului romanesc impuse de celebrii sai predecesori, realizand o interesanta simbioza intre naratiunea metafizica si cea mitica. Pentru a reconstitui originala viziune a prozatorului asupra fantasticului si a miturilor, ne stau la indemana marturisirile, interviurile si insemnarile de jurnal ale acestuia. Mai mult, parcurgerea operei stiintifice a scriitorului arunca o noua lumina asupra creatiilor sale literare, facilitand relevarea semnificatiilor camuflate ale acesteia.

Ceea ce surprinde la Mircea Eliade, inca din copilarie, este imaginatia debordanta, extraordinara capacitate de autosugestie. Este epoca in care inventarea continua de noi intamplari traduce nevoia existentiala a iesirii din cotidianul cenusiu si previzibil. De aici pana la constientizarea faptului ca, sub puterea inspiratiei, poate sa scrie la fel de usor ca si cum ar urmari evenimentele imaginate pe ecranul sau interior nu mai este decat un pas. Asemenea vise in starea de veghe vor constitui mai tarziu o modalitate de a scapa de ceea ce autorul numeste teroarea istoriei, dar felul lor de a se manifesta concentreaza in sine si tehnica de creatie a scriitorului. Acesta stie ca scrisul reclama o stare de beatitudine (similara cu celebra inspiratie romantica), fara de care experienta esueaza. in nevoia interioara de reverie - intretinuta si de lecturile extrem de prolifice (elevul Eliade ajunge sa citeasca, la un moment dat, o carte de Balzac pe zi!

   ) - trebuie cautate explicatiile stabilei propensiuni catre fantastic de care da dovada scriitorul pe tot parcursul existentei sale. Dupa cum putem afla din Memoriile lui Mircea Eliade, prima sa naratiune fantastica este o compunere scolara de vreo douazeci de pagini dedicata primaverii. Adolescentul incearca pe parcursul redactarii o bucurie noua, stranie, necunoscuta anterior, actul creatiei facilitand patrunderea intr-un univers inedit. Povestirea aceasta cu personaje inspirate din mitologia populara reprezinta primul mare succes in arta scrisului si are o dubla semnificatie: pe de o parte reuseste sa schimbe niste prejudecati ale profesorilor fata de persoana destul de putin agreata pana atunci a elevului Mircea Eliade, pe de alta parte reveleaza accesul catre o lume mirifica, cea a imaginarului. Tanarul ucenic in arta scrisului gaseste in sfarsit cheia" care ii permite patrunderea in universul literaturii, aceasta cheie fiind inspiratia. Urmeaza o munca acerba, ce are drept consecinta redactarea unor noi naratiuni fantastice. Sunt lucrari ce pregatesc debutul literar, care are loc in anul 1921 in Ziarul Stiintelor Populare". Intitulata Cum am gasit piatra filozofala,3 naratiunea castiga un concurs consacrat elevilor de liceu, concurs la care se cerea tratarea literara a unui subiect stiintific. Povestirea dezbate o tema indragita de alchimistii antici si medievali, aceea a gasirii formulei magice cu ajutorul careia se poate fabrica aurul. in centrul naratiunii se gaseste autorul insusi care, pasionat in acel timp de chimie, adoarme in micul sau laborator, dobandind acces prin intermediul visului la o lume fabuloasa. Un personaj straniu il intampina in sfera imaginarului si il asigura de posibilitatea gasirii Pietrei Filosofale. Misteriosul necunoscut se transforma intr-un initiator, experienta reuseste, substantele amestecate potrivit unei formule magice se transforma sub ochii uimiti ai autorului in aur, dar, cuprins de emotie, acesta rastoarna creuzetul continand mult ravnitul minereu. Zgomotul il trezeste, dar ambiguitatea textului se mentine deoarece, desi a ramas singur in laborator, langa creuzetul rasturnat se gaseste un bulgare de aur (dovada a realitatii experientei onirice!

   ) care, la o cercetare mai atenta, se dovedeste a fi pirita.4 Proiectia in vis, intretinerea deliberata a ambiguitatii dintre planurile narative - elemente specifice tinand de recuzita fantasticului - anunta, in germene, pe viitorul maestru al speciei. Naratiunea este extrem de importanta deoarece, fiind prima creatie literara publicata de catre Mircea Eliade, ea il face sa dobandeasca constiinta faptului ca a devenit un scriitor in adevaratul inteles al cuvantului.

Inspiratia adolescentului teribil se dezlantuie in actul scriiturii. Astfel, intre 1921 si 1923, mai multe caiete sunt umplute cu un roman hibrid, in care umorul se impleteste cu fantasticul, iar aventura cu preocuparile entomologice. Este vorba de Minunata calatorie a celor cinci carabusi in tara furnicilor rosii, o microgeografie imaginara" scrisa din perspectiva inedita a carabusului, pentru care dimensiunile obiectelor sunt cu totul altele decat cele omenesti, ba mai mult, acelasi obiect este vazut uneori din puncte de vedere diferite (de pe sol si din zboR). Tot de anii de liceu tine si un alt proiect, extrem de ambitios prin dimensiunile lui ciclopice", intitulat Memoriile unui soldat de plumb. Cartea, a carei redactare tine mai mult de doi ani, trebuia sa constituie un fel de Legenda a secolelor si ar fi urmat sa inglobeze nu numai istoria universala, ci intreaga istorie a Cosmosului, de la inceputurile galaxiei noastre la alcatuirea Pamantului, la originea uietii si la aparitia omului". Aceasta povestire fantastica este spusa de catre un soldat de plumb, care a avut ocazia sa asiste, in calitate de martor veridic, la cateva evenimente decisive din istoria umanitatii. Opera ramane insa neterminata din cauza declansarii unei acute crize existentiale, datorate varstei puberale.

Propensiunea pentru imaginar este intretinuta si de lecturile impresionante ale tanarului scriitor, lecturi printre care la loc de cinste se gaseste opera lui Balzac. Cartile acestuia sunt pur si simplu devorate, dar nu marile romane realiste, ci naratiunile fantastice ca Serafita si Pielea de sagri sau unele nuvele mai putin cunoscute precum creatoare, experienta sa indiana. Personajul principal este un dublu al lui Mircea Eliade (ceea ce amplifica ideea de autenticitatE), care vine in India pentru a studia arta asiatica. Insolitul roman nonconventional marcheaza debutul editorial al prozatorului, debut care are loc in 1930, cand autorul era inca departe de tara. Relatarea se dovedeste importanta prin faptul ca impune o serie de tehnici narative specifice literaturii fantastice si prefigureaza cateva din temele majore ale creatiei scriitorului.

Tot de anii petrecuti in India tine si geneza romanului Lumina ce se stinge (1934). Cartea a suscitat reactii vehemente, fiind considerata un veritabil esec, cu toate ca - fapt remarcat inca in epoca - Eliade este unul din primii scriitori romani care folosesc monologul interior si la care se resimte influenta unui remarcabil innoitor al romanului secolului XX, James Joyce. Strania drama europeana" scrisa in India se intemeiaza pe interferenta celor doua culturi. Experienta ezoterica traita intr-o biblioteca de catre Cesare, eroul central al naratiunii, are la baza confruntarea dintre mai multe conceptii filosofice si este urmata de schimbarea destinului personajului care, asemenea celor mai multi dintre protagonistii lui Mircea Eliade, devine un cautator de semnificatii. Chiar daca din punct de vedere estetic nu se ridica la cote valorice deosebite, romanul lui Mircea Eliade are meritul de a deschide o cale noua in proza romaneasca si de a propune un conflict mai putin intalnit pana atunci.

Am insistat asupra perioadei de ucenicie a lui Mircea Eliade in literatura fantastica pentru a releva faptul ca, odata stangaciile inceputului depasite, autorul devine creatorul unei teorii originale despre fantastic, bazata pe camuflarea sacrului in profan sau, altfel spus, pe teoria irecognoscibilitatii miracolului. Chiar daca acest lucru nu se poate observa in toate scrierile de tinerete, fenomenul se constientizeaza o data cu evolutia scriitorului, devenind o constanta a operelor de maturitate. Mircea Eliade si-a exprimat in numeroase randuri crezul artistic despre literatura fantastica, chiar daca unele din confesiunile sale se suprapun, reluand sau nuantand idei exprimate deja anterior. inainte de toate, trebuie sa mentionam optimismul scriitorului vizavi de viitorul speciei, optimism justificat prin faptul ca romanul clasic" (realist sau psihologiC) si-a epuizat valentele, a devenit transparent si previzibil si, prin aceasta, nu mai poate capta interesul cititorilor. Un alt motiv care explica interesul constant pentru fantastic este faptul ca acesta ii poate reda omului modern gustul pentru semnificatiile ascunse. Facilitand accesul catre o serie de lumi necunoscute, literatura fantastica dobandeste o misterioasa putere de atractie, lectura devenind o antrenanta aventura a spiritului. Am putea adauga faptul ca este vorba de cititorul rafinat, contemporan cu timpul sau, bun cunoscator al experientelor estetice ale secolului XX.

Permanentul interes pentru sensurile ascunse ale lucrurilor ne determina sa consideram cu cea mai mare atentie marturisirile prozatorului privind conceptia sa despre literatura fantastica, cu atat mai mult cu cat interviurile si notatiile de jurnal dezvaluie, de regula, aspecte inedite sau insuficient discutate ale operei. Ideea de la care porneste Mircea Eliade este aceea ca evolutia stiintelor pozitive a dus, in mod treptat, la desacralizarea aproape totala a lumii, fapt ce explica dificultatea decodificarii sacrului in banalitatea inconjuratoare. Din aceasta perspectiva, teologia mortii lui Dumnezeu" dobandeste semnificatii extreme in ochii filosofului deoarece este singura creatie religioasa a lumii occidentale moderne". Ea demonstreaza ultimul grad al desacralizarii, ilustreaza camuflajul desavarsii al AĞsacruluiAğ sau, mai bine zis, identificarea lui cu AĞprofanulAğ". Disparand de mai multe secole din Europa, traditiile initiatice" nu supravietuiesc decat camuflate in sferele unor universuri imaginare precum creatiile literare .si artistice, sfera unde Mircea Eliade gaseste spatiu suficient pentru a dezbate ceea ce el numeste dialectica disimularii sacrului in profan. Traind intr-o lume golita de orice semnificatii transistorice, omul contemporan sufera dramele provocate de istorie fara sa le gaseasca o semnificatie ultima (drame considerate in societatile traditionale niste incercari" ce se abat periodic fie asupra individului, fie asuy.ra comunitatiI) sau, altfel spus, sufera de teroarea istoriei". In nuvelele mele, incerc intotdeauna sa camuflez fantasticul in cotidian", spune Mircea Eliade, adaugand apoi ca transistoricul este camuflat de istoric, .>i extraordinarul, de obisnuit".8 Potrivit acestei conceptii, realitatea este banala doar in aparenta, cotidianul ascunzand altceva, un sens mult mai profund. Pentru autorul Sarpelui, lumea este un camuflaj, e plina de taine si de semne ce trebuie decriptate. Iata pentru ce optimismul scriitorului vizand viitorii!

    genului pare justificat. in antiteza cu unii comentatori precum Roger Caillois sau Michel Butor, care inclina sa creada faptul ca locul fantasticului va fi preluat, in mod treptat, de literatura S. F.



Atitudinea lui Mircea Eliade in fata misterului este asemanatoare cu aceea a lui Lucian Blaga. Pentru autorul Poemelor luminii, existenta este profund misterioasa si nu poate fi cunoscuta cu ajutorul gandirii logice. Arta, religia si filosofia reprezinta niste modalitati prin intermediul carora omul incearca sa revele misterul, dar censura transcendenta instaurata de Marele Anonim impiedica dezvaluirea semnificatiilor ultime. Blaga face distinctie intre o cunoastere paradisiaca, prin care misterul este partial redus cu ajutorul gandirii logice, si o cunoastere luciferica, prin care misterul lumii este sporit cu ajutorul imaginatiei poetice. Spre deosebire de cunoasterea paradisiaca ce isi este siesi suficienta, obiectul cunoasterii luciferice e intotdeauna un AĞmisterAğ care de o parte se arata prin semnele sale si de alta parte se ascunde dupa semnele sale".9 Amplu teoretizata in Trilogia cunoasterii, ideea amplificarii marilor taine prin asumarea cunoasterii luciferice este exprimata metaforic si in poemul programatic intitulat Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.



Surprins el insusi de fervoarea cu care isi reia periodic reflectiile despre camuflarea sacrului in profan" cu scopul de a-si preciza cat mai exact opiniile, Mircea Eliade isi da seama ca o asemenea obsesie trebuie sa aiba semnificatii mai adanci. Este vorba de faptul ca aceasta dialectica a camuflajului este mult mai. cuprinzatoare si mai profunda decat am prezentat-o pana acum. AĞMisterul camuflajuluiAğ fundeaza o intreaga metafizica, si anume AĞmisterulAğ conditiei umane. in fond, problema camuflajului ma obsedeaza pentru ca nu ma hotarasc s-o adancesc, adica s-o prezint sistematic si s-o discut pe planul care ii este propriu, cel al meditatiei filozofice". " Teoria camuflarii sacrului in profan este decisiva pentru intreaga creatie a lui Mircea Eliade. Cu ea autorul se vede confruntat atat in studiile sale dedicate miturilor, cat si in operele sale literare, alcatuind un adevarat liant intre cele doua sectoare aflate intr-o aparenta dihotomie. Importanta acordata problemei explica frecventele reveniri asupra ei atat in notatiile din Jurnal, cat si in observatiile din Memorii. Pentru a facilita dezvaluirea fantasticului in realitatea cotidiana, scriitorul isi concepe naratiunile pe mai multe planuri, creand niste universuri paralele dominate de legi diferite ale spatiului si ale timpului. Pentru a fi mai bine inteles, Mircea Eliade recurge la compararea literaturii fantastice cu efectele descoperirii unei noi axiome: In toate povestirile mele, naratiunea se desfasoara pe mai multe planuri, ca sa dezvaluie in mod progresiv AĞfantasticulAğ ascuns in banalitatea cotidiana. Asa cum o noua axioma reveleaza o structura a realului, necunoscuta pana atunci - altfel spus, instaureaza o lume noua -, literatura fantastica dezvaluie, sau mai degraba creeaza universuri paralele. Nu este vorba de o evaziune, cum o cred unii filozofi istoricisti; deoarece creatia - pe toate planurile si in toate sensurile cuvantului - este trasatura specifica a conditiei umane"." Pornindu-se de la un asemenea crez literar, devine firesc faptul ca eroii lui Mircea Eliade vor fi preocupati in permanenta de descoperirea unor semnificatii profunde, inaccesibile oamenilor de rand. Acesta este motivul pentru care naratiunile prozatorului pot fi privite ca o lunga initiere a unor personaje cu vadite preocupari de factura spirituala. Pe parcursul formarii lor, personajelor li se fac diferite semne, in masura sa le calauzeasca spre revelatia misterului. Exceptie fac doar anti-eroii, indivizii mediocri care nu sunt capabili sa faca fata unor situatii neobisnuite si al caror acces la sacru ramane interzis.



Dar problema irecognoscibilitatii miracolului a fost abordata nu numai de memorialistul, ci si de eseistul Mircea Eliade. Raman semnificative, sub acest aspect, observatiile din eseul Despre miracol si intamplare, inclus in volumul

Oceanografie (1934), dar putem aminti, la fel de bine, si meditatiile reunite in volumul Solilocvii l (1932). Abordand problema fenomenologiei miracolului,12 Eliade constata faptul ca, daca in antichitate acesta era echivalat cu contrastul, miracolul modern este contactul, adica simpla alaturare de fapte, nu numaidecat opozitia lor,

dramatica, relevanta. Miracolul - adica

7 intamplarea, venirea impreuna a unor lucruri care ar fi putut ramane izolate pe vecie". Tanarul istoric al religiilor remarca faptul ca problemele trebuie

sa fie puse altfel. El vorbeste de esenta unui miracol

| cotidian, care poate face sa se inteleaga t posibilitatile unei noi apologetici, a unei noi demonstratii a lui Dumnezeu". Problema esentiala este aceea a recunoasterii sacrului camuflat in cotidian: Caci, nimeni nu ne poate dovedi ca

Dumnezeu, sau zeii, nu intervin zilnic in viata noastra. E posibil, e probabil, ca Dumnezeu ni se arata necontenit. Dar cum vreti sa-l vedem si noi, sa-l recunoastem? Dumnezeu nu e obligat sa ia forma pe care i-o acordam noi". Vorbind de pretinsa absenta a misterului din cotidian, Eliade remarca faptul ca acesta nu se reveleaza intotdeauna potrivit orizontului de asteptare al individului. Cu alte cuvinte, conceptia noastra asupra misterului nu coincide intotdeauna cu adevarata substanta a misterului. Toate demonstratiile contra existentei lui Dumnezeu, a ingerilor, a miracolelor in general i se par eseistului absurde deoarece ele pornesc de la un punct de vedere fals: absenta lui Dumnezeu din lume, absenta miracolului din istorie". Aceasta deoarece este vorba doar de absenta lui Dumnezeu de acolo unde l-am fi asteptat noi, despre absenta miracolului asa cum ni l-am inchipuit noi". Or, in viziunea eseistului, aceasta nu este acelasi lucru. Eliade remarca schimbarea care s-a produs o data cu aparitia crestinismului: Crestinismul, facand pe Hristos fiu de om, a imbibat miracolul si caritatea in omenire intr-un grad mult mai mare ca inainte, cand zeii erau altceva decat oamenii. (De aceea se poate spune, foarte logic, foarte stiintific, ca de la Hristos incoace substanta intregii istorii s-a schimbaT). Acum, Hristos fiind Si om, minunile se fac sub chipul oamenilor, in fiecare zi. inainte de Hristos minunea mai putea fi taumaturga, exceptionala, dramatica. De-aiunci ea este umana - adica irecognoscibila".



Deosebirea dintre miracol si un eveniment obisnuit, explicabil, este vazuta in faptul ca miracolul nu poate fi deosebit. In viziunea lui Eliade, irecognoscibilul este forma perfecta de revelatie divina. Aceasta deoarece divinitatea nu se mai manifesta, nu se mai realizeaza prin contrast, ci activeaza direct in umanitate, prin contact, prin venirea laolalta". Din aceasta perspectiva, si intamplarea va dobandi o alta dimensiune. Pornindu-se de la supozitia ca miracolul este un fenomen irecognoscibil, adica in aparenta obisnuit, atunci toate faptele banale, cotidiene pot dobandi o semnificatie aparte, deoarece in oricare din ele poate fi o interventie irationala, divina". Mircea Eliade mai observa un paradox al miracolului crestin, care, pornind de la interventia lui lisus in istorie, consta in intoarcerea la realism, la cotidian. Este vorba de o conceptie antimistica a miracolului, caci se delimiteaza foarte strict de experienta religioasa, adica experimentarea pe cai exceptionale a miracolului". Dumnezeu nu se lasa cunoscut doar pe calea grava si plina de obstacole a experientei mistice, ci si pe calea irecognoscibilitatii. Spre deosebire de alte forme ale cunoasterii divinitatii cum ar fi contemplatia, mistica, extazul, cunoasterea de toate zilele se transforma in recunoastere. Miracolul ne conduce fara stirea si fara vrerea noastra" - suna concluzia lui Mircea Eliade. Unul din comentatorii avizati ai operei lui Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, el insusi un remarcabil istoric al religiilor, citeste in acest eseu paradoxul crestinismului ca religie a istoriei, un paradox extins la intreaga situatie a omului modern, definibil ca produs cultural al crestinismului".13 Exegetul remarca faptul ca, in operele literare ale autorului Noptii de Sanziene, nu exista nici o deosebire intre miracol" si fapt ordinar", aceasta deoarece miracolul se afla camuflat in cotidian: Irecognoscibilitatea miracolului echivaleaza cu a spune ca el ia aparentele cele mai nesemnificative. Ca si lapis-ul alchimistilor, este aurul care zace in noroi, este ceva AĞvilis, exilisAğ, de cautat AĞin stercoreAğ, in materia cea mai amorfa".14 Culianu ne avertizeaza ca ideea irecognoscibilitatii lui Dumnezeu in lume nu este inteleasa de Mircea Eliade in sens hegelian sau nietzschean (de moarte a lui Dumnezeu" sau de Dumnezeu care se sacrifica, se ofera distrugerii"), ci este vorba mai degraba de ecoul paradoxului budist al prezentei-absenta, ale carui fundamente logice sunt puse in scrierile lui Nagarjuna".^ Comentariul dedicat unor posibile modele are meritul de a releva originalitatea teoriei scriitorului roman despre a fi prezent fara sa te faci cunoscut:

Exista o mare diferenta intre ceea ce nu se cunoaste pentru ca nu (maI) e, si ceea ce nu se cunoaste pentru ca nu se poate cunoaste, nu se manifesta".



Consideratii asemanatoare asupra camuflarii misterelor in realitatea imediata revin si in cazul microromanului Pe strada Mantuleasa Desacralizarea devine insa totala in cazul naratiunii Adio!

   , prin proclamarea mortii lui Dumnezeu. Am putea spune ca asistam la o camuflare perfecta a sacrului" sau, dupa cum afirma insusi scriitorul, la identificarea lui cu profanul". in conceptia scriitorului, orice eveniment, fie el oricat de banal, poate avea o semnificatie ascunsa, imperceptibila la prima vedere, dar decodificabila printr-un lung proces de initiere. Aceasta este cauza indelungatelor investigatii pe care le intreprind personajele lui Mircea Eliade, fiind suficient sa ne reamintim, in acest sens, de expeditiile copiilor de pe strada MamV leasa porniti in descifrarea unor semne misterioase. Camuflarea unor semnificatii adanci in realitatea cotidiana sta si la baza impunatorului roman Noaptea de Sanziene care, in ciuda afirmatiilor scriitorului, nu este doar un roman traditional in genul marilor arhitecturi epice ale secolului al XlX-lea. Diferentele sunt furnizate mai ales de incarcatura simbolica si metafizica a naratiunii, de camuflarea unor semnificatii adanci, vizand cu predilectie dimensiunile conditiei umane. Desi Kliade isi manifesta dorinta de a scrie un roman realist traditional, modelul fiind celebra carte a lui Tolstoi, Razboi si pace, valoarea romanului Noaptea de Sanziene nu consta atat in fresca sociala realizata, cat mai ales in dimensiunea filosofica a lucrarii. De altfel, scriitorul insusi recunoaste mai tarziu in jurnalul sau deplasarea accentului de la fresca sociala la diferitele conceptii asupra timpului exprimate de catre personaje.19




Una din obsesiile fundamentale ale creatiei lui Mircea Eliade este problema posibilitatii iesirii din timp. Ceea ce deosebeste insa in mod profund proza fantastica a scriitorului roman de fantasticul de tip occidental este dimensiunea ei filosofica. Daca in literatura apuseana accentul este pus pe ruptura provocata de o intamplare insolita, in masura sa perturbe ritmul obisnuit al existentei (adica pe tehnica ordine, eveniment insolit, revenirea la ordinE), la scriitorul roman centrul interesului se deplaseaza inspre investigatia psihologica, inspre meditatia filosofica asupra marilor probleme ale existentei. Trebuie sa o spunem de la inceput ca Eliade crede in posibilitatea omului de a boicota istoria", de a iesi din Timpul-Moarte, acest fenomen gasindu-si ilustrarea deplina in scrierile sale. Cred in realitatea experientelor care ne fac AĞsa iesim din timpAğ si AĞsa iesim din spatiuAğ"2", marturiseste t prozatorul, exemplificand aceasta idee cu referiri la naratiuni precum Nopti la Serampore si Secretul doctorului Honigberger. Deosebit de interesant se dovedeste insa modul in care scriitorul abordeaza in operele sale problema timpului, cititorul parcurgand o naratiune labirintica ce se desfasoara pe mai multe planuri si careia, in aparenta, i se potrivesc mai multe chei de lectura ce clarifica misterul. Exista la Mircea Eliade o placere borgesiana de a-1 rataci pe cititor, de a-1 purta pe mai multe cai posibile, mentinand astfel ambiguitatea textului. Scopul este acela de a se realiza o scriere de factura experimentala, ce se abate de la traditia naratiunilor previzibile, in genul celor redactate in secolul al XlX-lea sub auspiciile realismului traditional. Lectura presupune, in felul acesta, participarea intensa a cititorului si se transforma intr-un fascinant proces initiatic, intr-un autentic eveniment al cunoasterii. Obsesia timpului si cultivarea unor naratiuni labirintice sunt cele doua trasaturi semnificative care apropie proza fantastica a lui Mircea Eliade de cea a argentinianului Jorge Luis Borges.Dincolo de teoria irecognoscibilitatii miracolului (chiar daca misterele sunt si aici camuflate in cotidiaN), unele povestiri ale lui Mircea Eliade sunt fantastice pentru ca evoca o lume care este ea insasi fantastica. Este vorba de faimoasa descoperire a Indiei, adevarata tara a miracolelor pentru un european. Parcurgand o serie de creatii precum Isabel si apele diavolului, Secretul doctorului Honigberger, Nopti la Serampore sau Maitreyi, ramanem surprinsi de noutatea lumii pe care o introduce pentru prima oara in literatura romana Mircea Eliade. In ciuda existentei unor traduceri, Eliade este cel care le dezvaluie cititorilor romani lumea cu infinite semnificatii a spiritualitatii indiene, si aceasta nu numai prin intermediul lucrarilor de imaginatie, ci si prin operele sale filosofice. intr-adevar, yoga ii ofera scriitorului un raspuns concret la una din marile sale intrebari, posibilitatea iesirii din lumea concreta, adica o modalitate de a infrunta timpul-destin. Gandirea indiana este socanta deoarece difera in mare masura de cea europeana. Mircea Eliade atrage atentia asupra faptului ca, de la ultima generatie de filosofi, constiinta europeana se defineste prin referire la problema temporalitatii si cea a istoricitatii. Omul este vazut in relatie cu factorii care il conditioneaza: fiziologie, ereditate, mediu social, ideologie si, mai ales, momentul istoric in care isi duce existenta. Daca pentru gandirea occidentala omul este in mod esential o fiinta determinata temporal si istoric, filosofia indiana isi pune o problema neglijata de gandirea europeana, si anume aceea a posibilitatii deconditionarii fiintei. Chiar daca intrebarile puse sunt aceleasi sau asemanatoare, cele doua tipuri de gandire ofera raspunsuri diferite. Lectia Indiei consta in solutiile pe care le furnizeaza angoasei provocate de constiinta temporalitatii, a efemeritatii. Cucerirea acestei libertati absolute, a perfectei spontaneitati constituie scopul tuturor filozofiilor si al tuturor tehnicilor mistice indiene" 21 si ea a fost asigurata mai ales prin una din multiplele forme de yoga. Termenul yoga - arata Mircea Eliade - desemneaza atat o tehnica de asceza, cat si o metoda de meditatie, latura practica fiind dublata de cea initiatica. Eliberarea inseamna renuntarea la un anumit mod de existenta, moartea ritualica fiind urmata de transcenderea conditiei umane prin renasterea la o modalitate de existenta lipsita de conditionari. Ca sursa a unui sir nesfarsit de suferinte, solidaritatea omului cu universul este dispretuita, aparand nostalgia existentei duse dincolo de temporalitate si de devenire.

Consemnate intr-o maniera extrem de concentrata si nu expuse in mod sistematic ca in cartile despre yoga, idei similare pot fi intalnite si in jurnalul scriitorului. Comentand, de exemplu, o afirmatie din Mahabharata, Mircea Eliade observa ca notiunile de virtute si de pacat exista numai pentru oameni, ele fiind necunoscute atat pentru animale cat si pentru zei sau demoni. Pornind de aici, scriitorul dezbate problema conditiei umane in filosofia indiana, remarcand faptul ca, in gandirea hindusa, perfectiunea la care aspira omul nu are nimic de-a face cu propria sa conditie: Numai in masura in care conditia umana poate fi anulata, sau depasita - intre alte mijloace gratie tehnicilor yoga, experientei mistice, filosofiei sau ascezei, hasisului sau practicilor orgiace - se poate atinge aceasta stare paradoxala de libertate absoluta, care este scopul spiritualitatii indiene. Dar depasirea conditiei umane implica de asemenea realizarea unei modalitati existentiale unde binele si raul - AĞvirtutea si pacatulAğ - pierd orice semnificatie sau dobandesc in mod tacit aceeasi valoare".



Cu toate acestea, si in creatiile dedicate Indiei (mai putin in Mailreyi, care ramane o fascinanta poveste de dragostE) se manifesta aceeasi teorie a irecognoscibililatii miracolului". In aceasta vede autorul unitatea scrierilor sale, indiferent daca este vorba de operele literare sau de cele cu caracter stiintific. Scriitorul marturiseste ca, de mic copil, a fost atras de imposibilitatea recognoscibilitatii imediate a miracolului, de simbolismul ascuns dincolo de lucrurile aparent banale. De altfel, exemplul pe care il ofera Eliade este in masura sa ilustreze perfect creatiile sale fantastice caci, la fel ca in basme, aventurile prin care trec eroii sai reprezinta o lunga initiere, asemanatoare cu cea a lui Fat-Frumos. Mai mult, conditia eroului din basmele noastre sculare este mult mai tragica deoarece orice greseala il poate costa viata. Ceea ce trezeste insa atentia lui Mircea Eliade este episodul in care Fat-Frumos este pus sa recunoasca singurul mar de aur dintr-un grup de doisprezece, unde celelalte par numai de aur. Exista deci o camuflare perfecta a sacrului in profan, acesta fiind misterul ce 1-a pasionat pe Mircea Eliade si in istoria religiilor. Dar sa-i dam cuvantul scriitorului, care marturiseste urmatoarele: Sacrul si suprafirescul sunt asa de amestecate in realitatea profana incat nu se disting. Prezenta unei sacralitati irecognoscibilc in realitatea profana, acesta este elementul de unitate al scrisului meu. Filosofia mea. reprezinta omul treaz din mine, literatura reprezinta in plus universul meu imaginar, oniric, la fel de AĞrealAğ si el, pentru ca de-acolo vine atata viata reala".2i Confesiunea retine atentia si prin ideea ca fantezia are capacitatea de a concura realitatea, de a crea o lume la fel de vie ca cea obiectiva.

In eseistica sa, Mircea Eliade vorbeste de nevoia omului de a-si transcende conditia. Visul, arta, magia, dansul, dragostea si mistica traduc, din unghiuri diferite, acest deziderat al firii omenesti. Din aceasta perspectiva, arta este definita ca o magica transcendere a obiectului",2^ in timp ce emotia estetica exprima tocmai bucuria faptului ca artistul a reusit sa zdruncine ursita umana tragica. Daca orice emotie religioasa reveleaza dependenta individului de Dumnezeul care 1-a creat, emotia artistica exprima bucuria demiurgica a imitatiei creatiei divine, depasirea limitelor impuse de natura conditiei umane. Eliade vorbeste de instinctul de iesire din sine ce il caracterizeaza pe om si de nevoia acestuia de a-si depasi destinul. De aici ar veni si imboldul catre participare intr-o viata supraindividuala, de aici setea de experienta fantastica, de simbol".26 Scriitorul remarca insa degradarea omului modern, din existenta caruia a disparut dimensiunea simbolica si fantastica si care traieste intr-o totala opacitate metafizica. Solilocviile lui Eliade se extind si asupra problemei irecognoscibilitatii miracolului, notatiile sale anticipand observatiile de mai tarziu din Jurnal:

Despre AĞnevazutul DumnezeuAğ.

Iisus a spus: nimeni nu l-a vazut. Nu e vorba despre invizibilitatea Lui, ci de irecognoscibilitate. Dumnezeu e astfel incat nu poate fi recunoscut nicaieri; pentru ca El a spus: AĞSunt cel care suntAğ. Acesta e sensul metafizic".26

Fapt semnificativ, pentru Mircea Eliade, manifestarea fantasticului echivaleaza, in esenta, cu manifestarea sacrului. De aici importanta observatiilor reunite intr-un volum cu titlu emblematic, Sacrul si profanul. Pornind de la lucrarea de referinta a lui Rudolf Otto, Das Heilige (1917), Mircea Eliade elaboreaza o originala fenomenologie a sacrului, cu repercursiuni semnificative si asupra operei sale literare. Pentru istoricul religiilor, sacrul si profanul constituie doua modalitati distincte de a fi in lume. Definit drept ceea ce se opune profanului, sacrul se manifesta intotdeauna ca o realitate de un eu totul alt ordin decat realitatile AĞnaturaleAğ".21 Paradoxul limbajului consta in faptul ca el trebuie sa exprime in termeni imprumutati din existenta profana o realitate ce nu ii este specifica, acel ganz andere de care vorbeste Rudolf Otto. Naratiuni precum Un om mare sau Adio!

    insista tocmai pe acest efort de a sugera prin intermediul limbajului ceea ce depaseste experienta naturala a omului. Relevand dihotomia dintre cele doua concepte, Eliade precizeaza ca omul ia cunostinta de sacru pentru ca. acesta se manifesta, se prezinta ca fiind ceva cu lotul diferit de profan".m Pentru a reda manifestarea sacrului, istoricul religiilor propune conceptul de hierofanie care, asa cum ne arata si etimologia lui, exprima faptul ca ceva sacru ni se arata".29 In viziunea savantului, intreaga istorie a religiilor poate fi considerata o acumulare de hierofanii, de realitati sacre: Intre cea mai elementara hierofanie, de exemplu manifestarea sacrului intr-un obiect oarecare, o piatra sau un copac, si hierofania suprema care este, pentru crestini, intruparea lui Dumnezeu in lisus Hristos, nu exista deloc solutie de continuitate. Este, mereu, acelasi act misterios: manifestarea a ceva AĞtotal, diferitAğ, a unei realitati ce nu apartine lumii noastre, in obiecte care fac parte integranta din lumea noastra, AĞnaturalaAğ, AĞprofanaAğ".a"˘ Eliade insista pe paradoxul oricarei hierofanii. Devenind semnul purtator al sacrului, un obiect oarecare dobandeste alte calitati, devine altceva, fara a inceta sa ramana el insusi deoarece continua sa participe la mediul cosmic inconjurator. Spre deosebire de omul arhaic" care traieste in orizontul misterului, omul modern isi duce existenta intr-un cosmos desacralizat. Or tocmai un asemenea individ areligios este zugravit in opera literara a lui Mircea Eliade. Acesta se vede confruntat cu o serie intreaga de hierofanii ale caror semnificatii trebuie sa le decripteze. Daca pentru homo religiosus exista intotdeauna o realitate absoluta (care transcende lumea profana, dar care se manifesta prin eA), omul modern isi asunis o noua situatie existentiala, refuzand sacrul si devenind subiect si agent al istoriei. Spatiul aparent omogen incepe dintr-o data sa prezinte o serie de rupturi de nivel, portiuni calitativ diferite de celelalte. Prozatorul Eliade zugraveste experienta spatiului, asa cum este ea traita de catre omul nereligios care refuza sacralitatea si care se vede confruntat in mod neasteptat cu diferitele ei forme de manifestare.





O asemenea literatura fundeaza propriul ei Univers, intocmai dupa cum miturile ne dezvaluie fundarea Lumilor, a modurilor de a fi (animal, planta, om etc.) a institutiilor, a comportamentelor etc. in acest sens se poate vorbi despre prelungirea mitului in literatura: nu numai pentru ca anumite structuri si Figuri mitologice se regasesc in universurile imaginare ale literaturii, ci mai ales pentru ca in amandoua cazurile e vorba de creatie, adica de AĞcreareaAğ (^revelareA) unor lumi paralele".u insasi nevoia organica de vise pe care o resimte omul societatilor desacralizate nu reprezinta altceva decat reflexul unei acute nevoi de mitologie, mitul insemnand, inainte de toate, o poveste spusa dupa toate regulile speciei, chiar daca pe parcurs el si a pierdut caracterul sacru: Ceea ce ma fascineaza in aceste experiente, este nevoia organica pe care o are omul de a AĞvisaAğ, adica de mitologie. (Caci oricare ar fi judecata pe care o ai asupra structurii si continutului "iselor, caracterul lor AĞmitologicAğ este indubitabil. La nivelul oniric, AĞmitologiaAğ semnifica povestire, adica sa vizionezi o secventa cu episoade epice sau dramatice. In orice situatie se pare ca omul are nevoie de a asista la povestiri, de a le viziona, de a le asculta. Caracterul original al Epopeii. De pus in legatura cu tot ceea ce am scris asupra originilor extatice ale poeziei epicE)".35 Prin continutul ei epic si/sau dramatic, naratiunea traduce o cerinta existentiala si anume aceea de a afla mereu noi si noi istorii, indiferent de genul sau specia literara in care ele se concretizeaza. Pe de alta parte, opera literara formeaza un instrument de cunoastere a lumii, universul ei relevand - asemenea miturilor - o serie de semnificatii majore vizand conditia omului in univers. La fel cum omul societatilor arhaice - noteaza Eliade in Jurnalul sau - nu poate exista fara mituri, omul modern nu poate trai fara povestiri exemplare, pentru acesta din urma naratiunea reprezentand o formula readaptata constiintei moderne a mitului si mitologiei".36 De altfel, in viziunea marelui savant, degradarea si disparitia marilor mitologii este cea care deschide calea.spre literatura. Ceea ce mai apropie imaginatia literara de imaginatia mitica este interesul deosebit acordat relevarii semnificatiilor. Eliade doreste sa reabiliteze demnitatea metafizica a naratiunii, ignorata de traditia literaturii realiste a secolului al XlX-lea. De altfel, prozatorul considera imaginatia literara drept o prelungire a creativitatii mitologice si a experientei onirice. Mitul ramane pentru autorul Noptii de Sanziene o matrice epica ce se poate modela si imbogati la infinit si care, prin intermediul procesului artistic, este adaptat la constiinta omului contemporan. Un alt element important este acela ca, in definitia pe care Eliade o acorda mitului, putem citi chiar o definitie a fantasticului, vazut ca o irupere a sacrului in profan: in fond, miturile descriu diversele si uneori dramaticele izbucniri in lume a sacrului (sau a supranaturaluluI). Tocmai aceasta izbucnire a sacrului fundamenteaza cu adevarat lumea si o face asa cum arata azi".3 in convorbirile sale cu Claude-Henri Rocquet, Mircea Eliade revine asupra apropierilor dintre literatura si mit, nuantandu-si ideile exprimate anterior. Istoricul religiilor identifica literatura cu o noua forma de mitologie, mitologia omului modern, care s-a indepartat de sacru si care resimte o puternica nevoie compensatorie de visare. Chiar si demersurile savantului pot fi considerate niste tentative de a regasi izvoarele uitate ale inspiratiei literare: Se stie ca literatura, orala sau scrisa, este fiica mitologiei si ca a mostenit ceva din functiile acesteia: sa povesteasca intamplari, sa povesteasca ceva semnificativ ce s-a petrecut in lume. () Cred ca orice naratiune, chiar si aceea a unui fapt cat se poate de comun, prelungeste marile povestiri relatate de miturile care explica cum a luat fiinta aceasta lume si cum a devenit conditia noastra asa cum o cunoastem noi astazi. Eu cred ca interesul nostru pentru naratiune face parte din modul nostru de a fi in lume. Ea raspunde nevoii noastre de a auzi ceea ce s-a intamplat, ceea ce au infaptuit oamenii si ceea ce pot ei sa faca: riscurile, aventurile, incercarile lor de tot felul. Nu suntem aici ca niste pietre, nemiscati, *au ca niste flori sau insecte, a caror viata e dinacte trasata: suntem fiinte umane formate din intamplari. Iar omul nu va renunta niciodata sa asculte povestiri".38 In viziunea lui Mircea Eliade, aparitia scrisului nu distruge creativitatea mitica, ba dimpotriva, creeaza o noua mitologie, cea a Cartii. Considerand ca mitul se prelungeste in actul scrisului, prozatorul, desi un adept convins al noului in literatura, refuza acele experimente care promoveaza nihilismul filosofic si nesemnificativul artistic. Triumful lipsei de semnificatie ce se manifesta in anumite directii ale artei moderne ii apare ca o revolta la adresa esentei umane, a fi om echivaland tocmai cu relevarea semnificatiilor, a valorilor autentice.

Dar, in opera sa literara, Mircea Eliade nu se inspira numai din universul miturilor, ci creeaza, la randul lui, o serie de mituri esentiale cum ar fi mitul patriei sau cel al cetatii. in lucrarea pe care i-o consacra, Ioan Petru Culianu este de parere ca autorul Sarpelui este incontestabil unul din cei mai mari fauritori de mituri din epoca noastra".39 La aceasta contribuie din plin atat recursul la fantastic, cat si tehnica narativa utilizata. Pe de o parte, scriitorul aspira la o autenticitate cat mai deplina si se dezvaluie in literatura sa autobiografica. Pe de alta parte, intervine creatorul de mituri, autorul ludic de enigme, care nu releva niciodata realitatile ultime, ci se multumeste doar cu sugestia. Textul este dublat intotdeauna de un subtext, iar cititorul trebuie sa aiba rabdarea unui hermeneut pornit sa decodifice un mesaj cifrat. Relatarile au intotdeauna una sau mai multe chei posibile, scriitorul fiind un criptograf care elaboreaza un mesaj ezoteric si care nu se sfieste ca prin demersul sau labirintic sa il puna in incurcatura pe cititor. Autorul Pergamentului diafan considera ca Eliade este un fauritor de mituri mai ales datorita incapacitatii celorlalti de a-i descifra povestea, o creatie situata in mod deliberat sub pecetea tainei". Pornind de la semnificatiile acordate termenului de vechii greci, Ioan Petru Culianu il numeste pe Eliade un mistagog", adica un maestru, o calauza. Pe de alta parte, scriitorul se dovedeste un mistagog" deoarece nascoceste mistere si-i antreneaza si pe altii sa-l urmeze pe calea sa".40 Cu alte cuvinte, el este atat un maestru spiritual, cat si o calauza, un initiator in tesatura de mistere create de el insusi. O asemenea literatura este in masura sa schimbe statutul cititorului. Din aceasta perspectiva, lectorul se transforma intr-un veritabil hermeneut ce decripteaza semnificatiile unor semne misterioase, ale unor mesaje ezoterice. Actul hermeneutic spulbera indoiala, dar semnificatiile ultime raman inaccesibile. Mircea Eliade nu este numai un creator modern de texte ci, asemenea lui Jorge Luis Borges, este un producator de mistere. Daca in scrierile realiste" drumul catre opera devine mai important decat opera insasi, in naratiunile fantastice procesul initiatic al decriptarii continue a misterelor devine mai fascinant decat atingerea semnificatiilor ultime.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.






Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2019 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.