Abatele de Marenne este personajul care slujeste drept procedeu literar, calatorul strain prin ochii caruia Sadoveanu evoca un moment din istoria Moldovei, modalitate cunoscuta in literatura ca motivul strainului. El este in acelasi timp observator si comentator al aspectelor sociale si istorice din Moldova secolului al XVIl-lea.
Abatele de Marenne apare in roman chiar de la inceput, cand prozatorul prezinta faptul ca de curand trecuse hotarul din Tara Leseasca "un strain", care venea de departe si urma, impreuna cu insotitorii sai, "drumul cel mare din valea Siretului".
Sadoveanu ii face inca din prima pagina portretul fizic: "Sub mantaua-i larga de postav intunecos se gacea un trup, desi scund, inca destul de voinic si destul de sprinten; iar de sub gluga privea o fata blanda cu trasaturi fine si spirituale". Haina umila ascundea o inalta fata bisericeasca si nu un calugar de rand, pentru ca el "purta pinteni si se tinea ca un vechi calaret". Paul de Marenne, abate de Juvigny, provenea "dintr-o familie veche frantuzeasca, scapatata si daruita de Dumnezeu cu prea multi copii", insa el ajunsese un "cuvios personagiu ecleziastic din ordinul Sfantului Augustin", care calatorea cu pretextul de a propovadui "lumina cea adevarat" din Apus spre Rasarit, "la necredinciosi". Adevarata sa misiune era insa secreta, ii fusese incredintata de marchizul de Croissy, "secretar al Regelui Soare la Afacerile Straine", iar abatele, venind din Franta, se indrepta spre Istanbul pentru a incerca o posibila alianta cu turcii impotriva nemtilor, care-i atacasera.
Om invatat si umblat prin lume, obisnuit cu eleganta de la curtea lui Ludovic al XlV-lea, supranumit de francezi Regele Soare, solul strain descopera cu mirare viata simpla a moldovenilor si constata cu incantare ca aici "oamenii sunt mai aproape de natura si de Dumnezeu". inzestrat cu o curiozitate vie, observator atent, abatele de Marenne, insotit de doi oameni ai sai, "de credinta si de casa" si de o straja condusa de capitanul Ilie Turculet, este fermecat de natura salbatica, de padurile nesfarsite, de maretia muntilor si de bogatia vanatului si constata cu surprindere: "La antipodul civilizatiei se gasesc uneori asemenea lucruri ramase neschimbate dintru inceputul creatiei, pastrandu-si frumusetea lor misterioasa". Toate aceste frumuseti impresionante le observa strainul in contrast izbitor cu saracia asezarilor, cu nefericirea oamenilor: "Dumnezeu a pus aici un paradis".
Abatele este intampinat de beizade Alecu Ruset, care ii fusese recomandat de un prieten comun, polonezul Vladislav si care-l insoteste indeaproape, vorbind o buna limba franceza, avand Ia randul sau interes sa fie ocrotit si ajutat de inaltul prelat, deoarece era urmarit de oamenii lui voda pentru ca o iubea pe fiica acestuia, Catrina.
Ajunsi la Iasi, abatele de Marenne il cunoaste pe voda Duca, pe cronicarul Miron Costin si pe mitropolitul Dosoftei. Strainul isi exprima admiratia pentru Tara Moldovei, pentru frumusetile naturii salbatice, "pe care amicii sai ramasi in Franta nici n-o puteau banui, ori de cata imaginatie ar fi fost inzestrati", precum si de bogatia locurilor, de "dealurile cu podgorii si paduri, revarsari de ape, stoluri de gaste salbatice, stuharii si papurisuri".
Abatele de Marenne este bonom, simpatic, instruit si fin, cu gesturi cumpatate si mare amator de mancare si bautura buna, deoarece"desi calugar inchis in mantie si randuieli aspre la manastirea sa, abatele era un om de lume si, neuitand de Dumnezeu si nici de juramantul monahal, "tinea socoteala de oameni. Tinea socoteala si de placerea sa". in calatoria lor, strainii poposesc la gospodaria taranului
Griga Lazarel, care pregatise un ospat specific romanesc, cu lautari, sarmale si ciorba de potroace, de care musafirul este extrem de incantat.
Ajunsi la Constantinopol, abatele, rafinat in arta conversatiei, este de mare ajutor tanarului Alecu Ruset si, cu abilitate diplomatica, inteligenta si generozitate, joaca sah cu sultanul, se lasa batut de acesta, pentru a-l binedispune, creand astfel atmosfera propice obtinerii de favoruri. Fin diplomat, el expune necazul prietenului sau, Alecu Ruset, apeland la o poveste alegorica de vanatoare, dovedind astfel loialitate si noblete sufleteasca pentru tanarul beizade. inclinat spre meditatie, abatele il incurajeaza cu delicatete si-i ureaza sa depaseasca necazurile: "iti doresc sa-ajungi cu bine, prietene, in anii linistii mele. Viata e un mare medic."
Om trecut prin multe, abatele este un fin cunoscator al psihologiei umane, are o blandete si o intelepciune parinteasca pe care o revarsa asupra tanarului Ruset: "intre ceasurile de febra sa lasi insa si judecatii loc; judecata e mama intelepciunii", dupa care ii mangaie "tampla infierbantata". Alta data il linisteste cu simpatie si cu o intelegere superioara a vietii, imbiindu-1 cu mancare buna: "Aceste lacrimi sunt bune, zise bland de Marenne. Dupa ce le vei inghiti, ai sa cugeti mai linistit ce ai de facut. indrazneste a incerca acest piept de fazan, pe care 1-a fript destul de bine bucatarul nostru".
Abatele de Marenne este constient de superioritatea sa, de valoarea sa spirituala: "Putini europeni au avut si au favoarea de care ma bucur eu, putand sta singur de vorba cu maiestatea sa, spunandu-i anecdote si f&candu-l sa zambeasca", marturiseste el privind statutul de care se bucura la curtea franceza.
Perpessicius considera fericita inspiratia lui Mihail Sadoveanu "de a fi implicat, in textura aceasta orientala, silueta de aur a elegantului abate Paul de Marenne".
Alecu Ruset este fiul fostului domnitor, Antonie Ruset, ce fusese inlaturat de la tron prin intrigile lui Duca-Voda, care-i luase locul la conducerea Moldovei. Noul domnitor il alunga de la curte pe Alecu Ruset, insa il tine sub o stricta supraveghere, urmarindu-i toate miscarile. El este prigonit de voda pentru ca detinea secretul unor scrisori compromitatoare pentru Duca, pe care tanarul le avea in pastrare la niste prieteni in Polonia. Fatalitatea sortii facuse ca el sa se indragosteasca puternic de Catrina, fiica despotului Duca.
Alecu Ruset apare in capitolul al doilea al romanului ca sa-1 insoteasca pe abatele de Marenne in calatoria sa prin Moldova pana la Istanbul, fiindu-i recomandat de un prieten comun, polonezul Vladislav. El vine sa-1 intampine pe abate in fruntea unui palc de opt-zece calareti si strainul vede "un boier tanar moldovean pe-un arabesc roib". imbracamintea tanarului nu face o impresie buna asupra rafinatului abate, pentru ca "straiul nu-i era stralucit, asa precum ar fi fost de asteptat de la un fecior de Domn" si nici faptul ca "desi avea nume de bun ostean, se infatisa cam palid si subtiratic", calarea dupa "moda necredinciosilor ismailiteni", avand "pe obraz un zambet nesilit".
Tanarul beizade se confeseaza abatelui de Marenne, explicandu-i dusmania lui cu Duca-Voda, despre care crede ca este "nebun si cu putina minte", ca-i plac peste masura petrecerile si vinul si care ii sta ca "un spin pe care cu greu il sufere si pe care ar dori sa-1 smulga si sa-1 calce-n picioare".
Alecu Ruset este un tanar instruit, poate prea evoluat pentru epoca, vizitase Franta, studiase in Polonia, cunostea cultura Bizantului si pe cea slava, vorbeste bine limba franceza, fiind un fin observator al lumii prin meditatii subtile asupra realitatilor vremii, explicandu-i strainului firea moldovenilor, mentalitatea lor de viata, rabdarea si echilibrul lor interior luate de la natura.
Impetuos si indraznet pana Ia inconstienta, el il santajeaza pe Duca-Voda cu scrisorile pe care le detinea ca marturie a tradarii domnitorului. Ruset intuieste cu inteligenta psihologia oamenilor, reactiile lor, dovedind curaj, abilitate si stapanire de sine in situatii limita, cum este aceea a intalnirii tanarului cu Duca-Voda: "Maria-ta, stii bine ca in privinta asta sunt fara de nici o vina si n-ai nici o dovada. () Afara de asta, zambi el subtire, indulcindu-si glasul, socotinta cea fara de gres a mariei tale intelege ca nu-i nevoie sa ma misc si sa uneltesc eu. Fac altii asta. () lacomia lor nimene si nimic n-o poate istovi". Voda se cutremura de cutezanta tanarului de a-l santaja, "holba ochii si privi lung la feciorul cel nebun al lui Antonie. () Numele pe care 1-a purtat parintele tau ti s-ar potrivi mai bine tie. Lui Antonie-Voda ii zicea inaintea domniei, Chirita Dracu". Ruset zambi cu satisfactia victoriei, "se inchina si saruta mana Domnului; apoi trecu mandru la iesire". Ca urmare, Duca-Voda il poate caracteriza pe dusmanul sau, spunand: II cunosc indraznet si in stare sa savarseasca orice fapta smintita".
Alecu Ruset se indragostise de fiica lui Voda, Catrina si iubirea este reciproca, dar domnitorul hotaraste s-o marite cu Stefan-beizade, fiul lui Radu-Voda, "un schilod pe care fata nu-1 putea suferi" si fata de care "avea o respingere din fundul maruntaielor, ca pentru o mancare rea". De aceea, nesabuitul Alecu va infrunta primejdii si pericole mari pentru a-si vedea iubita. Cei doi indragostiti se intalnesc prin complicitatea Magdalinei, dadaca tiganca a domnitei Catrina si cu totii erau cuprinsi de teama si de grija de a nu fi descoperiti de tiranicul voda sau de slujitorii lui. Casatoria pusa la cale de Duca-voda avea la baza importante interese politice, el urmarind tronul Tarii Romanesti pentru fiul sau, Constantin. Ruset se confeseaza abatelui, marturisindu-i chinurile si suferintele pe care le indura pentru ca nu-si poate implini iubirea: "Am pe mine cameasa lui Nessus". De Marenne are pentru tanarul indragostit, pe care-1 vede "intr-o sclavie iremediabila", o simpatie deosebita si o intelegere blanda, voind cu toata puterea si sinceritatea sa-1 ajute. il prezinta Padisahului in cuvinte elogioase si cu o caldura protectoare: "Acel prieten al meu e un barbat din neam, si, din cate am inteles e un supus credincios al maiestatii voastre, impotriva lui s-au ridicat dusmanii si vor sa-1 sugrume".
Refuzand sa se marite cu Stefan-beizade, domnita Catrina este trimsa la manastire, timp in care Duca-Voda planuieste nunta. Fara sa asculte sfaturile intelepte ale abatelui, Alecu Ruset pune la cale rapirea mirelui, chiar in ziua nuntii, dar este prins de oamenii domnitorului si dus inaintea acestuia. Fiind zi de mare sarbatoare pentru Duca-Voda, pentru ca-si marita fata, vel-hatmanul Sandu Buhus, aducandu-1 in fata domnului pe Aiecu Ruset, care era acum o "ramasita", "o fiinta slaba, palida, cu mustatile incurcate de ate de sange", isi exprima nadejdea ca "ar fi bine sa-1 primesti cu liniste, cum se cuvine intr-o zi ca asta", mai ales ca "mirele s-a intors la gazda lui fara nici o stricaciune". Dar Duca-Voda "inalta de la spate in sus buzduganul si pali in frunte, intre ochi, pe Ruset", iar tanarul, "sub navala sangelui", "se abatu intr-o parte; dupa aceea inainte; si cazu cu fata in jos, lovind cu fruntea lespezile". Asistand la scena, doamnele de la curte fugira infricosate, doar mireasa, "invaluita in hobotul ei stralucit", ramase incremenita, apoi "isi incovoie fruntea pe genunchi, lasandu-si manile albe sa atarne intr-o parte, ca si cum ar fi fost straine de dansa".
Iubirea scurta si nefericita dintre Alecu Ruset si domnita Catrina este menita a da romanului o insufletire sentimentala, care sa treaca dincolo de limitele descriptive ale unei epoci istorice.
Catrina Duca, fiica lui Duca-voda, este o personalitate feminina bine conturata in roman, prin firea autoritara, hotarata, asemanatoare cu a bunicii ei, Dafina-Doamna. Portretul tinerei este conturat prin ochii abatelui de Marenne, care, cerand sa fie primit la curtea domneasca, remarca privirea suava, dar si energia si voluntarismul expresiv al vocii tinerei domnite.
Catrina este indragostita profund de Alecu Ruset, dusmanul de moarte al lui Duca-voda, de aceea ei sunt considerati ca fiind "Romeo si Julieta in spatiul medieval romanesc". intr-o lume plina de minciuna, ipocrizie si interese meschine, rezistenta acerba a Catrinei privind obligatia de a se casatori cu Stefan, fiul lui Radu-Voda denota un spirit modern, lipsit de prejudecati. Numai ca libertatea ei nu poate fi decat una interioara: "Sufletul meu, al meu fiind, nu vreau sa-1 dau decat celui pe care-1 aleg. Dar sa fie vrednic de mine."
Eroina se lupta cu mult curaj si hotarare pentru dragostea ei, isi convinge tatal s-o ia in calatorie la Tarigrad, unde infrunta prejudecatile mahomedane despre conditia umila a femeii si-i cere sultanului sa-i anuleze logodna fortata. in final, ea va accepta totusi casatoria cu beizade Stefan ca sa-si salveze familia de prigoana turcilor, indignati de cutezanta printesei de a-si revendica un drept pe care il au numai barbatii, anume acela de a-si alege partenerul de viata. in finalul romanului, Catrina este pusa intr-o situatie cutremuratoare. imbracata in rochia alba de mireasa, ea asista -neputincioasa si inmarmurita de suferinta - la uciderea iubitului ei, Alecu Ruset, de catre Duca-voda.
Duca-Voda, aflat la a treia domnie pe tronul Moldovei de la sfarsitul secolului al XVII-lea, intruchipeaza domnitorul hain, tiran, crud si despot, care duce tara intr-o saracie jalnica, marcand una dintre cele mai neguroase perioade de decadere materiala si spirituala din istoria ei.
Mihail Sadoveanu il prezinta pe voda Georgie Duca in anul de domnie "de la Hristos 1679", cand in Moldova se instalase o atmosfera de suspiciune si teroare din cauza lacomiei sale, care marea dajdiile poporului pentru "a plati mucaremeaua" (taxa pe care trebuia sa o plateasca turcilor pentru innoirea domniei - AŤ.AŤ.), confisca averile boierilor, ii chinuia si "ii izbea cu buzduganul de moarte".
Necrutator, rau, inuman, ducand o viata izolata din pricina firii sale inchise, rautacioase, Duca -Voda inspira teama tuturor, pentru ca, suspicios si ursuz, este neinduplecat fata de slabiciunile si pacatele omenesti. Reprosandu-i greselile pe care le facuse candva, Alecu Ruset ii raspunde ca fusese judecat "la Stambul de vizir", ca si "Dumnezeu le iarta. E adevarat ca oamenii cei prosti nu sunt atat de iertatori". Ramane complet impasibil la suferintele oamenilor, pe care i le semnaleaza sulgerul Lupu: "Duca-Voda nu parea nici miscat, nici manios. isi pastra stapanirea de sine".
Batranul Vasile Ghenca, "firav, slabanog si spanatic", adus la judecata in fata divanului, are cutezanta de a-i spune cu semetie si demnitate adevarul despre felul in care voda conduce Moldova: "Vazand ca mi se pune in mana cutit ca sa belesc tara, l-am lepadat".
Duca stapaneste arta disimularii, pe care o exercita cu maiestrie in perioada domniei, pentru a prinde si pedepsi pe orice boier care ar incerca sa iasa de sub tiranie: "Vazandu-ma pe mine vesel si nebanuind nimic, daca sunt langa noi, unii din vinovati nu vor scapa", ori pentru a le confisca averile: "Nu mi-ar parea rau sa fie acela amestecat, caci are atatea prisaci, herghelii, cirezi si hanuri si mai ales atatea pungi de aur, incat ar avea cu ce-si plati viclenia".
Iute Ia manie si neiertator, Duca infricoseaza pe "boierii, slujitorii si robii" care asistau la judecata lui mos Tudor Soimaru nu prin izbucnirea lui voda, cat prin "fapta pe care voia s-o savarseasca", atunci cand taranul nu mai poate indura suferinta si-i spune cu o adanca amaraciune: "Multameste-te, maria ta, cu banii nostri, cu vitele si cu rodurile pamantului si cu mierea stiubeielor noastre; nu-ti incarca sufletul cu sange. Caci se suie pana la cer plangerile obijduitilor, iar mosnegii cei neintelepti si orbi te blastama sa mori neiertat si singur!".
Domnitorul le cruta viata celor adusi la judecata, dar porunceste cu cruzime, "sa-i varati in beciuri, sa steie in obezi pana ce satele lor vor plati de doua ori cat arata tabelele vistieriei", lacomia sa fiind fara limite.
Dorinta de a ramane pe tronul Moldovei costa foarte multi bani, "acel Stambul blastamat e ca o gura a Tartorului. Poti sa torni in el comorile lumii, nu se alina in veci". Duca-Voda este nesatul de putere si de stapanire, ocupa, pe langa tronul Moldovei si pe cel al Ucrainei turcesti, "al carui tui (tron - n.n.) il dobandise in ziua impacarii sale cu Stefan beizade, fata fiind Sultan Mehmet", Mihail Sadoveanu ilustrand sugestiv lacomia acestuia atunci cand descrie curtea domneasca de la Iasi: "Aici stapanea Duca-Voda cu topuzul sau si cu cele doua tuiuri in a treia a sa domnie". Asadar, acum ca era "Voievod si-n Moldova si-n Ucraina", trebuia sa organizeze o nunta "cu mare stralucire (), ca sa se pomeneasca si-n alte tari si la alte limbi de marirea sa si sa ramaie insemnat si-n letopiseti", iar socotelile lui de a-si achita cheltuielile se indreapta catre granele, vitele si roadele pe care "nadajduieste" ca le-au facut taranii: "Nadajduiesc de la Domnul Dumnezeu () ca secerisurile s-au facut cu bine in tara si holdele dau folos. Fanaturile au fost bune pentru vite si oi; () Om avea de unde strange iar in vistierie".
Tirania domnitorului, placerea lui de a chinui oamenii se apropie de sadism, atunci cand il judeca pe spatarul Milescu: "Se poate ca in noaptea asta sa nu te gasesc vinovat () si soarele de maini sa-ti lumineze ziua cu pace. Daca va fi asa sa te bucuri; dar sa stii ca n-ai scapat cu desavarsire. Deasupra ta va urma sa atarne sabie, pana ce Dumnezeu va hotari sa nu-mi fie de folos si sa te pot deplin ierta".
Cand hatmanul Sandu Buhus ii aduce vestea prinderii lui Alecu Ruset, "Domnul avu un ras silnic () simti infiorarea bucuriei () ranjindu-si din nou mania pe care o avea in gatlej ca pe o ragila" si, desi era ziua nuntii fiicei sale, domnitei Catrina, isi pregati cu satisfactie "buzduganul cel mic, cu care batuse in ajun pe vornicii de targ" pentru a-1 ucide pe tanarul beizade.
Criticul Nicolae Manolescu vede in Duca-Voda "un despot de tip turcesc, machiavelic prin natura si traditie".
