Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




Concert Din Muzica de Bach de Hortensia PAPADAT BENGESCU (Roman)

 

Se auzi soneria la usa din fata. Ursuza ca de obicei, Sia se intoarse greoi pe scaun spre Lina Rim, care, cu ochelarii pe nas, carpea pledul agatat cine stie cum.

- Tanti! Suna! zise lenes Sia.

Lina, care baga in ac, nu raspunse indata. Sia se uita la profesor. Doctorul

Rim, nemiscat pe fotoliu! do la birou, nu spuse nimic, surase numai gardianei, cu intentia de a fi gratios si, fireste, mai slut cand suradea.

Rim astepta cu nerabdare sa i se intoarca pledul pe picioare. Nu era frig in miez de septembrie - poate chiar se facuse un foc prematur in soba de portelan noua si majestoasa - nu-l durea pentru moment nimic, dar lua precautiuni. Era un biet bolnav care avea nevoie de cele mai mari ingrijiri, care avea o infirmiera inadins pentru el, care isi intretinea sanatatea si egoismul din ideea ca l-a durut candva, ca poate il va mai durea, si intre aceste doua planuri ale suferintii, se mentinea

intr-un confort placut. Aceasta beatitudine nu era contrariata de sonerie. Intervenirea unei vizite, ca distractie suplimentara, nu-l supara.

Sia, in schimb, se gandi ca o sa vie ea si ziua cand n-o sa mai sune unii si altii la orice moment, ca o sa vie ea ziua cand n-o sa mai ceara la orice lucru voia cucoanei Lina. Cu gandurile astea frumoase, repeta mai aspru:

- Tanti, suna!

In adevar, se auzise a doua oara, timida, tremuratoare, soneria.

- Deschide, fata, deschide! Ce lasi sa astepte! zise Lina tihnit.

La usa era Mini, care plecase de acasa nedumerita bine asupra adresei celei noi a prietenilor Rim si cautase putin pana sa descopere tablita stralucitoare a

Linei: "Dr. Lina Rim - Mamos". Mini atinsese cu precautiuni portita grilajului vopsit proaspat si urcase scara necunoscuta cu acea emotie pe care o poate da o scara urcata pentru intaia oara. Se oprise in fata usei mari cu geamuri galbene, crete ca o foaie de celuloid gofrat, si care nu-i placeau, apoi sunase cu acea sfiiciune pe care o ai in fata unei usi cu geamuri galbene, indaratul careia se gasesc oameni abia stramutati. Astepta acum cu o usoara spaima ce vibra in ea ca si soneria. Dar doctorul Rim nu cunostea vibratiile decat la vioara. Doctorita




Lina, bondoaca lui sotie, era afona si Sia, infirmiera, era un bloc impermeabil, care slujea de adapost unor ganduri putine, dosnice, incapatanate. Negresit ca nu sunt indiferente raporturile unui vizitator cu o casa neincercata inca; nici raporturile dintre un domiciliu si locatarii lui noi, mai ales cand e chiar vorba de o casa proprie, unde si locuinta si locatarii isi dezvolta reciproc toate defectele posesiei.

Agitatia lui Mini nu se linisti cand se gasi in fata unei necunoscute ursuze, cu un sort mare, alb, de scoala sau de spital, si care o intreba fara bunavointa:

- Ce poftiti?

Noroc ca buna Lina, precedata de un mosor mare ce se rostogolea, sosea, mai astmatica ca totdeauna si, ca totdeauna, primitoare:

- Dumneaei nu stie Tu, Mini! Ce placere! E noua in casa Imi ajuta sa ingrijesc de Rim N-ai idee ce rau a fost bolnav! Ce bine imi pare ca te vad! E nepoata mea, adaoga abia la urma, si poate numai fiindca nepoata luase un aer darz.

"Ce fel ele nepoata!" gandi Mini, nu inca indestul de linistita. Intra apoi in primul vestibul, perfect ordonat ca vestiar. Antreul ocazional, mobilat din nou, stralucea de curatenie. Usi inalte, uleiate cu roz si cu dungi aurii suparatoare, stau inchise, afara de aceea a biroului unde intrara.

In birou erau mobilele cunoscute de Mini, dar instrainate si ele de planul schimbat al camerei noi. Rim, la prima vedere, paru lui Mini acelasi, din fericire pentru adaptarea ei si din nefericire pentru eventualul lor portretist.

Dupa exclamarile primului moment ale omului amabil, Mini nu stiu unde sa se aseze, moment muzical ce se poate insemna cu semnul suspensiunii. Lina tari mai aproape de al ei fotoliul pe care un moment inainte stase Sia. Fara sa stie amanuntul, Mini se uita fricos spre infirmiera. Cu cel mai candid aer, pe care ii putea lua figura ei placida, Sia sta acum in picioare, rezemata de zid, la spatele fotoliului lui

Rim. Ca sa stabileasca legatura, doctorul zise gratios:

- L Ange gardien!

Cum straina nu-i placea, Mini adopta numai o jumatate din calificativ.

"Nu pleaca gardista asta!" isi zise Sia, facand tocmai o miscare mai vioaie ca de obicei, care cutremura scaunul lui Rim, si cerand voie profesorului: -

Pot lipsi putin? - iesi grabita cu ochii pe fereastra. Mini se uita masinal prin geam si vazu pe trotuarul din fata un tanar cu palarie de paie, care se inalta in varful picioarelor.

"A!" isi zise. Apoi, cu o mica sfortare de memorie, recunoscu pe varul Lica, pe

Lica Trubadurul. Inceta de a mai intelege. Pricepu numai o usoara fluieratura si distinse ca Lica facea semne cu ochii, sfaraman-du-si degetele in forma de castaniete. Lica era aceiasi si semnalele lui erau neindoios pentru infirmiera. Mini se uita lung la Lina, apoi intoarse o privire de profil spre Rim, care suradea satisfacut

- suras palid intins pe buze parlite. Lina ridica de jos mosorul imnenitent, rosievanata,

si explica foarte inexplicit:

- E Lica!

Era Lica fara de gres! Acum trecea sprinten strada, aruncand ochii

imprejur. Se auzi apoi langa zid un murmur vag de voci, si pe urma nimic.

Mai protocolar, doctorul Rim facu prezentarile in lipsa:

- Domnisoara Sia Petrescu - zise, mangaind cuvintele - nepoata noastra! fiica unica a simpaticului var Lica!

Mini ramase uimita. Cunoscuse pe acel Lica, totodata umil si obraznic, in forma de ruda inferioara. Un Lica pe care il zareai disparand discret pe dupa vreo usa si care tinea in salon ghetele aliniate si sucea palaria moale in maini, cand se afla in prezenta severa a doctorului Rim. Era, totusi, dupa toate datele, acelasi Lica, caruia Rim ii daruia acum epitetul de simpatic.

Negresit Lica nu era deloc antipatic, dar schimbarile apareau mari pe la prietenii Rim. Mini nu comenta deloc acele noutati, tocmai fiindca era prea mult mirata de ele. Lica Trubadurul, tatal acelei fete greoaie! Lica avea un copii! Acel baietandru care fluiera a rendez-vous, facea, asadar, o vizita paterna. Erau notiuni neacceptabile, chiar daca nu se puteau contesta. Rim incepu a-si povesti amanuntit suferintele trecute, apoi puse lui Mini intrebari asupra petrecerii ei de vacanta. Mini il felicita pentru casa, si se interesa de prietenii lor comuni, ca si cum ar fi cerut acelora concurs pentru a regasi intimitatea.

- Duduia Nory, apriga noastra feminista, s-a facut de un timp tare pretioasa! spuse doctorul.

- Are si ea necazuri! o scuza Lina. Stii, Mini, cat iubeste Nory pe sora ei a mare. Dia e cam suferinda si, cand e vorba de ea, Nory lasa tot deoparte. Ba chiar isi neglijeaza dispensariul. I-am trimis niste dolofani de copii, trecuti prin mainile mele, si aud ca s-au perpelit acolo, la dumnealor. Am sa ma cert zdravan cu ea Bietii mititeii mamei!

Doctorul Rim sughita un ras indulgent. Lui Mini, care nu-l mai auzise parca razand alteori, rasul i se paru straniu.

- Lina e o closca! zise Rim, ingaduitor pentru intaia oara cu slabiciunile bunei Lina. O closca! Strange sub aripi toti puii altora Cum, de exemplu, si pe domnisoara Sia.

Reamintirea fetei ursuze rupse iar lui Mini firul bunei intelegeri. Si de ce oare

Rim o tot chema cu gura plina: "domnisoara!".

- Cat despre Draganesti - trecu Lina mai departe - sunt vesnic ocupati cu imbunatatiri la tara, la oras, cu fabricile lor! Elena e cu inovatiile.

Draganescu singur nu ar fi cutezat asa intreprinderi mari si curajoase Si toate le reusesc Ii vad rar: ei sunt mereu pe drumuri sau primesc lume multa si eu nu sunt buna de asa ceva.

Mini isi aminti de Elena, fata calma cu parul negru dat in sus, apoi de stapana de casa, cu frumusetea mai accentuata, ca si caracterul.

Acum Rim parea, deodata, mai putin vesel. Poate obosise. Era un convalescent, desi lui Mini i se parea perfect sanatos.

- Nu vrei sa te asez pe chaise-longue?

Profesorul facu un gest de refuz.

- Atunci, cand s-o intoarce Sia! Ma duc sa arat lui Mini casa Nu ti-e urat singur? incerca Lina.

- Nu purta grija mea! Doamna Mini, sa-ti dai parerea sincer!

Hotarat, lui Rim ii folosise boala. Era cu mult mai conciliant. Dar nu mai era bolnav.

Lina porni, ghemuita cum era, bucuroasa sa-si arate palatul. Se mai

ingrasase inca si gatul scurt avea doua cute mari de carne. Mini admira un salonas zugravit si decorat cam conventional, cu mobile cam presarate dar frumoase, cumparate se vede de la o casa buna, dar fara adaosul nici unui obiect mai personal.

Odaile de culcare, acum separate, erau de o parte si de alta a camerei de baie. Cabinetul de consultatie, foarte spatios, era prevazut cu tot confortul. Se oprira aci mai mult. Cristalul meselor si dulapurilor, uneltele variate straluceau; erau acolo canapele felurite cu resorturi complicate. Lina manevra una din ele, care se inalta si se intinse tocmai ca masa operatorie. Mini avu o miscare de spaima in fata acestui laborator al celor mai intime dureri. Lina, dimpotriva, se gusa de mandrie:

- Asta plateste tot necazul meu! Mai toata clientela vine acum aici. Nu mai am nevoie sa alerg atat.

Vorbea de acele suferinti cu multumire. Mini admira luxul si ordinea.

- Fac si analize prime si prime clisee radiologice. Am si o mica farmacie

Am varsat aci 600.000, dar nu-mi pare rau. Clientela parca s-a inmultit odata cu instalatia mea. Cam putine sunt femeile care nu trec pe la noi! Ma temeam ca mutarea sa nu le risipeasca. As! Cand ai nevoie! Mai ales astfel de nevoi!

- Mai fericite, totusi, cele care nu trec pe la tine, rase Mini, cu frica si curajul unei sanatati perfecte.

Pe o scurta cotitura a casei, mai era o camera unde Mini recunoscu mobilierul iatacului prim.

- De musafiri! - explica Lina. Dar acum sta Sia.

Asadar, locuia chiar la ei! Apoi venea bucataria, micuta dar cu acea stralucire de laborator nou-nout. Lina cumparase bateria cratitelor de aluminiu cu aceeasi

ingrijire ca forcepsele.

- Baba mea nu se poate deprinde. Cere mereu cuptor de caramida si hruba boltita. Racitorul si camara in perete sunt dusmanii ei. Se cam ia in furca cu fata asta cam indracita. Ma fac ca nu bag de seama Am nevoie de ea. Mi-ar mai trebui chiar o ajutoare. Casa noua cere intretinere M-am dat gata muncind Ma scol la 5 ca sa pot pleca la 8 la spital si dupa dejun nu ma asez jos pana la consultatii Acum, pe seara, doar nitel

Mini deschise gura sa intrebe daca nu o ajuta nepoata, dar Lina o preveni:

- Bine cel putin ca grija doctorului o are Sia!

- Ii ramane, cred, timp. Doctorul pare destul de bine! opina Mini.

- Acuma da, e mai bine. Dar ce accese de guta a avut! Nu mai era de trait! Deo saptamana parca i-a luat cu mana. Norocul Siei! Are mai putin de lucru.

- E de mult nepoata la voi?

- Numai de vreo cincisprezece zile.

Se oprira in salonas. Mini se aseza pe o margine de canapea, fara sa-si gaseasca bine locul. Lina trase un scaun de fantezie, mult prea fragil pentru ea, si paru dispusa la confidente, dar intimitatea lipsea inca.

- Asa cum vezi casa asta, mi-a scos sufletul si m-a saracit. A fost ideea lui Rim, care vrea cu orice pret sa fie proprietar. Eu una aveam groaza de mutare.

Fireste ca nu ne-am batut capul cu planuri si mesteri. Ne-a vandut-o un arhitect, care o facuse pentru el si i-a parut prea mica. Opt sute de mii de rosu,

si nici nu mai spui cat, pana s-o termine. Tot ce am agonisit o viata, plus o mostenire a lui Rim si datorii cat vrei! Draganescu ne-a inlesnit bani cu dobanzi cuviincioase.

- Si casa a cui e?

- Pe numele amandoura indiviz si politele tot asa! rase Lina. Nu mai e primejdie sa ne despartim acum, la batranete. Rim s-a facut mai de inteles N-ai idee! N-as fi crezut niciodata sa primeasca asa de lesne pe Sia

Si Lina, dupa afirmatia asta, se opri brusc ca si cum se impiedicase de un obstacol.

- Nu te-am auzit niciodata vorbind de fata asta!

- Da! N-o prea vedeam Era pe la Mogosoaia, pe-acolo! E fata lui

Lica, cum ti-am spus De mult ma ruga el sa-i gasesc un loc. Era greu, fiindca e cam stangace Stiu eu ce invata ele acolo, pe la scoala lor? Sau asa e felul ei! Tot lui Lica i-a venit ideea sa o iau pentru Rim. S-a gandit bietul baiat si la mine ma oboseam prea mult. Dar Rim! Rim a fost cuminte si a primit. Are pe cineva langa el cand lipsesc Cand e vorba de ingrijiri mai serioase, tot eu duc, fireste, greul Dar e mai bine acum, mult mai bine!

- Asa de bine, incat eu credeam ca-si reia ocupatiile. Se deschide facultatea!

- Nu-i pomeni de asta. Tocmai a cerut un concediu de boala de trei luni si a pus loctiitor. Vrea sa lucreze Are o carte

- Totusi, chiar in concediu s-ar putea scula, ar putea iesi. I-ar folosi. Se anemiaza stand permanent pe un scaun de bolnav!

- Lasa! Lasa! E bine asa! E multumit! Lasa-l cum vrea el. Nu-i spune nimic! Caracterul uracios al doctorului Rim putea scuza oricat acel egoism al bunei

Lina, care, in dauna preceptelor sanitare, vrea liniste. Acel Rim insa, ce se complacea in rolul de bolnav, parea ciudat. Mini credea ca recunoaste la el simptomele "bolnavului inchipuit", ce se amageste si pe sine si pe altii. Isi prelungea parca boala cu un supliment de pseudoingrijiri si cu o infirmiera nefolositoare.

Mini credea ca aceasta manie de pacient nu trebuie intretinuta de cei din jur! I se parea ca e acolo un caz de constiinta! Cine stie la ce forme suparatoare ajunge Rim, facand pe bolnavul cu dinadinsul! Totusi, nu ar fi cutezat sa insiste pentru a nu turbura linistea Linei.

Era numai o impresie, e drept, pe cand multumirea bunei Lina era un fapt. Cum putea alarma pe Lina pe motivul subtil, nesigur, al unei boli imaginare, care poate era numai o imaginatie a ei! Se auzi parca scartaind poarta.

- Se intoarce Sia, zise Lina.

- Plec si eu! declara Mini si trecu din nou in birou, unde Rim, tot singur, fara sa doarma, tinea ochii stransi, ca cineva care vrea sa consume un timp inutil.

Nu paru a le remarca intoarcerea.

- Se intoarce Sia! Ce vorba lunga si fata asta! zise Lina cu intentie de mustrare.

- Nu-i spune nimic! Copila a stat cu tatal ei! Numai optsprezece ani!

O nespusa indulgenta catre acele sentimente filiale unse glasul de obicei strepezit al doctorului.

Fu un moment de pauza, in care probabil ar fi trebuit sa intre Sia, pentru ca Linei i se paruse ca vine; ar fi trebuit sa intre, pentru ca Lina ar fi dorit sa auda Sia si mustrarea ei si bunavointa lui Rim; sau pentru ca vorbele schimbate acolo pareau a-i fi facut loc sa intre; pentru ca bolnavul isi alimentase si rabdarea si indulgenta din nadejdea acelei intoarceri, pentru ca absenta ei durase destul, daca nu prea mult. Dar nu veni si minutul ramase suspendat

- Si daca vezi pe Nory - repeta Lina fara legatura - spune-i ca sunt suparata. Am sa ma rafuiese cu ea. Nu-mi ingrijeste copiii!

- Sugacii! Sugacii nostri! supse silabele Rim.

Hotarat, era foarte conciliant. Cum putea fi mai bine ca asa?

In fund, undeva, o usa noua se tranti masiv. Era prilejul ca Mini sa plece. Dete mana cam in graba profesorului si iesi urmata de Lina. Tot grabita, gresi usile.

Era inca neorientata in domiciliul nou al Rimilor si cata diferenta de trecut, cand

Lina nu o lasa sa plece! O intorcea de trei ori de la usa si ea ramanea bucuros.

Mini primea deosebirea fara regret. Reciproc nu mai aveau nevoie una de alta. Era tot un fel de acord.

In veranda buna Lina deveni mai vorbareata:

- Stii! Verisoara Lenora s-a cununat cu Walter si o duc foarte bine.

Sunt foarte draguti! Au venit sa vada pe Rim. Si Lina arata o glastra cu flori ce se vestejeau: De casa noua! Walterii tin cu ei pe Coca-Aimйe. Parca de cand lumea numai atata copil a avut Lenora, pe Coca. N-ai vazut-o? E cea mai frumoasa fata din Bucurestii - si Lina aduse un carton imens cu fotografia lui Coca-Aimйe.

Era o adevarata "poza": ochii mari, probabil albastri, ochi de papusa: o gura mica, prea mica; parul blond, buclat, rasfirat scurt pana la umeri, ca la copii.

- Are 16 ba 17 ba 18 ani, hotari Lina. Dar pare abia 14, cum vezi.

Walter se poarta perfect cu amandoua Nu uita, Mini, cand vezi pe Nory, spune-i ca no. 14, un dolofan de baiat, a murit si o bombonica de fetita, pe care am trimis-o cu ma-sa ca sa nu schimbe laptele, piere de enterita. Si baiatul Elenei Draganescu e tot cam galbegit Bietu Doru - eu tot var il socotesc - s-a infundat la mosia lui socru-su al doilea A luat-o de-a capu! Bine ca n-are si alti copii Cu gemenii, ce-i trage sufletul!

Inabusite, incurcate, ingramadite, noutatile de familie napadeau abia acum glasul intretaiat de suflul astmatic al Linei. Cu familia, buna Lina ramasese aceeasi.

Adaogase numai pe domnisoara Sia, despre care insa vorbea putin.

- Vezi! Trepte de marmora afara. Arhitectii astia! Risipa! Sa mai vii, Mini! Ai vazut ce bine i-a parut lui Rim.

Placerea Linei pentru vizitele ei era conditionata acum de dispozitia doctorului.

Inainte cerea prezenta prietenelor anume pentru a se vaita de necazurile conjugale.

Acum subordona tot confortului ei cel nou. Cu atat mai bine daca era multumita! Mini, subt impresia dezorientarii, pe care i-o pricinuise casa straina cu oamenii cunoscuti si oamenii schimbati in decorurile noi, pleca fara ganduri de revenire apropiata. De la

inceput se simtise acolo pe planuri parca inverse si mobile, care o ameteau ca un trotuar rulant. Un usor mal de mer staruia inca in vidul pieptului. In strada se legana un minut, ca cel coborat abia de pe o punte de vas, pana cand ia contact cu statornicia solului. De altfel, strada nu o lamuri indata. In sus sau in jos era bulevardul dincotro venise? Recunostea cladirile pe langa care trecuse ca intr-o fotografie obtuza. Un tramvai la distanta o descurca. Se duse de-a dreptul intr-acolo

si iesi la liman. Se opri putin in loc ca sa lase aiurelei timp sa se astampere. Ceva, ca vinul turburat intr-o cupa, se clatina in ea, apoi se linisti.

II

Cand Lica ii dase semnal, Sia fericita - atat cat stia sa fie - luase din fuga un sal si alergase la poarta. Se asezase intai amandoi in dreptul ferestrelor, apoi se trasese mai la o parte, langa perete. Si unul si altul se simteau mai bine afara.

Lica era un plein-airist naravit. Nu putea suferi adapostul. I se parea ca in casa e prizonier, spionat.

De pe cand de mic fugea de-acasa, ii ramasese ca tuturor vagabonzilor dragostea de a trai pe drumuri. Mai tarziu, meseriile variate pe care le cercase le alesese tot drumete. Dar mai de preferinta stase totdeauna in vacanta de orice ocupatie: hai-hui si rentier, deoarece nu se lasa niciodata fara 5 lei in buzunarul pantalonilor, ca fond inalienabil Putea astfel cheltui tot prisosul. Viata asta histenica ii punea in obraz acea culoare roza pe sub parleala pielitei, totusi neinasprite. Toate

intalnirile de afaceri sau de amor, Lica si le avea in plin aer, ca si cele de familie. Sia apucase doar de copila a cunoaste cu el toate barierele.

Se simteau amandoi la indemana, asa rezemati intr-un sold de perete, vorbind incet dintr-un obicei de a se feri, cu ochii in laturi de panda, avand totdeauna multe a-si spune si razand din nimicuri, pe infundate. Nu semanau totusi defel, Sia cu parul mai castaniu, strans intr-un conci mare la ceafa, cu fata lata, cu obraji grasi, plini de o pasta fara culoare, caci daca recreatiile le avusese

in plin aer, apoi restul timpului stase inchisa prin locuinte insalubre, pana cand sa ajunga in casa noua a Rimilor. Sia avea ochi negri, mici, dar nu vioi ca ai lui Lica, gura lasata putin in jos la colturi ca pentru o sila permanenta. Inalta cat si el, trunchioasa, obla de la umeri la solduri, cu mani si picioare mari de care se jena, nici nu parea tanara, desi avea numai 19 ani.

Alaturi de ea, Lica, subtirel, sprinten, cu figura placuta, cu ochii vioi de veverita, parul negru din care se lasa o bucla mare pe frunte, cu mainile si picioarele mici si subtiri si dintii albi marunti, avea aerul unui tangau.

Venea pe la Sia in fiecare seara cam pe la aceeasi ora, cand stia ca e mai libera. De altfel, fata luase de la inceput bunul obicei sa nu ajute pe Lina la menaj.

Lenesa de felul ei, hotarase pe Lica ca "tanti" nu trebuia invatata rau. De lucrat nu lucra, tinea in mana aceeasi carpa de olanda innegrita, in care infigea acul cand

Lina se cam incrunta. Se plictisea acolo cu patronii. Astepta toata ziua vizita lui

Lica. La inceput facuse chiar mofturi ca sa primeasca, dar, cand vazuse ca Lica vrea cu dinadinsul, nu mai suflase. Dupa ce totul se aranjase, Lica ii spuse abia "cum stau lucrurile". Prinsese indata situatia. Nu era vioaie, dar avea ceva siretenie.

Indaratnica in rolul de infirmiera, lucra insa cu pricepere la meseria cealalta, de a

infiinta o banca co-actionata Rim-Lica, care sa-l scuteasca pe Trubadur de orice alta profesiune. Lica era, de altfel, baiat bun. Primea si cele mai mici dobanzi. Cand trebuia sa plece, intra cu Sia in bucatarie unde baba era inca stapana. Sia aducea din odaia ei un pachet invelit frumos si legat cu panglicuta.

- E pachetul meu, madam! spunea Sia obraznic babei. Te-as ruga sa servesti ceva de baut domnului Lica.

Baba se uita la ea lung pe subt ochi si aducea un pahar mare de vin rece. Lica gusta intai, apoi da drumul. Sia sta atenta, pana cand Lica lua paharul de la gura si rasufla soptind: "Misto", cu coada ochiului spre baba, cam de felul ei

tiganca.

Sia, multumita. Il intreba: "Inca unul?" si Lica refuza. Era temperat si nimeni nu-l vazuse vreodata beat, necum fata. Apoi Sia ii spunea ce contine pachetul.

Erau laolalta racituri, fructe, dulceturi, tigari. Tot ce putuse fura. Din trebile casei

isi alesese numai stransul mesei cu cheia de la bufet. Baba o prinsese deseori colectand, dar nu spusese Linei nimic. Tot ea se rastise: - Nu te duci sa parasti?

Vinul e pe mana dumitale! - ca si cum baba era cea care da de baut domnisorului, nu satana de fata.

Baba tacea, si de ce tacea nu stia singura. Numai doamna Vera - odai cu pelargonii la fereastra si brise-bise cu dantela cu iglita, model greu - doamna Vera, soacra bacanului - casa corp cu "Coloniale-delicatese-bauturi", peste drum de casa

Rim - doamna Vera, necunoscand genealogia vecinilor, judeca dupa aparente inselatoare.

- Uite-i iar! Uite-i subt geamul boierilor si subt ochii nostri! Se pupa in strada! Ptiiu! si, efectiv, doamna Vera, azvarlea pe scanduri, nu pe scoarta, dezgustul ei astfel coagulat intr-o sputa amaruie, care, desigur, ii usura organismul de prisosurile unui dispret care, neconcretizat, i-ar fi putut face,

Doamne fereste, vreun rau. Totusi, dispretul doamnei Vera se refacea tot mai veninos. Nu ar fi fost de mirare sa aiba ceva din partea ficatului.

In urma lui Mini, Lina ramasese pe loc fixand treptele de marmora cu un aer prostanac. Acolo, in acele trepte, i se parea ei inchisa toata problema acelei case noi, cu multumirile si necazurile ei.

Rim, amenintat dincolo de un proces de evacuare si in vesnice discutii cu proprietarul, isi manifesta supararea in forma de descarcari nervoase din ce in ce mai dese. Dezarmat fata de lege si de proprietar nu gasise alta solutiune decat cumpararea unei case. Astfel se nascuse ideea. Avea insa radacini mai adanci. In cladirea fiintei sunt multe etaje si subsoluri ale constiintei. Acolo, in profunzimi, acea idee se altoise pe alta mai esentiala: Lina avea o multime de bani castigati, pe care ii tinea neplasati. Neglijenta si risipitoare cum era, nu avea sa se aleaga de acei bani nimic. Pe cand, intrebuintati la cumpararea unui imobil

Scoborand mai adanc in gandurile ascunse, doctorul Rim credea ca acei bani ai femeii ar fi trebuit sa-i apartina lui. O luase de nevasta, ceea ce era o mare cinste. Ii suporta de atatia ani prezenta. Avea s-o aiba pe cap toata viata. Toate astea degeaba. Ar fi trebuit ca ea singura sa aiba bunul-simt sa incredinteze acei bani barbatului ei! Si nici nu puteai sti ce ganduri ii puteau veni cu mania ei pentru "familie!". Toti acei veri si verisoare, pentru care era in stare sa se dea peste cap. Unii mai pricopsiti, e drept, altii calici, cum era acel Lica asa de desconsiderat de Rim pe timpul cand nu-i cunostea meritul de a fi tatal Siei

O haimana acel Lica, pentru care Lina avea slabiciune! Doctorul Rim credea chiar ca pe vremuri urata de Lina o fi facut ochi dulci verisorului care, desigur, nu-si batuse capul cu ea, dar o gasea si acum buna de jumulit.

- O serenata! O serenata! ranjea Rim batjocoritor, in lacasuri adapostite din el.

O serenata, pe care insa si el, Rim, o persoana asa de importanta, consimtise sa o cante, fie cat de strident, luand pe Lina in casatorie. Pe cucoana

Lina! - ii spuneau glasuri mai intime inca - care, lipsita de tact, gasise de cuviinta

inainte de logodna sa balbaie o marturisire neceruta de nimeni "Stii! La facultate cu baietii!"

Ce importa pe Rim virginitatea bunei Lina! Cu demnitate se facuse a nu fi auzit, necerandu-i nici o explicatie. Ce-i pasa lui de acea gresala! Dar o inregistrase si o speculase la ocazie. Secretul acela, "imprudent marturisit", recunostea

Rim, facand haz cu bunul sau amic, "el insusi", facuse din Lina roaba lui benevola.

Cu acel secret o tinea subt teroare fara osteneala. La ce bun sa-l aprofundeze!

Totusi femeia asta nu avea recunostinta sa recompenseze pe sotul generos si discret. Era in dreptul lui sa ia singur ceea ce i se cuvenea. Mai anevoie era de gasit formula. Achizitia unei case era o buna ocazie. Rim era, deci, sarguitor la acea idee.

Zapacise pe Lina cu tirania lui de bolnav, o sicanase in afectiunea ei pentru

Lenora Hallipa, ce se zbatea intr-o mare criza conjugala, si strigase impotriva lichelei de Lica, ce traia pe spinarea lor si pe care-l ameninta ca-l va da afara ca pe un cersetor, fiindca nu se putea sti daca intr-o zi nu va fura! Lina, asurzita de refrenul permanent al "casei", zbatuta intre pretentiile lui Rim si intre pretentiile lui

Lica, deprins sa fie alimentat, adoptase, in sfarsit, proiectul cumpararii. In fond ea se temea de acea achizitie; econoama si fricoasa, nu cuteza sa riste tot ce avea, dar consimtise pentru a da lui Rim satisfactie. Doctorul colectiona anunturi de la mica publicitate si avusese chiar corespondenta cu un arhitect, initiative foarte mari pentru felui lui de a fi. De indata ce Lina consimtise, grabise tratativele, lasandu-le totusi pe seama Linei, cu privilegiul lui de bolnav. Avea sa se risipeasca astfel ceva bani, dar nu-i parea oneros, erau banii femeiei si-l crutau pe el de corvezi, mai ales ca nu stia inca cum va putea face ca acea casa sa-i apartina.

In adevar, Lina fusese intimidata de arhitect si convenise pe un pret cam mare. Nu sfarsise insa nimic inainte ca Rim sa vada imobilul. Lui Rim ii placuse mult stilul pretentios al exteriorului. Trecuse peste unele lipsuri si defecte de amenajare cu atat mai lesne, cu cat, din adanc, un sfetnic vigilent il indemna sa profite de imprejurare asa cum venea. Pastrase ultimul argument pentru sfarsit.

Modestul vames din Ungheni, tatal lui, lasase o mostenire de 200.000 lei, cifra medie intre corectitudinea profesionala si beneficiile meseriei. La inceput

Rim declarase ca va lasa acesti bani mamei sarace si vaduve. Era o revansa, pe care vrea sa o dea Linei pentru incorigibilul ei sentimentalism familial, desi, in afara de ciupiturile lui Lica, acea predilectie era gratuita.

Rim insa, care nu profesa, deci nu producea in afara de leafa, avea multa aviditate pentru castigul Linei. Credea ca, daca ar fi fost mai destoinica, ar fi putut stoarce ceva de la acele rude bogate, in loc sa faca pe generoasa in dauna lui, cu toate ca el, Rim, era o victima permanenta a acelei casatorii. O facuse numai in vedere de profituri: in adevar, asa cum calculase, capatase catedra, dar pentru sacrificiul lui intelegea sa aiba inca alte beneficii. Era vorba de el "adica de o fiinta prin excelenta demna" de tot binele, in propria lui opinie.

Pentru femeia prin care isi putuse satisface unele prevederi avea, din demnitate, o mica ura, un dispret pentru acea unealta, de care era silit sa se serveasca! Din astfel de sentimente decurgea acea rea vointa ce staruia in traiul lui cu Lina. O agravau si alte pricini: dupa stadiul ambitiei, care-i inlocuise tineretea absenta, doctorul Rim trecuse la epoca erotica ce-i turmenta maturitatea. Un alt sacrificiu al carui erou si victima se socotea: lumea era plina de femei placute si el nu avea decat pe ghemuita de Lina, care-i inspira o nepasare ascetica, dar a carei existenta il lipsea de placeri. Facea studentelor teoria insidioasa a amorului fizic.

Incerca glume echivoce cu feminista Nary, fata cu replica indrazneata. Erau numai luxuri de cuvinte. Un simt prevzator il facea prudent. Aceeasi prudenta il silea sa ia aere de om serios cu alte femei. Frumoasa verisoara Lenora era modelul perfect ce convenea gustului ilustrului doctor. Amorul ei nesatios pentru primul ei barbat ii paruse forma ideala a fericirii la domiciliu. Adulmecase in jurul acelei Lenore cu admiratie si invidie.

Si alte femei dragute apartineau pe rand altor barbati, la care Rim se gandea cu respectuoasa complezenta pentru acele beneficii intime. Toate acele placeri straine il ofensau si il lipseau pe el, care nu avea decat pe Lina. Stia ca buna Lina nu-i aduce nici un obstacol; mai stia ca acele bunuri si fara de ea nu ar fi fost ale lui; in adancul adancului va fi fost chiar si constiinta ca Rimul desirat si spalacit, cu gesturi de manechin si vorba pedanta, prin persoana lui insusi era un obstacol acelor aspiratii. Era mizeria omului cu sine, pe care o cunoaste

si n-o recunoaste. Toate celelalte caturi ale constiintei lucrau insa pentru reabilitarea acelui scump dezmostenit. Lina era deci de vina si mica lui ura, hranita de revendicari pasionale, crestea. Vrea despagubiri. Ba bine ca nu, era sa fie a lui casa! Totusi, la suprafata, cuviinta, solemnitatea, masca aderenta a tuturor virtutiilor nu putea parasi pe doctorul Rim. De aceea, cu o tinuta de zile mari, anuntase pe Lina ca "tot el" a gasit o solutie financiara a casei. Oferea acum 200.000 de lei. Mama batrana era sacrificata. Va trai din mica pensie si o vor ajuta.

Politele le va semna si el si casa va fi a lor amandorura, ca si traiul! Nu cutezase mai mult deodata. In laboratoare tainice se pregateau alte proiecte in vedere - a testamentului reciproc intre soti, fara descendenti directi.

Acel discurs generos pronuntat de Rim nu putuse face bunei Lina alta impresie decat aceea ca ilustrul ei sot ii facea o favoare neasteptata. Aportul mostenirii, acel "noi", aluzia la viata comuna, erau probele unui devotament nebanuit, ce o coplesea pe buna Lina, inecata de recunostinta. Asadar, acel trai nesuferit era numai manifestarea unui caracter dificil.

Lipsita de mandrie, in genere, fata de marinimia lui Rim, Lina devenise un otrep.

Ajutorul batranei soacre si lichidarea datoriilor ii reveneau de la sine. Ordonat in toate, Rim, rupand foaia calendarului, ii spunea:

- Azi e "intai" a lunei, trimitem mandatul pentru mama!

Mandatul sta pregatit de insasi caligrafia lui Rim si Lina intindea graibit maini slujitoare si trimetea banii.

- Azi avem o scadenta! - si din sertare ticluite, aparea o prelunga foaie timbrata.

- Putem preschimba! - hotara doctorul cu sagacitate, sau:

- Trebuie achitat! - emitea corect.

Lina apuca polita cu maini ceva cam febrile, incretea fruntea ingusta sub parul carunt, dezordonat, si se trudea, cautand mijloace de a plati. Alerga la

Draganescu, reclama vreun onorariu intarziat, cunostea cateva ore de grija si platea. Aceste crize cu termene fixe, care aveau la origina gestul nobil al lui Rim, intrau in uzul vietei ei robotnice. Nu-i da in minte sa revizuiasca acea stare de lucruri, nici sa se irite impotriva nimanui. Dimpotriva, despre toate astea obisnuia a spune respectuos:

- Rim se ocupa de-aproape de afacerile noastre!

Dar naduful ei de femeie grasa si scurta in gat evolua spre o emfizema clasica.

Erau acum proprietari si greutatile banesti erau compensate de schimbarile fericite pe care acest eveniment le adusese in caracterul lui Rim. Lina avea acum remuscari ca se plansese candva de el. Sta subt noul regim, tematoare ca de o minune si cu un fel de jena, efectul nou al multumirii.

Prezenta Siei era pentru Lina un motiv permanent de stupoare si satisfactie.

Bunavointa lui Rim pentru varul Lica era un fenomen, ce raspandea in toate simturile un fel de paralizie similara cu ceea ce ar fi pentru altii fericirea.

Un fel de mister launtric asternea pe fata ei urata un suras de rebus, ce-i facea un cap de sfinx hilar si comic, a carui enigma era, desigur, multumirea.

Era natural ca intre grijile banesti si bucuria casnica Lina sa nu mai aiba mult loc pentru prietene. Profesorul ii infiltra si el orgoliul de proprietar. Aceasta satisfactie impreuna cu desfatarile boalei fara dureri predominau acuma in casa.

Rim. El prospera intre cele doua achizitii: casa si infirmiera.

"S-a intors si Mini! O sa petrecem frumos la iarna!" se gandi buna Lina, care

inca mai avea altruism. Se mai uita o data la treptele de marmora din cap. Era

ingamfata de marmora aceea si convinsa ca acolo stau toate incurcaturile ei banesti. Pleca spre bucatarie sa supravegheze regimul alimentar al lui Rim, care isi facea din "menu" o distractie adesea schimbata in tragedie. O tragedie muta in prezenta domnisoarei Sia, dar care costa pe Lina, sarguitoare sa fie pe placul unui barbat asa de bun ca al ei.

Sia se intorsese si sta acum afundata greoi in fotoliul ei obicinuit, gandinduse la Lica. Rim ramasese tot la birou, cu picioarele impleticite in pledul lunecat. La oarecari intrebari Sia ii raspunsese monosilabic. Intrebari care meritau o mentiune speciala pentru progresele doctorului.

Daca varul Lica era sanatos? Ge mai spunea varul Lica?. De ce nu intrase varul Lica sa-i vada?

Da, Lica era sanatos Vorbise de-ale lor Nu intrase fiindca era grabit!

Pretext invariabil. Lica de cand avea ambasador, se lipsea bucuros sa vada pe Rim, desi cand se hotara sa apara era sarbatorit.

Dupa acele scurte informatii, Sia tacuse odihnindu-se de o oboseala nemotivata

si permanenta. Cu picioarele ei groase, rau incaltate, proptite cam rasfirat in covor

si formand astfel un leagan larg in poala sortului de panza alba, cu mainile boccii

- asprite de ceea ce va fi lucrat pe-acolo de unde venise - prinse zdravan de manerele fotoliului - domnisoara Sia nu era deloc gratioasa in repaos. Totusi, doctorul era miscat de ceea ce numea: "sacrificiul acelei fete tinere si frumoase, care in loc de placerile varstei ei se devota pentru el". Sacrificiul Siei consta in schimbarea odaitei murdare a internatului scoalei de infirmiere, cu casa luxoasa a Rimilor. E drept ca acel confort nu era pentru ea o necesitate

si casa Rim ii parea o puscarie. Distractiile, la care renuntase, erau vorbaria vulgara a camaradelor, bolnavii care formau clientela, evenimentele ulitei vazute peste poarta si plimbarile cu Lica.

Nesimtitoare catre ticalosia boalelor de prin spitale si aziluri, Sia avea repulsie pentru putinele ingrijiri ce da lui Rim.

Rim, totusi, ii suprima cat mai mult corvezile si cauta sa fie un convalescent placut; ceea ce Lina numea: "a-i tine doctorului de urat" era numai prezenta lenevoasa a infirmierei.

Cum insa tacerea celor doi era plina de calcule si de proiecte, nu se mai putea chema tacere, si, pe drept, buna Lina, cand intra nadusita si cu ceva abur de friptura pe ea, gasi ca totul e in cea mai buna ordine.

- Tanti miroase bine! spuse Rim domnisoarei Sia.

- N-ai vrea sa mananci in sufragerie? intreba Lina, insufletita de spusele lui

Mini.

- E o idee! admise Rim, calculand ca Sia, care ii servea masa in birou, va fi astfel crutata. E drept ca acele pranzuri pe tava fusese unul din deliciile boalei, dar bucuria evolueaza si Rim intrevedea alte inovari placute.

- Sa mancam toti trei in sufragerie, fiindca zici! spuse Linei ascultator. Se scula apoi singur, oprind cu un gest pe Lina, care vrea sa-l ajute. Sia, la inceput bosumflata ca nu mai mananca singura la voia ei, se insenina la gandui progreselor ce va avea de povestit lui Lica. In mai putin de-o luna, era asezata la masa de familie! Zise cat

stia ea mai placut:

- Tanti! Ce frumos umbla domnul profesor!

Rim surase magulit, cu un mic gol in coaste, neprevazut de anatomie. Se gandi la ziua intai, cand el decretase ca noua-venita sa zica Linei in loc de doamna "tanti", dupa cum erau legaturile de rudenie. El insa evitase sa fie "unchiu" din cochetarie. In surdina Sia il chema "neamtu" si "mosu".

La usa Rim, amintindu-si ca e inca bolnav si pentru a doza progresele, se rezema de bratul infirmierei. Liiaa dase fuga sa completeze tacamurile. Nu se asteptase la acel succes imediat. Si cum cuvintele, bietele, fac toate slujbele: "S-a facut un inger Rim! Un inger!" isi zise. Intrarea in sufragerie, cu Rim de brat, aduse probabil in mintea Siei imagini vesele: Daca i-ar fi vazut Lica! Pufni in ras fara rost. Lina se incrunta si gandi: "Ce oaie! ce oaie!a

Asezandu-se cu ezitari, cu mici balansari, ca un om care isi face primii pasi,

Rim explica cum rasul fara de motiv are de cauza un impuls al energiilor, dintre care cea mai cunoscuta e "explozia tineretei"; Sia, care se astupase la gura si era gata sa blesteme masa in comun, intelese ca mosul nu s-a suparat si dete drumul altui sughit de ras.

La acei pranz Lina gasi momentul potrivit sa comunice lui Rim ca Elena

Draganescu va da in toamna o mare serbare muzicala, care se pregatea din timp.

Elena spera ca Rim va fi destul de restabilit pentru a-si da concursul.

Trimisese anume pentru acest scop o scrisoare de chiar mana ei. In adevar,

Elena intrebuinta mai obisnuit telegraful, telefonul sau secretara.

- Dumnealui canta? intreba Sia, din fericire fara pofta de ras, mai mult uimita de acel talent.

- Sa vedem! Sa vedem! spuse Rim Linei, cu aere pretentioase. Pana atunci ce nu se poate intampla! E drept ca doamna Elena e incantatoare si auditiile ei pretioase absolut pretioase Facand sa sclipeasca in fata Siei stralucirea propriilor sale merite cat si a doamnelor de care era cautat, Rim intrerupse curatirea unui mar, pentru a ridica paharul cu vin:

- Prosit! Azi e zi de sarbatoare! declara sorbind.

Cele doua femei ramase nedumerite. Sia se gandi prosteste la calendar si

Lina isi repeta: "Un inger Rim!", fara sa inteleaga. Profesorul Rim voise sa consacre, astfel, acel prim pranz de insanatosire si de concordie familiala.

Ramasa singura in fata cafelei negre, doctorita Lina piroti putin, pe drept somnoroasa dupa ziua de robota. De cand isi aducea aminte nu fusese mai multumita ca acum. Cine ar fi priceput! Rim Sia Lica Un inger Rim!!

III

Dupa plecarea lui Lica, doamna Vera se ostenise in zadar de dupa perdele sa vada daca intorc capul unul dupa altul. Lica nu intorsese capul si doamna Vera trasese concluzia banala ca barbatii isi bat joc de femei si ca fetele sunt niste ahtiate. Sia nu intorsese capul, fiindca ii atarna greu, dar ramasese un timp in poarta. Ii parea rau ca a plecat Lica si ii era sila sa se intoarca in casa. Lica venea destul de des sa o vada, dar plimbarile erau acum mult mai rare ca inainte. Mandria de a fi de folos si rangul nou la care o ridica functia de infirmiera in casa Rim se luptau, in mintea ei inceata, cu regretul vietii bune de altadata. Lica nu intorsese capul, fiindca, odata plecat de la un loc, nu se mai gandea inapoi. La vizita de azi constatase numai, cu multumire, ca lucrurile merg struna. Nu-i trecuse prin gand sa masoare timpul parcurs sau sa-si proiecteze filmul trecutului.

In adevar, cum oare ii cazuse pe cap acea fata trunchioasa lui Lica, un baiat atat de subtirel, de talie mijlocie, cu o mustata mica, neagra, pe un botisor simpatic, fluierand mereu intre dintii marunti albi, tari, pe care ii strangea de obicei

si la placere si la necaz. Acea javruta de fata ii cazuse lesne pe brate si nu i le

incurcase prea tare. Tocmai o proasta si o urata ii facuse acei dar. Cand i se

intamplase buclucul, urata si proasta se vaitase si bocise. Cum nu putea suferi sa vada strambandu-se o urata, intr-un moment de iritare, Lica spusese: "Ad-o atunci

incoace!". Era grozav de tanar, dar chiar gesturile necugetate nu reuseau rau lui Lica. Fusese un incident ce nu-i impiedicase existenta sa se desfasoare libera si

Lica era multumit de existenta lui. Lasase pe sluta in patul gazdei, aruncase copilul

intr-o birja si-l dusese la o mosica, pe care o cunostea el bine. Duduia Mari hranise cateva zile fetita cu un biberon de carpa muiat in lapte cu apa si cu zahar, apoi gasise la bariera Filipesti o femeie careia ii murise copilul de trei zile numai. Mosica ii intorsese laptele si ii cumparare o matura noua ca sa tie curat.

Cum din cele doua odaite pe care le avea, una era libera, duduia Mari gazduise un timp pe Lica la ea. Il scapase, astfel de plictiseli cu alta gazda a Iui, care incepuse sa fie sacaitoare si sa vorbeasca de divort si de casatorie.

Duduia Mari era frumusica si delicata la trup ca o pasarica si n-avea habar de ce poate insemna casatoria. Cand, dupa un timp, duduia Mari spusese lui

Lica ca a gasit pentru odaie un chirias serios, el tocmai se gandea sa-si caute loc aiurea, cam lihnit de regimul lactat pe care il ducea. Deprinsa sa manance la cliente, mosica nu putea suferi sa gateasca bucate si, cand era libera la ea acasa, lingea numai o ceasca de lapte, ca o pisicuta Lica, deoarece avea mare predilectie pentru duduia Mari, venea inca des pe acolo, primit mereu cu triluri de placere. Mosica nu incetase sa supravegheze fetita si se duceau amandoi s-o vada ca o pereche draguta.

La botez, duduia Mari, care fusese nasa, intrebase razand pe Lica cum o chema pe mama fetei, pentru a-i da numele ei. Lica, din respect pentru ceremonie, mestecase in gat injuratura destinata mamei misterioase. Cum era ziua Sfantului

Athanasie, preotul ii zise Anastasia.

Cum apucase a vorbi, fata zise duduiei Mari: "Mamico", fara sa lege de acel cuvant nici o idee precisa. Pentru a-i incalci notiunile, mai era pe lume si "ma-ta doica" - cam brusca dar de treaba, femeie de dulgher -apoi mai erau vecinele, care dupa toane o chemau: "Vino la mama" sau o goneau cu ocari pentru o muma necunoscuta.

Pe doica, duduia Mari o speria la nevoie cu Lica, pufnind la ideea cat de putin

"teribil" era Lica. Ea il cunostea numai ca pe un fluturas usor, care iubeste dragut. Lica, zvanturatul, se zbarlea totusi la nevoie la doica, ce se temea de dansul. Lica avea si un alt fel de a fi, neobservat de duduia Mari. Totusi mosica avea dreptate. Ar fi fost greu sa gasesti in toata armata un plutonier mai fin ca Lica. Nu batea soldatii; o singura data palmuise o femeie, ce nu-si luase palma degeaba, si tot numai o data sucise cam nervos gatul unuia ce se amestecase unde nu-i era locul. Cum insa Lica plecase repede de acolo, aflase in urma ca victima si-a regasit rasuflarea. Lica avea oroare de brutalitate, dar era cam iute. Desi nu era cazarmagiu, ii placeau tunica, galoanele si slujba lui. El nu vroise sa fie sublocotenent. Ar fi trebuit sa treaca un examen si, cu toate asigurarile sefilor ce-l impingeau, avea groaza de tiparitura si scriitura.

Condicele chiar il impresionau rau si le lasa in seama furierului. Dinaintea unui registru era mai stramtorat ca intr-o odaie cu o singura usa, pe care nu poti sti ce om periculos poate intra. Apoi, pentru conceptia si mediul lui,

"sublocotenent" era mai putin ca plutonier-major. Era un post fara "situatie . La

Hanul-cu-Tei, cand intra vreunul, de era necunoscut, circula o singura ochire banuitoare, si, de era cunoscut, era primit cu nepasare. Chiar Lica il saluta cu neglijenta. Nici crasmaru!, nici nevasta, nici domnisoara crasmarului nu ar fi stat de vorba cu un astfel de pitpalac. Asadar, nici amor, nici afaceri de furaj, nici onoruri. Cand avea vreo plictiseala cu armata, Lica se gandea mai lesne la civilitate. De ar fi fost vorba sa nu mai poarte vreodata tunica, i-ar fi placut mult cravatele rosii.

Dupa ce plecase de la duduia Mari, Lica se intorsese la gazda veche, ce se dase iar pe brazda. Cu barbatul ei chiar tratase atunci o mica afacere. Cu castigul

Lica era cam nepasator cand avea tigari, totusi nimic nu-i placea mai mult ca banul dobandit lesne si prin siretlic. Pensiunea doicei fusese pentru Lica o surpriza neplacuta, dar o rezolvase repede prin ceva mai mult zel in tranzactiile pe care le obisnuia. Nu facea niciodata incercari prea mari. Nu putea suferi riscurile, nici abuzurile deslusite, dar nimic nu l-ar fi impiedicat, cand avea nevoie de parale, sa si le procure. Afacerile lui erau mai adesea farse vesele, jucate furnizorilor in beneficiul armatei si din care ii pica si lui ceva in buzunar, sau constau dintr-un concurs inteligent dat sefilor, fara raspundere directa. O singura data incercase o lovitura mai mare; nu fusese suparat de nimic, dar se speriase de el singur. Era si indraznet si fricos. Gandul ca afacerile lui erau scrise acolo in registru il nelinistea, si ceea ce cunostea din formalitatile justitiei militare ii da o spaima nesuferita. Consiliul de razboi il facea sa se gandeasca cu jind la cravatele rosii pe care le poarta civilii. La timpul acela, chiar se concediase, dar se reangajase curand iarasi. Fata o stramutase de la doica abia cand era de sase ani. O tinea acum o precupeata. Lica nu putea s-o ia cu el.

Nu stia niciodata bine unde se culca si unde mananca.

Cu incepere de la precupeata, Sia cunoscuse viata nomada: stramutata din gazda in gazda, dupa imprejurari, sau incredintata numeroaselor prietene ale lui

Lica, cand Trubadurul nu mai avea bani. Acele prietene admirau o data mai mult pe

Lica in forma de tata. Il gaseau si mai dragut pe strengarul tanar, asa de bun cu un copil pe care i-l facuse o nemernica - fiindca Lica avea totdeauna gata la ocazie un cuvant de ocara pentru mama Siei.

Unele, mai putin destepte, crezand ca ii plac odraslele, isi aratau dorinta de a-i darui si ele, dar Lica strangea dintii cu rautate si isi pricepeau greseala.

Cele mai multe il intelegeau mai bine si Sia avea colectie de camasute nationale do toate marimile, lucrate de frumuselele lui Lica.

Numarul mamelor benevole crestea mereu. De cealalta, de cea adevarata, nu se pomenea. Lica nu era confidential si, de altfel, lucrul nu i se parea de un interes deosebit. Intorsese spatele uratei si atata tot. De cum umblase fata bine in picioare, Lica se distrase tarand-o de mana dupa el. Asa cum zbura el peste lot, era totusi singuratec. Desi apropiat, nu era prietenos. Cu barbatii facea afaceri si nu se putea lega prea mult. Femeile ii erau devotate, dar el nu le lua in serios si nu avea incredere in ele decat pentru treburile femeiesti: pentru carpit, cusut, spalat, calcat si pentru dadacit fata. Discret si prudent din fire si prin ocupatii, avea si un fel de sfiala pentru traiul lui mahalagesc. Lica era oarecum ambitios si foarte curat. Totdeauna spalat, pomadat, spilcuit, isi curata

si moralul de oarecare mici murdarii inevitabile. Avea, e drept, o situatie aparte. Certat cu familia fiindca nu invatase carte, avea neamuri pricopsite, de pilda sora-sa Lenora, care, de cand se maritase cu mosierul Hallipa, il trata ca pe cainii barbatului ei. Asa fiind, fata aceea, picata din intamplare in traiul lui, devenise un mic pivot al traiului lui.

Lica si-ar fi batut joc, pe drept, de cine i-ar fi spus ca e un tata bun. Acelasi capriciu dicta toate apucaturile lui lipsite de orice precepte. Tara cu el fata de mana, fiindca bagase de seama la prima incercare ca trecatorii de ambele sexe se uita dupa el si ca "gradele", asa de numeroase in armata, nu-l mai opresc pe fiece motiv; sau pentru ca fata ii servea de pretext ca sa scape de o intalnire ce nu-i convenea; sau fiindca nu avea in ziua aceea nimic mai bun de facut.

Sia era o prezenta inofensiva ce-i convenea. Isi putea face gustul sa palavrageasca ca si singur, fara de precautiunile ce trebuie sa iei cu oamenii. Cand

incepuse a vorbi si intelege, ii da cate o replica monosilabica si Lica trecuse tot nesuparat de la forma de monolog la cea de dialog. Cam grea, ce e drept, de limba ca si de picioare, alaturi de Lica, asa de sprinten, Sia se tara ca sa nu ramana

inapoi. Mainile subtiri ale lui Lica ii zdrobeau fara voie pumnul tragand-o. De la pumnul lui nervos, inclestat pe al ei, invatase sentimentul de comanda, mai mult decat din bataile pe care le lua de la crescatoarele ei. Tot de la Lica invatase si spaima. Nu-i era teama nici in intunericul odailor sau ograzilor, nici noaptea in magazii sau beciuri. Pe strada insa, cu trasuri si oameni, cand Lica ii scapa mana

si se pierdea de el, sau cand o lasa la vreun colt uitata ca sa vorbeasca cu cineva, cunoscuse frica si totodata sentimentul protectiei intrupat in Lica. El se juca cu spaimele ei dupa dispozitia in care era. Sau se ascundea inadins ca sa faca haz vazand-o buimacita, sau se bucura rautacios de frica ei, sau ii aparea brusc dinainte, jucandu-se de-a "bau", sau ii da o palma usturoasa pentru ca avea un aer idiot si nu stia sa se descurce. Lica era mereu acelasi baiat vesel si putin cam crud si cu o pedagogie sumara. Tot sumar, Sia invata ca el e stapanul binelui si al raului.

Aspectele superioare ale lumii tot de la el le invatase. Lica era guraliv, comenta tot ce vedea in jur: oameni, privelisti. Prea lenesa pentru a se osteni singura cu acele descoperiri, Sia isi lua astfel toate notiunile de-a gata si le refuza de aiurea. Notiunile morale tot de la Lica le avea. El povestea liber tot ce-i trecea prin minte, pe o parte convins ca nu intelege, pe alta multumit ca are cine sa-l auda. Era destul de delicat de felul lui, dar avea totusi un vocabular picant si istorioare la fel. Isi aducea uneori aminte sa se abtina, dar alteori ecoul ce pornea din Sia il distra. Daca insa la vreo vorba prea sloboda izbucnea in vreun ras gros si stupid, o palma o aducea la cuviinta.

Lica era si marele dispensator de bucurii felurite. Ii placeau gradinile, asa ca duminica toate umbrarele si boltile il cunosteau. Deprinse sa vada atatea feluri de perechi, priveau totusi cu mirare pe tanarul acela zvanturat cu copila aceea stangace si, mai apoi, fata aceea trunchioasa cu tovarasul acela sprintar band o singura halba la o fleica unica, fiindca Lica era sobru si econom pe punga lui. Ducea adesea pe Sia pe la prietenele lui. Erau petrecerile de iarna. Cand fata era mica de tot, acele indragostite care mai de care o rasfatau, in hatarul lui Lica. Posaca cum era, copila simtea totusi pentru dezmierdarile lor un fel de tors ca al pisicii cand umfla gatul subt alintari si-si ascunde ghearele. Mai maricica, intelesese de gustul mancarilor bune si al cadourilor. Apoi venise vremea sa fie trimisa afara sa se joace; devenise curioasa si urase femeile pentru care era departata. Se intampla insa s-o uite acolo, la petrecerea lor, si atunci femeile ce radeau in hohot si pentru care Lica n-o mai baga in seama i se pareau nesuferite si fericite. Cand incerca sa-si arate incapatanarea, Lica, arzandu-i o cravasa, zicea dispretuitor: "E cam toanta!" Dar, in genere, traiau bine.

Afacerile, Lica le facea de preferinta cu barbatii femeilor dragute, care interveneau in favoarea Trubadurului. Bani de la femei nu lua, nici nu le da. Uneori uneia o floare pe care i-o dase cealalta. O singura data, o alta proasta ii strecurase bani in buzunarul hainei. Intorsese buzunarul pe dos cu o imbinare din sprancene, care nu era a bine. Femeia adunase banii de pe jos si zisese cu umilinta: "Ce atata suparare!" cu o justa mirare pentru astfel de principii. Lica nu avea principii, avea gusturi. Nu-i placuse procedarea.

Le obicei insa femeile se purtau cu el asa cum ii placea lui.. Daca ii trebuia un mic imprumut, il gasea, si totdeauna gasea un ospat fin, fara de care amorul nu ar fi fost complet. Lica nu avea numai tacamul pus, ci si patul asternut pretutindeni, fie ca oaspe, fie ca amant. Din toate aceste peregrinari, rezulta ca anume strada era legata pentru el de un anume fel de ospatare si culcus. Acest trai aventuros capatase totusi, prin repetare, un fel de ordine.

Sia avea vreo zece ani cand Lica, intr-o zi, vazuse pe o casa o firma ce-i adusese din nou dinainte pe verisoara Lina din Tecuci. Descoperirea ii facuse sa scrasneasca dintii marunti. Bagase de seama duminica trecuta ca Sia, prost

imbracata, il facea de ras.. Era gata sa nu mai iasa cu ea nicaieri. Acum gasise un alt leac. Hotarase ca Lina va ingriji de aci inainte de trusoul fetei. Cu toata decizia lui, avusese sovairi asupra procedarii. Stia pe Lina maritata cu un doctor neamt, si ii era pe dos sa intre. Luase intai informatii. Neamtul era profesor la Iasi si Lina era mai tot timpul singura. Alesese ora cand primea vizitele medicale. Acest client neasteptat facuse Linei mare efect. Ramasese lipita de dulapul cu medicamente, in impresie era multa mirare, destula grija si ceva multumire. Lica, din primul moment, apucase sa fie cu ea brusc si taios la vorba. Nu-si pregatise atitudinea: o gasise in sentimentele lui. Acea bruscheta haina avea s-o pastreze mereu si Lina mereu avea sa simta la vizitele lui aceeasi spaima amestecata cu ceva placere. Lina nu opusese nici o rezistenta cererilor lui Lica. Nu avea haine de copil, dar si le va procura. Nu uitase insa existenta lui Rim si, de la prima revedere, prezintase lui Lica pe doctor subt un aspect de teroare, datorat propriei ei

ingrijorari. Lica isi facuse socoteala ca doctorul era deocamdata departe si ramasese la ideea ca verisoara Lina trebuia sa dea. Cum nu-si discuta opiniile,

isi spusese lamurit punctul de vedere. Fara energie, fara pavaza efectiva a lui Rim, buna Lina luase calea servitudinii. Nemultumirea ei se rasfrangea asupra fetei, pretextul neobosit al pretentiilor lui Lica. La fiecare vizita se intreba cu ciuda ce nevoi mai are, ce s-a mai intamplat copilei. Ea, care iubea toti copiii, tocmai pentru Sia avea respingere. Nu dorea, nu cerea sa o vada, intreba numai de ea ca o datorie, ca o prevenire a necazurilor. Ii satisfacea pretentiile, cu atat mai iute cu cat ar fi sperat ca

Lica sa treaca la alt subiect de vorba. Interesul pe care Lica il purta fetei o satisfacea, dar ar fi dorit ca numele Siei sa lipseasca macar o data de la dijmuiala, desi Sia era motivul dijmei. Lica, dimpotriva, uita pe Sia orisicand, dar isi aducea regulat aminte de ea cand avea nevoie sa viziteze pe "cucoana Lina".

Cu toate ca descoperise sursa asta de subsidii, Lica avea si oarecari ocupatii.

Primise o propunere de agent-voiajor pentru stofe. Poseda calitatile cerute: era prezentabil, insinuant, glumet, abil sa laude marfa, si, dupa o noapte trecuta in tren, era tot firesc si bine dispus. Isi marise astfel campul de activitate cu provincia, dar nu era capabil sa persevereze. Lucra numai pe pofta si la rastimpuri.

Un cunoscut il insinuase apoi pe la Politia Capitalei. Era un bun detectiv civil pentru anume treburi subtiri, cari cereau mai multa siretenie decat interventie. Un spionaj fin, o capcana chiar bine intinsa, unde in ultimul moment lasa loc altora mai temeinici la pumn. Caci Lica era totusi un "delicat". Nu-i lipsea forta, dar erau la el mai mult impulsii repezi decat adevarata rezistenta. La, dresaj, chiar in cazarma, era cautat pentru indrazneala si "maniera" lui mai mult decat pentru munca. La productii el era artistul, fiindca avea tupeu, silueta, indemanare si, la nevoie, o tensiune de vointa ce sustinea muschii, dar nu ducea Ia greu.

Ceea ce il determinase sa lase de-a binelea militaria fusese, in afara de noile rente procurate de Lina, in afara de beneficiile ce picau de ici si de colo, in afara de dragostea pentru cravate rosii, un alt motiv mai subtil: domnisoara directoare de la scoala primara, unde dase destul de tarziu pe Sia, ii spusese cu glas foarte dragut, ce-i facuse impresie: "Ce pacat ca esti militar!". Ce-o fi vrut sa zica?! Domnisoara nu era, desigur, antimilitarista, dar avea prejudecati impotriva gradelor inferioare, pesemne. Directoarea avea 30 de ani, ochi verzi, bustul frumos si purta doua coade mari pe cap, ceea ce-i da un aer de icoana. Fara sa se gandeasca prea departe, lui Lica i se facuse urat de cazarma. In seria lunga a afacerilor lui sentimentale, domnisoara directoare ocupa un loc platonic unic. Lista de carti, notele trimestriale, lenea Siei erau ocaziuni de care Lica profita

si domnisoara - mai ales de cand era civil - nu gasea ca vizitele o deranjeaza deloc de la treburi. Domnisoara era naiva si avea probabil unele ganduri serioase in privinta lui Lica, de care poate flusturaticul Lica nu s-ar fi lepadat. Dar intervenise razboiul. Lica, chemat la regiment, reluase tunica si se risipise cu treburi zorite de aprovizionari prin Ilfov. In felul asta ajunsese la Prundeni, la mosia cumnatului Hallipa.

In timpuri normale Lica ocolea familia ce-l ocolea. Vagabondajul lui ii lasase fata de ei o inferioritate suparatoare. Dar pe timpurile acelea de agitatie, lucrurile se schimbase: Hallipa se aratase politicos si "serpoaica frumoasa" - cum o chema

Lica pe sora-sa - nu-l putuse goni, investit cu misiuni militare oficiale.

La Prundeni, Lica gasise pe buna Lina instalata si ii pusese chestiunea Siei, cu care nu stia ce sa faca. Lina insa trebuise sa apeleze la Lenora Hallipa, ce refuzase net. Mania lui Lica, fireste, cazuse asupra Linei, care, neputincioasa, isi varase capul intre umeri. Lica isi spusese atunci pasul domnisoarei directoare, care propusese sa opreasca pe Sia pe langa ea. Cum timpurile se anuntau grele, fata ii va tine de urat si o va ajuta. Oferta era facuta delicat si avea ceva romantic. Lica primise cu sarutari de maini repetate si domnisoara, de randul

asta, ii admirase uniforma.

La Prundeni, Lica spusese Linei rastit:

- Am gasit pentru fata! O domnisoara frumoasa si invatata si care ma iubeste!

Numai urata de Lina putea provoca un astfel de sumar brutal al sentimentelor alese dintre el si directoare.

- Sa trimiti acolo de toate! adaogase Lica.

Asta da! Asta era in putinta Linei sa faca. Ideea ca trebuise sa-l refuze, ca

"bietul Lica" pleaca pe front, dase Linei o strambatura sentimentala comica. Ai fi zis ca vrea sa planga. Totusi Lica nu pleca inca. Ramasese printre cei din urma. Asa oranduisera sefii si el le sprijinea bucuros dispozitiile. Pe la Prundeni venea din ce iin ce mai des, dar nu la conacul boieresc, unde femeile vorbeau prea mult de razboi, ci la cel logofetesc. Pe Hallipa insa il vedea si-i era mereu binevoitor.

Hallipa era foarte ingrijorat de plecarea succesiva a tuturor oamenilor de serviciu.

Fireste, se duceau la datoria lor, iar Lica intarzia, fiindca asta ii era datoria. Dar

Hallipa se intreba ce va face el singur si i se parea ca prezenta lui Lica ar putea dura la infinit. Cam acelasi gand avea si tanarul, ca va ramane mereu pe loc, gand absurd, dar staruitor. Poate ca era numai o presimtire, o anticipatie asupra faptelor sau o sugestie, cumva!

Lica nu era las, dar nu simtea necesitatea patriotica a plecarii lui. Totusi avea sa plece, cand ii va veni randul, cu ultimele coloane de arriиre-train! Hallipa era si el, din tot sufletul pentru actiune si victorie, dar raspunderile, pe care i le crea acest entuziasm catre averea si familia lui, ii ingandurau, iar eroismul nu-l asocia defel cu tunica cumnatului Lica. In acele drumuri prin sate, ce depaseau obiceiurile lui de munca, Lica se imbolnavise de o febra puternica. Fusese internat

intr-un spilal. Doctorii ezitau intre o tifoida si o recurenta. Evacuarea avusese loc cand intra abia pe calea vindecarii, dar fara de el. N-ar fi putut spune cum se facuse ca n-a plecat cu trenurile sanitare. Isi terminase deci convalescenta subt nemti si iesise din spital cu o multime de hartiute doveditoare, pe care le pastrase cu grije.

Urate timpuri! Era la dispozitia inamicului si, lucru curios, inamicul il intrebuinta tot pe langa serviciul de aprovizionare. Lica nu putea suferi capitala subt ocupatie si credea ca e mai bine sa nu fie zarit pe acolo. Plecase fara sa vada pe Sia. I-ar fi fost greu sa dea ochi cu domnisoara directoare. Nu-si cercetase nici celelalte prietene. Femeile, desi nu se intelegeau rau cu nemtii, de nevoie, aveau insa, cand era vorba de batalie, un fel de ticneala pentru eroi, si pentru ele romanii nu erau decat cei de dincolo. Lica nu se intelegea cu nemtii decat tot de nevoie. Natiile straine ii fusesera totdeauna urate, cu atat mai mult cele asupritoare. Aprovizionarea fortata il adusese iar la Prundeni. Lica se aratase desperat dupa regimentul lui si pentru ca Hallipa il intrebase cum de a ramas, cu oarecare severitate, Lica, iritat de banuiala, isi facuse dovezile. Pe la conac insa nu se ducea decat rar. Frumoasa mosiereasa tipa ca-i tradator si dezertor, si Lica ingalbenea la gandul pedepselor ce-i pandesc pe dezertori. Acolo, la logofetie insa, Lica tinea bine locul lui Stefan, primul vechil. Hallipa facuse cu constiinta lui o tranzactie: "De-i vinovat, se va rafui la timp cu cei in drept". Pana atunci obtinuse de la comandament sa-i fie lasat la dispozitie. Lica fusese deci nevoit sa descopere farmecul satelor. Printre sateni nu se prea stiau bine rosturile lui, dar, de vreme ce era ocrotit de "boierii", nimeni nu-l banuia.

Cand totul se sfarsise, odata cu intoarcerea celor dintai, Lica parasise

Prundenii fara ziua buna. Se dusese intai la domnisoara sa cerceteze pe Sia.

Intrevedere fara simpatie. Lica se temea de intrebari si domnisoara era rau dispusa din cauza ca fusese nemultumita de purtatea Siei. Fata nici ea nu ierta protectoarei ca a pus-o sa munceasca. Cand in aceeasi seara Lica venise sa ia pe

Sia de-a binelea, domnisoara nu era acasa, asa ca plecarea semanase a fuga.

Despartirea asta punea sfarsit romanului platonic dintre Lica si directoare.

Pe Sia, Lica o regasise cu mirare: crescuta mult, dar urata si stangace. Tara parca un picior. O aratase unui doctor ce-i spusese ca n-are nimc alt decat ca stangul e mai lenes. Lica o zguduise cu atata dispret, ca fata incepuse a calca mai vioi. Din toate gazdele de mai inainte, Lica se gandise la duduia Mari. Mosica, in adevar, nu plecase in Moldova si o dusese destul de bine cu mosafirii, cum zicea ea,

si chiar facuse afaceri bune. Primise pe Lica si pe Sia cu placere si se aratase asa de draguta, incat numai ei singure Lica ii povestise toata patimirea lui, fara ca duduia Mari sa arate vreo mirare sau nemultumire.

La inapoierea regimentului, Lica, desi era nelinistit, se dusese la sediu si ceruse reangajarea provizorie. Frica il trimetea in chiar vizuina lupului, dar si prudenta. Acolo, in preajma pericolului, se putea ocroti mai bine. In dezordinea fericita a reintoarcerii, cand se faceau liberari, se dau concedii si se simteau viduri mari, cererea lui fusese binevenita. Pe camarazi Lica ii evita. Amintirile lor proaspete de eroism il suparau. Conversatiile care nu aveau alt subiect il puteau atrage in cursa unor detalii asupra propriei lui petreceri. Sefilor insa stia sa le fie iar folositor. Trimis din nou cu misiuni de aprovizionare si cuarteruire, indulgenta acelor vremuri de binefacere si destindere il ferea de suspiciuni. Era totodata in plina lumina si la adapost, cum bine socotise. La cea dintai alarma, nici vorba, ar fi fugit. Era un sentiment ce nu suferea analiza. Lica nu putea infrunta greutati. Era, de altfel, vinovat sau nu era? Fusese bolnav! Nu atata cat sa nu poata pleca! De ce nu plecase? Tot timpul acela avusese regrete si un fel de grija ce se putea chema remuscare. Urase dusmanul cu dintii stransi, dar neputinciosi. Fireste ca din alte mobile ca cei de dincolo, din actiune, si o altfel de ura ca cea de pe campul de lupta! Nimeni nu dorise mai mult ca el pacea si victoria. Pentru ca ele aveau sa-i asigure din nou linistea ce-l multumea! Dar cine poate cauta intr-o aspiratie virtuoasa toate micile ei vitii! Acum simtea o gelozie mare pe cei ce se batusera. Isi inchipuia ca ar fi putut si el face ispravi. De ce nu? Era impulsiv si prudent, siret si nepasator. Avea atribute de erou. Fluierand, ar fi putut comite cine stie ce fapte mari! - afara de aceea de a muri! I-ar fi placut sa aibe decoratii cu panglica rosie Cu nemtii nu avusese alte raporturi decat cele nevoite. Prin bunele lui tratative, mosia cumnatului fusese crutata. Din fericire, coloanele nemtesti nesuferite erau acum departe. Lica se credea bun patriot, dar nu avea destula incredere in hartiutele nemtesti.

De aceea, dupa un timp, cand regimentul trebuise sa plece in Ardeal, Lica, desi nesuparat de nimeni, se decisese sa treaca pentru totdeauna la viata civila. O

imprejurare il facuse sa plece pe un timp din Bucuresti. Duduia Mari se maritase cu negustorul imbogatit, ea, care nu crezuse niciodata in necesitatea casatoriei si tocmai atunci, cand comunismul amorului era in toi! O simpla intamplare!

Negustorul isi facuse socoteala sa deschida un depou la Galati: se temea, poate, de ceva cercetari asupra originii averilor, sau credea, poate, Galatii un loc mai bun pentru noi traficuri! Acolo ii sta mai bine sa fie familist si, cum tot lua cu el pe duduia Mari, hotarase sa treaca pe la biserica si primarie. Fusese o nunta frumoasa, la care Lica petrecuse minunat. Mosica, tot draguta si delicata, parea o fetita in rochie alba si voal. Ea propusese lui Lica sa-l asocieze ca voiajor pentru afacerile de vinuri. Pe Sia, care nu era buna de nimic in scoala profesionala unde o inscrisese Lina, si care fugise din orfelinatul unde era internata, o dusese tot la Galati, in scoala de infirmiere. Lica nu gasise deloc nepotrivit sa schimbe putin aerul. De altfel, se ducea, venea! Pe Lina din nou o vizita regulat. Nu se mai ostenea sa pomeneasca de Sia, si Lina era multumita ca o stia departe.

Nu se putuse deprinde niciodata cu existenta ei. Mai ales acum cand se

intorsese Rim!

La prima intalnire cu varul Lica, doctorul se aratase demn, dar politicos.

Mutarea lui la Bucuresti, prin staruinta Linei, era inca lucru proaspat. Primise prima cerere de imprumut destul de bine. Apoi, treptat, se aratase mai anevoios; luase obiceiul nesuferit al predicilor, apoi ajunsese la refuz si la mojicie. Rim maltrata pe Lina din cauza lui Lica, care tot pe Lina o maltrata; ea nu se putea apara, de nici unul. Dezgustat repede de orice ocupatie, Lica neglijase curand comisionul de la Galati. Cum nu se putuse deprinde cu regimul conjugal, duduia Mari se intorsese la clientela, si scoala de infirmiere se stramutase la Mogosoaia.

Pentru Lina vecinatatea Siei - desi n-o vedea - se dovedea apasatoare. Era timpul cand menajul Rim ajunsese la mizeria unor certuri acute. Viata pentru buna

Lina devenise nesuferita. Profesorul se razbuna de dureri reale si imaginare, persecutand-o. Lica, tratat cu dispret de doctor, isi fierbea necazul scrasnind dintii mici si fluierand a rau. Rim il facea "escroc" - cuvant impropriu, ca si cel de dezertor.

Mini avea despre dansul o impresie mai justa, desi cam cu prea multa imaginatie. Cand il vedea, aparand si disparand de dupa o usa, la Rimi, ii da o tresarire, ca si cum se strecura acolo un apas, ce avea in buzunarul vestonului scurt chei pentru orice sertare, dar nu se servea de ele, ci invita gazda sa le deschida singura. Cand il intalnea neasteptat la colt de strada, ii parea un haiduc modern a carui padure e orasul. Lica se incadra destul de bine intr-o astfel de conceptie.

Prietenele devotate, raspandite pretutindeni, reprezentau bine organizarea simpla a unor gazde de hoti; silueta zvelta, juvenila, simpatica si suspecta a lui Lica nu dezmintea aceleasi asemanari. Vagabondul inofensiv, cu mainile vesnic in buzunar, le-ar fi putut tine acolo stranse pe un revolver sau pe teaca unui cutit. Arme care n-au nevoie sa slujeasca cat timp isi dezarma victima cu surasul ascutit si crud, sub mustata mica, cu privirea din coada ochiului, cu cererea precisa, iar, dupa isprava, cu miscarea dispretuitoare a umerilor intorsi spre o miscare nepasatoare. Totusi Lica avea bilantul foarte zdruncinat si din pricina asta o cruzime haina, pe care Lina mai ales o simtea. Erau timpuri in care se castigau usor bani multi, dar Lica nu prinsese inca mecanismul vietii noi. Cauta sa reia firul

intrerupt al vechilor deprinderi si nu se mai innoda. Felul lui nepasator il facea sa simta, desigur, mai putin schimbarile mari din jur, dar si mai putin putea profita de ele. De altfel, mai toate afacerile noi se faceau in amestec cu strainii si

Lica nu putea suferi "liftele". Prin toata apucatura lui - buna ca si rea - era un indigen. Cam flamand, stramtorat, isi ascutea dintii fara sa cuteze sa muste.

Sia se dezvoltase acum ca o femeie. Era tot asa de amortita insa si de ursuza. Cand se lega vreunul de ea, nu se alegea cu nimic. Fata nici nu se speria, nici nu cocheta. Era tembela si se temea de Lica - asta ii era toata virtutea si apararea. Din mainile unui intendent grobian scapase in ultimul moment, cu pumni si cu amenintarea numelui lui Lica. Inca din casuta doicei era deprinsa sa vada barbatii la un loc cu femeile. Dar ei nu-i placeau oamenii, nici barbati, nici femei; pentru lenea ei erau obositori. Trebuia sa te ocupi de dansii, sa le vorbesti! Apoi era fata lui Lica, nu se putea potrivi cu oricine. Toate camaradele cunosteau pe Lica: in mijlocul a treizeci de sorturi albe, el glumea cu fetele, laolalta cu a lui, tot asa de nepasator ca de obicei.

Lipsita de imaginatie, Sia avea totusi acea nevoie poporana de a mari si denatura lucrurile. Aventurile lui Lica, ocupatiile lui, nobleta familiei erau povestite de Sia, nu conform adevarului strict, ci conform importantei pe care o avea pentru ea tot ce privea pe Lica. Sia era o faptura supusa orbeste unui barbat caruia se deprinsese a-i zice tata. Catre afaceri fata aratase totdeauna aplecare.

Pertractarile banesti ale lui Lica o interesau de mica. Cand se in-tampla sa fie de fata, deschidea ochii si urechile, ceva mai vioaie ca alta data, si urmarea aprig tranzactia, dorind cu indarjire castigul pentru Lica. El ii da uneori cate o moneda din acel dever, dar, spre marea lui mirare, i-o inapoia.

- Tine-o tu! Ca sa fie mai multe!

Mai tarziu, aratase aceeasi aviditate pentru bani si aceeasi dezinteresare. Cand Lica, ajuns la sfarsitul rabdarii, gasise ideea buna de a instala pe Sia la Lina, nici el chiar nu-si inchipuise ce bune rezultate are sa dea.

Sia era mandra si bucuroasa ca e intrebuintata la o combinatie financiara.

Leafa ei, fireste, mergea la Lica, ca un drept al lui. Ea era acolo numai o interpusa pentru a-si scoate dobanzile unui capital de ura veche si de datorii neiertate, pe care le avea de socotit cu vara Lina si cu neamtul.

Pana atunci Sia cunoscuse pe Lina, asa cum cunostea, din spusele lui

Lica, toata galeria lui de rude si prieteni. O cunoscuse in forma silnica si batjocoritoare in care i-o prezintase. Cand insa Sia trebuise sa ocupe acel post de

incredere, Lica ii dase toate fisele necesare. Amandoi acum, vorbind de Lina, pronuntau cu un haz complice acel "tanti". Sia se aratase dibace in noua ei meserie, si Lica socotea acum plasarea ei ca o gluma buna si rentabila. Nu era serios decat in ziua cand avea de cerut sau de primit bani. Cu Lina era acum manios numai din obicei. Doctorul se arata mult imblanzit de cand Lica era investit ca tata al infirmierei. Lica, si el, semana din ce in ce mai putin haiduc si isi schimba obiceiurile. Programul Siei era si el schimbat. Nu mai avea atata libertate, iar plimbarile cu Lica erau acum la cofetarie si cinematograf. Culmea distractiilor selecte in tovarasia acelui cavaler ferches! Totusi ea regreta lucrurile de mai

inainte, dar Lica hotarase ca nu se mai poate merge acolo. In schimb, ii povestea amanuntit tot ce facea, ca unui camarad. Sia nu purta necaz femeilor pe care Lica i le vindea in detaliu si pricepea pasiunea lor pentru dansul. Viata nu avea pentru ea nici mister, nici sfiala.

Lica era in timpul din urma primul intim la un capitan de intendenta demisionat,

insurat cu o femeie draguta de tot, care canta din gura si la pian, si era, fireste, nebuna dupa Lica. Dar Lica devenise acum mai circumspect in alegere de prieteni.

Nu vrea ca Rimii sa fie amestecati cu oricine; ii tinea la adapost de curiosi si de cine stie ce contact periculos cu fostele lui relatii mahalagesti. In traiul lui erau unele lipsuri atunci cand intalnise pe printesa Ada.

IV

Plecand in ziua aceea de la Sia, Lica taia cu bastonasul varful cracilor de castan fluierand usor ca un om care n-are nimic de lucru. Traversand cu pas zvelt bulevardul Lascar Catargiu, larg si pustiu, se gandea incotro sa apuce. Nu era, totusi, distrat si vazuse bine un dog-cart frumos si inhamat cu un murg minunat, ce venea in trap mare. Caii erau marea lui dragoste, mai mare poate ca femeile, sau deopotriva. Deci, nu din vina lui era cat p-aci sa se intample un accident.

Lica calculase foarte bine directia dog-cart-ului, dar calul, rau condus, deviase mersul si roatele rosese de-aproape genunchii lui Lica.

- Prends garde, imbйcile! striga un glas ascutit de femeie.

Trubadurul ridica obraznic mustata in sus, spre capra inalta, strangandu-si ochii stralucitori subt pleoape, pe cand mana lui mica, ca de femeie, se propti viguros in grumazul murgului ce cabra, oprit brusc.

Lica nu intelesese apostrofa. Limbile straine il uimeau si ii erau nesuferite. Nici n-avea cum sa le inteleaga, deoarece se invatau in carti tot nesuferite. De la unguroaicele, nemtoaicele cu care uneori avusese legaturi, nu deprinsese nimic; mai lesne prindeau ele vorbe de la dansul. Ca limbi straine, Lica stia numai cateva cuvinte tiganesti, pe care le spunea femeilor, dar care pe buzele lui subtiri si flecare isi pierdeau grosimea si deveneau glumete. Le mesteca acum intre dinti, fara gluma.

- Prends donc garde! se otari a doua oara cuconita, de randul asta catre domnul de langa ea, care conducea.

Se uita la Lica drept in ochi, cu ochii ei nerusinati. Lica ii intoarse privirea, apoi cata cu mila spre cellalt. Era, in adevar, un biet coconas galben ca de ceara, cu gene rosii si cu ochii patati. Purta o barbita blonda, ascutita, cu fire vestede. Ea era o tigancusa uscata ca un drac, cu buze rosii ca sangele inchegat si cu o pereche de ochi aprinsi subt boneta de piele ce o impodobea, ascutindu-i mai tare barbia ascutita. Pe maini negre, cu degete fuiorate, avea inele cu pietre cat un nasture de tunica.

Dupa ce o privi bine in fata, Lica lasa mana sa lunece pe pulpa murgului. Calul, care tremura in zabala, se domoli subt dezmierdare. Sarind usor in laturi, Lica fluiera subt barbita domnului cel galben, puse un deget la palarie ca la chipiu si, zvelt, trecu strada. Dog-cart-ul, slobozit, porni dezordonat. Lica se gandi la mainile slabanoage ale domnului ce tinea haturile, apoi la cuconita oachesa, uscata ca un

tipar, ce-si avea toata carnea in ochi. Cu asa cal zvapaiat, cu asa barbat lingav, dog-cart-ul se putea lesne trezi intr-un sant, numai ca o femeiusca piparata ca aceea chiar de se rasturna nu era primejdie sa-si faca vreun rau. "Ce gasperita!" isi zise Lica, oprit pe trotuar, uitandu-se dupa dog-cart. Ridica apoi ochii

in sus si baga de seama ca cerul e albastru, vazu un castan prafuit, ce i se paru totusi verde si frumos, si, tragand in jos o craca, apuca a castana salbateca si, aplecandu-se ca la proasca, o azvarli departe cu o traiectorie sigura. Nu trecea nimeni. Lica fluiera iar. Un alt fel de fluierat. Exprima astfel o gama intreaga de sentimente. Nu degeaba feminista Nory il botezase "mierloiu". Inalta apoi din umeri cu o miscare pe care o avea uneori si trase pe corp vestonul ajustat si prea subtire pentru sezon. Atunci cand Lica dezmierda un pom, baga de seama ca cerul e albastru si se paunea in vestonul sau subtire, resimtea invariabil una din acele porniri amoroase pe care obicinuia a le rezolva repede si care, astfel, nu turburau cu nimic buna lui stare fizica si morala. Azi totusi Lica nu putea urmari dog-cart-ul cu tigancusa. Acest lucru adusese oarecari perturbari in igiena lui.

Vru sa porneasca spre duduia Mari, dar dupa cativa pasi se intoarse. Solutia asta foarte buna nu-l satisfacea. Erau semne ingrijoratoare ale unei predispozitii spre complicatii sentimentale. Cea dintai complicatie era ca tanarul, ce nu-si obosea de obicei gandul, acum se ocupa de femeia din dog-cart cateva minute dupa ce trecuse. Apoi, de randul acesta, ii paruse ca o femeie nu poate inlocui pe alta - un semn de stima, fie pentru cuconita oachesa, fie pentru duduia Mari - dar un semn nou, mai complicat inca. Lica incerca sa se minta pe sine, el, care nu practica decat minciuna din principiu, catre altii: isi zise ca duduia Mari locuieste prea departe

- ceea ce era numai un pretext, Lica fiind un mare hoinar. Trase concluzia, totusi justa, ca se facuse mare schimbare in domiciliul tuturor cunoscutilor lui. Era procesul nou de locatiune ce azvarlea epave, dizloca blocuri, primenea nisipul marunt al chiriasilor, pornea melcii cu scoica lor in spinare, in aparenta la voia unor valuri capricioase, in realitate dupa legi noi ale aluviunilor. In felul acesta toti intimii lui Lica, mahalagii din trupul orasului, fusese izgoniti spre periferie. Lica se simti stingherit in obiceiurile lui si neocupat. S-ar fi intors la Sia sa-i povesteasca intamplarea, dar abia plecase de acolo. Simti foarte limpede un gol in traiul lui bine insailat. Facu cativa pasi pe bulevard, apoi cu o volta pe calcaie, ca pe timpul cand avea pinteni, se intoarse. Volta aceea era o cotitura mare in existenta lui: tinand ochiul stang aproape de tot inchis, ca si cum clipea unui gand multumitor, Lica acum suradea. Porni spre "Cafй de la Paix". La ora aceea va gasi acolo un baiat pe care-l cunoscuse in timpul din urma pe la berarie. Era un agent de bursa ce stia o multime de lucruri interesante despre cum fac banii pui, desi explicatiile lui erau cam neintelese. In materie de finante inca era traditionalist, nu avea incredere decat in sistemul pe care apucase sa-l practice: acela de a cheltui banii pe care ii avea, apoi de a cauta altii. Banii de cheltuiala nu intelegea sa-i lipseasca, dar de prisos nu dorise pana atunci, totusi priceperea acelui tanar, ceti dovedea alb pe negru castigul ca si paguba si se lauda ca lucreaza numai cu metode sigure si prudente, facuse lui Lica impresie. Nu-l prea ispitise jocul acela necunoscut fiindca cerea unele osteneli contrarii preceptelor de igiena ale lui Lica.

Mai stia ca la Bursa e mare inghesuiala si zgomot si citise in jurnale despre sinucideri. El nu putea suferi scandalul si nici aglomeratia in loc inchis. Ii trebuia aer si libertate, aer de oras, dar din belsug. Dar azi ii venise gust sa stea de vorba cu agentul curtier.

- Pe seara ma gasesti in orice caz la "Cafй de la Paix" pentru afaceri, spusese tipul.

Trubadurul avea o pofta mare sa inzeceasca leafa Siei, pe care o purta in buzunar, mai ales daca operatia era lesnicioasa. Lica nu s-ar fi putut, de altfel, lipsi de pofte in aceeasi zi, de aceea, uitandu-se la praful pe care-l starnise dog-cart-ul, pentru bani si amor, sau pentru amandoua la un loc, apuca spre Calea Victoriei.

Miscarea brusca cu care murgul azvarlise echipajul lui Maxentiu inainte zguduise pe debilul print, tras si el inainte de haturi.

- Ce?! Nu esti in stare sa tii un cal! se ascutise Ada si-i luase din maini curelele lustruite fin si prinse in catarami nichelate.

- Am sa schimb calul asta! N-are trap bun! poticneste!

- N-ai sa schimbi nimic! zise cu dispret Ada si se uita la el. "S-a ramolit de tot! gandi. Ce sunt ochii aia galbeni? Starpitura de vita mare. Nobil am vrut, nobil am."

Ea, asa costeliva, era foarte trainica. Campioana la tenis, bratul slab azvarlea mingea neobosit, campioana la dans, piciorul celebru de subtire, un os cu piele oachesa si paroasa, manevra pana in ziua pasul sacadat al chimmy-ului. Fata negricioasa si ochii aprinsi nu aratau, dupa nopti nedormite, nici o oboseala.

Acum, mainile slabe, negre, cu inele mari, printre care acel safir urias, pe care Lica isi oprise ochii, tineau haturile ferm. Printesa Maxentiu conducea admirabil. Strunit, murgul isi relua pasul lung, elegant.

- Sa schimbi un astfel de cal! pufni Ada. Te-ai putea schimba pe dumneata arati rau! Ar trebui sa vezi un doctor. Poate ai galbinare.

Isi aduse aminte de privirea de compatimire a tanarului indraznet. Se uitase la ea cu inteles. O prevenise sa nu lase atelajul pe mainile bietului Maxentiu.

Cum de o fi avut acel tanar zvelt atata forta! Ce ciudat botisor avea subt urma aceea de mustata neagra. Botisorul lui scuza portul mustatii. Adei nu i-ar fi displacut mustatile, dar snobismul o silea sa nu admita decat oameni rasi. E drept ca snobismul ei era cam inapoiat, deoarece ultima noutate importata din Franta era reluarea unei mici mustati, pe care tinerii reactionari ai modei, obositi sa semene

intre dansii si cu toata lumea, o gasisera pe portretele bunicilor. Mai e drept ca snobismul venea pentru Ada in al doilea rang dupa bunul ei gust.

Lui Maxentiu nu putuse sa-i taie barbuta. Un print se poate purta cum ii place

si nici nu avea pofta sa plimbe cu ea un spectru. Caci de plimbat, plimba inca cu dansa pe sotul ei de buna familie. I se parea mai decorativ sa-l aiba alaturi. Din toate obiectele de pret pe care le putuse achizitiona era singurul pe care-l putea transporta cu ea pretutindeni.

Cu ce pumn domolise tanarul acela pe murg! Ada era destul de cunoscatoare la cai ca sa inteleaga ca Lica avea multa pricepere. Dar cum si ce fel? Nu parea

"om de lume" dar Adei ii era peste cap de oamenii de lume. Si cu ce mestesug dezmierdase calul! Ce mana priceputa ii plimbase pe crupa! Ada era senzuala si capricioasa. Ar fi vrut sa aiba un amant, dar nu vroia sa se compromita.

Reputatia ei era prea proaspata. Un necunoscut ca acela ar fi fost poate mai comod.

Dar unde Dumnezeu mai vazuse mutra asta? Desigur ca nu la dancing! Izbucni in ras la ideea Iui Lica la dancing! Maxentiu strepezi buzele galbene pe dintii slabi. Nu putea sa sufere rasul. El era trist si zgomotul rasului ii scrijelea nervii stridenti Nici la tennis nu-l vazuse. Unde oare? La curse Pe strada? Vrea sa-si aduca aminte si nu reusi. Un Cadillac atinse cu botul motorului aripile lacuite ale dog-cart-ului.

Ada era gata sa scape o ocara in "argot", dar se intrerupse. In auto era frumoasa doamna Elena Hallipa-Draganescu, ex-logodnica lui Maxentiu.

- Nostima femeie! Ce noroc a avut ca a scapat de dumneata! zise barbatului ei, amabil. Nu-ti mai aduci aminte? Cand s-au licitat Plaiesele a concurat si

Hallipa, tatal Draganeascai Parca era acolo si tanarul de adineaora.

- Care tanar?

- Auzi! Care tanar! Prea multa apatie! Barbatul asta nostim pe care erai sa-l omori cu dog-cart-ul.

- Sa-l omor! Ce exagerata esti, ma chиre amie!

- Bine, bine! Fireste ca-ti vine greu sa recunosti! Cand cineva e asa de stangaci ca dumneata!

- Eram prea preocupat la licitarea Plaieselor ca sa remarc orice individ.

- Preocupat? As putea auzi de ce? Stiai doar bine ca rascumperi hodoroaga de palat si mosia lucie cu faina mea!

- Era totusi un patrimoniu de familie scos intr-o vanzare publica. Lucru dureros pentru un om ca mine.

- Credeam ca mama dumitale tot la licitatie a luat Plaiesele!

Maxentiu se rosi violent. Peste paloarea lui culorile combinara un fel de violet, tot livid. Mama, la care facea aluzie fara crutare Ada, era o binecunoscuta cantareata franceza de variйtй, vestita Zaza, ce avea domeniul ca dar de la un print batran si decavat, dar destul de autentic si tata prezumtiv al lui Maxentiu, pe care, de altfel, il recunoscuse in extremis, desi nu avusese timp sa se cunune cu

Zaza, cum dorea.

Aceasta neregularitate in forme costa pe Maxentiu, cu toate ca pe nedrept.

Daca un ofiter al starii civile si un arhiereu ar fi consacrat acea combinatie,

Maxentiu negresit ca n-ar fi fost mai putin slabanog, mai putin fiul frumoasei Zaza, nici n-ar fi fost mai mult fiul printului decavat si nici Plaiesele mai putin sau mai mult ipotecate. E drept insa ca ceea ce asigurase rascumpararea Plaieselor fusese tocmai intervenirea episcopului si primarului intre Maxentiu si bruna Ada

Razu, unica mostenitoare a celei mai mari fabrici de faina. Daca dupa doi ani de casatorie Adu plimba inca pe Maxentiu, era fiindca nu credea societatea destul de deprinsa cu noul sau rang; de nu inlatura figurantul de pe inaltimea unor echipagii de forma excentrica, era fiindca, automobilul fiind banalizat, nu se putea face remarcata.

Isi alesese pasiunea mai rara a cailor de rasa. Calarea admirabil, dar nu putea obliga la cavalcade prea dese pe Maxentiu, bolnavicios, de aceea prefera sa conduca. Proiecta sa organizeze un grajd de curse. Era marea ei ambitie. Niciodata

insa dorinta asta nu-i paru mai vie ca in ziua aceea. Ada uni la moment, intr-unul singur, cele doua capricii: caii si pe Lica.

Renunta sa-si mai aminteasca unde l-a mai vazut, dar fu sigura ca-l va regasi. Va face cercetari in directia in care credea ca are indicii si hazardul o va servi si el. Cam pe unde putea umbla Lica? Se decise sa iasa mai des singura.

La prima intalnire il va opri de-a dreptul. Deocamdata spuse lui Maxentiu:

- Ai face bine sa ma pui in raporturi cu doamna Hallipa-Draganescu. Nu vreau cand o intalnesc sa avem aerul stupid de a ne evita; sunt mutre bune pentru femei sentimentale. Nici ea, nici eu nu suntem de asa fel. E foarte probabil ca ne vom intelege. Dumneata vei servi de trait-d union, gasesc chiar chic sa ne

imprietenim. Sa faci asa ca sa fiu invitata la receptiile lor.

Maxentiu voi sa-i spuna ceva dezagreabil, dar il ineca putin tusea. Dete numai din umeri. Stia ca daca Ada isi pusese in cap cu dinadinsul, nu va putea scapa de corvada. Femeile? Sau dau batalii de intrecere intre ele, sau cauta sa se asocieze cu rivalele Ce-l interesa pe el duelurile lor! Avea sub coasta o durere

incapatanata si nu cuteza sa faca dovada ei. Cand se rupsese mariajul cu acea

Elena cuminte, care il iubea, pare-se, pe cand el cauta numai casatoria de rezon, ii paruse rau. Apoi, in viata de certuri pe care o ducea cu Ada, isi inchipuise ca ar fi fost mai fericit cu cealalta. Dar era magulit ca Ada il cumparase cu bani multi si ca acea

Elena il iubise, magulit in ambitia lui anemica. El avea o situatie solida cu fainareasa,

Elena Draganescu o situatie admirabila. Totusi era bine, dar nu vrea sa o mai

intalneasca. Acum Elena sau Ada, femeile ii erau dusmane. Mai mult chiar decat zilele de toamna, vecinatatea lor il obosea. Conversatia Adei ii aduse aminte de fetita aceea perversa, sora fostei lui logodnice, care fusese pricina rupturii casatoriei. Se trudi putin sa-si aminteasca numele ei ciudat: Mika-Le. Ii placu raul pe care-l pricinuise surorii ei numai din vitiu sufletesc, fara amor pentru el. Rautatea era singura simtire ce-l mai bucura. Nu putea suferi sa fie iubit. Ii parea ca e tentativa de asasinat. Amintirea fetei ii strabatu creierul cu o mica voluptate. Avea un flacon cu picaturi tonice acre si amare, ce-i da aceeasi cutremurare si un minut de caldura la cap. Numai la cap circula parca inca sangele, sleit. Cand Ada va reusi sa patrunda la Hallipii-Draganesti, va afla poate ce a devenit acea cantarida.

Cu capul plecat pe umarul stang, Maxentiu se uita pe sub viziera de lac la Ada, care urmarea atent pasul elastic al murgului, se uita cu o privire louche, ca si cum se dedase la un vitiu ascuns. Parea o masca sarbada de carnaval, pe care un betiv nocturn si-a atarnat ironic cascheta si care, la lumina calda a zilei, semana sinistru cu un om.

In traiul totdeauna sobru al printului Maxentiu, casatoria cu bruna Ada Razu adusese o scurta criza de senzualitate. Criza funesta pentru organismul lui pana acum econom din prudenta si din saracie. Sanatatea lui Maxentiu fusese totdeauna delicata, dar precautiunile pe care le lua ii ingaduise sa se creada numai debil, fara sa-si duca gandul mai departe. Dupa sase luni de regim conjugal insa, pe terenul slab, boala prosperase. Dintr-un sarbad exemplar monden, Maxentiu devenise un specimen bun de studiat in ce priveste ravagiile repezi ale tuberculozei. De acel studiu se ocupa el insusi cu aviditate.

Ada, in schimb, cunoscuse sportul casatoriei ca si pe celelalte sporturi, fara sa oboseasca. Descoperise insa curand ca-i convine moda aristocratica a camerelor separate, din satiu, desigur, mai mult decat din snobism.

Singur in patul sau, Maxentiu, cu egoismul de bolnav, era multumit - dar cu acelasi egoism ii era frica de singuratate. Frica de un spectru pe care oglinda i-l desprindea in fiecare zi mai deslusit din propria lui imagina.

De catva timp, noaptea avea febra si somnul ii era sufocant. Palmele arzatoare si le racorea pe cearceafurile proaspete de olanda fina, indantelate bogat si uneori usor patate de buzele fierbinti. Cand descoperise intai urmele acelor sarutari rozate, Maxentiu traise cele mai intense ore de desperare ale amorului cel mai mare, amorul de sine. In insomniile lungi simtea in palmele calde o cadenta care treptat crestea, il invada tot pana cand ii umplea urechile cu un vajait asemenea unei cascade.

Intre perine inalte, cu initiala brodata fin subt o coroana mica, sedea, ascultand spre usa ca nu cumva sa vie Ada, si totodata asculta incordat cu speranta ca cineva sa vie sa-i curme spaima.

Femeia aceea, care avea dreptul sa intre oricand la el sa-i vada nemernicia si, astfel, sa i-o mareasca, ii era dusmana - dar pentru ca nu venea, pentru ca poate

ii ghicise boala si se temea, ii era mai dusmana inca.

Asa era tortura noptilor febrile. Dimineata intreaga era consacrata unei toalete minutioase, ce reconstituia pe printul Maxentiu asa cum fusese mai

inainte. Acelasi tip borgian, in care otrava era difuzata insa de un bacil mic, de o virgula sinistra vazuta adesea de Maxentiu in vis, proiectata pe un ciudat fond albastru, ca safirul urias, geaman cu al Adei pe care-l purta pe index, safirul de logodna. In aceleasi visuri, vedea pe asternutul imaculat desenul rosu al unor frunze de palm cu fibre dureroase, ce-si mutau locul pe masura ce-si misca mainile agitate.

Dupa ce-si termina o toaleta complicata cu grima unui actor, incepea sa joace comedia tragica a vietii de toate zilele, cu un program barbar de osteneli marunte si zadarnice.

Era dejunul cu oaspeti sau ca oaspe, la ore tarzii si cu meniuri ucigatoare.

Dar nemultumirea lui n-avea voie sa se manifeste in afara, ci se resorbea mereu in aceeasi cupa mizera a fiintei lui. Ada il tara la toate sedintele sportive de antrenament, gasind ca e mai chic decat sa asiste la meciurile oficiale. De altfel, ei ii placeau busturile goale asudate, muschii intinsi, viata brutala si in plin aer. Pe cand ceilalti isi cheltuiau acolo energiile sau isi consumau lenea, Maxentiu traia ceasurile unui efort tragic pentru ca resorturile lui, toate, sa stea la postul lor de functionare; ca nu cumva sarmanul corp, tot mai deznodat, sa se desfaca din toate niturile asa cum avea senzatia permanenta.

Printul Maxentiu se plimba pe pista corect sau sta pe sprint rigid, cu ochii dilatati, cu privirea stearsa, manechin imbracat in tinuta de sportsman, fara o gresala de eleganta, pe cand toata atentia lui sta intoarsa inauntru, cu grija ca nu cumva genunchiul sa se incovoaie brusc din neglijenta unui ligament, ca nu cumva umerii sa scapete si toata papusa de panoptic sa se pravale undeva pe loc de repaos, pe care sensibilitatea lui istovita ar fi dorit, totusi, sa se poata intinde in cautarea odihnei. Maxentiu calarea cu o tensiune halucinanta ca nu cumva sa se rupa armonia dintre el si cal si, astfel, prin cea mai mica zvacnire, sa se rupa si

inauntru ceva, intr-un plaman vecinie ulcerat pe care-l simtea in toracele lui pretutindeni, parca, si la orice miscare. Se uita cu ura la Ada, alaturi de el, si la ceilalti calareti lipsiti fara alta grija decat de a incaleca frumos, asa cum o avusese si el odinioara. Fara acea femeie nu ar fi calarit un superb cal englezesc si fara de ea n-ar fi fost o biata papusa nemernica, intepenita pe spatele unui cal de rasa. In fiecare zi printul conducea dog-cart-ul inhamat cu un demi-sang, acel murg faimos. Conducea la aceeasi ora, cand incepeau afara racoarea si seara si in el incepea o usoara incropeala premergatoare febrei. Sta sus pe capra

inalta, arcuit de mijlocul dureros, in care junghiul isi avea batut un cui permanent de rezonanta. Sta trudit de sfortarea ce-i punea de-a lungul bratelor alice mici, mobile, care pareau a exploda in varful degetelor. Era ametit de trasuri, de pietoni, de tot ce misuna in jur, printre care se strecura ca prin mijlocul unui carrousel infernal, din cauza unei migrene permanente, ce-i punea sub teasta o retea subtire metalica, difuzand lumina si aiurind in sunete. Strangea atunci din maxile, pe care le simtea putrede, dintii ce capatau intre ei tot mai multe spatii. Comesenii, prietenii, Ada, toti cei de aproape erau ca niste bolide de care se loveau fibrele lui apte durerii, asa cum e nervul unei masele bolnave.

Oamenii aceia, Ada mai ales, cereau sa asculti si sa intelegi o multime de lucruri, care pentru dansul n-aveau nici o importanta, fiindca priveau pe cei sanatosi.

Oamenii aceia puneau intrebari si cereau raspunsuri. La el, fenomenul vorbirii se forma undeva intr-un loc usturos si, dupa un parcurs sufocant ca cel al unui cheag embolic, vorbele galgaiau in gatlej intr-o saliva sarata, asa ca permanent cuvintele ii pareau coagule scapate de pe buze.

Ada, in adevar, asa cum bine socotise, intalnise pe Lica Trubadurul.

Fusese destul sa se coboare din automobil si sa se amestece la anumite ore in viata ulitei. Era aproape cu neputinta sa treci cateva zile in sir pe faimoasa Calea

Victoriei fara sa intalnesti pe oricine ai fi vrut sau n-ai fi vrut. Bucurestiul rezolva problema de a fi oras mare si mic deodata, provincie si capitala.

Atribute duble, combinate in proportii dozate machiavelic, ce-i compun caracterul distinctiv. Progresul chiar al orasului respecta aceeasi lege, se desfasoara pe orice distanta si in orice directie, fara a-si pierde miscarea in jurul nucleului.

Firele, cat de lungi, se deapana in jurul acelui miez viu, care, astfel, nu se deplaseaza din nici o schimbare. Tot ce e nou se intercaleaza in spatiile libere, sau se substituie fara a rupe ritmul special al urbei, si oamenii, asemeni prin toate prefacerile lor, vin de pretutindeni acolo, in inima stramta a orasului, ca si cum viata le-ar fi o permanenta recreare. Cand Ada zarise si Lica, traversase drept spre el, sigura ca o va recunoaste, cum si ea il recunoscuse. Fara a cauta atitudini zadarnice pentru amandoi si fara sa-si caute nici cuvintele, in zgomot si inghesuiala, ii spusese, cat mai sumar si mai clar, sa vie in dimineata urmatoare la locuinta lor, a carei adresa i-o notase pe o foaie de carnet; avea sa fie vorba de un post in vederea grajdurilor de curse pe care le proiectau. Lica pusese hartiuta in buzunar fluierand si se uitase de aproape cu ochii lui de trubadur de mahala in ochii tot aprinsi ai negricioasei.

Intelesese de ce "post" anume era vorba si era dispus sa-l ocupe. Atat!

Bruna Ada intrase apoi intr-un magazin de covoare. De ar fi stat impreuna un minut mai mult, poate s-ar fi inteles mai putin. Lica hotarase ca se va duce a doua zi, asa cum ii spusese dracoaica. Era antrenat.

In dimineata aceea, pe la unsprezece, feciorul veni cu pasi usori sa spuna lui Maxentiu ca doamna printesa doreste sa-i vorbeasca. Maxentiu se gandi din nou cat e de obositor traiul lui parazitar. Ce va fi vrut Ada de la el? Vreo noua

sedinta sportiva? Vreo vizita noua? Daca Maxentiu azvarlea la tennis o minge, miscarea era dublata de cea care trebuia sa amortizeze efortul si tot asa mereu.

Apoi orice conversatie, orice gand se suprapunea gandurilor ce avea despre boala lui, monologului nesfarsit cu sine. De i se vorbea pe cand el recapitula ceea ce simte in acel moment, ii trebuia o dubla incordare; de i se cerea sa priveasca ceva, atunci cand el supraveghea miscari launtrice, era turburat. Acel launtric ii da mereu de lucru, prin nesfarsite senzatii ce se inmulteau pe masura ce boala progresa. Maxentiu era un bolnav prea adevarat, dar, cu grija de a-si ascunde boala, adaoga suferintei si ipocondria. Avea, negresit, de ce se teme, dar teama preceda mereu si inmultea raul.

Azi, ca si in toate zilele, Maxentiu rupsese fila de calendar cu regularitatea unui om de afaceri inainte de a incepe munca sa laborioasa. Intai igiena exterioara: baia, masajul toate cu precautiuni si dozate dupa zile si anotimpuri, pana cand isi recompunea chipul descompus cu care se scula. Apoi cealalta igiena in interiorul aceluiasi trup. Pentru el interiorul era accesibil. Nu-l vedea asa cum vede chirurgul un trup deschis, il vedea cu un fel de facultate tactila, ca si cum pe fiecare parte a trupului sensibilitatea ii dezvolta mii de ochi intorsi inauntru.

Chiar in somn urmarea ceea ce se petrece acolo ca o veghe razbind prin intuneric.

Doctorul, credea Maxentiu, stia putin lucru, nu cunostea decat procesele mari, evidente, ale boalei. El insa stia orice tremurare de fibra, stia legatura prin care acea fibra va duce rezonanta spre alte centre si de acolo la sfanta sfintelor - plamanul - acolo unde totul converge pentru rau si pentru bine. Orice vibratie avea acolo ecouri mici, iar uneori galgaieli de ape ce puteau deveni cataracte.

Erau acolo aluviuni si diguri, tot felul de chinuri pe care doctorul le reducea sumar la:

- Azi avem in stanga un suflu cam cavernos!

Erau, in adevar, acolo caverne si abisuri, si precipitari de ape rosii si scocuri si vaduri, pe care Maxentiu, ca un turist tragic, le vizita cu de-amanuntul,

in fiecare zi pe alte climate. Pe acalmii inselatoare sau pe tempeste inabusite, le strabatea cu precautiune, pasind usor, vaslind cu rame noi, pentru a-si carmi printre ele viata.

Dar grija mare era ca totul sa ramana acolo, in subsoluri, ca nimic sa nu evadeze. Febra ar fi vroit s-o impiedice de a trece la termometru; un acces de tuse mai tare putea fi o primejdie vadita oricui. Mai ales sa nu i se urce in gatlej gustul acela de sange: un firicel sau un coagul mic, pe care sa trebuiasca sa-l inapoieze penibil la surse, sau sa-l pastreze chinuitor in valvula silnica a gurei, sau, mai teribil

inca, sa-l strecoare in batista fina de olanda, cumplit de alba, cu o coroana brodata in colt. Acel firicel, acel coagul puteau aduce dupa ele marea surpare, naruirea apelor

si rostogolirea rocelor de sange, primejdie ce se atinea gata si pe care Maxentiu o purta eroic in el.

Doctorii! Ce stiau! Ce puteau! La inceput nu vroise sa intrebe pe nici unul, apoi mersese la ei ca un client oarecare necunoscut si i se spusese cu indiferenta adevarul. Acum consulta profesorii mari, ce-i respectau dorinta de discretie, ii spuneau adevarul cu precautiuni, ii dau sfaturile cu menajamente; nu-l puteau nici vindeca, nici sili. Il mentineau in minciuna lui catre altii, la care tinea asa de mult. Nimic nu-l putea hotari sa accepte sanatoriul, insemna pentru el a-si pune eticheta infamiei. Ii era o rusine nespusa sa se incorporeze mizeriei, sa o accepte fatis. Stia ca Ada il cumparase pentru prestigiul social pe care-l avea, multputin,

si nu vrea sa abdice de la el. Nu vrea sa fie un obiect de mila, un declasat, o medalie demonetizata.

Cat era el de ocupat in dimineata aceea cand Ada il deranja? De cum fu gata, totusi, trecu in biroul mare, unde i se parea totdeauna cam frig, oricare ar fi fost temperatura. Pendula - un mapamond nobil tinut de o statua inaripata de bronz - ocupa mijlocul bibliotecei ce cuprindea aproape tot peretele. Se apropia unsprezece si el incepea sa simta acum apropierea unei mici crize. Toate semnalele erau date: fiorii cunoscuti pornisera din maini, din picioare, din coaste spre piept si acum Maxentiu astepta sa vada pe unde vor apuca, cum se vor strecura, ce vor darama in drum. Isi facea calculul pentru a da fiorilor o directie cat mai blajina,

si, iaca, Ada trebuia din minut in minut sa vie! O ura! Ce vrea vrajitoarea aceea, al carei filtru amoros ii grabise ruina sanatatii si al carei filtru amoros nu-i mai putea da nici o inviorare?! Vrajitoarea pe care ii era urat sa o vada alaturi si langa care era silit sa traiasca mereu, fara nici o scapare! Din pricina ei devenise un rob, ce nu putea fugi sa se ascunda acolo, in acele sanatorii, pe ale carora nume magice doctorii i le plimbau pe dinainte ca pe niste lanterne fabuloase! El era barbatul printesei Ada si nu putea lipsi de la postul lui! Era o firma pe care femeia o cumparase scump si nu-si putea marturisi falimentul! La gandurile acestea, un fior nou i se strecura din ceafa in sus, un fior ce se tara acum ca o reptila spre muntii focosi ai creierului si il inturna de la baza bazinului sacru al plamanului. Era tocmai pe cale sa obtie acea imobilitate perfecta, capabila sa stavileasca junghiul, cand Ada intra zgomotos, urmata de Lica, pentru a face propunerea planuita. Maxentiu cumparase de la desfacerea grajdului Simonian cei mai buni cai. Le trebuia un maitre-dresseur, un fel de chambellan d йcuries. Ada il aducea. La vederea lor, Maxentiu simti o durere ascutita prin occipital, pe cand o greutate il apasa pe splina; o greutate mobila, care un minut se aseza mai bine

si ii lasa respiratia libera, si alt minut impiedica aerul sa treaca prin sifoanele parca

ingustate ale pieptului, incat respiratia nu-si putea ridica supapele. Asadar, femeia alergase incalzita prin tot orasul si-si gasise in ulita amantul ales tot de pe uliti! Vazandu-i inaintand spre el, i se turbura sangele. N-o iubea pe Ada; nu era gelos! Era, pesemne, urma acelei miscari atavice de indignare masculina in astfel de imprejurari; era apoi mania de a se fi turburat si grija de a-si opri turburarea.

Lati pe dintii rari buzele violete, si ochii cu pete galbene ii inchise ca sa se apere de vederea lor suparatoare Mizerabila! De ce nu-l pastrase ascuns ca sa nu-l vada, ca sa se poata face ca nu stie! Poate ca vrea inadins sa-l omoare si sa ramana cu celalalt, de aceea da lovituri de teatru! Intra asa, deodata, la el cu

tangaul, ca sa provoace vreo catastrofa!

Ada, in taior clasic ca un costum de calarie, de n-ar fi lipsit culotii si jupa n-ar fi fost scurta pana la genunchi, cu gambele subtiri incaltate cu cei mai fini ciorapi, prin care parul se vedea ca si pe piciorul gol, cu un feutru alb pe parul negru, tuns scurt, baieteste, cu ceafa rasa si cercei lungi de perle, ce jucau suspect pe gulerul barbatesc de pichet alb, inainta cu un pas agil, ce suna distinct cum suna castanietele, pe parchet, un pas sigur, ce exaspera pe Maxentiu, ale carui talpi in pantofi albi fara tocuri - pantofi de sport - pareau talpile unor patine ce se

infundau si lunecau totodata pe nisipul fierbinte si mobil al covorului.

Zvelt, in spatele Adei, si asa de aproape ca umarul lui atingea ceafa ei vanata de tunsoare, Lica suradea, cu pliscul deschis, gata de fluierat.

Vazandu-i asa de aproape, Maxentiu avu un imbold sa ridice mana si sa loveasca obrazul aramiu al femeiei, obrazul proaspat al haimanalei.

Rezema atunci pe lemnul rece, lucios, al biroului, o palma fierbinte, care parca se lipea. Lica se uita mereu la Maxentiu cu ochi stransi, cel stang mai mult. Nu-l sfida, dar isi reamintea scena intalnirii pe bulevard. Lui Maxentiu i se paru ca Lica gandeste: "Iata-ma! Eu sunt loctiitorul, amantul si vin sa ma asez confortabil

in culcusul tau de cadavru viu, caruia ii vom face in curand un sicriu."

"Cine e nemernicul asta si ce voiti aci?" spuse in minte, cu glas violent, Adei.

- Ce doresti, Ada? articula cat mai moale ca sa nu se zdruncine.

Ada facu scurt prezintarea.

- Imi pare bine, domnule! zise Maxentiu cu precautiune, intinzandu-i o mana transparenta.

"E dus pe copca! gandea sumar Lica.

Ada baga de seama ce rau arata barbatu-su.

"Ce Dumnezeu are?" se intreba. Dar n-avea timp de pierdut. Profita chiar de acea indispozitie si spuse dintr-o data tot ce avea de spus, cu glasul ei strident, in fraze scurte si repezi, ce se prindeau una intr-alta ca inele de otel si faceau un lant ce gatuia pe Maxentiu.

Minciunile, nepregatite dinainte si pe care nu se sfia sa le improvizeze in fata lui Lica, se succedau precise. Lica le prindea din treacat cu indemanare pentru a fi puse la punct si admira ca un cunoscator talentul cuconitei.

- Lina, care stia ca avem nevoie pentru grajdurile noi de o persoana de

incredre, ne-a recomandat pe domnul Petrescu. Domnul Petrescu e mare cunoscator de cai si fost ofiter de cavalerie Domnul Petrescu consimte sa ia directia, dar isi rezerva alegerea orelor de antrenament De altfel, deocamdata, e vorba numai de, instalat si de organizat Lina a fost foarte draguta ca n-a uitat, inainte de a pleca la Paris si domnul Petrescu a fost foarte amabil ca n-a uitat nici el

De altfel, pe domnul Petrescu nu-l cunoastem acum intaia oara Ti-aduci aminte? In ce priveste caii, n-are nevoie de nici o recomandatie!

Asadar, nerusinata pomenea de acel incident; Maxentiu se simti cuprins de furie. Vestigiu al demnitatii, dar mai ales ofensa dureroasa adusa slabiciunii lui fizice. Cum bratul liber si-l simtea greu, il crezu puternic. Ar fi vrut sa ridice cu el un obiect masiv si sa-l arunce in cei doi. Intinse bratul si lovi capacul calimarii imense, ce tacani. Rusinat de stangacia gestului, pipai cu o mana tremuratoare de orb biroul, si se rezema si cu palma aceasta. Cealalta, pe care o tinuse pana atunci prea apasata, ii furnica. Avea astfel o atitudine ce-i paru lui Lica foarte distinsa.

Ada vorbea inca! Ce mai vrea? Maxentiu nu mai auzea si ar fi trebuit sa auda. O panza subtire ca de paianjen i se asezase pe urechi si ar fi vrut s-o ridice de acolo delicat, ca pe o portiera diafana. Prin tesutul ei transparent sunetele se difuzase si rar cate un cuvant se prindea in mreaja auzului. Trebuia sa-si stranga vinele subt frunte, sa le intinda apoi vinele sinilii, ce stau acolo la suprafata, vizibile, asa de rau aparate de epiderma. Nu raspunse nimic. Paru tacerea afirmativa a unui personagiu sobru si corect, extrem de corect in pijamaua de duvetina marron, incheiata sus peste camasa de matase, cu gatul

infasurat artistic in fularul de matase alb, cu incaltamintea si pantalonii de tenis

- o jumatate de toaleta eleganta de dimineata. Peste umarul Adei, Lica il privea cu un fel de respect. Acea stima a barbatilor pentru omul pe care-l vor insela. Ciudata simtire masculina, care face ca la un anume moment necazul lor in loc sa cada pe sot, pe rival, pe tiran, loveste femeia ce risca si se expune pentru ei. Fie ca

Ada baga de seama unda de furie a lui Maxentiu, fie ca simti lasitatea celuilalt, fie ca-si vazu numai de mestesugul ei femeiesc, avu o brusca intoarcere:

- De altfel, domnul Petrescu nu va face nimic fara sa te consulte, zise.

Maxentiu se inclina. Audienta era terminata. Cu miscarea lui obicinuita, Lica se intoarse pe calcaie pentru a iesi inapoia Adei. Desi intrevederea fusese scurta, era bucuros ca s-a sfarsit. Negresit, si Ada si el erau hotarati ca raporturile cu printul sa fie cat mai rare. Pe Maxentiu insa il amagise cuvintele Adei: "Te va consulta!".

Maxentiu avea si el singura dorinta sa nu mai aiba in fata ochilor pe acel

tangau sprinten, sanatos, si era trudit acum de ideea ca va avea mereu de-a face cu el. Un nou canon se isca in biata lui viata. Dar nu avu timp sa-si mestece amaraciunea. Raul lui acum nu mai era acolo unde-l putea urmari si pazi. Tot trupul

ii era amortit: o anestezie anume pe care o cunostea, de altfel. Numai fruntea il durea ca o buba. Stia ce urmeaza: durerea cea mare, cea ca junghiul unui furuncul copt, subt coasta, in stanga, la bazinul vietii, care pentru el nu era inima, ci plamanul. Prin plamani omul era sau nu era fericit Si doctorul ce spunea: "Nimic nou! Avem acelasi suflu cavernos sus in stanga si opacitate la varf. Precautiuni mari! Aer Sobrietate supraalimentatie si Leysins

Leysins!"

Atata spunea doctorul despre chinul lui cel mare. Maxentiu se propti si mai tare in maini. Picioarele pareau a patina pe nisipul lunecos al covorului si biblioteca, in fata lui, era un orizont nestabil. Ametea. Se lasa usor intr-un fotoliu.

Nu se mai gandea nici la Ada, nici la Lica. Astepta sa vada daca printul Maxentiu va mai fi a doua zi in viata Printul Maxentiu, pe care Maxentiu ofticosul il iubea mult

Maxentiu bolnavul, singura fiinta pe care-o iubea printul!

De va mai trai, sau de-l va ineca un val mare, ce-i va umple pieptul, gatul, gura si-l va sufoca, pe cand pete rusinoase vor necinsti covorul scump, parchetul stralucit, ori pantofii imaculati si pantalonul ca un crin

De ce oare subordonase Ada, brusc, pe noul ei favorit sotului uricios?! Vazuse un minut ridicandu-se razbunatorul inapoia snobului bolnav si corect. Ada nu era fricoasa, totusi stafia proiectata de fiinta lui Maxentiu era asa de urata ca se putuse speria. Nu! Ada lucrase simplu, dupa temperamentul ei. Dupa ce obtinuse toate avantagiile pentru Lica, infruntand pe Maxentiu, vroise sa corecteze acel afront, nu pentru el, ci pentru propria ei ingamfare. Ca nu cumva tanarul aspirant sa uite ca e servul ei si sa ia un prea mare avant. Vrea sa-l predomine asa cum vrea sa predomine tot, sa-l aiba ca unealta mladioasa, sa poata la nevoie speria pe Lica cu printul, cum sfida pe Maxentiu cu cellalt. Avea nevoie de barbati, dar nu putea suferi stapanirea lor. Se vedea stand la mijloc pe scandura unei "bascule", la capetele careia se ridicau si se lasau cei doi dupa voia ei. Se mai gandea si la leafa ce trebuia fixata lui Lica. Nu o vrea prea mare ca sa nu scandalizeze pe Maxentiu, ca sa nu dea prea mare independenta lui Lica, si pentru ca fainareasa era avara. Se mai gandea la caii ce vor costa foarte scump, la premiile pe care le va castiga grajdul ei, la cursele pe care le va alerga ea singura; asa ca mergea foarte

incet de-a lungul hall-ului alaturi de Lica, fara sa-i vorbeasca. Ada nu era defel lirica.

Gandurile ei practice erau totusi, in felul lor, ganduri amoroase pentru Lica.

In dreptul scarii se oprira:

- Nu pot primi postul! spuse Lica scurt, cu piciorul pus pe intaia treapta.

Ii saruta mana grabit si cu pasul lui sprinten cobori scara in fuga.

Ce insemna refuzul lui? Ada se rosi de manie si de parere de rau. Abia prins, mierloiul scapa. De ce?

In adevar, de ce? Simtise Lica ca e vorba de robie, ceea ce nu putea suferi?

Avusese cumva vreun scrupul? Nu! Bagase de seama ca nu e vorba de un chilipir fara osteneala, asa cum dorea el? Sau poate mediul acela nou, inainte de a-l cuceri, il speria?

Acolo, in fata omului galben, femeia negricioasa nu-l mai aprinsese cu ochii ei ca deunazi si toata parada aceea de vorbe late: organizare, grajduri Il plictisea. Ii placeau lucrurile de-a gata. Nu calculase nimic, dar avusese intuitia unor piedici. Cum

insa era bine facut pentru slujba vietii si avea miscarile spontane bine adaptate, gestul lui il slujise. Ada nu era femeia sa se lase batuta. Vazuse ca trebuiesc slabite franele cu Lica. Astfel chilipirul dorit i se pregatea Trubadurului. Deocamdata Lica fugise numai pentru ca era capricios si pentru ca-i era graba sa se vada in aer liber. Nu-i placeau inca palatele. Ce avea sa mai fie, avea sa se vada. Ajuns pe trotuar suiera lung, inviorat. Se uita in sus unde era albastru, in jos unde se apleca sa ridice o crizantema pierduta de cineva. Isi aminti cu placere de norocul ce dase peste el, ca si cum n-ar fi stricat totul cu refuzul lui. Cu sfarleze mici potrivi firele lancede ale crizantemei si porni sa povesteasca Siei aventura si sai dea floarea. "Biata fata!" isi zicea in gand, ca si cum i-ar fi facut vreun neajuns, de care vrea s-o consoleze. "Biata fata!", si, infundandu-si pe ochi feutrul, dezmierda cu umarul vestonul unei cuconite nostime, care adera!

VI

Mini nu uitase comisionul pe care Lina i-l dase pentru amica Nory in ce privea pe micii sugari. Ba chiar ideea acelui comision o urmarea si vroia sa-l indeplineasca.

Ceea ce mai ales vroia era sa intrebe pe Nory ce crede despre Rimi si despre casa lor cea noua; despre viata si nepoata lor cea noua.

Sa-i vorbeasca si despre simptomele de bolnav inchipuit, pe care le atribuia doctorului Rim. N-ar fi putut spune de ce boala asta imaginara parea primejdioasa pentru menajul Rimilor mai mult decat o boala efectiva si nici n-ar fi putut spune de ce nepoata cea noua i se parea atata de nesuferita. Nu purta deocamdata

Rimilor un interes prea viu. Erau numai impresii. Un fel de sonerie de alarma auzita

intr-un pericol ce nu te ameninta direct, dar iti creaza datorii catre ceilalti sinistrati.

Nu putea face dovada temerii, dar nici nu putea sta nepasatoare. N-o mira gratiile pe care le facea Rim infirmierei - naravuri vechi, naravurile cele noi, adica armonia conjugala, erau desigur satisfacatoare Totusi Ar fi vrut sa vada pe Nory si, subt pretextul comisionului Linei, sa-i dea alt comision: acela de a preveni pe

Lina Despre ce? Nu avea nici o idee precisa. Presimtire? Ridicol argument!

Cine se conduce dupa presimtiri, desi sunt semnale superioare? Nu era rolul ei sa se amestece in treburile casnice ale Rimilor pentru a le turbura linistea, care pentru moment era o realitate precisa. Totusi Mini nu se putea astampara.

Fu bine servita de imprejurari. La coafor, intr-o dimineata, auzi un glas strident care o striga: pentru a curma zgomotul acelei voci, Mini se grabi intr-acolo. Prin oglinzi,

Nory, ce-si potrivea tunsoarea, o zarise. O boxa de coafor era un loc putin potrivit pentru confidente. Totusi, printre exclamarile de buna revedere ale lui Nory, ii strecura ca Lina Rim vrea sa o vada cat mai curand. Gasise formula. In loc de a spune ea insasi lui Nory mesagiul Linei, o trimitea la fata locului. Nu insa fara oarecare informatii si intrebari tendentioase.

- Ai vazut cum s-a ingrasat doctorul Rim de cand e bolnav? Ai vazut casa lor cea noua? si pe nepoata care zic ca e fata lui Lica?

Nory rase cu o gura pana la urechi. Ii intrara pe nas si gat fire de par, se ineca, stranuta si porni ocari asupra nemtisorului ce se ocupa de frezura ei baieteasca.

- Vazut! Ti se pare curios ca mierloiul sa fi facut asa vacuta! Vazut!

Buna casa! Proasta nepoata! Si Rimii nostri in luna de miere! Acum e timpul lor! Adam si Eva in rai! Nepoata e marul si Lica sarpele!

Rase iar, apoi, fara tranzitie, intreba pe Mini ce auzise vorbindu-se la Rimi despre festivalul muzical pregatit de Elena Draganescu. Cum Mini nu stia nimic despre asta, Nory se enerva.

- Ma duc! Ma duc la ei cat de curand! Mult o sa se mai dea in lat domnul doctor cu boala lui? Cu boala asta se poate tine omul in sus! O mai poarta si altii pe picioare!

Mini nu intelegea bine ce vrea sa spuna Nory. Ce mar? Ce sarpe? Ce paradis? Prezintarea biblica a lucrurilor o incurca mai tare. Totusi obtinea rezultatul dorit. Pusese pe Nory in miscare.

- Chiar maine ma duc la Lina si domnul doctor are sa cante Bach, vrea nu vrea. Amorul nu ologeste. Ii ramane destul timp ca sa joace tontoroiul, dupa cum canta hotomanul de Lica nastasica lui de fata!

Asadar, asta era ceea ce vrea Nory sa spuna.

Pentru ca sa poata sta cu Mini de vorba, Nory brusca pe nemtisor, care, cunoscand clientela, nu se grabi macar cu o foarfeca. Nici nu era nevoie de graba.

Mini intrase ea insasi subt ingrijirile domnisoarei Lia, manichiurista

indemanatica, ce-i vorbea cu competenta de legea chiriilor, pe cand mainile ii zburau

in jurul degetelor ca porumbeii pe o floare. Nory si Mini plecara amandoua la magazinul Stuart. Amica Nory povesti perfectionarile aduse de Elena salonului de muzica. Isi aduse aminte de pianul din hall-ul casei de la Prundeni, pe vremuri. Elena, ca un fiu prim-nascut, rascumparase mosia vanduta de tatal ei. Mosia era subt gubernia matusei Gramatula, ce fusese pentru Elena a doua mama.

Ramasese pentru agricultura cat permisese exproprierea, si pe restul proprietatii, achizitionat de tarani, se ridicase un colan de fabrici cladite cu banii lui

Draganescu. Fireste, el era actionarul principal si directorul general, asa ca se putea socoti stapan pe intregul domeniu. Realizase un centru de prosperitate

si isi asigurase o situatie politica. El insa era om de treaba ce asculta de dansa si recunostea ca e al doilea in rang fara sa se supere. Avea calitati si caracter.

In fundul magazinului de muzica, patronul insusi lua cu mare atentie ultimele instructii ale lui Nory din partea doamnei Draganescu-Hallipa.

Elena era o clienta deosebita si casa Stuart avea un compt curent la

Banca Draganescu. Serviciile aduse erau felurite: comanda de note sau tratative cu artistii; furnituri de instrumente sau vreun acordor vienez special. Doamna

Draganescu-Hallipa nu punea semnatura ei pe invitatiile amabile ce le facea artistilor de profesie decat dupa ce totul fusese convenit in amanunt prin agentia

Stuart; daca diva X stia dinainte ce bucata va canta si la ce parte a programului se va retrage, primirea ce i se facea nu avea nici o gresala; de era informata ca va fi retinuta la o gustare, toaleta cu care se prezinta era corecta.

Productiile, aparent asa de spontane, erau riguros organizate, de aceea chiar reuseau asa de bine si decurgeau asa de agreabil, in casa Hallipa.

Magazinul de muzica, umbros si racoros acolo, in fund, subt scara ce urca la etaj, era aglomerat si zgomotos spre intrare si la ghiseuri. In toamna aceea opera tinea recordul cererilor, asa cum altadata simfonicele.

- Nu s-a vazut in Bucuresti concert ca al Elenei, zise Nory. Tu spui, Mini, ca Rim nu e bolnav si ca se face! Perfect! Olog nu l-am fi putut aduce, dar mofturi cu Elena nu se trec. Avem nevoie de el. Elena era chiar ingrijorata ca nu vine raspunsul Linei. Vrea sa trimita pe moaca cea mica

- Pe cine?

- Pe Mika-Le! Cine vrei sa fie moaca mica?

- Sa trimita Elena pe Mika-Le?

- Da de unde vii? Nu stii ca Elena a pripasit de asta-vara la ea pe sorasa?

In adevar, Mini venea de departe. Stia ca intre Elena si sora-sa era o vrajba mare. Ca surorile nu se puteau suferi de cand Mika-Le stricase logodna Elenei cu Maxentiu.

- Dar de ce a luat-o la ea? intreba Mini stangaci.

Ar fi pus o intrebare mai bine formulata si ar fi aratat o mirare inca mai mare daca un trombon, o pianola si un gramofon nu s-ar fi produs deodata din trei puncte ale magazinului. Nory isi astupa urechile si incepu a tipa in nestire:

- Stii ca Mika-Le traia cu unul! Tipul s-a insurat si ea a vrut sa-l omoare.

Purta un briceag in poseta, dar nu l-a ucis. In schimb, a chelalait, a facut scandal

Atelierul lui Greg era teatrul Greg, cum stii, avea slabiciune pentru mumia mica si tolera tot in speranta ca va lua succesiunea actorasului, care nu i se parea umilitoare. Barbatii n-au ambitie! Aber ich auch, cum zicea von M. Ce, nu

stii?

Si Nory se rataci in anecdota generalului von M., Aber ich auch!

- Sublim, ma chиre! Socoteala barbatilor care inchid ochii; a celorlalti cari ciup de pe unde gasesc! Cine a vorbit de demnitatea barbatilor? Calomnie! Cine i-a ponegrit? Care demnitate? Dragutii de ei! Ce s-ar face fara de greselile femeilor?

Ar ramane pacaliti Si nici ifos n-ar mai avea: "Da, Doamne, sa greseasca, ca sa am ce ierta!". Generosi ca bunul Dumnezeu.

Mini, pe care mania feminista a lui Nory o plictisea, cauta sa o intoarca la subiectul ce o interesa:

- Asadar, crezi, Nory ca doctorul Rim va canta? Ar fi o ocazie buna ca sa se scuture de dureri inchipuite si sa mai schimbe mediul.

- De cantat canta! Iti spui eu! Cat despre mediu, vezi-ti de treaba, draga mea!

Lasa oamenii sa traiasca! Aber ich auch! Casa au! Bine se simt! Cat a trebuit sa sufere Lina pana sa-si afle linistea si nepoata! Si Rim? cum s-ar fi putut procopsi mai bine ca asa? Doar nu era sa-l giugiulim tu si eu! Ti-am spus de mult ca lui Rim ii trebuie o fata. Linei, pesemne, tot asta ii trebuia! Le-a picat din cer. Cu ea la mijloc se inteleg de minune Bata-l norocul pe Lica cu fata lui! De unde o fi luat-o? N-a gasit-o sa-i semene, dar a gasit-o lata si proasta cum se cuvenea pentru asa isprava.

- Cum? Nu e fata lui Lica?

Mini era aiurita. Nory rase:

- O fi! N-o fi! Totuna e! Lica e baiat destul de vrednic ca sa fi facut una, cat si s-o fi gasit gata pe piata Daca Lina noastra zice ca e a lui, a lui e! O stii pe

Lina cu familia, are slabiciune!

Zgomotul instrumentelor tacuse si acum era stanjenita de timbalele rasunatoare ale vocii lui Nory. Prezenta lui Mika-Le la Elena ramasese inca neexplicata, cand Nory exclama:

- Uite-i!

La usa magazinului se opri o trasura de casa. Statura masiva a lui

Draganescu masca o doamna mica si slaba, cu rochie de culoare inchisa.

- S-o vezi cu rochiile Elenei! rase Nory. Le scurteaza jumatate si tot ii bat gleznele. Mai bine decat cu genunchii goi ca inainte!

In adevar, era chiar Mika-Le, in forma de sora-secretara cu aere pose si cu o mapa mare pe genunchi.

Nory porni spre ei.

Despartindu-se de dansa, Mini se intreba un moment asupra acelei schimbari, apoi isi intoarse iar gandul la Rimi. Nory decisese ca Rim va fi sanatos si va canta.

Asadar, intuitia ei despre o boala imaginara devenea un fapt Dar primejdia? Cele ce se vedeau nu pareau chiar primejdioase, si Nory formulase bine situatia.

Totusi impresia subzista. In jurul acelui pericol inchipuit, Mini se simtea chiar devenind activa, ceea ce era o abatere de la firea ei. Pana atunci, Mini se multumise cu un maximum de armonii personale, si acum iat-o chemata sa dea tribut cine stie caror treburi, pentru cine stie ce socoteli! Deoarece nu se putea sustrage comandei, vrea s-o execute cat mai curand. Concertul din Bach o va ajuta La ce lucru? Mini era un agent secret al unei uneltiri pe care n-o cunostea. Singura cu gandul ei, coti pe strada Doamnei. Nory avea dreptate cand spunea ca Draganescu sta tupilat si multumit in umbra nevestei lui. Pe cand insa tovarasia lor prospera, sotul scadea mereu si scadea din propria lui vointa. Elena nu avea prilej sa se acuze ca nu-si iubeste barbatul, nici sa-si impuna datoria de a-l iubi, deoarece Draganescu se da singur la o parte. Prestigiul lui social crestea mereu, dar in intimitate ramanea timid si isi ascundea sentimentul sub forma unui devotament tacut. Sfiiciunea lui devenise o pudoare in care se complacea. Se multumea sa iubeasca pe Elena ca pe o divinitate inviolabila si contrariul l-ar fi stanjenit. Cum Elena nu ducea nici o lipsa din acea rezerva, traiul lor era firesc si satisfacut. Acestea erau resorturile vietii intime, altfel ca aspecte.

Draganescu se prezenta ca un domn serios, corect, ce nu vorbea nici prea mult, nici prea putin, ce nu facea gesturi, sobru, plin de bun-simt si destul de inteligent, dar cu scrupulul laudabil ca nu e destul. Presedinte in numeroase consilii de administratie, director al unei banci solide, politicienii il cautau. Renuntase la un scaun de deputat in favoarea unui protejat al guvernului si dobandise, astfel, recunostinta sefului de partid, care, la prima ocazie, ii oferise loc in Camera. In ultimul timp, la fiecare criza de cabinet, numele lui era pronuntat pentru remaniere, ceea ce facea pe nemultumiti sa se impace, dar candidatura lui, care nu era un zvon tendentios, il facea ministeriabil in chip serios. In politica, de altfel, ca si in afaceri,

isi consulta nevasta, ce se interesa activ de tot ce-l privea. Avea, astfel, impresia ca e iubit. In orice caz, realizau formula buna a unei asociatii cinstite. Unirea lor decurgea asa cum fusese contractata, fara abateri de la punctul ei initial. Prin uz, negresit ca Draganescu ar fi putut lua ceva precadere si Elena ar fi putut pierde din prestigiu. El insa pornise de la inceput cu ideea ca nu e iubit, ci numai acceptat; Elena se maritase cu abdicarea amorului dupa o prima logodna nefericita.

Cu un altul, care dupa mariaj ar fi cautat sa-si afirme privilegiile, Elena ar fi ajuns, desigur, la o drama a nepotrivirii. Draganescu insa ar fi fost nenorocit daca cineva l-ar fi impins la revendicari; de acea traiau in armonie. Era in amandoi un instinct ce mentinea distantele. Ei totusi se socoteau fericiti. Renuntarea lui

Draganescu nu era insotita de nici o gelozie: stia ca nimeni nu are ceea ce-i apartine, stia ca ceea ce nu e al lui nu e al nimanui. Stare de lucruri limpede, fara nici unul din acele accidente ce aduc rascoala in sentimente si le amesteca, urca la cap pe cele de la inima, coboara la inima pe cele din minte si dezlantuie peste tot simturile turburate. Elena, obisnuita de foarte tanara sa tie loc de gazda in casa parinteasca, isi alcatuise lesne relatiile mondene. Snobismul ei o facea sa aleaga ce era mai bun si primea pe toti cu aceeasi rezerva fireasca. Cum nu aveau pentru ea decat singura calitate de oaspeti, ii supunea unui regim egal si predomina fara nici o sfortare. Draganescu, prin casatorie, facuse un salt social.

Stia ca lumea in care intrase era mai presus de educatia si de neamul lui, dar avea constiinta ca-i este egal prin munca si cinste. Tinuta lui era modesta, dar fara umilinta, cordiala, desi fara suplete; isi pastra prestigiul si Elena i-l sustinea; formau astfel o pereche unita si constituiau o forta sociala. De altfel, la receptiile ei nu se vorbea nici politica, nici afaceri. Era salonul-tip, unde fiecare cauta sa aduca sub forma cea mai distinsa ultimul reportaj. O emulatie de limbaj si idei, in conformitate cu calitatea superioara a mobilierului si cu tinuta perfecta a gazdelor.

Pasiunea nu era admisa decat asupra unui singur subiect: muzica. Predilectia de eleva silitoare, pe care Elena o avusese pentru sonate, se transformase intr-un snobism artistic - snobism care, concentrat asupra unui astfel de obiect, devenise repede profesie de credinta. Nory nu exagera vorbind de confortul salii de muzica: un

Bechestein demi-queue, un Bosendorfer grande-queue glorificau pianul, in afara de un Erard mic, bijuterie oferita de Draganescu Elenei, ce se afla in salonasul ei intim. O vioara de valoare, violoncelul de fabricatie superioara, harpa, flaute si alte instrumente complimentare asigurau ansamblurile. Fireste, executantii veneau, de obicei, cu instrumentele si partitiile lor, dar la nevoie nu se putea invoca nici o lipsa. Biblioteca muzicala era oranduita si ea pe compozitori si instrumente si era completa de la clasici la moderni. Cele mai ingrijite preocupari erau acordate acusticei si sala de muzica isi avea arhitectii ei asidui ca si executantii.

Incercarile de muzica de camera reusise asa de bine incat Elena fusese

impinsa catre manifestari mai mari si decisese doua concerte anuale. Joile muzicale urmau regulat, mai intime. Elena tinea adesea, ea singura, acompaniamentul la pian, dar niciodata atunci cand putea fi inlocuita mai bine. Acest bun-simt ii crease o mica reputatie de virtuoza. De obicei, o vedeta muzicala se producea in fiecare joi, dand relief programului. Sedinta fixa, de o ora si jumatate, era dedicata muzicii ca liturghia bisericii: nici o soapta, nici o intrerupere.

Dupa program urma o destindere. Elena, protocolara si rigida de felul ei,

stia insa sa se faca primitoare. Nu-si consuma nici spiritul, nici gratiile, dar obliga pe musafiri sa fie spirituali si gratiosi. Aceiasi oameni nu mai erau aiurea deopotriva de placuti, in cadrul acela simteau nevoia sa-si cante cea mai buna partitura, nu numai muzicala, ci si omeneasca. Ca si sextetele, conversatiile mergeau in tactul si tonul cerut. Elena avea negresit mult merit pentru aceste armonizari, dar pe drumul lui adevarat e lesne ca omul sa mearga bine si Elena avea norocul de a trai dupa inclinarile ei.

VII

Printul Maxentiu facuse o congestie pulmonara, dar nu din raceala; era o izbucnire mai violenta a boalei lui cronice. Doctorul Raut chemat, cunoscand insa consemnul de mister, vorbise Adei de o congestie accidentala, si ea acceptase versiunea, desi nu se mai indoia acum asupra adevarului. Maxentiu ar fi vroit sa nu mai fie mister, sa strige Adei ca o sfidare:

- Sunt ofticos!

Vroia sa distruga acum pactul de disimulare, sa zaca, in sfarsit, in voie. Dura

insa mai departe minciuna, minciuna a toti trei; dar acum ii era cel putin ingaduit sa zaca in voie. Patul il tragea la o lene mare, placuta. Era o binefacere noua, care atata timp ii fusese refuzata. Niciodata nu cunoscuse indestul de bine odihna patului. De sar fi putut repauza mai mult in copilarie, nu s-ar fi infundat acum, acolo, in somierele moi, asa de des. Mama lui nu baga niciodata de seama cand era mai palid sau usor prins de raceala, ca sa-l odihneasca. Il scula pentru joc, pentru gimnastica, pentru plimbare, asa cum il scula acum Ada pentru a figura alaturi de ea pretutindeni.

Cruzimea femeilor il urmarea.

Cum si-ar fi inchipuit mama lui ca nu e sanatos, ea, care era asa de voinica, cu trupul ei voluptos, cu acel san celebru. Sanul, mai mult decat talentul si decat vocea subtirateca, o facuse stea de variйtй. Antreprenorii o plateau scump.

Zadarnic defilau pe scena cate trei, sase sau douasprezece femei aproape goale.

Cand aparea Zaza, cu rochia ei perlata, aproape decenta ca o rochie de bal, dar decoltata jos, lasand sanii afara, publicul avea un singur ochi concentrat acolo, ochiul lacom al rusinii, si nimeni nu stia cupletul cantat, nici nu baga de seama ca Zaza nu e frumoasa si ca are piciorul chiar urat. Sanului ii datora Zaza in subsolul

Alcazarului porecla de printesa si pasiunea durabila a batranului print, pasiune ce sfarsise aproape legitim, cu pactul paternitatii si al unui testament.

Testamentul urmarit de mostenitorii frustrati prin procese nesfarsite, in timpul carora mama lui Maxentiu indatorase tot ce avea ca sa castige printr-o sentinta tarzie.

Nu! Mama lui nu-i ingaduise odihna, desi el fusese un copil pornit spre jocuri pasnice. Il purtase din vreme cu ea la curse, la teatru, la supeuri, in voiajuri, pretutindeni unde o ducea situatia ei semioficiala de metresa. E drept ca deprinsese astfel acea tinuta mondena, e drept ca dobandise oarecare educatie de la guvernanta engleza, o puritana care, probabil, credea ca, devotandu-se copilului curtezanei, face opera de rascumparare. Dar de ce nu-l lasa linistit cu un album de poze, cu cainii, cu jocurile de fise colorate, langa batrana Miss, si-l tara dupa ea fara mila, din dragoste, din obicei - copil, adolescent, mereu? Poate ca trebuia tinut prezent ca un argument sub ochii printului batran, apoi ca o dovada sub cei ai mostenitorilor, iar pentru straini era, desigur, ceva mai de seama de purtat cu sine decat un caine de rasa, ceva mai excitant ca o dama de companie. Totusi pe mama lui o iubise mult. Dar ea, ca si Ada, il avusese numai drept masura bancara. Jucasera amandoua, pe capul lui palid, o avere. Femeile nu-l iubeau, dar nu-l lasau sa doarma. Frumoasei Zaza i-ar fi fost rusine de un copil bolnavicios. Ea lua debilitatea lui drept distinctiune.

Batranul print, cunoscut pentru robusteta lui, murise de un atac de paralizie. Ea,

Zaza, murise glorios de un cancer superb, dezvoltat in larg pe sanul odinioara celebru, acum voluminos. Pe aceste ingrasaminte ciupercile maligne crescuse prospere. Zaza nu mai traise dupa ce mamelele cu rasad rau fusese extirpate. Nu mai putuse trai tocmai pentru ca nu vroise la timp sa le sacrifice. Ori pe ce loc isi asaza omul cultul, e respectabil sa moara aparandu-l. Sanul pentru Zaza era o patrie. O patrie cu care te alinti si pe care isi fac cuib ciupercile rele! Dar taindule, mori deodata cu ele.

Respectuos, recules, Maxentiu vazuse trecand intr-un lighean sangerat acele simboluri si ramasese orfan. Probabil ca Maxentiu facuse pe picioare multe pleurite infantile pana cand ajunsese la congestia de acum. De aceea simtea atata fericire sa zaca. Ii era numai grija ca acel confort sa nu inceteze cumva; ii parea suspecta atata odihna. De cate ori inainte, chinuit de indispozitie si trebuind sa stea mult in picioare sau sa umble, nu simtise nevoia unei scufundari intr-un neant si nu zisese: "As vrea sa dorm", asa cum zici: "As vrea sa mor!". Acum, avea acea amortire si se temea ca somnul sa nu fie moartea dar totusi era fericit sa doarma. N-avusese temperaturi prea mari, nici crize acute, doar o stare morbida ce facea pe doctor si pe Ada sa se uite unul la altul cu grija. Congestia se desfasura normal si fara riscul unui deznodamant rau, dar, orisicand, plamanul putea lua initiativa uneia din acele hemoptizii asa de obsedante altadata pentru

Maxentiu. De aceea, fara declarari formale, adevarul se punea din ce in ce mai deslusit asupra bolii. Ada si doctorul nu mai simulau unul catre altul; cel mult,

Ada dorea ca boala lui Maxentiu sa nu devie publica, dar acolo, in casa, o denunta.

Apartamentul fusese transformat, trei camere in sir, fara perdele, cu geamuri mobile, permanent deschise, cu mobilier putin si lacuit, cu prea mult portelan, la fel cu salile de sanatoriu; inlocuise draperiile obscure, fotoliurile moi, adapostul inapoia caruia mai

inainte se ascundea printul Maxentiu, cand ispravea corvezile mondene.

Cand Maxentiu iesise din toropeala primelor zile de boala, gasise si primise situatia asta noua. Aer si lumina in loc de umbra si taina, si in locul toaletei lui minutioase, acum neispravitele experimente medicale. Totul era exteriorizat; totul era oferit indiscretiei analizelor si razelor. Inainte traia un mister trist cu un tovaras scump - cu el; acum doctorul, infirmiera, servitorii, Ada, toti erau dovezi ale mizeriei marturisite. Nici el nu mai avea nici o intoarcere spre interior. Nimic acum din misterele subtile, din tragediile subterane nu-l mai interesa.

Cu toata atentia, cu toti ochii isi examina ligheanul, batista, si sta in patul maculat cu un fel de voluptate a nesimtirii. Dupa atata constrangere era o orgie de tuse, de expectorari, de toate mizeriile concrete ale boalei. Isi descarca cu bucurie ticalosia, si trupul lui, acum material nesecat de coptura, de murdarie, ii era drag asa; ii parea ca-l simte viu tocmai pentru ca era, astfel, rodnic. Asa cum isi periclita altadata viata prin efortul de a nu tusi, asa acum se complacea in tuse pana la inec, nu se ajuta cu nimic, i se parea ca face bine sa zdruncine bietii muschi, sa traga din bietele fibre, sa-si zdrobeasca plamanii putrezi ca sa duca la maximum acea convulsie. Credea ca va curata astfel locul unde stau zgarieturile si sputele, dar avea nadejdea ca tusea va reincepe pentru ca prin dovada ei sa i se manifeste iarasi o viata, care, in pauze, parea ca-l lasa vid, prea uscat, burete iescos, oase sunand a gol. Ii trebuia suc.

Doctorul era nevoit sa intervina cu severitate, Ada cu bruschete, pentru a-l opri de a-si agrava si provoca cu incapatanare tusea, pe care vrea sa si-o tuseasca, cum zicea, "pana la sfarsit" Si toate lucrurile exterioare il preocupau: sapunul, chiuveta, sticlele cu doctorii, lingurile in pahare repective, kefirul pe care-l bea din ceas in ceas, galbenusurile pe care le inghitea lacom, patandu-si camasa fiindca mana ii tremura. Ceea ce-i placea mult era naduseala. Ascundea momentul transpiratiei inadins ca sa ramana in izul ei; numai cand incepea tremurul cerea speriat sa fie primenit, dar nu lasa sa-i ia camasa de tot. O mai

tinea pe pat asa uda, probabil aberatii ale febrilitatii, deoarece si gargara, limonada le tinea in gura mult, ceea ce-i umfla obrajii si-l facea hidos; le tinea acolo mult "pana se incalzesc", zicea, si uneori cobora fara voie din pat, asa, in camasa, aproape gol, oribil, uitandu-se in oglinda, placandu-i vedenia trupului nemernic. Isi iubea mizeria, asa cum altii isi iubesc vitiul, cu voluptate si cu rusine.

Epoca de criza trecuse. Urma convalescenta foarte lunga si serioasa din cauza accidentelor mereu posibile. Maxentiu nu mai avea acum micile voluptati vulgare ale boalei si cauta alte distractii, tot exterioare. Parasise de tot calatoriile in interior.

In acel interior nu mai erau peisagiile turmentate de altadata carora, in nesiguranta, sa le cerceteze parcursul tragic. Boala se statornicise in forma ei clasica si harta plamanilor fotografiata sta precisa subt ochii lui Maxentiu, resemnat. Cauta acum ocupatii marunte si rautacioase, ingrijirile infirmierei il plictiseau fiindca subliniau prezenta ftiziei. Era artagos cu ea ca si cum ar fi sicanat, astfel, boala aceea odioasa. Totusi ii primea ingrijirile cu aviditate. In timpul bolii, Ada venea foarte des

in camera lui. Conferentia cu doctorul si supraveghea totul. O apucase teama ca nu cumva printul sa moara, ceea ce nu socotea oportun. De aceea, nu se opusese cu nimic revolutiei pe care boala o facuse in casa.

La inceput, lui Maxentiu ii era frica sa nu moara pentru a nu face bucuria Adei, dar pe urma intelesese ca ea nu-i dorea moartea si-i parea rau ca nu i-a facut farsa sinistra. Fireste ca nu-i da mortii intelesul adevarat; nu credea nici un moment

in chip sincer ca el, Maxentiu, ar putea muri. Nu era constient de gravitate.

Era un ofticos, dar un ofticos destinat sa traiasca, cu rusinea lui, interminabil!

Sicanand personalul cu rautati despre lucruri concrete, inrairea lui morala avea de obiect numai pe Ada. Ii imputa acum ostentatia mizeriei lui fizice, asa cum altadata ii reprosa taina nevoita a aceleiasi mizerii. Toata preocuparea lui era so plictiseasca si, de-a lungul zilelor lungi, gandul se ostenea cu planuri de persecutie. Gasise doua sisteme pe care le specula: boala lui si pe Lica, ce-i revenise in minte cu dorinte de revansa. Rautatile erau picaturi ce-i puneau sangele

in miscare, ce-i umpleau cavernele seci. Ca si copiii rai, lovea pe ascuns, cu teama de a fi lovit. Cum Ada isi rarise acum vizitele, trimitea sa o cheme, spunand ca se simte rau. Alerga alarmata spre marea lui multumire ca a putut sa o sperie si, de la usa, ii punea vreo intrebare despre cai si grajduri - vreo intrebare ce se rasfrangea asupra lui Lica. Plictiseala sau incurcatura femeii erau pentru el o desfatare. Le pandea, se bucura de incurcatura, inventa dificultati; emitea pretentii, cuteza amenintari deghizate, inainta in strategia lui, perfid si fricos totodata, si visul lui era sa poata intr-o zi pune Adei o astfel de intrebare incat s-o turbure cumplit, s-o omoare! Cauta febril care ar putea fi acea intrebare, apoi se temea: ea odata moarta, ce devenea el? Si tot portelanul din jur, sanatoriul acela improvizat

il emotionau ca si cum ar fi trebuit sa le paraseasca pentru un scop crud si maret. Profita de faptul ca Ada, luata prin surprindere, nu-l infruntase de la inceput.

Nu-l infruntase din precautiune pentru sanatatea lui de care avea interes si, mai ales, pentru ca nu era inca cu Lica intr-un acord destul de clar. De aceea ea, desi ar fi putut dejuca asa de lesne manoperele copilaresti ale lui Maxentiu, nu lua o atitudine precisa. Pe Trubadur si-l regasise si primise postul de

sambelan al grajdurilor princiare, dar era nesigur, cu toane, nu era complicele cu care sa faci front inamicului comun. Capricios si instabil, vrea

si nu vrea, parea ca-si ia rolul in serios, apoi deodata vorbea iar de plecare. In amor aveau aceleasi raporturi. Un fel de tachinarie ambitioasa. Trecerea lui

Lica de la un mediu la altul se facea cu oarecare zbateri. Cu toata favoarea fatisa a printesei, i se mai parea ca e prins intr-un lat si independenta femeiei il plictisea.

Era deprins cu prietene mai servile. Daca Ada ar fi fost prea departe prin fire de acele femei, nici nu s-ar fi apropiat de dansa. N-avea aspiratii rafinate; vazuse insa bine ca

tigancusa era de inteles. Intre dansa si celelalte amante nu era o deosebire de casta, ci numai de clasa. De la inaltimea dog-cart-ului cu toate safirele de pe degete, cu tot luxul, o recunoscuse ca fiind "d-a lui". Pana la urma si el era baiat de perceptor si avea rude bune. Pe Lica il stanjeneau la Ada numai lucrurile concrete ce faceau diferenta de mediu: casa, trasurile, rochiile elegante, desi cam stia ce acopar. Ada pricepea obstacolele si le-ar fi inlaturat dintr-o data, de nu s-ar fi complicat cu capriciile de bolnav ale lui Maxentiu. Duelandu-se acum cu Lica, si

Maxentiu amestecandu-se, Ada trebuia sa faca diplomatie pentru ca ordinele printului sa nu irite la grajduri pe domnul maestru de calarie. Toata intriga asta placea, de altfel, Adei. Odata ce lucrurile nu se desfasurase cu repeziciune si simplicitate, siretlicurile o distrau. Fantosa printului n-avea nici o putere efectiva, dar putea muri, si dincolo, cel viu era mereu reticent si dubios.

Ceea ce insa convenea minunat Adei era ca putea sa minta in voie. Toate intrebarile lui Maxentiu cereau si dobandeau minciuni. El stia, dar ii placea ca e silita sa-l minta, ca se teme si ca se fereste. Era o victorie asupra atator infruntari din trecut, si era singura lui ocupatie. In timpul acesta se apropiau ultimele curse de toamna si Ada voia sa-si lanseze caii. Sa faca cel putin un inceput in asteptarea loviturilor mai mari, pregatite abia pentru primavara viitoare. Era destul de nelinistita

in privinta asta, din pricina lui Lica. Avea si ambitia si nevoia sa-l prezinte bine in public.

Lica simtea si el unele accese noi de ambitie, urmate de nepasarea lui obicinuita. "Ei s-apoi! Sa iasa ce o iesi!" si fluiera a duca, punandu-si mainile in buzunare, tocmai cand Ada era mai in fierbere.

Daca Lica, la grajduri, nu era de mare folos, nici nu era de prisos. Caii erau, e drept, de mana intaia, achizitionati cu jocheii lor cu tot, dar Lica avea calitatea de a fi simpatic personalului. Nu venise cu nici o pretentie, din contra, se interesa cu o sincera si naiva curiozitate de la neamt, jocheul-sef, ca de la cineva mai competent; in schimb, cand pusese mana pe cai, o pusese bine si neamtul vazuse ca domnisorul cunoaste afacerea, asa incat se intelegeau impreuna si tot asa si cu cei mai mici.

Lica era destul de aproape de ei ca sa le stie vorbi in plac:

- Da-o dracului de treaba! zicea cand ceva nu mergea. Dar vedea defectul; avea pentru cai "ochiul". Hotarat sa "n-o ia in serios", nu se surmena si nici nu

intetea pe altii cu lucrul; dar printesa se tinea dupa el, ceea ce silea pe toata lumea

- afara de dansul - sa munceasca.

Neamtul, cu nume de englez, fireste, mister Whip, nu putea suferi pe

Ada, fiindca tipa cand vorbea. Asa ca Lica slujea de amortisment intre ei, tinand fatis partea jocheului, fiindca de femeie era mai sigur si o putea impaca. Mister

Whip era uimit de curajul lui Lica de a contrazice pe patroana fara sa provoace tipete.

In schimb, cand veneau ordine de la Maxentiu, Lica se tragea la o parte, ca unul care se spala pe maini. Mister Whip atunci, ca revansa, ii lua apararea. Asa cum era situatia, Lica se simtea multumit sa traiasca intre cai si grajdari; se gandea, negresit, la Ada, cu oarecare nerabdare, dar dovedea ca a inceput sa fie si rabdator. In asteptare facuse unele demersuri pentru un raglan cald in rate la croitorul lui mister Whip, deci un raglan cu croiala englezeasca

Maxentiu parasise patul, circula prin cele trei camere, deocamdata, dezorientat de noutatea insanatosirii. Cu apucaturile ei brusce, Ada decisese ca era timpul sa se considere restabilit. Recunoscand un tratament conjugal indelung practicat, Maxentiu uitase ca e un mare inchizitor si se supusese. Ada nu admitea ca cursele de toamna sa aiba loc fara ca printul sa o insoteasca. Lica pe pista si Maxentiu in tribuna: asta ii era deocamdata socoteala. Intrase intr-o dimineata la vizita doctorului, cu zgomotul acela de usi trantite care rascolea mania lui Maxentiu si spusese profesorului Raut, cu nesinchiseala ei, ca, stand mereu in casa, are sa slabeasca prea mult. Va avea mina rea la curse cand toti ochii vor fi pe el. Trebuia, deci, sa se deprinda cu aerul. Doctorul elaborase atunci un mare program.

Se intamplase intre timp o schimbare ce permitea o astfel de politica. Intre Ada

si Lica Trubadurul exista acum o complicitate efectiva. Era decisa, deci, sa apara cu

Maxentiu in public, in cei mai armoniosi termeni conjugali, mai "printesa

Maxentiu" ca oricand, mai ales in ziua aceea de parada sportiva, cand va oferi publicului prezenta noua a lui Lica, pe care societatea trebuia sa-l inghita lin. Printul vedea bine atitudinea ei, dar nu-i era la inde-mana sa reactioneze. Contactul cu aerul, cu lumea, il zapaceau ca vaporul pe un pasager novice. Nu stia deloc de se simte rau sau bine; nu stia daca trupul lui rezista sau risca ceva din regimul acela nou. Astfel ca Ada isi reluase repede suprematia si profita de ea

in tot felul. Cu prima ocazie intrase la el dimineata, cu zgomot, tinand in maini registrele albastre ale intendentei casei, care erau pentru Maxentiu chinuitoare ca niste lipitori si ii spusese fara nici un scrupul:

- S-a cheltuit enorm cu boala! Ar fi bine sa fii mai sanatos!

Urare, desigur, placuta, dar amenintare pozitiva. Cum! In loc sa se teama ca mai deunazi - credea el - sa se teama ca printul Maxentiu o va lasa, va divorta

intr-un proces de scandal ce-i va lua titlul si o va acoperi de rusine; in loc sa se teama mereu ca Maxentiu bolnav ar putea muri - tragedie negresit grozava! - in loc de asta avea indrazneala sa-i spuna ca pe dansul, pe barbatul ei, nobil si bolnav, il va lipsi de ingrijirile cuvenite! Un Maxentiu parasit fara bani!

Mizerabila! Il teroriza perspectiva trista ca in viitor - un viitor pe care-l purta prezent

in el - i s-ar putea lua patul, doctoriile, mirosul acetic al camerelor aseptizate si tot ce s-ar mai fi cerut pentru ca scumpul bolnav Maxentiu, ce simtea ca va mai zace, sa fie iar vindecat, vindecat mereu mereu! Smuls de la naravurile boalei, de la tovarasia fiolelor si chiuvetelor, Maxentiu se vedea acum fara ocupatii, zadarnic, pustiu. Iar la moral, epopeea aceea de persecutii marunte, gandurile perfide si ucigase, existenta aceea savuroasa, de om rau, de tiran, maretia cruda a bietului creier, se risipise la intaia porunca a femeiei, ca baloanele de sapun pe care cate o jumatate de ora le facea la spalat.

Raglanul englezesc hotarase noua stare de lucruri. Croitorul, pe garantia lui

Whip, liberase haina pe un simplu acompt si Lica o innoise in prima zi mai zbarlita. Ii sedea snapanului foarte bine si primise complimente de la tot personalul inferior, la care raspunsese facand cu ochiul si cautandu-se de forma in buzunare cu un gest de bune intentii.

Pe cand fuma o tigara de foi oferita de saftea de mister Whip, desi strict interzisa in incinta grajdurilor, se trezise, pe la spate, cu Ada, prin surprindere. De la poarta mare, Ada vazuse un strain "bine" si, cum avea obsesii de proprietara de cai, se temuse de vreo vizita clandestina, de vreun spion de curse. Se apropiase nesimtita

si gata pe scandal. Abia ajunsa in spatele lui, recunoscuse ca e Lica al domniei-sale, in contraventie de fumat, dar foarte nostim. I se invartise in trup un fel de violenta, pe care nu o mai simtise in ultimul timp. Impresiile contradictorii combinate ii dau o stare manioasa de un anume fel. Cand Lica, surprins, se intoarse, aruncase fumul de havana in ochii foarte aprinsi ai doamnei printese. Prins in delict de catre stapana, se iritase, gata pe artag. Ada propusese scurt o inspectie la grajduri si pornise cu Lica, urmata la distanta respectuoasa si prudenta de mister Whip, ce credea ca de randul asta n-are sa-i mearga bine nici lui Lica.

Ada se uita piezis la tanarul domn ce fuma comod havana cu riscul sa dea foc la cateva milioane instalatie si innoia haine de moda inainte de a-si fi indeplinit datoriile amoroase. Cu aroganta ei cea mai de soi dete cu un deget jos tigara tinuta de Lica inca slab in coltul gurii. Se facu ca nu aude vorba pe care Lica o mestecase pe buze fara inconjur. O vorba pe sleau, pe care Ada o auzise bine si si-o prelingea pe buzele ei rosii. Si unul si altul s-ar fi palmuit bucuros.

"Ce canalie!" gandi Ada ca un compliment.

Mereu i se parea ca e un tip strain si nostim, din cauza raglanului, si mereu il regasea cu acelasi necaz: huzureste si n-a "platit".

In grajd lua caii la rand. Whip sta deoparte. La fiecare boxa Ada se oprea hotarata sa gaseasca un cusur, orisicare, chiar impotriva evidentei, numai ca sa faca celuilalt in necaz. Cu coada biciustei, pastrata inca in mana - venise in dog-cart - lovea o crupa sau o coama, adresandu-se lui Lica cu mojicie. Whip, bagand de seama ca inspectia nu-l privea, se eclipsa, plin de presimtiri rele. Cu tot raglanul neplatit, Lica simtea ca furia i se urca; accese pe care usuraticul

Trubadur le avea uneori. Pricinile cautate de Ada erau tot mai absurde, mai provocatoare. Lica se continea abia, furios si decis: "O las sa ispraveasca si ies pe usa fara sa ma uit la ea, si pentru totdeauna".

Un fel de bucurie ii venea la gandul libertatii de altadata, regasita. Era ultimul cal. Stralucea! Acel pe care trebuia sa-l alerge chiar Lica in cursa de stapan. Ada avu un ras ascutit, isteric:

- Asta e cal de regiment, nu de curse

Nu ispravi cuvantul si tipa cu toata gura. Printr-o miscare brutala, neprecugetata, Lica o plesnise peste maini cu cravasa. Dunga alba lasata de curea se desena pe bratul inrosit.

"Tot era sa plec asa si asa!" se gandi Lica sumar. Dar de ce tacea muierea?

Muscandu-si buzele inrosite, Ada de usturime abia isi tinea lacrimile.

Dunga loviturii, acum invinetita, bobotea, si mana avea un tremur tetanic.

- Ceva sa nu mai usture zise Ada cu un gemet, cu gemetul unui caine biciuit.

Lica isi aminti de mica farmacie instalata in odaita de langa grajd, care slujea de cancelarie. Cu dintii de sus infipti in buza de jos nu-i spuse nimic, nici nar fi stiut ce sa spuna, si o apuca tocmai de bratul dureros, ca sa o duca acolo.

Ada deschise gura sa tipe iar, dar nu tipa. Impingand usa cu piciorul, Lica intra in odaita de cancelarie, tragand pe Ada dupa el. Arunca raglanul pe un scaun si se uita nepriceput la dulapul cu borcanase si sticlute. Ada se apropie si-i arata un borcan cu vaselina. Stangaci, Lica infipse degetele in unsoare si le plimba pe bratul paros si bobotit. Femeia sta pasiva apoi deodata il musca pe gura

Lica, cu mainile subtiri si tari o apuca pana ce bratele slabe si falangele

ii paraira pe oase Musca, lupoaica! Apoi simti muchea mesei de lemn ca-i taie salele o impinse de perete Ada auzi harsaitul bluzei de zidul varos, si tencuiala, glodind-o, intra prin haine si carne cu fiecare bobita de grunz

"Tiganca" gandi Lica "Tiganca", mesteca iar in gura care apuca artagos ca a unui caine tanar "pe scanduri tiganca!"

Apoi se gandi ca usa grajdului a ramas deschisa grija ca sa nu scape cumva un cal ii reveni limpede. De ezitari, de toane, de furie, de amor, Trubadurul se descarcase

- Nu e aici nici o oglinda! suiera melodic, ca un sarpe dresat, Ada.

In odaita era o masa si un scaun de lemn, dulapul, o etajera cu registre

si haturi in cui. Sumar! Lucruri concrete ce nu puteau stanjeni pe Lica!

Whip ramasese afara, la o distanta nici mare, nici mica de grajduri, ca un strateg - si grav, gandea ca trebuie sa se petreaca acolo lucruri rele!

Ceea ce era discutabil.

VIII

Ada nu mai avea deci nevoie de ocoluri pentru a intalni pe Lica, asa cum se petrecuse la inceput, cand il gasise si-l ratacise din nou in mijlocul orasului.

Strada i-l redase definitiv. Lucruri la care nu se gandea din punctul de vedere al destinului, inca mai putin din cel poetic, si nici nu i se parea ciudat sa se lege cu un om intalnit pe ulita, cum nici lui Lica nu i se parea nici ciudata, nici romantica aventura lui de pieton cu boierii de dog-cart. Unul ca si altul cand se gandeau la acel moment predestinat erau numai multumiti si preocupati de consecintele lui practice. Ada nu mai avea deci nevoie ca deunazi de frumoasa doamna Elena

Draganescu-Hallipa pentru a descoperi pe Lica, dar avea inca mare nevoie de ea pentru a-i da alta situatie decat aceea de haimana, cum il chema Maxentiu, cu un ultim act de autoritate. Cercetand pe Lica, Ada aflase cu bucurie ca era unchiul

infumuratei doamne Hallipa-Draganescu. Comunicase noutatea lui Maxentiu, ce opinase ca fiecare familie are haimanaua ei. Daca Lica ar fi avut insa raporturi de familie cu Draganestii, lucrul s-ar fi schimbat. Ada stia ca in curand lumea va vorbi de ea si de stahlmaistrul ei. Mai stia ca o printesa autentica ar fi putut sasi permita soferul sau jocheul, dar ca ei, care era printesa numai prin alianta si

inca de mana stanga, nu i s-ar fi trecut cu vederea. Abia strecurata in societatea

inalta, ar fi fost pusa la index. Avea deci doua pareri precise: tinea la opinia publica, pentru ca era ambitioasa, dar, cand era vorba sa-si faca gustul, n-avea habar ce vor zice oamenii. Solutia era clara: sa sileasca lumea sa accepte pe Lica. O mai buna recomandatie ca inrudirea cu doamna Draganescu-Hallipa nici nu se putea. Dar cum sa o proclame? Pe Elena n-o frecventa, aproape nici nu se recunosteau, desi camarade de scoala. Lica, la primul cuvant spus in privinta asta, refuzase net, luandu-si cu gestul lui obicinuit palaria, gata sa plece.

- Eu pe-acolo nu calc! zisese cu incapatanare.

Ar fi trebuit ca numele lui Lica si al Draganestilor sa fie alaturate fara stirea si fara voia lor. Pentru asta era destul ca Ada sa patrunda la receptiile Elenei. Pe

Maxentiu insa, inrait cum era, nu se putea bizui si nici nu era lesne ca tocmai

Maxentiu sa reia raporturile cu Elena, fara vreo imprejurare. Ada nu gasea inca mijlocul, dar cauta staruitor si, in asteptare, facea o propaganda activa pentru concertul Elenei. Pe oricine-l intalnea, il intampina cu vestea auditiei din Bach:

- Eu nu ies nicaieri in iarna asta, spunea; am pe barbatul meu bolnav, dar ce minunata initiativa! Ideea de a largi corul e admirabila. Sunt partizana fanatica a lui

Bach!

Si Ada, cu ajutorul primului dictionar muzical, vorbea cu competenta despre

Bach. Nici chiar Elena nu lucra mai mult la raspandirea evenimentului artistic ca printesa Ada. Daca doamna Elena Draganescu ar fi stiut de acea reclama gratuita, care risca sa-i complice lista invitatiilor, s-ar fi nemultumit. Prin concursul inopinat al Adei, concertul ei devenea un fel de mare premiera de la care ar fi fost rusine sa lipsesti. Ada spera, nu fara dreptate, ca acest panegiric va ajunge la urechile Elenei, ce va fi probabil mirata, dar si magulita. Totusi de-acolo pana la o invitatie mai era inca drum. Daca nimic nou nu survenea in apropierea concertului, ce trebuia sa aiba loc la finele lui noiembrie, Ada era decisa sa caute pe Nory

Baldovin si sa-i ceara categoric obtinerea unei invitatii. Se bizuia pe surprinderea produsa de o asa cerere pentru care refuzul sa fie greu.

Ca scuza avea pe Bach. Pasiunea ei pentru Bach ii ingaduia procedari absurde.

Ada nu avea nici o urma de fire de artist si nici informatii suficiente asupra acestui fel de temperament, dar stia ca arta are legi aparte si ca in numele ei se comit multe lucruri pe de laturea uzului comun. Sub pretextul ca nu poate iesi din casa din cauza boalei lui Maxentiu, printesa Ada primea acum mult. Luase din acea boala prilej bun pentru a-si organiza receptiile, pana atunci cam

sovaielnice. Pe motivul sanatatii, vizitarea casei Maxentiu devenea o datorie, si biletele de scuza, cam numeroase inainte, erau din ce in ce mai rare. Tot din cauza bolii, receptiile erau simple, mai adesea pranzuri in numar redus, dar la care Ada reusea sa strecoare cat mai mult lux, fara sa se bage de seama, dar in asa fel ca oaspetii sa-i simta multumirea. Subiectul principal al conversatiei era, fireste, printul si sanatatea lui delicata. Subiect asupra caruia Ada era asa de abundenta, ca trecea drept foarte devotata. Unii din musafiri patrundeau pana la

Maxentiu, care nu lua parte, dimpotriva, se ascundea, oamenii fiindu-i acum urati. Cu prilejul vizitarii apartamentului sanitar al lui Maxentiu, se vizita tot palatul minunat oranduit. Se producea acea cordialitate pe care o stabileste averea. Chiar cei mai rezervati pana atunci fata de Ada emiteau acum proiecte mari, pentru timpul cand printul va fi insanatosit.

Printre multe alte se vorbea des si de concertul din muzica de Bach. Unii din musafiri erau chiar din cercul Elenei, altii aflau abia atunci, dar pe toti, profani sau diletanti, ii impresiona solemnitatea acelui nume de muzicant, izolat astfel in gloria lui printr-o ceremonie pioasa. Titlul de auditie exclusiva din muzica de Bach avea efect asupra tuturor. Astfel stau lucrurile cand Ada citi in ziarele, pe care le parcurgea regulat ca un politician, c-a sosit in tara Victor Marcian. Fu o revelatie.

Isi gasise calea si omul. Marcian era var bun cu Maxentiu. Era fiul unei surori a frumoasei Zaza, sora venita ca guvernanta intr-un pension si maritata regulat cu un onest functionar. Marcian, desi artist, era foarte ordonat in sentimentele lui familiale. Devotamentul lui pentru tatal sau era legendar. Chiar pe matusica Zaza o tratase ca pe o ruda respectabila. Copilarise cu Maxentiu, caruia ii trimetea regulat carti postale ilustrate de pe parcursul lui de voiajor glorios. Nimic, deci, mai probabil ca vizita lui Marcian. Era destul sa fie informat ca printul e la Bucuresti si inca bolnav.

In adevar, intr-o zi, pe la patru - ora burgheza - Marcian veni cu o birja oarecare la casa de marmora. Ordinile erau precise: domnul Marcian sa fie primit oricand. Spre norocul ei, Ada era acasa. In interior nu prea era eleganta si Marcian o gasi cu o rochita de casa foarte simpla. Era un bun debut, deoarece verisorul celebru avea idei si apucaturi modeste, pe care gloria nu i le schimbase.

Boala lui Maxentiu pusese de la inceput conversatia pe un ton familiar. Ada nu ascunsese lui Marcian grija ce-i da printul. Stia sa fie cordiala; era, de altfel, uimita sincer do renumele varului si, mai ales, avea nevoie de el. Bunul-simt ii dicta sa nu fie nici cocheta, nici lingusitoare, artistul avand spaima de amandoua procedeele. Ii arata si lui, fara pretentii, din treacat, casa, cu aerul de a cere o apreciere si, ca din intamplare, ii mai arata intr-o caseta si cartile lui postale, colectate cu grija si prevedere. Marcian se simti multumit de mariajul varului

Maxentiu. Apei Ada conduse printului oaspele, ca pe o surpriza de pret.

Maxentiu avea multa afectiune pentru Marcian. Fu bucuros ca-l revede. Ramasi singuri, muzicantul facu insa elogiul Adei. Atunci printul nu mai cuteza sa-si arate doleantele casnice.

De-acolo inainte totul decurse bine. Marcian isi avea tacamul pus, intrucat,

intre mesele la birt si dineurile mondene, ii convenea sa se poata repauza cu bucatarie de familie. Maxentiu lua parte numai ca spectator. Mesele lui speciale, din trei in trei ore, permiteau serviciul separat si izolarea. Desi cam nepasatoare cu microbii, Ada avea totusi oarecari temeri si se ferea. Maxentiu insa era stanjenit mult de el singur. Fara a fi chemata pe nume, boala lui era stiuta de toti oaspetii.

Unul din cei mai zelosi propagatori era acum insusi doctorul Raut. Nu i se putea reprosa ca nu tinuse secretul la timp. Acum credea ca e vremea sa-si publice succesele in boala aceea tainuita, sa-si prepare drum spre un sanatoriu propriu, ceea ce era visul lui. Unui astfel de luptator contra tuberculozei si cu un exemplu asa de patent pentru reclama ca Maxentiu, nu i se puteau refuza fondurile. Vedea in inchipuire cladirea alba intr-un parc vast de brazi. Deocamdata, palatul Razu ii parea a avea minunate calitati de sanatoriu,

incepand de la marmora alba a exteriorului. Credea ca ar fi fost pacat sa ramana un imobil particular. Fara iluzii asupra vindecarii printului, iluziile lui prevedeau vreun testament sau vreo donatie. Intr-o meserie de realitati, era utopist si nici nu avea destula informatie: nu cunostea pe Lica Trubadurul.

Din reclama asta Maxentiu nu stia nimic, dar o simtea sub forma unei separatii tot mai mari intre el si lume. Ii era tot mai rusine de trupul lui slabanog si de respiratia lui primejdioasa. Simtirea asta ii stanjenea toate apucaturile. Tacerea lui penibila, lipsa de cordialitate erau puse pe seama bolii

si scuzate. Era multumit cand se putea sustrage de lume, ceea ce nu-i era posibil decat cu voia Adei. Izolat de toti, aveau totusi o mare ocupatie: revolta impotriva

Adei, care refuza sa-l trimita la Leysins, care, deci, il asasina. Avea acum o cauza sacra, nu de rautati, nici de ura, si in pustiul din el si din jurul lui isi dezvolta in voie indignarea. In loc de cuvinte ingenioase, care sa omoare pe Ada, acuma, de sus, de la inaltimea unei revendicari uriase, de pe muntii piscosi care adaposteau

Leysins, Maxentiu privea cu durere si revolta procese felurite, toate variantele mortii lui proprii, pricinuita de femeia avara, adultera si criminala. Prin mintea lui, abandonata vedeniilor, treceau suferintele, solemne ca si ritul ingropaciunii lui, oranduita de el singur. Era o durere nobila, o revolta mareata, care, deodata obosita, se umilea din nou. Maxentiu, cu o gura scalciata de plans, asa cum sta urat, netrebnic, acolo pe o margine de canapea, scobora mereu mai mult in mizerie.

Scobora asa de mult in umilinta pana la gandul de a intalni pe Lica si a-l face aliatul plecarii lui la Leysins. Pe Lica, nu pe Marcian. De varul lui se jena: cu Lica nu mai avea acum nici o rusine.

Prin ocaziile frecvente de a se vedea, prin obligatiile pe care Marcian le contractase astfel catre ea, Ada parvenise cu rabdare si cu diplomatie sa atraga atentia muzicantului asupra concertului din Bach. Nici un agent electoral nu ar fi putut face mai bine elogiul candidatului decat facea Ada pe al Elenei. Scopul urmarit o silea sa lase deoparte orice invidie. Era o impresurare abila, o adevarata opera de sugestie. Marcian aflase, astfel, ca Elena Hallipa-Draganescu era o mare admiratoare a lui, dar nu era dintre femeile care cauta sa acapareze un artist. Aflase ca acolo era singura casa din Bucuresti care merita sa fie frecventata de un muzicant de talia lui. Intre Ada si Elena, desi erau camarade de scoala, situatia fusese un moment delicata prin faptul ca existase un proiect de logodna cu Maxentiu. Dar ce

insemna asta? Destinul oamenilor nu se statorniceste totdeauna dintr-o data, si cea mai buna proba erau cele doua perechi asa de bine potrivite acum. Prin astfel de marturisiri, Marcian era convins ca exista raporturi cordiale

intre cele doua familii si intrevedea putinta de a lua el insusi contact cu acel adapost de seama al muzicii. Marcian era deci sufleteste pregatit. Cu toate ca Ada asezase admirabil pionii jocului ei, ramanea de dat o lovitura anevoioasa si decisiva. In ziua cand Marcian va consimti formal, cum avea Ada sa-l introduca in casa Draganestilor si pe ea deodata cu el? Era inca nesigura.

Printesa lucra astfel harnic pentru Lica Trubadurul, care avea capricii din ce in ce mai rare si era multumit de amorul tigancusei, desi era un amor cu obstacole. Receptiile, prezenta lui Marcian, nevoia de a menaja pe Maxentiu, tot planul de campanie dus de Ada aducea incomoditati noului amor. Era o iubire mereu pe apucate, pe furis, o iubire de lachei prin colturi, care Adei ii era placuta, dar si displacuta si o indruma spre dorinta unei libertati mai prielnice. Uneori,

in vreun acces de pasiune pentru Lica, gandea despre print: "De ce Dumnezeu n-a murit mai bine!" dar se intorcea repede la socoteli mai cuminti. Il stia inca necesar; avea nevoie de el viu si, de ar fi fost posibil, chiar si sanatos. Maxentiu avea

insa mereu un aer sinistru, care uneori o impresiona. Cateodata lupta dintre ei devenea mai acuta. In toamna aceea doctorul socotise de datoria lui sa insiste mai mult asupra plecarii la Leysins. Cand Raut vorbise printesei, nu-i raspunsese. Asa ca Maxentiu avea ideea fixa a plecarii si Ada rezista in tacere. Intr-o zi, la dejun, cand printul isi exprimase dorinta mai direct si tacerea ei fusese deci mai

indaratnica, Maxentiu pierduse rabdarea si pusese chestiunea formal. Ada lasase servetul si iesise din sala de mancare. Maxentiu, furios, avusese un acces de tuse urmat de sufocari. Ce vroia nemernica? De ce-l tinea langa ea? Nu prefera sa fie libera? Ce insemna rezistenta ei? Poate ca nu vrea sa auda vorbind de o localitate ponosita. Ii era rusine ca el e nevoit sa mearga la Leysins! Se temea de comentariul lumii! Cum si lui ii era rusine de acea localitate, detesta pe

Ada pentru aceleasi simtaminte. Stia doar acuma bine ca era tuberculos. Vroia sa aiba inca aerul ca nu stie si, pentru ca nimic nu-i era mai dureros si ofensator decat cunoasterea mizeriei lui, o ura pentru prefacatoria ei. Pierduse tot: avantajele disimularii, mangaierile zacerii, n-avea nici cel putin bucuria de a vorbi cuiva de suferinta lui. Vrea sa se vindece. De fapt, Ada era avara. Nu vrea cheltuieli noi si, nai ales, nu vrea sa ramana singura in situatia vulgara a unei femei oarecari cu un amant neinsemnat. Nu se gandea intentionat sa-i faca rau sau sa-l lipseasca de ingrijiri, dar nu intelegea necesitatea absoluta a plecarii. Isi dadea ei singure argumente potrivite cu interesul ei: Pe drum singur! Intre straini? Cand acasa avea la indemana tot confortul!

Maxentiu insa, care se credea asasinat cu premeditare, trecuse acum la lupta fatisa. Nu mai avea prudenta, nici stapanire de sine. Pusese chestiunea din nou cu violenta; rostise injurii pentru Lica, amestecandu-l in chip periculos discutiei. Ada,

inraita de acuzatii deslusite, refuzase hotarat, asa cum Maxentiu nu credea ca va avea curajul. Isi inchisese deci singur drumul. Acum, cand ii era interzis, Leysins ii parea tot mai mult singura lui salvare. Nu mai era locul necesar dar ponosit, ci un paradis pierdut. Era insa neputincios.

Ada, orfana si majora, se maritase cu avere proprie si, din delicateta,

Maxentiu nu ceruse act dotal. Fara delicateta, Ada deschisese la inceput credit larg printului, stiind ca l-a luat ca sa-l plateasca. Averea o administra insa ea, cu strasnicie. Atat timp cat fusese trecut la rubrica luxului necesar, totul mersese bine, dar la primul conflict Maxentiu se vedea constrans. Cunoscu acum noi tragedii: avu ganduri de furt, proiecte absurde de a-si procura bani. Un Maxentiu imaginar, escroc si talhar, se zbatu cu cel nevolnic si cinstit. Sfarsi prin a demasca doctorului Raut mizeriile lui de sot-consorte. Doctorul, prudent, socoti ca, deoarece bolnavul nu poate pleca, cel mai bun lucru e sa dureze cat mai mult pe loc. Cerca deci sa-l convinga ca Leysins se putea amana fara riscuri. Cauta sa temporizeze. Isi aplica tratamentul mai intensiv, transforma inca mai mult apartamentul in laborator. Adesea, scoborand scara de marmora, facea planuri de amenajare a intregului palat, se lasa tarat spre anticipari. Nu i se parea exclus ca frumoasa casa Razu sa devie cu adevarat un sanatoriu, si dimensiunile mici ale gradinii il suparau. Maxentiu, in acea temnita, traia vegetativ si monoton, pe cand in minte, pe rand, erou si criminal, acuzator si vinovat, se zbuciuma fara spor.

Lica, plictisit de odaita lui proasta si prea departata, si nemaigazduind pe la prieteni din prudenta, dormea foarte adesea in camera lui mister Whip, ce i se parea culmea confortului. Palatul de marmora cu omul cadaveric ii era urat, ii amintea capelele funerare cu cripta, vazute in unele duminici din trecut, cand se plimba in

Bellu pe vremea liliacului, pe atunci cand duduia Mari locuia prin partea locului. Ada,

in schimb, cunostea bine camera, adesea complezenta fara stirea lui, a lui mister Whip. Uitase de vreo doua ori acolo batiste fine si, cum era foarte ordonata, le ceruse lui Lica, care n-avea habar. In schimb, mister Whip gasise acel corp delict, ce-l facuse sa creada ca totul e cu putinta de la o femeie nesuferita, care

tipa. Socotea insa ca nu e de demnitatea unui jocheu-sef sa se amestece in astfel de banuieli suparatoare.

Pentru Victor Martian menajul lui Maxentiu era foarte satisfacator, isi freca cu multumire mainile bine ingrijite si frumoase, zicandu-si ca bietul Maxentiu avusese buna prevedere cu acea casatorie. Femeia se arata simpatica si plina de bun-simt si sanatatea lui avea nevoie de bani. Cat despre ideea concertului Bach, cu

incetul se strecurase si se asezase la loc bun in mintea lui Marcian.

- Frumos! Minunat! Lucru rar sa vezi la noi in tara o astfel de initiativa.

Marcian traia in aerul de sus al fumului de tamaie si, in atmosfera ideala a muzicii, cunostea din oameni ceea ce venea pana la dansul, ceea ce ii aduceau din ei. Lui, pentru arta lui minunata, ii aduceau numai ceea ce - mult, putin

- aveau mai bun. Actiunea mizeriei trezea ecourile muzicale ale traiului. Crea ce stia din realitatile mai josnice omenesti forma pentru el ceva separat, ca doua straturi distincte despartite de atmosfera de filtrare a muzicii. Bine indrumat de

Ada, Marcian se intreba de nu era de datoria lui sa-si manifeste aprobarea pentru concertul Bacii, poate chiar sa-si ofere concursul efectiv. Timid insa, nu vedea modalitatea. Bine pregatit pentru a servi scopurile Adei, nu lipsea decat ocazia.

Aprobarea lui ramanea inca tacita. Vorbea putin, in genere, si palavrageala neobosita a Adei ajuta mult cordialitatea dejunurilor de familie. Foarte desteapta, cu oarecare instructie, Ada, care nu cunostea meditarca si reculegerea, conversa permanent. Conversa banal, fara pretentii, asa ca nu era obositoare.

Puteai raspunde sumar sau puteai sa nu-i raspunzi. Era ca un ziar cotidian din cele bune pentru lector: fara opinii si fara stil, dar informat si lesne de parcurs. Intruna din zile, pe cand Ada, bine informata de la Fedor, povestea in ce stadiu se gaseau pregatirile, Marcian se exprima in termeni atat de caldurosi, ca printesa, care nu lasa sa-i scape momentul, il ruga pe loc sa-i dea voie sa comunice doamnei

Hailipa vestea glorioasa ca maestrul va asista, daca nu chiar va participa la auditie.

Astfel provocat, Marcian ingaima ca era pentru el o mare bucurie sa cinsteasca un festival Bach, dar ca Ada nu-i permisese sa se rataceasca in dificultati si reticente. Ii multumise cu entuziasm pentru ea, pentru amica ei Elena, pentru muzica.

Din partea lui Bach chiar! Expansivitate care intimidase pe Marcian, dar il implicase fara de scapare.

Odata obtinut ca Marcian sa cante la faimoasa auditie, Ada, inarmata cu un asa de pretios passe-partout, trebuia, orice s-ar fi intamplat si prin orice mijloace, sa patrunda deodata cu Marcian la Hallipii-Draganesti. In tot acel timp, tocmai fiindca lucra asa de mult la amorul ei pentru Lica si la cariera lui sociala, era nevoita sa-l neglijeze, evitand intalnirile riscante, mai ales ca raporturile cu Maxentiu erau tot incordate. Pe Trubadur Ada nu-l putea pune la curent cu politica pe care o ducea, fiindca stia ca nu vrea sa auda cu nici un chip de Draganesti si ar fi fost in stare sa strice tot. Lica nu avea intentii, nici prevederi si era nedumerit de raceala ei. Gesturile de fuga nu le mai avea acum decat din obicei, nu din convingere. Trecuse pragul despartitor al celor doua medii sociale si prinsese gust sa ramana dincoace, unde ii condusese destinul lui de parvenitism, de care destin incepea sa aiba constiinta. Pentru norocul lui, nu putuse trata pe Ada altfel decat trata pe mahalagioaicele lui; felul asta avea pentru ea savoare, un gust usor de usturoi, ce-i placea fainaresei. El se purta cu ea asa pentru ca avea firea prea formata ca sa si-o schimbe si pentru ca temperamentul lui il slujea bine acum ca si totdeauna: nu fusese niciodata refuzat de femei pentru a avea

indoieli. Acum insa tinea la "postul" lui de langa Ada, nu numai pentru ca era o dracoaica oachesa, ci pentru toate acele profiluri de situatie si confort cc-l prindeau treptat in mreaja lor, il converteau de la haiducie, il ispiteau cu o aventura mult mai valoroasa ca cele din trecut. Fluierand, dar fluierand acum cu o nuanta schimbata, ramanea tot usuratec si indiferent, mai avea capricii si salturi de cal naravas, dar se dase la coarda. De aceea sta uneori in drumul Adei dinadins si se intreba ce inseamna raceala ei. Bagase de seama ca numai in public era asa tantosa si-l linistea atitudinea ei atunci cand se intalneau singuri.

Era tot aprinsa si tot decisa sa duca planurile la capatai bun. Lica se gandea ca trebuie sa fie vreo chichita, dar nu se obosea in cercetari. Bine construit pentru plutire, se lasa purtat de apa, in firul ei. Lasa sa lupte pentru el cine trebuia si cariera lui se facea fara osteneala.

Ca sa se distreze, Lica facea vizite croitorului lui Whip. Se incurcase acum cu doua randuri de haine: "Neplatite n-o sa ramana ele!" isi zicea cu o injuratura.

Ocupatia asta era foarte bine inspirata. Lucra pentru scopurile printesei Ada. Isi lucra viitoarea silueta sociala, care silueta, de cea mai mare importanta pentru o cariera de acest fel, nu se putea obtine decat din frecventarea familiara a unui croitor bun.

Lica sta adesea la cafea si tigara ca un musafir, in atelierul domnului Paul, pe pragul dintre calitatea de client si cea de prieten. Lipsa lui de grandomanie il slujea bine. Asista in mod familiar la confectia acelor "cap de opere"; lua parte in intimitate la acele elegante; vazute astfel in stare de geneza, hainele de lux ii pareau accesibile, nu-l mai speriau. Baieti buni si simpli in camasa de zefir, domnul Paul

insusi in vesta, confectionau acel chic asa de impunator. Astfel privit din atelier, prin usa de comunicare, insusi snobul nesuferit Trubadurului, care trebuia sa poarte acel veston perfect, inceta de a pare arogant cum era pe pista, la curse, sau pe scara de marmora a palatului Maxentiu.

Po-acolo, prin dos, Lica intrase la inceput cu mister Whip. Domnul Paul lucra croitorie cu doua intrari separate, pentru doua feluri de clienti: jocheul cu punga groasa si sportsman-ul care ii facea reclama. Acelasi pret era soptit stapanului, ca o gratie, si jocheului ca o concesie amicala. Mai imbraca cu preturi mai mari pe oricine putea plati bine firma, dar marea diplomatie a domnului Paul era ca stia sa refuze. "Nu pot nici cu 10.000. Am clientela mea!" Victimele refuzului erau selectate uneori dupa aspect si alteori dupa toanele domnului Paul si ale premierului initiat. Printr-o intamplare, premierul era tecucean. Duioasa concetatenie cu Lica.

Cunostea pe Braim croitorul, cafeneaua Jigal si gradina publica. Uneori Lica isi scotea vestonul si incerca vreunul abia terminat, croit dupa ultima moda. Baiat bine facut, ii sta bine, desi il schimba mult. Deprins cu aspectul lui sprinten, desenul nou al trupului i se parea curios acolo, in oglinzile mobile. Ca si Ada deunazi, admira acolo pe domnul acela grav, care din profil ii parea strain si isi recunostea cu placere, din fata, capul cu mica freza pe frunte. Facea astfel repetitii folositoare, dar nu cuteza inca sa-si inlocuiasca vestonul secret ce-i facea crupa, cu buzunarele puse sus ca sa-si afunde in ele mainile fara lucru. Se lasase insa ispitit sa comande un rand de calarie si unul de oras, tot sportiv, la fel cu al lui mister Whip, cu diferenta ca jocheul era urat ca o maimuta si Lica era baiat nostim. Nu grabea lucrul, ceea ce era explicabil, dar facea vizite dese si se deprinsese cu magazinul de lux. Atunci cand, mai tarziu, avea sa intre prin usa principala in laboratoriul elegantelor domnului Paul, atitudinea lui familiara avea sa para celorlalti clienti distinsa si baietii aveau sa fie recunoscatori unuia care, cu toate ca a ajuns asa de bine, a ramas tot dragut cu ei.

Pentru ziua curselor Lica inaugurase costumul de calarie. Domnul Paul, informat de Whip asupra starii de lucruri, facea mereu credit. Inaugurarea avusese succes.

Whip castigase o cursa importanta, si in alergare proprie Lica sosise al doilea. Mai pariase cu castig pe un cal necotat, dupa recomandatia lui Whip, si incasase bani frumusei, apoi, ceea ce nu era de lepadat, fusese remarcat de publicul feminin. Surprinsese vreo cateva cuconite care cercetau pe Ada despre ei. Ada, dintrun dublu interes, nu-l recomandase nimanui. Nu vroia sa-l imparta cu altele si nici nu se mai multumea pentru el cu situatia actuala. Odata ce Lica putea fi unchiul oficial al doamnei Hallipa, la ce sa se mai barfeasca ca printesa Ada traieste cu un dresor. In ziua curselor era rece si vant, Lica, totusi, ingrat cu raglanul, isi aratase pana la sfarsit hainele noi, care aveau factura perfecta a lui Paul, in plus acel ceva mai lalau, cu care Trubadurul, prin felul de a purta, corecta raceala englezeasca a croielii. Tocmai fiindca era rece si vant, printul Maxentiu cu demipalton

si cache-nez de lana era foarte indispus. Ada, in asteptarea rezultatului, era asa de nervoasa, incat succesul ii calmase numai grija, dar nu-i dase toata placerea asteptata. Asa ca perechea Maxentiu, desi triumfatoare, primise fara destul entuziasm felicitarile. Pentru Ada, scopul de a lansa acolo pe Lica fiind parasit, acel succes nu mai avea rolul de capetenie. Maxentiu, felicitat mult si asupra bunei lui infatisari - era imbuibat de arsenic - se enervase; asadar, era tratat in public ca un bolnav care merita complimente cand arata mai bine! Acei imbecili dau astfel argument nou Adei pentru avaritia ei! Tot necazui lui, fireste, cadea pe Ada.

Ce nevoie de cai de curse! Ca sa aiba maitre d йcuries? Ca sa-si scoata la lumina haimanaua? Risipa de bani din vanitate si desfrau, pe cand el era nevoit sa inghita praf si vant si sa asculte cum se mira lumea ca nu e inca mort.

Din atatea pricini menajul nu era bine dispus. Ada nu putuse face lui Lica elogii publice, nici particulare. Cam descumpanit, Lica varase pumnii adanc in buzunarele stilizate, cu gandul la toanele femeii si la contul lui Paul. Cum ziua curselor, cu tot succesul, nu fusese reusita in ce privea amorul, in loc de chef cu mister

Whip si in lipsa de alta petrecere cu Ada, pe care o va fi sperat, Lica hotarase sa se duca la Sia, amintindu-si brusc de ea dupa o uitare cam lunga.

Dincolo, Ada, care isi inchipuise si ea altfel urmarile acelei zile, era artagoasa. Din intamplare nu aveau pe nimeni in seara aceea la masa. Marcian se scuzase, ceea ce facea pe Ada sa se gandeasca la cine stie ce plecare brusca a artistului cu vreun angajament neprevazut, tocmai acum cand ii era asa de necesar.

Starea asta de spirit nourata adusese o furtuna. Abia ajunsi acasa, cu palaria inca pe cap, Maxentiu reincepuse atacul impotriva haimanalei si pentru

Leysins. N-avea pulsul momentului. Ada, care stia sa-si lucreze afacerile cu atata rabdare, avea insa si manii repezi. Dete lui Maxentiu replica pe un ton ridicat si curma brusc discutia cu una din acele hotarari imediate:

- Ca sa se ispraveasca, zise, domnul Petrescu va fi concediat. De mult insista sa plece. Nu-i convine postul, e prea mic. Vrea sa lucreze pe seama lui ca profesor de echitatie Si leafa pe care o avea domnul Petrescu desigur ca iti va fi de ajuns ca sa pleci unde vrei si cand vrei.

In timpul din urma Maxentiu trecea cu boala lui printr-o faza de stagnare pe care o putea confunda cu binele. Artificiile medicale ii dadeau o potolire. In fata acelor declaratii neasteptate si obraznice fu atata de surprins, incat isi uita egoismul salutar si se simti gata sa se repeada, gata insa sa cada. Se lipi de perete, proptindu-se pe picioare anevoie. Simtea in piept un gol mare ca o bolboaca deschisa in el. Fu numai un moment, isi reveni, se mira de a se simti teafar ca de un rau nou si nelinistitor.

Ada trantise usa si iesise. Asadar, dusmanul asupra caruia isi exercita persecutia, subiectul revoltei lui, obiectul ocupatiei lui disparea. Haimanaua n-avea nevoie de slujba printului Maxentiu, nu era destul de inalta pentru domnia-sa. Nu el,

Maxentiu, era cel care, demn, indignat, il gonise, ci domnisorul intorcea spatele cand ii placea! Lasa caii, periclita totul, isi batea joc!

Un interes subit pentru serviciile lui Lica cuprinsese pe Maxentiu. Se credea ofensat direct de aceasta demitere, se credea pagubit. Era pagubit numai de acele rautati ce-l tineau incordat, cu care imbuiba necazul si parasirea lui. Pe cine sa mai spioneze? De ce sa se mai planga? Si ce folos, avea acum? Dar ce putea insemna acea comedie? Se saturase femeia si-l zvarlea? Era sa-i aduca acum pe altul! Sa aiba alte incercari, alte turburari! Se deprinsese cu starea de lucruri. Sau poate cautau sa scape complet de sub supravegherea lui? Poate ca femeia, ca si banii ei, vor merge tot acolo, dar fara de controlul lui, rapindu-i voluptatea si alimentul curiozitatii. Vroiau sa-l prade si sa-l lase pustiu intre chiuvete si fiole! Si obraznicia mitocancei! Ii oferise leafa grajdarului Cei cinci mii de lei nemeritati, neasteptati pentru acea haimana de ulita, lui, printului

Maxentiu, pentru sanatatea lui scumpa, pentru plamanii lui pretiosi! Profesor de echitatie? Suna bine, si elevii, desigur, si-i va procura servindu-se de numele si de prestigiul lui Maxentiu, iar banii pentru Leysins, banii cei multi, daca elevii nu platesc bine, vor merge la profesorul de echitatie.

Vazuse hainele noi ale haimanalei. Se invartise doar ca o sfarleaza sub ochii lui si ai lumii, in talie, zvelt si sanatos Se invartise fara rusine pe dinaintea ochilor lui galbeni si nu mai parea un vagabond Maxentiu bagase de seama ca avea aerul unui domn, aproape a unui om de lume! Canalia! Sa plece dupa ce se

intolise si pe el sa-l omoare Chiar adinioarea era sa moara! Ada nu-l mai retinea. Il gonise chiar: sa plece cand si unde vrea! Nu-i mai trebuia alaturi de ea o fantosa. Nici de asta macar nu mai era bun! Nu mai era bun de nimic.

Maxentiu invins, fara aparare, ar fi vrut o protectie, fuste de femeie langa care sa se adaposteasca. Nu se gandi la mama lui, la frumoasa Zaza, cu sanii ca doua globuri. O iubise prea mult, dar o cunoscuse prea bine ca s-o deranjeze fie chiar in amintire. Se gandi la Elena, acea logodnica severa care-l alesese si-l respinsese.

I se paru ca alaturi de ea ar fi fost aparat, sanatos, fericit. Se scuza ca n-a stiut sasi cultive norocul. Isi inchipui ca viata de acum a frumoasei doamne Hallipa-

Draganescu ar fi fost a lui: casa mareata de pe bulevardul Catargiu, averea trainica, reputatia acelei familii, totul al lui! El ar fi prezidat concertele din Bach, deoarece lui altadata fata modesta a mosierului Hallipa ii canta la pian in serile de toamna.

Astfel intoarse, gandurile printului slujeau de minune planurile Adei, planurile care, prin concertul Bach, trebuiau sa asigure viitorul lui Lica

Cu varful ghetelor rosii, voite mai stramte totusi decat cerea moda - lui

Lica il placuse totdeauna gheata stransa pe picior - Lica imprastia in drum spre casa Rimilor mormane de foi uscate; unele cantau ca o ghitara cand le zdrobea, altele putrede ca un covor de Smirna si toate vopsite la fel cu rochiile femeilor, care nu mai vroiau sa poarte decat culori de aur textil, proaspat ori vechi, si culori de rugina.

IX

Cand doamna Vera, de dupa brise-bise, pandise cateva zile in sir la toate orele si mereu zadarnic venirea lui Lica, trecuse prin numeroase faze ale curiozitatii si deceptiei. "N-a venit azi! Nici azi n-a venit! Ce-o fi avand de nu vine? Lipseste, pesemne Sa stii ca s-au certat! Se vede ca l-a luat dracu!"

Cam acestea erau etapele nerabdarii pe care le petrecuse doamna Vera.

Bagand insa de seama ca brise-bise-le, tot saltandu-le, facusera dungi, le potrivise cu grija la loc, si se retrasese in mijlocul odaiei la masa de nuc, unde facea pasiente. In interesul cucoanei Vera, Lica ocupa un loc insemnat. Era viata privita din observatorul fix al unei camere bine scuturate, fara de oaspeti, fara de intamplari, si cu lumina primita pe o singura fereastra. Doamna Vera, in urma unui atac, tragea un picior si nu iesea niciodata din casa.

"Fata ceea, infirmerita de la doctor, iesise si ea mereu la poarta, dar degeaba. Parca un barbat ca el avea sa-si bata capul mult cu una ca ea! Se cunostea de atunci! Il indopa ea cu bunatati in pachete!"

Dar cucoana Vera vazuse cum o data aruncase portia pe maidan, ii trebuia lui cadouri de la ea! Nu gasea oriunde! Era drept ca de la Danulet din Piata Mare pana la mosica Mari, de la capitanul de intendenta cu nevasta usurica, pana la casa de marmora a fainarului Razu, Lica nu ducea lipsa de aprovizionare.

Sia vazuse ultima oara pe Lica in ziua cand venise sa-i povesteasca intalnirea lui cu domnul galbejit, care conducea un dog-cart, inhamat cu un murg strasnic si, alaturi de demnul galben, sedea o cuconita oachesa ce-l mancase cu ochii ei aprinsi. Sia ascultase intamplarea cu un fel de pica pentru cunostinte si aventuri asa de insemnate si care pareau a ispiti asa de mult pe Lica. Asteptase

insa cu nerabdare vizita urmatoare ca sa afle ce-a mai fost. Zilele treceau si Lica nu mai venea. Pe masura ce intarzia, Siei ii crestea paraponul asupra acelor straini, ca si cum numai ei puteau pricinui lipsa lui Lica. Se pregatea sa-l primeasca cu bosumflari si cu rautati despre acei "boieri mari". Chiar pe ploaie Sia, de altfel impermeabila, iesise din nou in poarta pana tarziu. Isi zisese cu parere de rau: "Uite ca nu vine!" apoi cu vulgaritate: "Sa-l astepte cine la mai asteptat". Dar tot ea il mai asteptase, si tot zadarnic. Conchisese la fel cu doamna Vera: "Sa-l ia dracu!" Nu se gandea la lipsa lui cu vreo alta

ingrijorare. Nu-i atribuia alte motive. Credea ca numai o aventura l-a putut retine: se

intreba care si de ce lipseste mai mult ca alta data. Necazul ei venea din dragoste pentru Lica si se exprima prin inraire si prin mojicie. Lina era prima ei victima. Sia, care era cu Lina de obicei indaratnica, acum facea dinadins tot ce putea ca s-o supere. Lina avea un suflet miezos si puhav ca painea moale, dar avea si micile ei manii inofensive: un ghem de lana pe care nu-l suferea sa i-l desire nimeni; cabinetul medical ce sticlea si unde nu vrea sa se amestece nimeni; o boccea unde aduna resturi si era banuitoare cand ii lipsea un siret sau o panglica si, mai ales, sifonierul unde nu umbla decat ea.

Sia umbla acum vraiste prin camera de consultatie, ravasise bocceaua,

si de aci pornisera mari conflicte cu Lina. Nu se purta mai bine insa nici cu doctorul Rim; usi trantite, nici o vorba de omenie, nici o ingrijire pretioasei sanatati, de cand lipsa lui Lica ii da toane.

Doctorul Rim, suferitor, canta inainte, pe diferite tonuri acel: Oyra! care dezlantuise ironia amicei Nory. Melodia isi avea indexul ei pe buzele uscate si ilustre ale lui Rim, era o cheie instrumentala, un diapazon al starilor lui sufletesti. In ce priveste originile acelui Oyra! in obsesia doctorului Rim, ele erau mai departate. Pe timpuri, Rim obisnuia sa faca muzica de camera o data pe saptamana la familia Schmidt. Era un quartet valoros, unde domnul Schmidt, farmacist, tinea contrabasul, profesorul Rim vioara sau flautul, domnul Tuchte de la

Kunstverein din Viena - acum patronul unei laptarii model - profesa violoncelul,

si doamna Schmidt pianul. Adunare virtuoasa si virtuoza! Colt de lume tihnit

si nebanuit in zgomotul orasului.

Intr-una din acele zile blande, in pauza danturilor de Brahms, doamna Schmidt, ca gluma, pusese o placa la gramofonul nou al tanarului Schmidt, o haimana de licean, francofil aprig, si care proclama ca neamtul Schmidt e pur alsacian.

Placa era vestitul Oyra!, melodie purtata prin toata Europa de turneul revistei Tour du

Monde. Oyra! nu era numai o cantoneta care a prins, era insusi afisul muzical al acelei reviste, afis ce-si infigea persuasiunea in mintea spectatorului, pe calea auzului. Cantoneta continea toate duhurile rele care circulau printre cei cinci sute de figuranti; continea atmosfera incarcata de pudra, fard si parfum, de decolteuri, de poleiala, de lac nou, de pijamale inchise, de fuste invoalate, de maiouri lipite, de dans si contorsiune. Oyra! era un fel de sugestie de la scena la sala. Destepta

in spectator multiple senzatii care zaceau in el latent. Orchestra facea sa tresalte tot jazz-ul pe care-l poarta oamenii in muschii salelor si, astfel, melodia le da, complezent, inapoi ceea ce anume imprumutase de la ei.

La auzul lui Oyra! quartetul Schmidt fusese cuprins de o veselie frenetica.

Singura, imuna, doamna Schmidt privea cu indulgenta cum acesti oameni seriosi erau deodata cam "sui", cum ar fi zis Lina in moldoveneasca ei singuratica.

Acces trecator, de altfel, cum bine credea doamna Schmidt. Si iata ca, dupa atata timp, cand quartetul Schmidt era de mult dizolvat, Oyra! reaparea pentru a consemna starea lirica a doctorului Rim, care, desigur, si uitase cand si cum capatase in el acel ritm dezordonat.

Oyra! Oyra!. Asa primise intr-o zi Rim pe Nory, plin de buna dispozitie. Si acum inca fredona Oyra!. Fire delicata, Rim isi da seama de motivele filiale care enervau pe Sia si cauta cu discretie si rabdare s-o impace. Dar rabdarea lui ca

si lipsa lui Lica, ca si ursuzlucul fetei erau cam de mult. Cum Sia lipsea acum des de la postul ei, Rim se vazuse nevoit sa renunte la bucuriile convalescentei, sa se tie singur pe picioare si sa se gandeasca cu induiosare la cursul lui de anatomie, facand in secretul cugetarii aprecieri asupra "fecioarelor inasprite" si cerand cu ifos si enervare bunei Lina, "liniste", pentru a putea relua studiul vioarei, probabil in raport cu concertul Elenei Draganescu. Liniste nu prea era, deoarece Lina, cu toata bunatatea ei, nu putea indura obrazniciile Siei. Intr-o zi, scoasa probabil din fire, dase fetei o palma. Scandalul totusi nu ajunsese pana la

Rim, fie ca nu auzise, fie ca nu vrea sa faca dreptate intre femei, fie ca voia sa lase pedepsita putin pe fecioara invrajbita.

Sia suportase palma mai bine decat era de asteptat. Nu raportase, nu protestase, dar nici nu se corectase. Impinsese cutezanta pana la sifonierul sacru.

Acolo, Lina, in afara de rufe si bani, tinea o caseta din trusoul ei de fata, incuiata

si interzisa ca si camera nevestelor din Barbe-Bleue. Intr-o zi, Lina, intoarsa din oras pe neasteptate, gasise pe Sia la sifonier cu caseta in maini, neviolata

inca. Lina nu se asfixiase complet, dar trebuise ca insusi doctorul Rim, cuprins de panica unei vaduvii neasteptate, sa ajute babei s-o aduca in fire.

Sia disparuse si se intorsese abia seara, tarziu, pe furis iar. Cand a doua zi

Lina cercase sa zbiere la ea, nu avusese putere si nici nu vrea sa moara pentru o "strigoaica", cum ii zicea acum. Ii spusese numai sa plece din casa ei, uitand chiar pe Lica. Intervenise insa Rim ca pacificator, cu demne cuvinte de mila pentru fata orfana, "parasita de un tata vagabond si de o mama necunoscuta". Argumente care facuse Linei impresie. Cum Sia, fata de riscul de a fi izgonita, parea mai cumintita, o liniste cuprinsese casa ispasitoare a Rimilor, cand, intr-o zi - ar fi fost poate imprudent sa i se zica buna - Trubadurul Lica reaparu, schimbat, ca un om intors dintr-o lunga calatorie. Nici doamna Vera, ce-si luase cu totul nadejdea, nu-l vazuse sosind si nici Sia, care tot mai pandea din cand in cand strada. Era, e drept, ora cam intarziata; dupa terminarea curselor, Lica nu putuse rezista ispitei de a-si arata hainele noi, de a vorbi sub nasul profesorului de mister Whip, de Bell I si Bell II, castigatorii zilei, si de noile lui functiuni, ce-i pareau deopotriva cu orice onoruri universitare. Lica sunase deci de-a dreptul din fata

si ii deschisese cu ceva intarziere chiar Sia.

- Ei as! zisese in primul moment de surprindere.

- Sunt acasa? intrebase Lica indispus de primirea necioplita.

- Cine acasa? Da, sunt!

- Cu atat mai bine! raspusese Lica uluind-o si mai mult.

El, de fapt, venise ca totdeauna sa palavreasca cu Sia, dar dorea sa fie vazut si de boierii Rim; Sia insa, cu mutra ei ursuza si cu vorba ei mojica, de care se dezvatase, ii stricase cheful si-l jignise in ceva proaspat lustruit si subtiat din persoana si manierele lui. Intra deci la Rimi primit de Lina cu ovatii ca fiul risipitor.

"Biata Lina!" gandi Lica condescendent. Rim fu vadit impresionat de hainele domnului Paul si de termenii tehnici ai curselor. Trata pe Lica ca pe un musafir de elita. Lica, cu gestul rotund si fraza slefuita, fara sa-si dea seama, imita pe cei de-acolo din tribune, isi repeta rolul verbal, asa cum isi repeta "tinuta" in atelierul lui Paul. Buimacita, Sia ramasese intr-un colt. Ghicea ca Lica e acum un tata pe care l-a pierdut si mahnirea strabatea crupul ei masiv ca un fel de crampa.

Nu intervenea cu nici un cuvant ca sa curme aiurarile lui Lica. Zapacita, nu putea nici sa auda bine, necum sa inteleaga acea limba noua si acele grozavii pe care le povestea. De prin toate locurile pe unde, fara alegere, o purtase Lica, printii si povestile de cai ii pareau "murdarii". Lina, incantata, isi supsese parca gusa si comandase fetei sa aduca bomboane si apa. Nebagata in seama nici chiar de dobitocul de mos, Sia adusese tava. Bomboanele nu avea sa le uite, nici sa le ierte niciodata nici unuia. Sta acum ca o stanca care se straduie sa cada ucigator peste altii si, in truda ei, se sfarama. Abia spre noua, ca unul care stie la ce ora se pranzeste in lumea buna, Lica pleca, lasand o impresie excelenta sotilor Rim, care schimbasera intre ei priviri si cuvinte aprobative. Lina nu mai putea acum fi rusinata de varul ei de-aproape si Rim ar fi dorit sa stie adresa croitorului si gandea ca revenirea lui Lica insemna si revenirea bunei dispozitii a Siei. Menajul Rim condusese pe Lica pana la usa, pe cand Sia ramasese inca pe loc inmarmurita. Apoi se urnise brusc si, izbind cu coatele pe cei doi, ajunsese pe Lica la poarta.

- Ai fi putut sa-ti mai schimbi apucaturile, stand cu oamenii astia distinsi, unde am avut grija sa te asez! ii spusese Lica cu vocea rece si modesta a unei mustrari cuviincioase.

Sia deschisese la el ochii prostiti.

Ce, era nebun? Erau 19 ani de cand il auzea vorbind si acum nu-l mai recunostea. In zidirea ei compacta, clatinarea ideilor putine, infipte adanc, facea sa se cearna un moloz ce-i zapacea orice intelegere. Iesise dupa el pentru ca, in sfarsit, sa-l vada, caci acolo in birou nu-l vazuse, sa-l auda, caci nu-l auzise, si sai vorbeasca, cum aveau ei deprinderea sa vorbeasca. Vrea sa-i faca mutre si el s-o izbeasca, si pe urma iar, invoiti, sa i se planga, sa-i spuna cum a fost batuta de cucoana Lina, pe cand el, musiu Lica, se plimba cu printii. Sa-si rasufle tot necazul cu drepturile castigate si sa-l anunte ca ea acolo nu mai sta, sperand ca Lica acum nu mai are nevoie de leafa ei si dorind iar viata de altadata. Si Lica o trimitea sa invete purtare de la Rim si Lina si cum? vorbindu-i ca la teatru! Sia, cand se intampla sa cada, se scula de jos anevoie, cand sedea pe o parte, greu se intorcea pe cealalta. Nu gasise nici un raspuns. Lica pusese mainile in buzunar, le scosese cu graba si dusese un deget la palarie

Pleca!

Sia se trezi alergand pe trotuar dupa el si spunandu-i - nici ea nu stia cum

ii veneau cuvintele asa de la locul lor:

- Nu mai stii de fie-ta. Ma lasi astora Te-ai dat cu printesele! Sa stii ca am sa ma iubesc cu mosul!

Ca sa n-o plesneasca in strada, intr-o zi de derby, Lica, cu o stapanire admirabila, suierase intre dinti: "Moasa-ta!" desi modica Mari nu avea nici o vina.

Totul lucra pentru idealul lui Rim! Doctorul Rim era pe cale sa-si ajunga idealul!

Sia intelesese bine adevarul; adevarul, adica pe Ada, cum si tot ce o lovea pe ea in maruntaiele iubirii pentru tata-sau. De aceea chiar spusese cuvinte de ruptoare. Caci era ruptoare intre Lica si fata lui, pana atunci asa de legati in felul lor. Lica nu avusese talente paterne si nici nu auzise cumva vocea sangelui. O luase copilareste intr-un moment de necaz si o pastrase asa cum stiuse el, pentru ca lucrul se aratase a nu fi prea greu si pentru ca era baiat bun si nepasator. De cate ori nu plecase si alta data, lasand-o speriata si ursuza.

Drumul lui insa atunci se intorcea mereu pe acelasi circuit. Acum apucase

inainte pe un camp de alergare cu obstacole, cu santuri, cu garduri duble, cu handicap si potou de sosire. Poate ca hainele domnului Paul ii travestise firea ca si infatisarea.

Sia se intorsese in casa, dupa plecarea lui, cu gandul sa-si pastreze, de nevoie cel putin, locul la Rimi. Nu stia inca ce va face. Sta tupilata in ea insasi. Buna

Lina o credea insa pocaita si, cum Lica fusese sever, se simti dispusa spre indulgenta. Avea induiosari: Biata fata! Crescuta prin straini! Lica facuse tot ce putuse, dar el avea acum alte obligatii Noroc ca Rim era de zahar, si Sia se putea fara grija ocroti la ei! Cine stie cum vine timpul! Poate gaseste s-o marite,

si Rim consimte sa-i dea acolo o mica zestre.

Seara, in birou, pe cand Rim talmacea incet deoparte cine stie ce vorbe cu fata, Lina facea astfel de visuri, blande ca lana de pe ghem.

Rim studia acum regulat vioara si parea din nou satisfacut de preludiile interioare. Reincepuse facultatea si survenise vizita foarte interesanta a gemenilor Hallipa, intorsi de curand din Germania, cu diplome curioase chiar pentru doctorul Rim, admirator al scoalelor de-acolo.

Baietii, plecati din clasa VII-a, fiindca nu puteau scoate liceul la capatai, aveau, dupa cinci ani numai, diplome de farmacisti, in care se vorbea si de bacteriologie. Ei se chemau de-a binelea doctori si bacterologi. O foarte variata repartizare pe specialitati si o organizare foarte diversa a studiilor cuprindea, probabil, astfel de diplome. Liberate foarte cinstit, erau anevoie de echivalat in tara si erau speculate de ei necinstit.

- Trebuie sa fi spalat scandurile la vreun laborator! spunea Nory necrutatoare despre cei doi tampiti.

Gemenii Hallipa, fara sa fie deloc tampiti, consecvent insa cu nasterea lor in dublu exemplar, trebuiau sa se multumeasca cu jumatate din orice fel de valoare. Se completau insa de minune intr-un singur individ, care nu era deloc banal. Scunzi de tot, slabanogi, cu urechi largi, transparente, cu frunti inguste si ochi mici, sireti, erau urati, dar asa de indatoritori si vorbareti, ca erai nevoit sa-i primesti de buni. Abia sositi, intreprinsese impotriva lui Doru Hallipa, tatal lor, un proces mare pentru deturnare de avere, proces in care aveau o atitudine solidara, asa de repulsiva, ca erau infam cotati la Palatul de Justitie, unde totusi exista deprinderea de a privi infamia. Isi urmareau procesul si in viata particulara printr-o propaganda activa de calomnii; impanzeau cu doleantele lor pe toti cunoscutii si rudele. La auzul calomniei lor, Nory sarise, gata sa-i bata, si Mini se recuzase indignata. Acum devenise asidui in casa Rim si prosternandu-se in fata profesorului si lingusind pe buna Lina, catre care calomniile se schimbau in lamentari de victime. Cum pareau asa de indatoritori si cum nu se atingeau de

Lenora, Lina zicea de ei: "Bietii baieti" si ii poftea la masa.

Rim era acum din nou maleabil si bine dispus, si traiul familial iarasi placut. Linei ii venise ideea ca poate unul din cei doi gemeni ar putea lua in casatorie pe Sia. Doctorul - mai stii? - ii luase poate dinadins sub protectia lui.

Totul parea a merge bine. Buna Lina se insela, in orice caz, asupra unui punct; zicea:

"Unul din baietii astia" - insa ei erau inseparabili in orice fel. In adevar, nu erau numai gemeni, erau chiar - caz mai rar - doi prunci aderenti, astfel conformati, ca separarea lor fusese lesne de operat. Pastrase insa o comunitate de functionare morala si chiar fizica. De-o asemanare perfecta, pronuntau cuvinte laolalta, aveau gesturi simultane si idei similare. Uimitori atunci cand erau la un loc, de-i



intalneai separat, gandurile si reactiile lor erau comune, chiar fara intelegere. Sau te gaseai in fata unei duble eprubete, in care circula acelasi lichid toxic, sau tineai unul din cei doi poli ai unui aceluiasi fir. Nory spunea ca degeaba ocaraste pe cate unul, unde il vede, simte ca jumatatea i-a scapat, si lui Mini i se parea, cand unul ii sta in fata, ca celalalt o pandeste dinapoi. Ii era frica de ei. Pe langa Rim se pripasisera temeinic. Parea ca doctorului ii lipsise inainte de ei elementul placut al lingusirii. Baieti de incredere, care ghiceau lesne si erau discreti. Aveau o curioasa inteligenta: mediocra si perseverenta, obtuza si sfredelitoare. Rim facuse demersuri si obtinuse ca cei doi sa functioneze ca laboranti provizorii pe langa cursul lui, pana la crearea unui laborator analitic. Cu toate ca nu era vorba tocmai de treburile din diplome, gemenii se incumetau sa iasa din incurcatura, iar Rim credea ca la facultate, ca si la el acasa, doi ucenici de felul acela ii puteau fi de folos.

Ei se multumeau deocamdata, drept laborator, cu o odaie din subsolul facultatii, de unde intendentul fusese deplasat. Viermusi subterani, se simteau bine la

intuneric. De altfel, aveau comunicatie libera cu salile suverane unde trona Rim.

Acest "liber parcurs" le dobandise curand influenta printre studenti, care faceau apel la ei pentru cereri de favoruri la profesor. Refuzau ostentativ orice interventie, dar serveau laturalnic pe cine le convenea.

Buna Lina ceruse un mic concediu de la spital si dimineata isi ingaduia bucuriile gospodariei. Baba imbatranea si se impunea o revizie. Luase in primire casa, din pod pana in pivnita. Crezuse ocazia buna pentru a forma pe Sia. De nevoie, fata deocamdata se supuse, muncind insa cat mai putin si mai prost, asa ca Lina pierduse nadejdea sa scoata ceva din ea. Dupa-amiezile, fosta infirmiera sta tot in birou, unde acum era poreclita secretara. E drept ca deschidea cu scrupuluozitate corespondenta, din narav rau si din speranta de a gasi ceva de la

Lica. Rim parea mereu radios si tainic si fredona mereu pe alt ton: Oyra!.

Iesise din faza auto-intoxicatiei si a nostalgiei sentimentale si apucase calea indatoririlor. Sia, plictisita de "cocoana Lina", haina pe Lica tradatorul, fara nuante in firea ei primitiva, neglijand tranzitia, tocmai se aratase accesibila. Rim, mai rafinat, savura aceste promisiuni, totusi nu pana la masura unor intarzieri exagerate. Nu mai era acum sclavul fericit sau chinuit; era stapanul unei situatii.

Avea totusi cu sine inca unele probleme de rezolvat: nu-si inchipuia care va fi procedarea. Cum nu era vorba de elanuri irezistibile, cerceta metoda. Vulcanic in imaginatie - credea el - avea un temperament precaut si impodmolit. Faptele cereau mai mult o pregatire matematica decat se puteau bizui pe o desfasurare neprevazuta. Rim nu gasise inca formula. Dar, staruitor se gandea la ea, si cu o rafinata rabdare. Intr-una din seri, o discutie mai poetica ca de obicei il facuse sa caute in biblioteca un tom al lui Don Juan, pe care-l cumparase pentru pretioase ilustratii vechi. De data asta insa facea apel la text si, cu ochelarii frumos asezati, pe cand "doamnele" - cum zicea - lucrau in ordinea familiala a biroului,

Rim cu un suras protector, rugand pe Sia sa dea trei lumini, parcursese pe Don Juan fara sa fi gasit insa informatia dorita. Isi zicea ca lucrarea nu e indeajuns de bine dezvoltata si cam lipsita de precizi-unile cuvenite. Avea negresit si impresia ca circumstantele - oarecat - difera; ca Don Juan, care totusi era "prototipul si deci si patronul lui, ar fi avut o personalitate intrucatva deosebita. Cu papuci

si pijama de flanela scotiana maron, doctorul Rim repusese cu grija textul la locul lui, nedumerit si conchizand foarte judicios ca in cadrele vietii de acum impulsiile se vad impiedecate de curenti contrarii si miscarile inimii sunt oprite de obstacole marunte. Dimpotriva, socotea ca breviarul lui Don Juan isi desfasura faptele in decorul, chiar pentru acel timp, unor posibilitati numai imaginare si al unor obstacole inchipuite! Se cerea deci plan, metoda si chibzuinta proprie. In aceeasi inspirata seara, Rim luase vioara si, neschimband tema, cantase Don Juan-ul lui

Mozart. Cum de mult nu se auzea decat severul Bach, doamnele fusese placut surprinse si desfatate de neasteptata melodie ce se rasfira din degetele crenelate ale profesorului Rim. Circula un fluid - greoi, dar circula; se facuse aproape douasprezece - adevarata orgie pentru casa Rim. Sia casca indecent si

Lina nu se mai putea urni din fotoliu.

- Ai bagat de seama, Lina, pasajul in sol, zise Rim, facand pe buna Lina partasa emotiilor artistice.

Ii venise o idee! "Tot eu singur", isi zicea cu ingratitudine insa, deoarece, indirect, tonul lui Don Juan il indrumase spre sugestia muzicei si ideea tot pe calea aceea o gasise. Nu era deloc o idee melodica, dar era o idee practica: aceea de a renunta la orice metoda; de a intra direct in materie la prima ocazie potrivita.

Ideea lui gasise o incurajare imediata. La iesirea din birou, Sia, care bloca usa, nu se ferise pentru a face loc lui Rim. Fusese o ciocnire. Un suras satisfacut pe buzele uscate insotise pe Rim la culcare.

Avea iluzia si remuscarea ca a fost brutal, ceea ce se transforma in: "a fi bruta", deci un element invincibil al naturii victorioase. In noaptea aceea doctorul Rim veghease tarziu. Ca un hot, pe varful sosetelor de lana - din cauza gutei - se dusese din nou in birou si scosese dintr-un sertar un pretios si autentic exemplar de Cordova, cu gravuri prohibite chiar sub regenta. Doctorul Rim, muzicant si colectionar, era rasplatit de pasiunea lui pentru arta.

O aventura amoroasa, urmata de incercare de sinucidere, dusese pe Mika-Le

intr-un spital. Acolo descoperise ca infirmiera Sia era vara ei buna si profitase de

imprejurare. Ursuza de Sia se aratase bucuroasa de verisoara lingusitoare care vorbea de "frumosul nenea Lica"! Sia rugase pe Lica sa ajute pe nepoata nevoiasa, si Lica, din cine stie ce toane bune, intervenise la doctorita Lina, biroul lui obisnuit de binefacere.

- Spune sora-si s-o ajute! decisese Lica, apucat de interes pentru nepoata vagaboanda si prinzand ocazia sa faca un "pont" nepoatei celei infumurate.

La porunca lui Lica, buna Lina se pusese in miscare, nu fara naduf, stiind ca

Elena in chestie de familie are idei hotarate, mai ales ca lucrul era asa de delicat

intre Elena si Mika-Le. Nu indraznise, de altfel, sa ceara nimic; expusese numai

Elenei care era situatia ganganiei mici.

Elena primise stirea cu gravitate, ca o castelana medievala, care are puteri judiciare si executive asupra feudalitatii familiale in lipsa de sef barbatesc. Ceruse Linei sa-i dea timp de gandit, multumindu-i pentru un demers pe care-l credea salutar pentru onoarea Hallipilor. Bine asezata in scaunul stapanirii,

Elena privea acum lucrurile altfel ca atunci cand refuzase net intervenirea barbatului ei in favoarea aceleiasi Mika-Le. Nu vroise sa primeasca atunci aproape de ea acel element rau. Acum insa nimic nu-l mai putea atinge dictatura; sta numai sa cumpaneasca argumentele. Era vorba de salvarea unei rude apropiate. Nici un element sentimental nu intra in judecata ei.

Elena telefonase deci Linei Rim ca a decis sa ia pe Mika-Le la ea, in conditii

insa pe care numai ea le va decide. Mika-Le trebuia prevenita ca va fi pusa subt o tutela severa. Despre Lica, buna Lina, pentru atatea motive, nu pomenise. Mika-Le, care nu avea de ales, primise orice conditii. Pentru moment nimic n-o interesa decat bunastare materiala. Temperata in sentimente amoroase de gustul inca recent al otravii, cunoscuse cateva zile de mizerie asa de mare ca nu ravnea decat sa manance si sa doarma fara grija.

Adusa de insasi buna Lina, care avea specialitatea corvezilor, sosirea fetei nu facuse nici o senzatie. Elena sunase si servitoarea condusese pe

Mika-Le intr-o camera dinainte hotarata. Camera modesta si comoda totodata, asa cum cerea rangul harazit fetei de binefacatoare. Elena ramasese de vorba cu Lina despre proiectele ei muzicale, despre sanatatea doctorului si grijile de proprietari ale Rimilor. Nimeni nu stia sa vorbeasca lucruri serioase cu mai mult interes ca Elena.

Mika-Le, in primul moment, nestiind ce sa faca, ramasese in camera. Era tocmai ceea ce trebuia si acel prim moment era hotarator. Scoborase cand fusese chemata, adica dupa plecarea Linei.

- Am sa-ti zic Norica, de la numele dumitale de botez, Lenora. Mika-Le suna cam ridicol si pare o porecla neserioasa. Toata lumea, deci, aci te va chema

Norica. Doresc ca odata cu numele sa-ti schimbi si felul de purtare.

Mika-Le primise botezul Elenei fara obiectie.

- Cum trebuie sa muncesti, ai sa fii secretara noastra pentru anumite lucrari.

Orele am sa ti le spun maine. Vei avea o mica leafa ca bani de buzunar. Pentru tot restul, fireste, n-ai de purtat nici o grija. Vei lucra in biroul de jos al barbatului meu, la o masa deosebita de ceilalti secretari. Aci vii numai cand esti chemata.

Era limpede si suprima stanjenirea instalarii. Mika-Le asculta instructiile cu atentie. Perspectiva lefei si a bunului trai ii parea o pomana, si pomenile ii placeau.

Se gandi la munca - era lenesa - dar nu putea fi cine stie ce greutate.

Cu toate ca n-o vazuse de atata timp, Elena abia inainte de a o concedia examina scrutator pe domnisoara Norica.

Iesita de curand din spital, Mika-Le era cam jigarita, purta un breton lasat jos pe ochii galbeni, vestiti pentru enigma lor suspecta. Acum ochii Noricai, cam blegi, nu exprimau decat o mare atentie catre comenzile scurte ale Elenei. Valvoiul parului arabesc era strans la spate cu doua ace, lasat probabil sa creasca din desperare, domolit astfel in vederea confruntarii cu sora ei. Clipi putin sub privirea riguroasa. La un gest al Elenei spre frunte - gest vag, de altfel - isi dete parul putin la o parte de pe ochi.

- Cand doresti ceva, ceri sa ma vezi! spuse Elena ca incheiere.

De copila Mika-Le urase pe Elena pentru ca era mandra si frumoasa si acum simtea o aplecare sa o admire pentru ca era frumoasa si mandra. Fiind strunita,

Norica uita perversitatile lui Mika-Le. Deocamdata, nevindecata bine de usturimile amorului si ale "apei tari". Mika-Le nu era vatamatoare si tot deocamdata sora ei era invulnerabila.

Mika-Le alaturi de sora ei aparea cam degenerata, cu cap mare pe umerii patrati si unui corp mic, dar nemodelat. Lipsita de relief se pierdea in umbra.

Stangace in maniere si rustica la croiala, decorul de lux o punea in inferioritate.

Prezentarea ei stanjenise putin pe Elena! "Ma demi-soeur, spunea cand era nevoie. Mai adesea o trecea subt tacere, ca pe o prezenta neinsemnata.

Participarea sau lipsa ei de la plimbari si receptii era oranduita la fel cu tot restul si nu da loc la tulburari.

Cu o memorie matematica, Elena isi amintea de ea la intervale proportionate. Trimitea sa intrebe daca domnisoara Norica vrea sa iasa cu guvernanta si copilul, sau trimitea sa o anunte pe domnisoara Norica ca trebuie sa iasa. O prevenea de ora cand avea sa insoteasca, pentru comisioane, pe

Elena insasi sau pe Draganescu, sau ii indica rochia cu care avea sa ia parte la vreo reuniune de mai mica importanta.

La receptii, Mika-Le sta cu un suflet de copil sarac admis intre boieri si cu aspect de mica parvenita in rochia de matase.

Nu se putea corecta de apucaturi naive si plebeiene. Avea un gest al ei cu care isi punea mana peste gura.

Cand Elena spusese lui Draganescu ca Mika-Le va fi oaspetele lor, se rosise inca mai mult peste fata lui cam congestionata de blond sanguin. Isi amintise ca altadata cutezase el sa faca propunerea asta, si chiar se suparase ca a fost refuzat. Supunerea lui facuse progrese si isi simtea acum greseala de atunci.

Iata dar ca Elena singura iertase pe Mika-Le, cand crezuse ea de cuviinta. Nu era caderea lui ci a ei, ea fusese cea ofensata. Elena, asa de mandra, isi cunostea datoria catre barbatul ei si catre fostul logodnic vinovat. Elena era infailibila, si el,

Draganescu, rusinat acum de miscarea de gelozie ce-si permisese atunci.

Cum era un om de treaba, primea anevoie dovezile raului. Ca o fata pipernicita

si sfiicioasa cum parea Mika-Le sa fi comis faptele ce se spuneau despre ea, era lucru ce se inregistra cu regret si nu putea convinge deplin buna lui credinta.

O primise milostiv si se pregatea s-o ocroteasca. O credea dezmostenita: ochii ei mirati, parul arabesc, papusa de lemn a trupului nu puteau incape in gustul lui onest. Ii facea placere ca Elena e frumoasa prin diferenta si era mandru ca e sotul surorii celei regale. Catre Mika-Le se simtea superior, nu-l paraliza admiratia si era totusi o sora, o parcela care nu-l inmarmurea din marmura superba a acelei sotii.

Simtindu-se in largul lui catre Mika-Le, i se parea poate ca nu e stramtorat nici cu

Elena.

Fu cel dintai care ii spuse Norica, si se deprinse sa o vada in birou, de unde

Mika-Le nu lipsea de teama sa nu vie vreo lista de furnizori sau de invitati trimisa de

Elena. De altfel, asa cum bine isi inchipuise, nu era prea mult de munca.

Adapostul si hrana odata asigurate, poate ca avea ragazuri acum pentru alte maiestrii, dar nu era prilej. Secretarii nu erau "esteti" si cumnatul nu da "ecou" decat la numele Elenei. Totusi domnisoara Norica se acomodase. In afara de

Adolf, ea niciodata nu lucrase erotica decat in vedere de beneficii. Se putea deci lipsi de ea. Nu i se ura inca, si in ce privea beneficiile, metoda ii era indiferenta. Peste confortul programului, era rost de mici avantagii suplimentare, cultivand pasiunea conjugala a lui Draganescu. O cultiva! Nu o costa nimic. N-avea nici scrupule, nici ambitii de prisos. Draganescu putea comenta toate faptele mari ale Elenei; putea descrie un diner la care Norica nu asistase si unde Elena stralucise intre oameni de inalt merit; putea arata temeri pentru succesul planurilor ei muzicale si admiratia pentru reusita lor, putea chiar risca o timida dezaprobare pentru severitatea cu care era crescut baietelul. Mika-Le era un ecou fidel. Fata de ea putea emite pareri si da ordine, pe care sa le revoace, cand veneau sentintele Elenei, deoarece Mika-Le nu reactiona fata de acele contradictii. Draganescu, care in lume avea o tinuta neschimbata, cordiala, corecta in permanenta lui redingota cu rozeta de ofiter al coroanei, putea fata de cumnata Norica arata fara grija omul fara redingota.

Olimpica Elena cunostea si ea unele emotiuni. I le da singura ei pasiune: muzica. Pentru tot ce privea auditiile avea ezitari, timiditati, temeri, griji, nerabdari, toata gama. Chiar dupa ce totul era pus pe rost, nu lipseau necazurile: daca virtuozul

X, in trecere prin Bucuresti, va accepta sa cante la ea, inainte de concertul lui public; daca muzica lui St. Saens va fi executata mai bine ca la Ateneu; daca partitia procurata din Debussy era chiar cea executata in sala Erard; daca flautistul care trebuia sa inlocuiasca pe Rim, bolnav, va putea fi pus la punct. Rim, chiar pe un instrument de rangul al doilea, era un element important.

Pentru marele concert Bach, grijile Elenei erau inca mai mari. Avea nevoie de

Rim, si Rim facea pe bolnavul. Dupa un autograf al Elenei, domnisoara Norica trasese la masina cateva anteproiecte de program, din care se trimesese unul lui

Rim, ca argument convingator. Lina telefonase ca Rim vrea, ca Rim e foarte dragut, ca spera, dar ca inca nu poate iesi din casa. La Elena se facea totusi un inceput de repetitii, incomplete, laborioase, in linistea salii de muzica. Doctorul Rim era asa de bun cunoscator, asa de familiarizat cu partitiile, incat intarzierea lui era un rau mai mic decat refuzul lui. Bach cerea o solemnitate pe care Rim o poseda.

Prezenta doctorului parea Elenei din ce in ce mai necesara. Excelent tehnician, poate fara prea multa expresie, era intotdeauna la inaltimea unei bune executii. Apoi, trebuia cineva care sa dea tonul, sa faca atmosfera pentru "stilul Bach", sa nu lase sa se piarda nici un moment ritmul acela, asprimea meticuloasa, dar si seninatatea olimpica a geniului muzical bachist. Asadar, Rim va veni. Nu se va periclita din cauza lui un concert inca departat, e drept, dar pentru care se luase atatea osteneli de pe acum.

Tot asa de bun violonist, Rim era si organist rutinat; urma sa se arate capricios si nesuferit, dar va fi lasat sa vie chiar si mai tarziu, cand totul va

incepe a se infiripa. In schimb, dupa concertul Bach, Elena il va inlocui cu discretie pentru darzenia lui nepoliticoasa. Ea insasi de o corectitudine minutioasa, nu admitea ca Rim sa se alinte in bunul lui plac.

Elena, care nu putea suferi abaterile de la un program serios de lucru, se vazuse nevoita sa trimita dupa un timp pe Nory sa vada ce este cu doctorul Rim, ce lipsea de la convocari. Era mirata de inexactitatea doctorului, pe care-l socotea totusi om serios. Nu avea alta informatie decat un telefon mai demult al Linei, anuntand ca

Rim studiaza pe Bach. Nory zdruncinase si ea intai de cateva ori telefonul pentru a se informa si primise, la toate orele, numai raspunsul ursuz al domnisoarei de companie, ca domnul doctor lipseste si doamna doctorita lipseste. Banuise ca Sia din ursuzluc minte si se hotarase sa pice intr-o zi la ora dejunului. Sosirea el facuse efect. De multa surprindere, probabil, nimeni nu-si manifesta bucuria. Lui Nory i se paru ca Lina e grozav de vanata la fata, poate fiindca n-o vazuse de mult. Rim sta teapan, si cei doi gemeni, prezenti, cand o vazusera, facusera laolalta o singura grimasa. Nory observa ca Sia se uita sasiu.

Inainte aproape de a da buna ziua, intreba:

- Dar ce a patit dumneaei la ochi?

Rim puse ochii lui miopi si admirativi asupra ochilor mici si cafenii ai fetei, care, in adevar, momentan avea privirea nitel incrucisata, din sfortarea de a se ascunde si preface in fata musafirei nedorite. Rim, fireste, constata ca ochii erau frumosi si Nory invidioasa. Baba aduse un tacam si Nory se asezase

intre Rim si Lina.

La masa erau perisoare cu smantana. Lina si baba pastrau in menu-ul lor mancari traditionale.

"De ce se incruciseaza azi fata asta?" se intreba Nory, care totdeauna se lega de cate un amanunt. In sfortarea de a-si repune acum privirea la loc, ochii Siei se miscau, in adevar, tot piezis.

Nory isi descarca sufletul de la inceput de comisionul Elenei:

- Ce e cu ilustrul profesor de a dezertat?

- O! nimic! Foarte ocupat!

Si gemenii in cor:

- Foarte ocupat!

- Trebuia sa spui de la inceput ca esti ocupat! taie Nory dupa obiceiul ei.

Toata lumea e ocupata, dar isi cunoaste si timpul liber. N-a fost inteles ca vii cand poftesti, ci cand trebuie. Crezi dumneata ca muzica de Bach se face dupa capricii?

Rim surase fin, desi cam acid.

- Domnisoara Nory uita ca si noi avem ceva idee de muzica iui

Bach! Sa ma scuzi, te rog, catre doamna Elena. Voi veni joi exact sper, si

Rim se uita spre domnisoara Sia.

Apoi jubiland fara motiv aparent, surase ironic catre Nory, pentru a sfarsi printrun mic ras intre falci, adresat gemenilor, care, cu o jumatate de suras de fiecare, completau unul singur de complicitate prudenta.

- Foarte ocupat! zisera din nou, pe cand Rim tamburina pe fata de masa: Oyra!

Oyra!

- Mi se pare ca de cand canti Oyra! te-ai stricat cu Bach! declara Nory. Dar de ce nu sunteti acasa la nici o ora? V-am chemat de o suta de ori la telefon degeaba!

Rim ridica sprancenele cu mirare si Lina deschise gura sa spuna ceva, dar cum Sia se incrunta, doctorul Rim se uita fulgerator la Lina care tacu. Vazand pe

Nory enervata, Lina o mai retinu s-o imbuneze. Bunei Lina ii placea nespus de mult pacea si concordia. Nory isi rasufla indignarea:

- De ce nu dai pe usa afara pe fata asta acum cand s-a facut Rim sanatos? Nam sa mai viu pe la tine daca imi iese mereu ursuza asta inainte.

- Sssst! ii facu Lina semn si o duse la ea in odaie.

Acolo scoase din sifonier caseta misterioasa si-i arata continutul: carti postale cu Vergissemeinnicht de la Rim, o suvita de par legata cu o panglica intro rama de carton, de unde fotografia fusese scoasa. Era bucla lui Lica strengarul, care de-atunci crescuse la loc. Ii arata la urma o hartie galbena cu stampile.

Actul de nastere ai unui "prunc de sex feminin din mama: Domnisoara

Elena Gugiu si tata necunoscut". Cum Nory se uita la ea tampita:

- Asta e fata mea si a lui Lica!

Si ii explica cum Lica tinuse fata pe la gazde si scoli si acum i-o adusese, plocon, asa mare cum se vedea.

Vorbea de Sia ca de cineva in afara de interesul ei. Se bucura insa ca Rim a consimtit s-o primeasca si ca Lica e asa de multumit. Recomanda lui Nory secretul:

- Nimeni nu stie, nici nu banuieste, si mai ales Rim!

XI

In biroul de pe dependintele casei unde Draganescu primea oamenii lui de afaceri, Mika-Le se ocupa de corespondenta destul de numeroasa a invitatiilor, multumirilor, scuzelor, felicitarilor etc.

Admiratia ei pentru Elena dura mai departe. Elena binefacatoarea gasise in

Mika-Le o umila slujitoare. Luxul, mandria, succesul, toate atributele acelea de "dama mare" ale Elenei uimeau pe domnisoara Norica, care, necutezand sa-si exprime laudele in fata sorei ei, impreuna maini extatice catre Draganescu, profitand, fireste, cat mai mult de buna dispozitie a cumnatului, magulit in idolatria lui neclintita. Elena, conform programului fixat, nu-si amintea prezenta fetei decat atunci cand avea sa-i dea vreun ordin personal, cand avea sa-i faca un dar sau cand vreo imprejurare noua cerea sa ia vreo decizie de protocol cu privire la ea. La repetitiile auditiei Mika-Le nu asista, dar concertul avea ecouri mari in birou si Mika-

Le cadea in extaz cand se vorbea de muzica, cu atat mai transportata cu cat nu

intelegea nimic. Tot ce iesea din putintele ei o prosterna in admiratie.

Draganescu era si el in nesiguranta daca trebuie sau nu sa fie prezent la repetitii.

Elena nu-i precizase nimic in privinta asta si asista uneori de teama ca nu cumva contrariul sa fie o gresala, dar, odata acolo, era chinuit de ideea ca poate n-ar fi trebuit sa vie. Se prezenta cu simplicitatea cu care se adapta oricarei situatii; nu

incerca sa se amestece cu oameni si lucruri ce nu i se potriveau, dar li se alatura fara stangacie. Toata stangacia lui era sufleteasca. Pe cand sta acolo cordial si discret, era turburat de grija de a nu fi displacut Elenei, prea atentionata catre el pentru a-l lasa sa ghiceasca daca a nemultumit-o. Elena il primea cu o miscare din cap de buna-venire si Draganescu se aseza deoparte, ca o gazda care vrea sa lase oaspetilor libertate deplina, pe cand cu mare greutate i se potoleau palpitatiile precipitate. Averea, cinstea, multumirea ii dau o incredere exterioara; un suflet debil se strivea mereu de peretii trupului robust.

Cand intra, la fiecare data, avea acelasi gol in piept, totusi n-ar fi intrebat pe

Elena despre un lucru pe care ea il credea desigur de la sine inteles, intr-un fel sau altul. Elena, in adevar, nu avea nici o obiectie si prezenta lui ca si absenta ii pareau firesti. Domnisoara Norica pandea pe coridoare, lipita de pereti ca un mic

tantar negru, cu aerul de a nu vrea sa fie vazuta, dar cu nadejdea ca va fi; sperand zadarnic ca Draganescu o va invita sa intre. Intr-o zi totusi cand lasase din mainile lui nervoase si nesigure usa putin intredeschisa, Elena intervenise inca pe cand era in prag, marindu-i palpitatia cu vocea ei neasteptata:

- Esti bun! Spune Noricai sa intre sa ia ceaiul cu noi.

Draganescu facuse semn fetei, ce se strecurase in spatele lui, ascunzandu-se stupid si disparand indata dupa o canapea, pe cand Elena, cu o usoara

incruntare de sprancene, astepta pentru a redeveni olimpica sa se termine cu intrarea ridicola a acelei mici imbecile, incapabila sa se deprinda cu manierele de lume. In ziua aceea Draganescu simtise mai puternice acele lovituri in piept, cu o amorteala in brate si o ingreunare a respiratiei, pe care se silea sa o potoleasca, cu buze stranse, din cauza muzicii pe care i se parea ca ar putea-o turbura cu rasuflarea lui agitata. Elena fusese vadit nemultumita de prezenta sorei ei si credea, desigur, ca el a adus-o acolo pe mica nesocotita. De atunci inainte fu constient de emotia lui, ceea ce nu putea decat contribui sa o intretina si sa o mareasca. Acum nu numai la repetitii, ci in orice fel, prezenta Elenei ii da batai de inima in chip absolut, dar printr-un resort logic si succesiv de zguduiri nervoase. Isi zicea glumet ca e amorezat de Elena, idee ce-l multumea naiv, idee de altfel inchisa ermetic in ganduri timide, ca si corpul strans cu nasturii stricti ai redingotei. Tocmai in ziua aceea, dupa ce muzica se terminase si cand ceaiul era pe sfarsite, Nory intra ca un vartej. Era singura careia ii era permis sa calce protocolul si care aducea o nota de inviorare in atmosfera cam rece a casei. Pentru Nory chiar si Elena se dezgheta.

- S-a facut! declara din prag, gata sa dea drumul unei vesti de ordin intim.

Rase apoi cu hohot de greseala pe care n-o facuse, revolutiona biscuitii, cautand pe cei care-i placeau, vroi ceai, apoi nu mai vroi apoi vroi iar si cum domnisoara Norica se grabea s-o serveasca, Nory se uita lung la ea, comanda un ceai tare, apoi facu in spatele fetei o strambatura, asa ca s-o vada Elena, dar neobservata de ceilalti.

Elena rase indulgenta. Tachina pe Nory, pentru antipatia ei fara gratiere fata de lacusta.

Cum Nory nu avea motive proaspete si cum cele vechi erau epuizate, declara ca nu poate suferi pe Mika-Le imbracata cu rochiile Elenei, ce stau pe ea ca pe o matura si ca e furioasa ca i-a furat numele.

- Auzi! "Norica"! Avea destul de bun nume inainte, si nu avea nume destul de bun ca sa ia pe al meu!

Nory pornea aprecieri fara crutare, chiar cand Mika-Le era pe-aproape. Fata nu auzea ce nu trebuia sa auda si suradea indatoritor la Nory, a carei antipatie o simtea, antipatie ce era insa singurul vestigiu din toata faima ei de altadata.

Cum executantii tocmai se retrageau, Nory, ocupata cu ceaiul cu gura plina de un йclair, le facu gesturi de adio, opri insa pe Mini cu semne desperate.

- Tu ramai! zise.

Gand fura singure ele trei:

- Acum sa povestesc ce am patit cu tampitii

- Nory a intalnit deunazi pe fratii mei, explica Elena. Eu nu i-am vazut inca si nici nu vreau. E lucru trist cand tii asa de mult la familie sa fii astfel lovit de pretutindeni de ai tai Baietii au spus lui Nory ca vor sa vie sa ma vada si eu i-am dat comisionul delicat sa-i faca sa renunte la ideea asta. Sa vedem ce a facut cu ambasada ei.

Elena rezuma, astfel, atenuand-o, acea tragedie de familie, pe care o suporta cu demnitate. Familia, care fusese idolul ei, i se sfaramase in jur. Catastrofa nu atingea figura ei corneliana, dar suferea totusi sub stoicism. Nory fabrica tacticos un sandwich cu anchois, intinse apoi tava lui Mika-Le, careia Elena ii facu un semn de concediere.

- Sa vezi! Sa vedeti! M-am dus drept la Facultatea de medicina dupa cei doi neghiobi frumos prin partea locului Ce casa! Ce gradina! Tenis Acolo sa avem noi dispensarul!

- De ce nu la Cotroceni, Nory! o tachina Mini.

- Baietii erau singuri cu spitereala lor. Tara lui Papuc! Auzi! preparatori pe langa cursul de anatomie! M-au primit cu ovatiuni. "A! O! A! Ce onoare! Ce placere!" Amandoi deodata, fireste. Numai ei stiu care e Dorin si care Codin!

Tot colectiv le-am vorbit si eu! Avusesem treaba la secretariat si am intrat sa-i vad: "A! O!" intr-un ison Mi-au inlesnit singuri comisionul Nu doar ca mi-era greu! "Ce face Elena?" m-au intrebat intr-un glas. "Elena face numai bine si chiar am din partea ei un raspuns sa va aduc. Se bucura ca doriti s-o vedeti; dar cum e suparata cu tatal vostru si cum voi sunteti magari cu tatal vostru, nu va poate primi. S-ar face partasa la miselia voastra. Regreta si va doreste multa minte." " A! O!" mi-au ranjit amandoi, ca sa nu aiba aerul ca vor sa ma muste

Am adus-o bine?

- Cum sa nu fie bine! rase Elena.

- Sa mai vedeti: mai e ceva! "Domnisoara Sia nu e aici I-ar fi facut placere sa va vada", mi-au spus din senin. "Pacat mare! Da de ce sa fie aici?!" zic eu Ce aflu? Ca nerusinatul de Rim a corcolit-o si pe aia pe-acolo. "Matura, am zis parol c-am zis! Ori fierbe oalele la vrajitorie?" Fierbea, zau, va spun, maruntaie de om in niste castroane, si in alte dracii de sticle adunau zeama de oase de mort. Supa lui Belzebuth pentru pranzul lui Rim "Da!" mi-au zambit slutii la un loc. "Da! ne da concurs la preparatii. Nu e azi la post, pentru ca a chemat-o tatal dumneaei si domnul profesor a permis." "Asadar, nu e profesorul Rim tatal domnisoarei Sia?" le torn eu, asa de gust. "O! A! O!"

- Nory! Nory! o mustra Elena.

- "Profesorul e protectorul dumisale si al nostru", mi-au raspuns cu ifos.

"Sa va traiasca, si sa-i traiti!" " Tanti Lina e bolnava in pat! N-o vizitati?" au spus, abia la urma, croncanit Lina e bolnava, fetelor! Ca sa se aseze ea in pat, trebuie sa fie pe moarte. Sa mergem s-o vedem. Biata femeie, singura, cu conspiratorii! O fi otravit-o Rim cu duloaica si cu gemenii.

- Poate ca e mahnita de ce vede prin casa! spuse serioasa Elena.

- Nu, nu cred eu sa se sinchiseasca de sughiturile sentimentale ale lui

Rim, si, de mahnire, Lina noastra nu se bolnaveste. Mini, tu esti intaia careia i-a mirosit pe-acolo a sofran. Meriti sa stii si tu secretul. Vezi sa nu cazi jos! Te

stiu sensibila si delicata Afla, Mini, ca buna noastra Lina e o fecioara despletita!

Si Nory rase in cascade.

- Nu holba asa ochii ca ma intimidezi! Da! Lina si cu Lica, iti spui pe departe, sa nu fii choquйe, au facut pe Sia! Se zici? Frumoasa treaba! Dar ce putea iesi din asa pereche!

Nory rase iar zgomotos.

- De altfel, Lica are scuza ca avea pe atunci vreo 19 ani si era de vreo cinci in clasa patra de gimnaziu Iar Lina noastra era studentina Halal, Lica

Halal, Lina!

Daca Mini cascase cu adevarat ochii, apoi gura i se inclestase. Vroia totusi sa scoata exclamari, dar nu treceau prin gatlej.

- Da nu ne dai afara. Elena? Ce-o sa zica sora-mea, Dia! Iar viu ca o haimana dupa 9 la masa Aide, Mini, ca te dezmeticesti tu pe drum Nostima afacere sa te tavalesti! Cand sa gaseasca Rim o fecioara! Ha! ha! ha!

- Stie? articula Mini, regasind, pe strada abia, un fir de glas.

- Cine?

- Rim stie?

- Fugi de-acolo! Nu stie adica, asa cred Ce, n-a avut alta grija Lina, decat sa-i spuie? Prost de n-a ghicit! Atata slabiciune a Linei pentru Lica! si nepoata! Sarea in ochi! Adica sar in ochi dupa ce stii! De ce ar fi ghicit

Rim ce nu ne-a dat la nimeni in cap? Mare smecher Rim! si dobitocii

astia de gemeni! Nu se mai misca Rim fara de ei! Nu m-as mira sa faca o data una buna. Unul din ei zicea ca a facut o descoperire "Nu! i-am spus, nu!

Singur nu descoperi nimic. In loc, faceti parale." Au ras si ei.

Dar Mini era nervoasa, nu avea pofta nici nimic.

- Cum? Crezi ca Rim ar fi putut ghici? De ce glumesti, Nory, cu lucruri care nu sunt de gluma? Tu singura ai fost acolo deunazi

- Ca-mi venea sa-i plesnesc pe toti! si Norv se infurie brusc la amintirea acelui dejun.

- Vezi Ai fi putut atunci, si chiar mai demult, sa impiedici

- Eu! Asta e buna! Ma scoti acum pe mine vinovata ca Rim sufere pe fata. Ce sa fi facut eu? Stii cat era de multumita Lina ceea

- O sufere! O prea sufere! Lina, de teama unei primejdii, nu vedea pe cealalta Dar tu puteai

- Iar eu! Am aflat abia in urma, ma intelegi? Nici Elena nu stia. Biata

Lina, cand e vorba de Lica, a ramas cam caraghioasa Nu zic, Doamne fereste, altceva Doamne fereste si fereste, Doamne! Dar e cam caraghioasa!

- Da, Lina se bucura ca Rim a primit pe Sia si ascunde de el secretul, si tocmai asta incurca tot Puteai insinua tu, daca la Rimi ai fi avut mai multa grija si indignare, numai prin atitudine ai fi putut schimba unele lucruri Tu te tii de glume!

- Mai incet acum cu vinovatia mea! Daca crezi ca mutra mea i-ar fi

impiedicat! Si pe urma eu nu stiu sa ma indignez in tacere. Eu stiu numai sa torn vorbele reci sau fierte. Mi se parea asa de amuzant Rimul cu "fecioara" lui!

Si Nory, un moment serioasa, rase iar. "Fecioara" incoace, "fecioara" incolo!

"Fecioara din Orleans", ii spuneam eu Cand povesteam vreo anecdota mai usoara, Rimul meu imi facea cu ochiul semn spre duloaica; si ma invita la apartй:

"Urechi de fecioara!" zicea. "Adica, pardon! ma ofensam eu de forma. La urechi de fecioara, vorbe de fecioara. Ost Kif Kif!" Sau cand infirmiera se obraznicea cu Lina

si eu eram de fata: "Fecioara tare!" zicea doctorul patruns Chiar ca tare! Cand te loveai de ea parca era un bolovan. O distractie, zau, cu ei!

Nory deveni, deodata, serioasa:

- Lua-l-ar dracu cu fecioara lui Nu-mi dau seama daca stie ori nu stie!

Dar de ce dai tu, Mini, lucrului asta atata importanta? Nu e tot acolo! Ce e, daca stie?!

Mini se revolta.

- E mult! Zici ca nici Linei nu-i vine a crede ca e fata ei, dar fiindca stie nu are

incotro si isi face datoria! Ideea, nu sentimentul ii dicteaza purtarea. Crima lui

Rim

- Ei, si tu cu crimele!

- Crima lui Rim incepe mai ales de-acolo de unde cunoaste adevarul. De unde a inceput si pentru noi revolta, incepe pentru el morala. Daca Rim stia si era onest, si-ar fi putut schimba atitudinea. Ar fi renuntat la schimonoselile lui din ideea ca e fata nevestei. Gandul ca e un fel de tata l-ar fi dezgustat de el sau de ea

- Numai sa nu-l excite tocmai ideea asta.

- Atunci e un Rim monstru

- O mostra tot e el! si un maimutoi! O gorila care fredoneaza Oyra!

Fatalitate, draga! Sa pice cu pacostea tocmai pe dolofanca Uite, vezi! Daca as fi vrut sa-l iubesc eu!

Razand, Nory se desparti de Mini. Ramasa singura, nu mai fu atat de vesela. I se cam innoura. Batea dinspre casa Rim - vedea si ea - vant rau. "Isi face

Mini spaima!" se gandea, dar nu era linistita. Facu socoteala: "Miercuri nu pot nici joi abia vineri ma duc sa vad pe Lina si ce tontoroi se mai joaca pe acolo!" .

Mini, acum cand aflase ce aflase, se deprindea cu ideea asa cum te desprinzi cu orice. Nu-si zicea triumfator ca teama ei a fost justificata, deoarece avea inca aceeasi frica. O alta frica de altceva, in jurul acelorasi lucruri.

Impresia ei era inexplicabila si nerezolvata.

Buna Lina cazuse pe scara beciului si avea o luxatie la piciorul stang.

- Am cazut cu stangul, glumea cu gura ei lata, crispata de durere.

Era singura in fundul patului, cand venise Elena Draganescu s-o vada.

Declarase ca ar fi multumita de putina odihna de n-ar fi junghiurile. Altfel, zicea ca e bine ingrijita. Venea zilnic secundul de la Filantropia, simpaticul Romulus.

Venea si maseuza tot de-acolo. Apoi baba cu leacurile ei, de care buna Lina se slujea fara scrupule Mai era si fata aceea si Rim zicea ca nu e nimic grav. Parca ce putea fi o luxatie!

Tocmai in ziua aceea baba era iar cu toane, de aceea Elena o gasise singura.

De un timp baba era de nesuferit. Vrea chiar sa plece, si pana la urma mai bine sa se lipseasca de ea decat sa o vada asa ursuza. Chiar din pricina ei si cazuse; ca sa o lase in pace coborase singura dupa vin Daca Elena stia vreo femeie buna, sa i-o trimita.

Elena, fireste, se puse la dispozitia Linei. Credea ca face foarte bine sa ia femeie noua in serviciu, dar era de parere sa pastreze si pe baba intr-un colt ca pe cineva de incredere.

Lina repetase ca baba s-a facut nesuferita. Ii abatuse, asa fara nici un

Dumnezeu, si nu putea deloc trai cu Sia ba se burzulise si la Rim. Nu mai mergea! Daca ar fi fost vorba numai de ea, du-te-vino!

Elena fusese de parere ca Sia ar fi trebuit sa fie mai concilianta; cat despre doctor, era un om prea serios ca sa se supere pe unele libertati luate de o servitoare asa de veche. Baba nu trebuia sa plece.

Fata aceea - explicase Lina ca s-o scuze - e si ea, de cateva zile, racita. Asa mare cum se vede, e totusi lingava. Tot ea trebuie sa-i faca ceaiuri, deoarece baba refuza din gelozie, pesemne

I se parea ca i s-a luat din drepturi de cand a venit Rim, dupa atata concediu, e nevoit sa lipseasca mult de acasa. Are comisii, cursuri si cerceteaza niste lucrari, pare-se interesante, ale baietilor Hallipa.

Elena nu se oprise deloc asupra meritelor fratilor ei, nici nu vorbise Linei de ceea ce aflase de la Nory ca se petrece pe la facultate.

Dupa o vizita destul de lunga, plecase promitand o aprovizionare de

Bordeaux. La iesire, pentru a deschide vorba babei, intrebase la intamplare daca doctorul s-a intors.

- Intors Devreme, ca in toate zilele da in varful picioarelor ca sa nu intre la duduca sa-si faca numai placu dumnealui.

Elena se simtise stanjenita, totusi adaugase ca daca baba iubea pe duduia, trebuia sa iubeasca si pe cei din jurul dumneaei.

- Iacata ca nu-i asa! racnise batrana tiganca, ridicand mainile in sus.

Sia, in adevar, se asezase in pat ca sa nu fie nevoita sa ingrijeasca pe Lina.

Cat despre afacerile sentimentale ale lui Rim, ele nu erau in acel moment chiar pe placul lui, cum zicea baba. Rim cunostea o faza noua de necazuri si nedumeriri.

Docilitatea domnisoarei Sia se transformase iar brusc in toane rele. O enigma erau "fecioarele"! De poezie nici nu fusese vorba, ceea ce oricat dezamagise pe

Rim, de metode, nici o nevoie, asa ca aproape se descumpanise el. "Dumneata sa fii sanatos!" spuse Sia cand vroise sa o puna pe cale.

Apucase, de altfel, calea razbunarii pe care o promisese lui Lica: "Am sa ma iubesc cu mosul", cand un biletel al Trubadurului perturbase acest program frumos si, de bine, de rau, destul de inaintat.

Trubadurul, care se instalase la el acasa, poftea pe Sia sa vie sa-l vada. E drept ca un post-scriptum ii spunea sa-l astepte sa vina el s-o ia. Sia intelesese ca Lica acum se asezase, ca se lasase de printi si de printese si ca o lua cu el.

Il astepta; isi facuse chiar intr-ascuns bagajul, marit cu ceea ce adunase de la

Lina. Nu o luase Lica altadata tot asa, pe furis, de la directoare? I se parea ca a ajuns culmea norocului. Sta inchisa in odaie, dospindu-si multumirea. Din greoaie ce era, devenise acum inerta in asteptare. Cum se vor fi facut visele in mintea ei stramta, dar era sigur ca, de pe cand Lica o tara de mana pe uliti, trebuie sa fi avut visul asta. Tocmelile necurate cu Rim, ca si cum n-ar fi fost! Parca

stia Lica! Gandurile ei se ingustau mai tare in jurul acelei vesti. Asteptand pe

Lica, devenise mai grosolana, tipa la baba, se rastea la Lina si cu Rim nu vorbea.

Era felul ei de a se dezbara de tot si de toti. Rim trecea prin acel purgatoriu

si se consola, foiletand in birou pe Dante, editie florentina rara. "Fecioara ciudata!" isi zicea. Cum nu cunostea existenta scrisorii lui Lica, nu banuia ce primejdie il ameninta. Daca ar fi citit-o, ar fi explicat Siei ca el o invita pentru o simpla vizita, ca sa se faca admirat in noua lui prosperitate de Trubadur intretinut de doamne nobile.

Rim era, la nevoie, malitios. Lica avea, de fapt, un mic apartament compus dintr-o camera, o baie si un vestibul intr-o casa noua de raport pe bulevardul Pake.

Mobilierul era nou si modern si putea acum invarti in oglinzi proprii si intradevar bune vestoanele domnului Paul. O tablita de bronz anunta cu litere discrete lectiile de echitatie ale domnului L. Petrescu. Acele lectii nu erau chiar numai o eticheta de forma pe usa unei camere de rendez-vous. Lica avea doi-trei elevi recrutati la curse printre tinerii ce se pregateau pentru viata eleganta, studiind putina carte, dar ocupandu-se de sporturi. Lica, de altfel, nu-si parasise nici leafa, nici ocupatiile la grajdurile Maxentiu. Fusese numai o formula gasita de Ada.

Dupa ce, intr-un moment de entuziasm, Lica trimisese Siei biletelul, se razgandise. Odata fata adusa acolo, va vroi sa mai vie.. O va opri, dar uneori avea

incapatanari si nu se stia ce farsa ii putea face. Lica, de un timp, era preocupat in privinta Siei. Nu pentru devenirile ei, pe care credea ca le-a rezolvit, instaland-o la

Rimi, ci pentru rolul ei in viata lui noua. Problemele traiului civilizat incepeau sa turbure pe Trubadur.

Intr-o zi Ada il zarise pe strada de vorba cu Sia. El lasase pe fata in drum, furioasa, fireste. Abia dupa cateva zile Ada ii spusese:

- Vorbeai deunazi cu o femeie urata si de rand.

Atat! Ce va fi crezut Ada despre Sia? Nu parea geloasa, dar il dispretuia.

O femeie urata si de rand! Si daca l-ar mai fi intalnit a doua sau a treia oara ce si-ar fi putut inchipui?! Sa-i spuna ca e o ruda! Poate ca nu admite rude

Sa-i spuna adevarul? Mai nepotrivit.

In oglinda domnului Paul, Lica avea un ochi excelent ca sa vada defectul unei haine. Domnul Paul ii spunea incantat:

- De n-ati fi profesor, ati fi un minunat premier!

Lica intra, in urma, prin usa din fata in atelier si facandu-i inca complimente familiare. Domnul Paul, care avea tupeu, ii zicea acum: "ati" si "domnule profesor".

Lica urca parcursul parvenitismului, si pe acest parcurs simtea ca nu e de bun-gust, ca nu se ajusteaza bine sa aiba o fata ca Sia.

Totusi mai facuse o incercare in favoarea ei. Intr-o zi intrebase cam din senin pe printesa ce-ar zice daca aceea cu care l-a intalnit o data ar fi fata lui. Ada raspunsese razand nepasatoare:

- Era o fata saraca! Si dupa o pauza: Nu vorbi prostii!

Acel "saraca" nimicise pe Sia Asdar, nu era cu putinta sa aiba o fata ca ea, era o "prostie". O prostie din cele care nu placeau printesei. Fusese supremul gest de paternitate al lui Lica. Tot trecutul, chiar pe mosica Mari, il lichida acum fara ezitare; de aceea Sia nu mai primise nici o veste. Lica, dupa scrisoarea lui de chemare, avea de gand sa se duca el singur o data, pe-acolo dar amana din zi in zi.

Norocul suradea din nou profesorului Rim.

XII

Elena Draganescu ramase deprimata de atmosfera trista in care gasise pe

Lina Rim si uitase sa-i spuna evenimentul recent al vizitei printesei Maxentiu.

Plecase totusi de acasa cu ideea de a-i povesti acel incident neasteptat.

Vladici, colportorul monden, fusese acel care la una din repetitii sosise cu mesagiul senzational. Conform datinelor casei, asteptase ca repetitia sa fie terminata, ceea ce era o virtute, cand purta in portofoliu un astfel de curier diplomatic. Vladici avea rabdare tocmai pentru ca afecta in tot tinuta unui diplomat.

Era chiar cariera careia i se destina, dar pana la 35 de ani nu putuse inca fi nici atasat de legatie, din cauza ortografiei franceze ce-i ramanea ostila, lucru pe care-l explica prin persecutii politice. Scrisoarea Adei catre Elena, al careia purtator era, avea stil clar si concis si ortografie buna.

"Chиre Madame, je n ai pas pu refuser de prendre sur moi ce message. Notre cousin Victor Marcian, son nova n a pas besoin d autre prйsentation, enthousiasmй de votre culte pour Bach et de l audition projetйe, se metrait volontiers а votre disposition pour honorer ce grand maitre. J ai cru qu-il йtait de mon devoir de vous transmettre son offre.

J y йtais d ailleurs encouragйe par les sentiments d admiration que mon mari vous porte de longue date, ainsi que par notre bonne camaraderie.

Ada Razu, princesse Maxentiu"

Nici un cuvant de prisos. Un cerc inchis din care nu puteai scapa. Toata obraznicia printesei Maxentiu, pentru a vorbi fatis de raporturile Elenei cu

Maxentiu, si tot siretlicul Adei Razu pentru a invoca camaraderia de pension. In plus, norocul sa aiba un atout ca Marcian. Cine ar fi putut refuza pe

Marcian? Elena avea un caracter perfect echilibrat: totusi, cu scrisoarea in mana, se uitase ca cineva orbit de-un fulger spre Vladici, surazator si mandru.

- Printesa Maxentiu a binevoit sa-mi comunice in doua cuvinte continutul scrisorii, altfel mi-ar fi fost penibil sa aduc un mesagiu necontrolat.

- Printesa Maxentiu si-a ales foarte bine ambasadorul si ambasada e foarte foarte Era o exceptie ca Elena sa nu gaseasca cuvantul: e o ambasada foarte stralucita Si cum ceilalti stau deoparte: Va anunt un eveniment mare pentru auditia noastra. Victor Marcian va lua parte!

Fusese o mica revolutie in grupul muzicantilor. Toti venise imprejurul Elenei si a lui Vladici:

- Marcian? Cand? Cum? Ia parte activa? Asista? Canta? Vioara?

Pian? Poate conduce?

Entuziasmul si grija erau la culme. Linistea in care decurgeau repetitiile era cu totul turburata.

- Nu stiu mai mult decat atat; doreste sa ia parte si, negresit, va lua, asa fel cum va vroi. Asta o sa ne aduca mari avantaje, dar si mari schimbari.

Abia atunci Elena, pe care numele lui Marcian o hipnotizase, vazu ca-i raman de rezolvat chestii destul de grele: Ce era de facut cu printul si printesa Maxentiu? In primul moment, socotise problema anevoioasa. Ada insa ii usurase situatia. Era cu neputinta sa nu-i raspunda si era cu neputinta sa n-o invite, cand gratie ei dobandise pe Marcian pentru concert. Consultase ca de obicei pe Draganescu si barbatul ei aprobase cu atat mai mult zel, cu cat avea ocazie sa repare unele rezerve pe care le aratase candva asupra lui Maxentiu. Elena, cu o eticheta cordiala, adresase Adei multumirile lui Bach pentru participarea maestrului Marcian si invitase pe camarada ei, impreuna cu printul Maxentiu, la joile muzicale. Era un bilet de intrare care inca nu purta viza, dar care depasea sperantele Adei. Pe de alta parte, printr-o carta oficioasa, doamna si domnul Draganescu faceau un demers gratios pe langa maestrul Marcian, in numele lui Bach, cerandu-i prezenta si concursul. Astfel amorul-propriu al lui Marcian, care facuse primul pas, era satisfacut.

Fapt era ca Maxentiu, negresit inofensiv, reintra in viata Elenei si cu el odata fainareasa, care n-ar fi putut in nici un alt fel viola rezerva frumoasei Elene.

Toate aceste resorturi erau puse in miscare pentru Trubadurul Lica la care nimeni, afara de Ada, nu se gandea si care nu se gandea deloc la concertul din Bach.

Ada, fireste, profitase fara intarziere si depusese deocamdata carti de vizita la casa Draganescu, ce-i fusese intoarse in termen.

Victor Marcian, desi deprins sa intre orisiunde cu prerogativele lui, era stanjenit de felul cum decursese lucrurile si consultase pe Ada asupra primului demers pe care trebuia sa-l faca.

Practica, Ada propusese sa dea chiar atunci un coup de tйlйphone Elenei, cu aerul acela de intimitate pe care-l lua catre doamna Hallipa, fata de Marcian. Odata chemata Elena la telefon, trecuse receptorul lui Marcian, nevoit sa-si decline prezenta si sa intrebe cand era binevenit.

Emotionata, Elena nu bagase de seama emotia lui Marcian si, cu glas putin alterat, ii spusese ca era dorit in orice joie cu nerabdare.

Modestia doamnei Draganescu, a carei reputatie de mandrie il speria, incantase pe Marcian. Se putea deci devota lui Bach, fara neplaceri.

Prima vizita, pentru care si Elena si Marcian aveau temeri, se petrecuse foarte bine. Preocupata de muzica si magulita in pasiunea ei, Elena nu pusese nici o rezerva in primirea facuta artistului. Mandria si raceala ei abdicase. Ca si la telefon, fusese simpla si emotionata.

Gasindu-se in atmosfera prielnica si obisnuita, Marcian luase si el atitudinea lui obisnuita: predominase. Raporturile se desenasera limpede si placut de la inceput. Cu ceilalti participanti ai concertului, Marcian se aratase cordial ca om, iar, in ce priveste muzica, cu acea autoritate pe care o lua fara voie, profesional. In grupul ce inconjura pe Elena, snobii il primisera cu solicitudine, muzicantii cu respect si toti cu disciplina care emana de la Elena.

Desi impresionata de prezenta lui Marcian, Elena pastrase felul ei metodic de procedare si incepuse revizuirea chiar de la programul concertului. Cu patru-cinci linii de creion si cateva insemnari pe margine, Marcian adusese programului modificarile necesare. Se simtea la indemana si proceda liber. Cu aceeasi libertate isi determinase locul de dirijor. Dar cum muzica de camera nu comporta dirijare propriu-zisa, Marcian isi rezervase vioara, orga sau chiar pianul, dupa partitii, asa cum mai bine putea indruma ansamblul. Dupa un astfel de criteriu nu puteau exista vexatii si auditii cu un relief enorm.

Acolo unde pianul ar fi trebuit sa fie facut de ea, Elena isi substituise pe

Franco, care, dupa un semn imperios al stapanei, nu mai incercase lupta de galanterie. Intimidata de Marcian, Elena renunta la o participare muzicala efectiva.

Franco, desi diletant, avea studii solide si talent recunoscut.

Profesorul Rim fusese inlocuit in lipsa printr-un solo de vioara, si la orga, intrun recital, de insusi Marcian.

Elena isi facuse socoteala ca va avea poate o mica dificultate de aplanat cu

Rim, dar o transase fara sovaire in defavoarea doctorului, care, dupa ce se lasase atat de mult rugat, lipsea mereu. La nevoie il va sacrifica complet. Prezenta lui nu mai era o necesitate.

In afara de imperativul muzical, Marcian era un oaspe afabil si plin de buna dispozitie. Elena n-avea pe nimeni, in relatiile ei, cu care sa simta o asa de simpla legatura de la egal la egal. In salonasul unde se lua ceaiul, maestrul isi gasise un loc favorit pe canapeluta langa micul Erard si se familiarizase lesne. In ce privea muzica, la prima repetitie aprobase tot pentru ca la a doua sa schimbe tot.

Elena il ajuta, lua adesea inaintea dorintelor lui si, cum recunoscuse ca totul trebuie reinceput, decisese animarea concertului. Desi data era fixata numai

in principiu, orice modificare cerea demersuri numeroase, resimtite de la agentia

Stuart pana la secretara Norica ce bombanea pe noul-venit. Fara voie, Marcian revolutionase tot mecanismul.

Draganescu, convocat de Elena anume, nu lipsise de la prima vizita a maestrului. Ca de obicei, venise cam spre sfarsit. Cei doi timizi, ce se temeau reciproc de momentul intalnirii, se simtisera de indata plini de simpatie si

intelegere. In afara de transfigurarea pe care arta o da chiar exteriorului, erau intre

Marcian si Draganescu multe puncte de asemanare: originea salubra si obscura, firea pasnica si sfioasa, gusturile simple si oneste. Chiar la fizic aveau aceeasi croiala. Pe Marcian insa il prelucrase muzica, adaugandu-i ceva mai rafinat

in infatisare si in caracterul categoric, imperativ, ce lipsea vointii sobre a lui

Draganescu. Pe un acelasi model prim existau, astfel, si contraste mari intre ei.

Rabdatoare, printesa Ada abia dupa un numar de sedinte si dupa ce Elena se crezuse obligata sa reaminteasca de doua ori lui Marcian despre vara lui, insotise o data, singura, pe artist, scuzand pe Maxentiu bolnav. Se prezentase ca o cunostinta veche, discreta si emisese fara pretentie unele idei cuminti in legatura cu auditia. De-acolo inainte putea veni oricand credea de folos. Despre Lica, fireste, nici un cuvant. Din acele raporturi situatia lui se aseza de la sine.

XIII

Repetitiile urmau harnic si spornic, Rim insusi venea acum regulat. La

inceput, prezenta iui Marcian i se paruse neplacuta. Probabil ca se socotise pana atunci factor principal si era contrariat de intervenirea unui superior. Totusi

Marcian era un sef de care nu te puteai atinge si, cum Rim respecta pe cei de care nu se putea atinge, nu starui in gelozia lui.

Marcian, care aflase de la Elena cine era Rim si ce aderente personale si muzicale avea cu auditia, se aratase foarte prevenitor.

Intr-una din joi, repetitia fusese mai deosebita prin cativa asistenti suplimentari: printul si printesa Maxentiu insotisera pe Marcian. De mai multe ori Elena, ca recunostinta pentru cei carora le datora pe maestru, insistase ca Maxentiu sa ia parte. Ghicea ca e nevoie de staruinta pentru a-i decide la acea vizita.

Maxentiu era acum o biata faptura stravezie, un steag palid cu blazon, ce se clatina la orice suflu.

Marele eveniment, pentru care se pregatea de atata timp, cu atata spaima, se petrecuse: hemoptizia. Se petrecuse intr-o dimineata, cu simplicitate si fara nici un simptom precursor. Era singur cu feciorul. Simtise valul abia cand era ajuns in gura.

Facuse un semn spre apartamentul Adei si se aplecase in cuveta. Alb ca panza, privise fara oroare sangele. Se culcase incet pe pat, nemiscat. Cand Ada intrase, il gasise cu o batista pe gura. Ridicase un deget subtire si-i aratase ligheanul. Nu mai ura pe nimeni, nu se mai iubea pe sine. Totul era acum incetinit, palid, fara sange. Avusese apoi mici aiureli de care doctorul spunea "ca nu e nimic"

si ca provin din anemie. Se credea un inger si vorbea numai de zbor. Isi revenea

indata si sta mut, neclatinat, cu fata in sus. In fata sangelui, Ada se

incruntase. Nu mai era de gluma cu bietul om. Brusca in decizii, ca de obicei, propuse doctorului plecarea imediata a printului la Leysins. Dar bolnavul cerea acum

ingaduire. Nu avea curajul sa se departeze de patul pe care se afla intins, diafan,

inaripat, cu somnul lin, cu o mare usurare in brate, in picioare, cu un vid in tot pieptul, ce-i lasa o respiratie usoara.

Doctorul, sora, toti erau acolo in apropiere si Ada da usile de perete de zece ori pe zi, vorbindu-i mereu de Leysins, ceea ce ii facea placere, desi nu vrea inca sa plece.

Se simtea bine intre cele doua aparari: cea de aici si cea din sanatoriul acum ingaduit, intre doua leganari, fiindca totul i se legana acuma dinainte, intre odihna de-acasa si minunea de-acolo, de departe. Nu se putea totusi decide.

Ideea distantei il speria; ideea miscarii il speria. Erau mai tari ca ideea vindecarii.

Doctorul zadarnic ii spunea ca hemoptizia e un accident prevazut, care nu cere imobilitate permanenta. Maxentiu continua sa se creada un inger plutitor pe norul imaculat al patului. Unele viziuni ii ramasese in memorie ca realitati; avea acum un suras misterios, ce-l separa de ceilalti, se arata insa generos cu neintelegerea lor.

Dupa un timp, Ada, sfatuita de doctor, fortase pe Maxentiu sa se imbrace, sa umble, sa fie iar un om, nu un inger. Nu cutezase sa-l expedieze inca cu sila la Leysins, amintindu-si cu multa scarba, dar si cu multa mila, de ligheanul cu sange.

Rugase pe Marcian sa intervina. Marcian nu vorbise niciodata limpede cu doctorul lui de boala, nici chiar in faza cand Maxentiu facea cu ostentatie pe ofticosul.

Se jucasera de copii impreuna, erau rude de aproape, si lui Marcian ii tremura ceva in pieptul sanatos, pentru sarmanul baiat. In afectiunea lui era si egoism. Nu se temea de ceva consanguin, dar isi zicea: daca, din doi, ar fi fost el bolnavul! Totusi, impreuna cu Ada, preaslavise confortul si pozitia frumoasa de la Leysins unde - zicea el - concertase candva. Maxentiu, bland, umil, ii privea pe amandoi cu implorare si raspundea:

- Am sa merg si eu la primavara.

Nu vrea sa plece. Se deprinsese acum din nou sa fie om cu haine negre, nu un

inger alb de flanela. Ii placea din nou, ca un fel de sport, sa stea in sus, sa umble.

Se bucura de miscarile lui usoare, de acel vid cascat sub plastronul camasii, care ii ventila asa de bine rasuflarea.

La invitarile lui Marcian de a merge ia repetitii, nu obiectase nimic, nici nu acceptase.

Ii era teama sa nemultumeasca pe Elena sau pe Ada. Se simtea acum conciliant cu acele dusmane femeile! Suradea serafic. O slabiciune fara aparare il dezarma total. Nici urma de rautate sau de pasiune. Pe atunci, un cheag rosu mocnea in el raul care acum se rupsese. Vazuse in sangele propriu, din lighean, si mici coagule negricioase. Era stricaciunea ce se eliminase pentru binele lui, credea. Sovairea in privinta vizitei luase sfarsit in ziua cand Ada socotise ca e timpul ca Maxentiu sa se prezinte la Draganesti. Prelungise termenul pentru ca printul sa prinda ceva fata. Avea ambitia de a nu duce Elenei o umbra, dar ar fi trebuit sa astepte prea mult. Nu era vinovata ca e ofticos, era mai mult victima. Cauta sa-si speculeze in minte avantagiile starii de lucruri. Un astfel de barbat era o scuza, pleda in favoarea legaturii ei cu Lica, mai ales acum cand

Lica nu mai avea nici o inferioritate. In ce privea familia, Elena, fara de voia si stirea ei, raspundea pentru unchiul Lica fata de cele cateva sute de persoane care o admirau si stimau. Daca Ada se ferise a pronunta numele lui fata de Elena, apoi in afara de casa Draganescu nu pierdea prilejul de a proclama rudenia:

- Unchiul doamnei Hallipa mi-a spus! .. .

Si fiecare intreba cine e acel unchi. Lica nu mai avea nici o inferioritate de situatie de cand era profesor. Batranul Vardali, aristocrat autentic si fost ministru, un mosulica, de altfel, ce se tinea dupa femei si era galvanizat de ochii brunei Ada, spusese printesei:

- Dar e un tanar charmant si tout а fait du monde, domnul Petresco.

- Fara indoiala! raspunse arogant Ada.

In fond era incantata de brevetul dat lui Lica de Vardali.

- Scumpa doamna, eu l-am apreciat totdeauna. Nu ma impacam cu ocupatia lui, desi armele si caii au fost totdeauna profesii nobile.

- Domnul Petrescu a fost capitan de cavalerie! Ada il inainta in fiecare luna.

- Cela explique tout! Cela explique tout! declarase cazatura, prelingan-du-si buzele muiate pe bratul Adei.

In camera mereu mai confortabila a lui Lica, intalnirile urmau linistite. Dupa voluptatea furioasa si pe apucate, fusese voluptatea scabroasa a camerei discrete si sigure, apoi senzualitatea lacoma si lanceda, si acum intrase in faza obiceiului tiranic.

Era inca "marele amor", pe intelesul lor. Lica avea ore fixe cand primea elevii.

Tot restul timpului era liber si fara griji, grajdurile erau in sezon mort, si

Trubadurul isi plimba hainele frumoase cand Ada il lasa liber. Se ferea insa de cartierele de altadata si de legaturile vechi ca si de aventuri noi. Lica nu fusese niciodata cheltuitor de sine, numai risipitor. Se risipeste prisosul si se cheltuieste fondul. Acum prisosul trecuse la capitalul plasat intr-o afacere solida si activa.

In ce priveste pe Sia, nici nu-si putea inchipui cum avusese gandul s-o aduca la el. Se temea acum ca nu cumva nebuna de fata sa-i afle adresa si sa-i cada plocon

intr-o zi. Ar fi dat-o de-a dura pe scara, dar prefera sa nu fie nevoie. Sia ii cunostea

si indulgenta si cravasa. De s-ar fi agatat de el, ar fi trebuit s-o bruscheze,

si nu vroia. Sa-i scrie ii era lene. Slova ii era inca nesuferita si suspecta. Nu-i placeau documentele. Se bizuia pe imprejurari. Lica avea mare incredere in regia norocului. Prevenise insa pe gazda, dandu-i semnalmentul Siei si ordin sa n-o primeasca. Cat despre imprejurari, doctorul Rim lucra pentru a cruta pe Lica de neplaceri. Lucra astfel incat niciodata Sia nu avea sa mai revada pe tatal fara de care nu concepea viata.

In ziua repetitiei, la care trebuia sa ia parte si Maxentiu, Ada si Marcian crezusera ca e bine ca ei trei sa mearga mai devreme. Puteau astfel conversa

inainte de sosirea muzicantilor. In realitate se gandise la intrarea penibila a printului

intr-un public strain proa numeros.

Elena ii primise cordial. Nu aratase nimic din uimirea ei pentru schimbarea nenorocitului Maxentiu. In afara de impresia pe care i-o facuse decrepitudinea, prezenta lui nu-i pricinuise nici o emotie. Iesise cu totul din ciclul de existenta care cuprindea pe Maxentiu; intrase in ciclul muzicei de Bach. Maxentiu, dimpotriva, fusese de indata napadit intr-o forma poetica de trecut. Episodul fostei logodne proiectat prin transparenta lui actuala si purificat de elemente ostile se confunda cu dulceata ce se desprindea din vecinatatea Elenei. Casa frumoasa, luxul domol, ordinea odihnitoare si profilul neted al Elenei - toate i se pareau destinate lui. Era un rai regasit. Cum nu mai avea emotii fizice - odata cu hemoptizia isi pierduse ultimul vestigiu de umanitate - se simtea acum un amant mistic. Cu ascultare socotea chiar si boala lui binevenita pentru acest rol. I se parea ca nu se poate ca Elena sa nu aiba si ea pentru dansul un astfel de sentiment ideal, fara nici un regret pentru trecut. Elenei ii era mila, mila oamenilor sanatosi si fericiti. Nu era poate aceeasi mila austera pe care ar fi avut-o cu o luna inainte, tot asa cum nu mai avea nici aceeasi notiune de viata si bucurie.

O notiune acum mai putin aspra, mai frageda. Ada, cu autoritatea ei, curmase visul lui Maxentiu, plecand inainte de inceputul executiei. Ii era teama ca o vizita prelungita sa nu aduca vreo criza tocmai acolo. Maxentiu presupusese ca Ada e geloasa. Nu protestase, se supusese cu un suras enigmatic. Se simtea leganat intre datorie si placere. Se incarca cu remuscari ce-i ingaduiau sa se complaca in ceea ce chema "zbuciumul Adei" si totodata se delecta din simpatia lui pentru

Elena. Crea probleme in afara de realitate si le traia cu ascultare.

De Mika-Le nu-si amintise. Era de pe vremea cand printul Maxentiu, lipsit de muschi, mai avea inca nervi ce vibrau uneori pervers. Acum Maxentiu era diafan si avea eclipse de memorie.

Tocmai in ziua aceea, la sfarsitul repetitiei, in umbra jachetei lui Draganescu,

Mika-Le se strecurase intr-un colt.

Se ascundea mai mult insa ca alta data de frica Elenei, fiindca isi schimbase pieptanatura. Se tunsese iar, dar printr-o gresala a coaforului stuful carliontilor fusese masacrat. Mika-Le ceruse singura, e drept, а la gargonne, fara sa-si dea seama ca-i ramane un; fel de puf cret, negru pe un cap baietesc, ca dupa tifos.

Lipsa acelei umbre pe frunte lua ochilor galbeni orice lumina. Stau mari, goi, cascati spre Elena pentru a-i putea vedea impresia in caz de primejdie. Totusi intrase pentru ca vrea cu orice pret sa vada pe Marcian, de care ii vorbise Draganescu cu admiratie. Marcian, ce se dusese spre biblioteca sa caute o partitura, dase peste acea aratare ascunsa acolo de o rusine necunoscuta. Mika-Le, surprinsa, pusese mana peste gura cu gestul ei prostesc. Mirarea lui Marcian fu asa de mare ca

Elena, care probabil il urmase cu privirea, descoperise pe vinovata. Desi se uitase la

Mika-Le incordat si cu expresia fetei inasprita, Elena nu bagase de seama schimbarea de coafura. Marcian ridicase capul intrebator cu un suras. Aparitia ii paruse nespus de comica. Spre a preveni aprecierile, Elena venise spre el si facuse cu graba prezentarile - in absenta, de altfel - Mika-Le fiind nimicita, ca si disparuta, dupa mobila eleganta de acajou a bibliotecei.

- Un fel de sora a mea! zisese absurd.

Surasul lui Marcian devenise un ras, bun, sincer, exploziv:

- "Un fel"?!

- Ma demi-soeur, corectase Elena, razand si ea. Apoi paruse ca asteapta.

Marcian bagase de seama ca-i cere opinia critica. Avea in fire o francheta ce ar fi fost brutala de n-ar fi corectat-o voiosia. De altfel, Marcian nu credea ca familia "angajeaza": vedea lumea in exemplare si in simfonii, dar nu conglomerate.

- Antimuzicala, zisese, transpunandu-si cu fineta aprecierea in domeniul armoniei.

- Cu totul! confirmase Elena, referindu-se la ineptia ganganiei pentru orice fel de melodie sau instrument, dar cu o satisfactie inexplicabila pentru sentinta lui

Marcian.

Apoi o roseata subita ii invadase fata si gatul de obicei mate: din jena ca

Mika-Le era dezarmonica in cadrul pus acolo sub ochii lui Marcian? sau din satisfactia inconstienta ca el o gasise nearmonioasa? Era intaia oara, de mult timp, ca atentatul de-odinioara al lui Mika-Le la fericirea Elenei revenea sub alta forma in sensibilitatea ei.

Marcian bagase numai de seama ca rumeneala prindea foarte bine pe Elena. O privea cu surasul din ce in ce mai placut. Se departase de biblioteca neglijand cu totul pe Mika-Le, el vorbind de partitura, din buze numai, ea ascultandu-l distrat, dar amandoi simtind o neobisnuita multumire. Abia peste cateva zile, Elena povestise lui Draganescu impresia lui Marcian despre Mika-Le si cum nu era cu putinta ca fata ceea sa fie la locul ei.

- O s-o trecem dincolo, la biurouri! zisese Draganescu, luand initiativa exilarii domnisoarei Norica.

Elena nu obiectase. Biurourile celelalte, din Dealul Spirei, erau o instalatie mare a Centralei de spirtoase, unde locuiau surorile lui Draganescu. Mika-Le primise decizia de stramutare cu supunere. Isi facuse totusi o socoteala ca pierde astfel unele distractii si cadouri. Nu mai iubise pe Elena, dar nici nu o urase. Exilul era plin de confort. Erau si acolo trasuri si automobile si era mai multa libertate. Virtutea incepuse a o cam plictisi si intrevedea putinta de a-si revedea actorasul, pe care se simtea dispusa sa-l ierte. La cea din urma masa de seara,

Mika-Le fusese singura cu Draganescu. Feciorul venise sa anunte ca doamna nu pranzeste. Era o zi de repetitie. Domnul Draganescu, nelinistit de ideea ca

Elena nu se simte bine sau ca pranzul a fost servit prea grabit, pusese intrebari servitorului.

- Doamna e bine si nu a ramas in salonas decat domnul Marcian, explicase feciorul.

Mika-Le dusese mana la gura dintr-un rau obicei, apoi crezuse de cuviinta sa-si exprime bunele sentimente:

- Ce pacat ca doamna Elena lipseste!

Adesea chema pe sora ei "doamna Elena", asa cum o numeau secretarii.

- Dumneata nu te amesteca! ii zisese rastit Draganescu, asa de moderat totdeauna.

Cumnata Norica tacuse, luand aerul inert de papusa obla.

Plin de instinct ca un dog, Draganescu nu ingaduise solicitudinea malitioasa a fetei. Pentru lipsa Elenei nu avea nici o obiectie. Foarte adesea se intampla sa decida ca ea va manca singura, inainte sau pe urma, pentru un scop sau altul. Alteori

ii indica lui ca are a dejuna din vreme pentru cine stie ce interes. Acele dispozitii

il multumeau ca niste dezmierdari. Dovedeau atentia vigilenta a Elenei pentru interesele lor, ceea ce era echivalent cu sentimentele lor. Absenta ei din seara aceea era, desigur, tot atat de justificata. Il mahnise putin numai fiindca era neprevazuta si nu-i cunostea cauza. Despartiti mai tot timpul prin programul lor de viata, ii placea cu deosebire ora meselor in serile fara oaspeti, singur cu Elena si

Norica, cum si dejunurile intime cu Elena, guvernanta si copilul. Se simtea atunci posesorul femeiei si al baietelului.

Lipsa Elenei din seara aceea venea din imprejurarea ca Marcian, ramas cel din urma, uitase ceasul discutand muzica. Elena, de cand cunoscuse pe Marcian, renuntase cu totul la pian. Era un sacrificiu care arata progresul gustului ei muzical, nu se mai multumea acum cu acea executare mediocra. In schimb, Marcian staruise pe langa ea sa studieze acompaniamentul, care, zicea el, e o arta aparte, si pentru care o asigura ca are destula pregatire tehnica si aptitudini.

Intr-o joi, cand muzicantii, retinuti de un concert in oras, intarziau, cum in asteptare stau singuri si cam fara subiect de vorba, ceea ce da loc la pauze si suspensiuni - muzicale, de altfel - Marcian, cu una din acele miscari spontane pe care le avea uneori, se repezise la vraful de note si, deschizand pianina, asezase zorit pe Elena, apoi alergase in hall dupa faimoasa lui vioara, de care era nedespartit, si o silise sa-l acompanieze. Pentru a o recompensa, ii acordase la urma Papillon, acea jucarie minunata din Grieg, asupra careia se exercita si virtuozii si diletantii, si pentru care Elena avea predilectie. Sub mainile lui Marcian, melodia disparea, se reconstituia insusi zborul fin de aripi; erau fluturi de vara fara trup, numai cu azur pe fibre de matasa; apoi se dizolvau

si plutea numai ideea abstracta. O minune, in adevar! Marcian dase apoi Elenei mai serios de lucru. Se arata un profesor rabdator, dar si autoritar, cum era totdeauna cand era vorba de muzica. Astfel readusese pe Elena in cadrele active ale muzicii, dar la un loc unde nu putea fi jignita de nici o imperfectie. Un mic incident

insemnase una din acele sedinte. Cum Elena la un St.Saens buclucas nu prindea deloc o pauza - cam grea, ce e drept - o pauza de semiton pentru a intra deodata cu acordul, Marcian, accentuand ritmul cu arcusul, o lovise peste umar din gresala.

Elena, palida, crezuse ca a facut acolo la pian o gresala care merita enervarea, si Marcian se socotise - desi nevinovat - cel mai mare badaran. Scurt moment dramatic, solutionat de gestul lui Marcian de a saruta acolo, pe clape, mainele Elenei, cerand gratiere.

In seara aceea Marcian uitase ceasul si Elena nu i-l adusese aminte. Ar fi servit un aperitiv, dar se temea sa nu-l faca atent asupra intarzierii indiscrete.

L-ar fi oprit la pranz, dar un rest de snobism o indemna inca fata de el la aparatul fastuos al dineurilor de gala. Spre zece, tot distrat, tot inocent, dar flamand, plecase.

Abia la sedinta urmatoare se scuzase si facuse haz de incurabila distractie artistica, cerand sa i se spuna ceasul sau sa i se dea de mancare la o viitoare ocazie.

Primul zvon public anuntase concertul din Bach pentru noiembrie. Amanat pentru decembrie, intervenirea lui Marcian trimisese data mai departe. Lasand sa treaca epoca neserioasa a sarbatorilor, ramasese pentru ianuarie. Un adevarat eveniment de plin sezon. Acum se discuta din prudenta chiar ziua in comitet intim, dar nu se preciza. Trebuia respectata cifra neprevazutului. Neprevazutul se arata grabit sa intervina. Muri subit tata Gramatula, acea matusa, sora mai mare a lui Doru

Hallipa, tatal Elenei, care fusese pentru Elena un fel de mama adoptiva.

Moartea tatei Gramatula nu era un incident de ordin secundar. Poate ca in alte familii, fie din lipsa de mijloace, fie din antipatie pentru tristeti suplimentare, ar fi fost trecuta cu vederea; aci insa in casa Draganescu, doliul isi desfasura toata pompa.

Gramatula lasase, de altfel, un testament, important chiar pentru o avere ca a

Draganestilor. Instituise pe Elena unica mostenitoare si executoare a unor dispozitiuni cu privire la uvrieri.

Era firesc ca festivalul sa fie amanat din nou si nu numai pentru timpul strict al demersurilor, dar pentru un doliu protocolar. Din pricina concertului, Elena reduse protocolul la minimum. Totusi trei luni de doliu strict, deci trei luni de amanare. Auditia era astfel azvarlita in primavara.

Elena fusese sincer indurerata de moartea Gramatulei. Plecase de indata la

Prundeni cu barbatul ei si cu Mika-Le, de care avea nevoie pentru secretariatul doliului. In schimb, Mika-Le capatase o intreaga zestre de pe urma acelei matusi, care totusi, in viata, nu putuse suferi pe fata din flori. Fata de acea pricopseala, domnisoara Norica, cu sufletul ei de mica cersetoare, isi amanase fara termen ura impotriva Elenei.

Locuinta Gramatulei nu era la conacul frumos din Prundeni, unde copilarise

Elena, ci era asezata intre cosuri de fabrici, in miez de uzine. Cu sange grecesc curat, matusa iubea mai mult negotul decat pamantul, si zgomotul o incanta.

Trebuisera cateva saptamani pentru ca totul sa fie terminat acolo la tara.

Monumentul binefacatoarei se ridicase repede, solid si simplu. Mostenirea, care crestea cu mult averea personala a Elenei si ii marea independenta materiala, o multumea mult mai mult acum decat ar fi multumit-o altadata. Pana deunazi era absorbita cu totul in comunitate. Rece, metodic, lucra numai pentru binele general al familiei. I se dezvoltase acum in urma un sentiment de personalitate.

O stare mai mult sufleteasca, probabil, deoarece averea lui Draganescu era cu totul la dispozitia ei. Pe acea avere n-o confunda insa cu mostenirea de acum, careia, fara sa stie de ce, ii facea loc aparte.

Pe cand Mika-Le scria nenumarate adrese indoliate si convocari de advocati,

Elena gasea timp sa trimita pe elegantele ei carti de corespondenta un cuvant de amintire tuturor interpretilor, incepand, fireste, cu Marcian, care, prin cateva telegrame calduroase, se aratase tot atat de bun amic, cat de mare artist. Elena ramasese in ultimul timp cam singura acolo, deoarece expediase pe Mika-Le, iar barbatul ei, cerut de afaceri, lipsea des la Bucuresti.

Intr-unul din acele drumuri, Draganescu, la intoarcere, scoborase din automobil pe Marcian ca pe o surpriza de pret.

Artistul, cam dezorientat de aceasta rapire, nu putea totusi refuza invitarea staruitoare a lui Draganescu, care gandea ca Elenei trebuie sa-i lipseasca mult cercul ei muzical si, in dorinta de a-i face placere, gasise curajul acelei initiative.

Elena, e drept, nu se asteptase defel la vizita lui, asa incat fusese un prim moment de sovaire, urmat de multumire reciproca.

Curiozitatea lui Marcian fusese curand desteptata de atatea lucruri noi. Elena ar fi voit sa impiedice suieratul sirenelor si vajaitul masinelor, dar Marcian gasea in ele nu numai amuzamentul unui copil mare pentru o mare jucarie, dar si anume armonii noi, foarte interesante pentru urechea lui de compozitor.

Nu simfonia motorului, speculata indestul de muzica moderna, ci unele elemente de sonoritati, unele combinatii de sunete, unele ecouri si rezonante ce-l pasionau in chip particular.

Trecand in revizie intreaga instalatie pentru a o arata oaspetilor, ziua aceea fusese o adevarata luare in posesie pentru Elena. Tata Gramatula, batrana fecioara barbateasca, isi aducea astfel contributia concertului din Bach. Vizita lui Marcian, tot prin ingrijirea simpatica a lui Draganescu, se reinnoise de doua-trei ori.

La Bucuresti, joile fusese reluate pentru primire de condoleante intai, apoi pentru reunirea muzicantilor risipiti. La inceput, fara absolut nici un fel de muzica.

Curand insa instrumentele mute parusera Elenei triste si ea cea dintai deschisese o pagina de acompaniament intr-un ceas cand era singura cu Marcian.

De atunci, inapoia storurilor dese si usilor ermetice, in umbra indoliata care facea apartamentul mai tainic, se auzeau sunete de orga sau plangeri de arcus discrete, reculese.

Acele ecouri surprinsesera placut pe Draganescu, care nu vroia monotonie

si mahnire in jurul Elenei si ar fi dorit bucuros ca si negrul mat al hainelor ei sa fie suprimat, daca eticheta ar fi ingaduit-o. Marcian era mereu preocupat de sonoritatile auzite la Prundeni. Facea Elenei lungi dizertari asupra misterelor armonice. Era obsedat de un ritm nou. Scria adesea pe margine de caiete muzicale micile semne cabalistice ale unei "bucolice". Firul melodic agrest trebuia sa razbata prin tesutul complex al unor multiple filoane de ansamblu, dupa alta conceptie insa, ca cea reconstitutiva a lui Strauss. O evocare maestrita. Cauta sa arate Elenei care e elementul sentimental si care cel mecanic in acelasi sunet, apoi care sunt sunetele pur materiale si care cele emotive ale aceluiasi acord. Le denunta succesiunea sau le disocia prezenta simultana. Exemplificand din Strauss si din propriile lui compozitii, semnala diferenta intre muzica reconstitutiva si cea evocativa, ce-l preocupa. Elena asculta fara sa inteleaga tot, dar cu o atentie ce-i stimula verva si cercetarea. Ii mai arata apoi gradatiile infinite cuprinse de o singura nota muzicala, cum si ecourile desprinse din ea si valorificarea lor pentru sunetele urmatoare. Surprinderea ei pentru acele minuni il incanta. Era o

scoala muzicala cu totul diferita de lectiile banale de pian luate de Elena prin pensioane. Era si o recompensa de un gen nou a pasiunei ei pentru muzica.

Prezenta lui Nory si Mini era acolo asemeni corului antic, simpatica si necesara.

Ada si Maxentiu se aratau si ei foarte mahniti cu prilejul doliului. Se socoteau ca un fel de rude, e drept ca in numele unor argumente foarte delicate: exlogodna lui Maxentiu si veria lui Marcian. Rezulta insa o nuanta foarte cuviincioasa de raporturi. Elena primise chiar o misiune de caritate, pe care o

implinea cu zel in amintirea Gramatulei, careia, de altfel, nu-i lipsea nici graul fiert de pe mosie, nici azima morilor, nici un fel de datini. Dupa rugamintea Adei,

Elena isi luase asupra-si sa decida pe Maxentiu pentru plecarea la Leysins. Printul

insa refuza cu indaratnicie blanda.

Marcian era si el miscat de starea lui Maxentiu care se stingea pe fiecare zi. Elena si Marcian inventasera pentru acel scop existenta unei prietene, ce s-ar fi aflat la Leysins si trimitea de-acolo referinte incantatoare,

incepand de la calatoria lesnicioasa, la orice alte detalii de peisaj si tratament.

Povestea era alimentata cu date precise luate de Ada la sanatoriul din localitate, asa incat numai invelisul era romantic.

Povestea fictiva era acum o buna camarada a Elenei si a lui Marcian, care combinau impreuna ultimele ei noutati in forme cat mai poetice, deoarece Maxentiu era mereu in faza lui serafica. Ada sustinea complotul din toate puterile, speriata de scaderea printului si nemaiavand nevoie de prezenta lui acum, cand Elena si

Marcian erau o platforma solida de onorabilitate. Marcian urma sa creada pe Ada o femeie foarte de treaba. N-o putea vedea decat partial si asa cum voise ea sa i se

infatiseze. Partea vulgara si vitioasa a firii ei scapa de sub observatia lui naiva si optimista.

Elena nu stia nici ea nimic pozitiv rau de Ada, dar in scoala, ca si in societate, o socotise pana atunci ca fiind de alta speta cu ea. Acum se simtea dispusa spre concesii. O gasea, de altfel, foarte corecta in tinuta si foarte sincera

in solicitudinea ei pentru Maxentiu.

La propaganda de plecare Maxentiu opusese la inceput Elenei o tacere misterioasa sau replicase misterios ca se simte foarte bine. Avea convingerea suava ca Elena numai din interes sentimental dorea plecarea lui, credinta pe care o purta ca pe un talisman in sensibilitatea lui maladiva si care-l intarea in decizia de a ramane aproape de ea. In afara de teama hemoptiziei, teama acum resemnata, nu-si da seama de starea lui. Febra la ore fixe era acum inlocuita cu un fel de morfinizare a organismului, care la termometru corespundea cu doua-trei linii permanente de temperatura. Sfarsi insa prin a se convinge ca "ea" cu dinadinsul vrea ca "el" sa plece. Decise eroic ca o va asculta, dar trebuia prudenta pentru a nu pune in evidenta sentimentele si pentru a evita comentariile. De aceea, printul lua un aer din ce in ce mai secret si mai exaltat. Dupa multe ezitari si calcule, intr-una din zile, luptand cu scrupule si obstacole imaginare, Maxentiu combinase timpul si spatiul si gasise momentul de a fi singur cu Elena.

Elena, ce nu-si da seama de acel calcul, se bucurase ca Maxentiu are sa-i spuna ceva, probabil tocmai in chestia Leysins. Asa de aproape insa de fantoma ce se apleca spre ea si de pe buzele careia iesea o rasuflare slaba si deasa,

Elena simtise ca ameteste. Marcian, atent, se saltase spre dansa, oprit insa cu un mic semn de Elena. In aiurarea lui, Maxentiu interpretase emotia Elenei favorabil, iar interventia lui Marcian drept indiscretie. Spusese Elenei grabit si confidential ca a decis sa plece, ca pe o replica la dorinta ei secreta si, subt un pretext stangaci, se sculase de langa dansa ca sa n-o compromita. Fata de rezultatul bun, Elena, prin aprobare, se facuse complice cu dulcele secret si cu drama imaginara a printului.

Maxentiu plecase apoi pe loc, luand arbitrar pe Ada nedumerita si refuzand

intrebarile lui Marcian. Era turburat de o inchipuita mare scena, agitat de tot felul de simtiri exaltate si diafane totusi si mereu misterios. In felul acesta poetic se decisese plecarea, asa de vulgar disputata candva, a lui Maxentiu. Fusese

insotit pana la frontiera de Ada, care convinsese pe Lica sa faca un turneu in Ardeal subt cuvant ca la Timisoara vor gasi cai frumosi unguresti; mai departe,

Maxentiu era insotit de doctorandul ce-l ingrijise si acasa, cu misiune de a-l instala.

Un bolnav fragil, un client intarziat, acel blond livid ce pornea la Leysins, de unde, fireste, amica fictiva a Elenei plecase de curand vindecata. Sperau oare cei ce-l trimeteau in vindecarea lui? Sau un egoism inconstient ii indruma sa

inlature din decorul lor acea efigie melancolica, care, fara nici o rezonanta acum catre inconjur, se putea mai lesne dizolva in izolare? Moartea fiind operatie repugnanta, era salutar gestul lor de a transporta pe condamnat intr-un azil anume pregatit.

Elena comentase cu Marcian ciudatenia procedarilor lui Maxentiu. Marcian surasese indulgent si semnificativ, si Elena intelesese abia atunci aluzia absurda a bietului exilat. Incidentul lasase in urma lui un parfum frumos de amor si de spaima. Il respirau reculesi. Asa cum parfumul florilor acumulate proaspat pe un mormant strain face pe cei sensibili sa se simta cu o placere dureroasa inca mai vii.

XIV

Pe masura ce repetitiile se inmulteau si raspunderea se desemna, Marcian devenea mai autocrat, si executantii mai subjugati. Se intampla acum ca observatii destul de severe sa porneasca de la maestru catre unul sau altul. Mai nervos, cu cat era mai interesat de buna reusita, Marcian trecea peste conventiile mondene, asa cum ar fi facut-o pentru un concert public. Elena il sustinea tacit. In marele public participarea lui Marcian facuse impresie, propagata pe doua cai: agentia Stuart si colportajul de salon, Invitatiile, foarte cautate si

inainte, acum isi urcau valoarea vertiginos. Se emisese chiar ideea sa se faca invitatii platite cu beneficiul destinat unor societati de binefacere, si propunerile abundau. Versiunea asta nemultumise pe Elena, care ar fi curmat-o, dar nu

stia daca Marcian nu era cumva partizanul, daca nu chiar promotorul ei. Cu multa precautiune isi manifestase dorinta ca auditia sa ramana o receptie particulara.

Marcian se aratase cam susceptibil si se aparase ca un culpabil de o vina, pe care in realitate n-o avea. Se isca intre ei un mic malentendu asa cum se intampla

in faza dintai a celor mai bune raporturi. Plutea o melancolie, desi nimic nu se schimbase. Cum si Elena si Marcian se simteau vinovati, desi fara de vina, era un prilej pentru o abordare deplina, care nu intarziase. Totul fusese curand luminat si proiectul absurd era acum subiect de gluma. Tocmai putinta asta de limpezime era una din calitatile cele mai simpatice ale muzicantului. Prin lipsa de

"funduri suprapuse" ai fi zis ca nu e artist, asa cum prin firea dubioasa permanent si chiar siesi, Greg, pictorul, era si artist si clerical. In schimb,

Elena era tot mai iritata impotriva doctorului Rim. Lipsea mereu, si Marcian, foarte nemultumit, nu protesta din politeta. Franco suplinea pe Rim cum putea, dar atrasese atentia Elenei ca era tot timpul ca titularul sa fie prezent. Elena, prea ocupata, nu se putea duce la Rim si prefera chiar sa nu mearga pentru a nu mahni pe Lina, dand doctorului lectia meritata.

Decisese sa trimita un ultimatum, dar amana din grija pentru Lina. Comisionul cazu asupra lui Mini, care tocmai avea intentia sa se duca pe acolo. De altfel, mesajul

Elenei avea forma unei scrisori categorice, pe al carei continut Mini nu era obligata sa-l cunoasca.

Rim lipsea de la repetitii ocupat cu chestii grave. Avea si el drama lui.

Mahniri si bucurii succesive il oprisera de la muzica. Alte vibratiuni puneau in miscare pe domnul profesor. Atunci cand Sia crezuse ca e chemata de Lica, in asteptarea ei nerabdatoare, se aratase tirana si maltratase pe Rim cu vorbe necugetate si cu atitudini dispretuitoare. Rim inaltase psalmi de patimire. In dreapta lui cumintie socotea pe Sia drept oaie ratacita. Avea insa lungi socotinte cu sine despre ce era de facut. Aflase despre scrisoarea trimisa de Lica fetei. Era, oare, bine sa incerce un demers pe langa acel tata asa de scump pentru a-l readuce sau trebuia sa caute a slabi dragostea filiala a Siei, acum, mai ales, cand el ii oferea o alta dragoste, ce putea inlocui cu atat avantaj pe cealalta? In pantomime interioare, fara de oglinzi inoportune si cu o gustoasa cercetare de sine, Rim se desfata la ideea bucuriilor pe care le putea da Siei.

Scoborand astfel in subteranele constiintei, gasise gandul mantuitor de a se sluji de minciuna. Cu maini lungi, intinse ca o suplica spre Sia, Rim ii povestise ca a

intalnit pe Lica, ce l-a insarcinat sa-i spuna ca nu o mai poate chema la dansul nici chiar pentru o vizita din "anumite pricini". Lica l-a imputernicit pe el, Rim, sa aiba grija de odorul de care-l desparteau acum "unele imprejurari".

Rim predica astfel fetei intr-un stil care nu era deloc cel al lui Lica, riscand minciuni foarte bine inrudite insa cu adevarul. Sia nu stia sa faca distinctii.

Asteptase pe Lica si nu venise. De la nadejde trecuse, brusc, la parapon. Nu se

indoise de cele spuse de Rim. Intelesese bine doua lucruri: ca Lica avea acum alte socoteli si ca pe ea o lasa mosului. Mahnirea si necazul cotrobaiau prin sufletul ei opac. O mare iluzie se sfarama in blocul acela. Ura acum deopotriva si pe Lica si pe Rim. Ura pe toata lumea. Drept exprimare acelor simtiri fruste, la discursul calduros al lui Rim, ii raspunsese numai:

- Mars!

Rim se retrasese cu demnitate si cu speranta. Avea un suras enigmatic de malitie si indulgenta. Sia, cam ingrijata ca a ocarit pe cel de care avea nevoie, nu avusese totusi nici un cuvant de revenire. "Fecioara tare!" suspinase Rim, dar cu incredere in viitor. Se simtea intelept ca un Solomon-rege, pe care l-ar fi sfidat o sclava favorita. Chiar faptura lui si-o simtea cu infatisarea solemna si biblica si, retragandu-se prudent dupa apostrofa Siei, pasii lui ii pareau a suna august pe mozaicul coridorului ca pe lespezi de porfira. Rim era un luxurios al inchipuirii. Palma fecioarei pe obrazul lui slab ar fi luat apucaturi de voluptate brutala. Rimul cu dintii galbeni, lungi si rari, miop si prognatic, era numai o masca pusa in gluma

"scumpului eu" al lui Rim "frumosului". Domnisoara Sia nu se putea sa nu-l vada pana la urma asa cum el se inchipuia. "Fecioara capricioasa!" se biciuia Rim cu delectare. Minciuna lui il multumea insa asa de mult, atat era de convins ca Sia se va intoarce spre el, incat isi amintise de repetitiile auditiei Bach cu oarecare remuscare.

Mini se pregatea sa-si indeplineasca dubla ei misiune: aceea de a da Linei alarma pe care nu i-o dau ceilalti si de a duce lui Rim scrisoarea Elenei cu privire la concert. La dezordinea de idei pe care i-o pricinuise marele secret de familie: Lica-tata, Lina-mama, Sia, fiica lor, se adaoga ceea ce Mini numea incestul lui Rim. Predomina insa spaima ei nelamurita.

Circumstanta ca Rim si Sia nu cunoscuseta secretul Linei ii parea in adevar atenuanta. Ce va fi insa atunci cand vor afla, afara numai daca Lina, mereu sclava, nu va avea gestul biblic de a-si conduce fata in cortul patriarhului! Altfel, jocul celor doi era primejdios! Mini isi zicea ca poate vede ea lucrurile prea tragic si totodata se simtea zorita spre sfarsitul tragediei. Era neastamparul furtunii pe care o simti ca vine, care te apasa si pe care ai vrea s-o vezi trecuta, fie chiar cu ravagiile ei.

Pe drum spre Rimi, Mini se bucura ca are pretextul scrisorii si totodata luase decizia ca nu va vorbi nimic imprudent. Cel mult va lua atitudinea pe care o sfatuia lui Nory, atitudinea care pune intrebari, deschide paranteze, naste indicii

si da banuieli. Se bizuia pe cuvintele ce vor cadea fara voie. Avea dorinta de a fi

Linei de ajutor, dar cu speranta ca o vor ajuta imprejurarile. La inceput concursul de

imprejurari paru a fi putin amabil si gata sa o intoarca de la usa. La soneria ei timida intai, apoi intarita, nu raspundea nimeni. Starui prin partea bucatariei, dar si acolo era pustiu. Pe la ferestre nu se ivea nici un cap. Lipseau, oare, toti, la trei abia dupa dejun? Ideea de a pleca fara sa-i vada paru deodata a-i conveni. Va lasa scrisoarea in cutia de posta. Demersul ei i se parea acum suficient. Isi mari in minte dimensiunile bunelor ei intentiuni neindeplinite. Vestitul shampooing al lui Pilat ii libera constiinta. Se spala deci pe maini de toate misiunile. Totusi, tocmai pentru ca era decisa sa plece, mai intarzie un minut. Era in curte, in dreptul culoarului odailor din fund, legat cu sala mica a bucatariei Parca deslusea pe cineva prin perdele. Storurile, trase pe inele, lasau intre ele spatii mici. I se paru ca e baba, dar care, in loc sa vie spre ea, se indrepta spre odai Poate vroia sa-i deschida prin fata! Vru sa porneasca si ea intr-acolo, dar umbra misca acum din nou inapoi Tot pe la bucatarie venea! Nu se arata insa nimeni si aceeasi umbra se agita neoranduit, cand oprita pe loc, cand pitulata, cand lunecand repede. Cine stie ce lupta a babei cu vreun soricel sau paianjen. In orice caz, nu parea a se ocupa de ea. Mini avea acolo, in plina zi, o ciudata impresie de mister: jocul acela de umbre era inca mai bizar in plina lumina.

Prin storuri, umbra se vedea acum nemiscata. Mini se duse si suna iar, din fata, apoi imediat trecu si batu la usa din dos. Erau ultimele demersuri facute in pripa, inainte de plecare. In sfarsit, umbra misca spre usa de serviciu.

Tot baba fusese; Mini o zari deslusit prin ultimul geam.

O alta umbra insa se strecura repede pe coridor spre interiorul casei. Acum apareau toti deodata! Se auzi din fata si glasul bunei Lina, dar silueta proiectata pe umbra perdelelor, dupa plecarea babei, nu fusese a ei.

Buna Lina rezemata intr-un baston se caina din prag. O durea mereu piciorul si atipise putin Dar necazul cela de baba, ce pazea!

Baba iesise si ea in usa din dos cu un cap holbat. Bine zicea Lina ca nu mai era in firea ei. Lina pofti pe Mini in odaia de culcare. Cand intrara in vestibul iesi din biroul lui insusi doctorul Rim. Asadar, toata lumea era acasa!

- Am o scrisoare pentru dumneata! ii spuse Mini scurt.

Acea afacere i-l facea nesuferit. Avea unele scrupule. Fie ca Rim nu era consanguinul Siei, erau insa in judecata lui Mini unele cai, grozav de intime, pe care sotul si fiica Linei se intalneau in vinovatia lor. O dezgustase.

Desigur era destul de deprinsa cu astfel de cazuri din zvonul public: X e amantul cumnatei, Y traieste cu fata nevestei etc. Fapte diverse destul de frecvente si banalizate de scepticismul public. Cand esti insa confruntat cu ele iti fac alta impresie si scepticismul public nu impiedica ca X, Y, Z, sa traiasca intr-o tragedie.

Rimii, ce e drept, nu erau din aluat tragic. Pe buna Lina o puteai lesne inchipui toleranta, Sia cea rudimentara nu-ti dezvolta indignari, iar Rim iti da nemultumire mai mult prin persoana lui. Animal de o speta intermediara intre genul feroce si cel domestic, avand dintii unora si esofagul celorlalte dobitoace, fara un instinct pronuntat al vitiului, fara curaj in imoralitate, dar repulsiv si rautacios.

Totusi doctorul Rim nu cunostea secretul Linei. Nory asigurase pe Mini de acest lucru Doctorul Rim nu stia, deci continua Si daca ar fi stiut? Lui

Mini ii era mereu frica, o frica, lucida ca si misterul umbrelor chinezesti la lumina zilei.

Buna Lina povesti lui Mini de la capat patania ei cu piciorul. Confuza in vorba, ca de obicei, amesteca durerile fizice cu necazurile celelalte, toate razbatute de plangeri impotriva babei care se ramolise de tot. Trebuise ca ea, din somn, sa auda soneria inainte ca baba sa se urneasca. Mini lasa sa-i scape ocazia asta buna de a face oarecari insinuari.

Apoi Lina amesteca darea de seama a unor depuneri de familie, la care luase parte si gemenii Hallipa, cu alte doleante. Acest amalgam era chiar starea de spirit a bunei Lina, care primea toate lucrurile fara a le coordona si povestea laolalta proiectele ei materne de a marita pe Sia cu unul din gemeni, cu mizeriile

indurate de la obraznica ceea de fata, pe care Rim o incuraja. Desi foarte suferitoare, se vedea ca Lina era obosita de necazuri. Mini o privea cum sufla greu si isi zicea ca toata viata va sufla asa din ce in ce mai greu si atat!

Renuntarea Linei o cuprindea si pe ea; faptul ca Lina o sa moara intr-o zi de astma n-o speria. Mai teama i-ar fi fost acum sa vorbeasca.

- Nebuna asta de fata sta bufnoasa fiindca Lica nu se poate tine de ea! Ii e destul de bine aici Rim o menajeaza chiar peste masura Dar dumneaei ii tuna si toti suntem intorsi pe dos Abia s-a asezat si Lica Acum e profesor si prieten bun cu familia printului Maxentiu.

Lina avea astfel de expresii fericite si un fel de a infatisa totul care curma orice comentariu. Mini se simtea dezarmata. Orice interventie aparea de prisos. Se interesa de profesoratul lui Lica. Nu si-l putea inchipui Dar Lina declara ca Lica era tot baiat bun si dragut ca inainte, cu toata situatia lui asa de frumoasa Cam ridicola buna Lina, in adevar! Asadar, Lica se schimbase fara sa se schimbe. Era acelasi care fluiera de mult pe langa garduri, care deunazi fluiera pe Sia subt fereastra Rimilor, care fluiera usor pe buze in atelierul domnului Paul si intre dinti in urechea printesei Ada. Cat despre pasiunea fetei greoaie pentru tatal sprintar, ea era o stare de fapt fara comentariu. Cu ideea lui Lica profesor, Mini nu parea a se identifica; nu mai puse insa nici o intrebare. Ii era deodata foarte lene si uitase aproape preocuparile cu care venise. Tocmai atunci baba, fara ca sa i se fi auzit pasii in mesii de postav, vari capul prin usa si ragusita sopti:

- Sa poftesti din fata ca a venit intendentul.

Mini fu de parere ca Lina sa cheme pe intendent, ca sa nu se mai osteneasca, dar Lina se si sculase. Baba ramasese dupa usa. I se vedea laba zbarcita si neagra a mainii si varful broboadei. Ai fi zis ca sta acolo gata sa loveasca pe Lina cu ceva in cap Cu ce s-o loveasca? In ce fel era Lina vinovata fata de baba?

Impresii! sau unele idei neinchegate bine, lenese inca, dinapoia gandului. Acum papucii babei se auzeau taras pe coridor. Plecase Ba nu! Iar se intorsese.

Mini, ridicand ochii, o vazu grebanata si uitandu-se la ea lung. Ce vrea? Stia ca a vazut-o adineaurea prin geamuri si vroia s-o ucida pentru ca dovedise crimele din casa lor blestemata

Baba infatisa acum tot basmul rau intrevazut de Mini. Stand in mijlocul odaii, baba se uita mereu tinta la ea. Apoi se apropie de masa si lua calimara, pe care o duse Linei in vestibul. Atat! O aduse insa la loc si se opri in fata scaunului lui

Mini, uitandu-se acum la ea de-aproape. Nu spunea nimica, astepta! Mini se trezi ca-i spune ea, din senin, babei:

- Dumneata ai slujit pe cucoana Lina si acum ingrijesti si de domnisoara Sia, fata dumneaei.

Nu se gandise cu rautate la astfel de cuvinte. Le pronuntase masinal pentru ca baba astepta acolo in fata ei, fara rost sau pentru ca venise pregatita sa vorbeasca si nu cutezase sa spuna Linei nimic sau pentru ca sa afle daca baba

stie sau numai raspunsese intrebarii mute pe care i-o facea baba!

Baba intai ramasese tampa. Apoi isi plesnise tare palma aspra peste obrazul zbarcit si iesise in branci ca o turbata, mica, cocosata; cu un petic de sal zdrentuit, cu rochia taras, alerga pe coridor. Mini se sculase si din usa se uita dupa ea. Parea ca patineaza: un picior luneca mult inainte si cellalt sarea dupa el.

Ca o vrajitoare pe o matura sau o mumie pe un schi schiop.

Asadar, baba nu stia! Ramasese turlaca! Dar baba stia altceva si cele doua lucruri la un loc o facuse sa fie apucata de rele. Ce va face acum baba? Va amuti din spaima sau va vorbi? Socoteli mintale repezi deoarece Lina se intorcea.

- Te-am facut sa astepti! se scuza, picand pe un fotoliu, apoi se scula iar sa

inchida usa, mereu robotnica.

Mini se uita dupa ea cu ochi pe care ii simtea cum sclipesc vii de forme, culori si lumini, ca un buchet de artificii. Apoi tot de iute privirea i se stinse. Auzi pe

Lina cum ii spune:

- Acolo pe coridor e odaia fetei ceea!

"Da! gandi Mini. Tocmai unde pandise baba." Placid, Mini reconstituia faptele.

- Pe baba o ai de mult de la Tecuci?

- Nu! Mai dincoace! Dar tot mi-e destul!

- Are sa intereseze pe Nory noutatea ca domnul Lica da lectii, zise Mini la

intamplare.

- Lectii de echitatie. Stii! El e de la cavalerie! completa Lina ingamfat si iar se scula si se duse alaturi in cabinetul medical, de unde aduse o fotografie a lui

Lica in uniforma de cavalerie. Daca o vedea fata ceea, mi-o lua!

Lina o credea pe Mini la curent cu aventura ei sau nu? Ii vorbea ca unei initiate, sau cum?

- Stii, Lina, ca am adus doctorului o scrisoare de la Elena, il roaga sa vie la repetitii sau sa o anunte intr-un fel. Acum cand are pe Marcian va fi un concert stralucit.

- Rim are de gand sa se duca acum regulat.

Lina parea oarecum geloasa de precaderea muzicala a lui Marcian si ofensata ca Rim era controlat.

Peste putin Mini se scula sa plece. In poarta isi zise: "E o prostie sa vrei sa faci oamenilor bine!" Apoi: "Am nemerit oare un flagrant-delict? Mai bine ca n-am spus nimic Linei si m-a slujit imprejurarea!" Se gandea ca acum baba o va inlocui

si Lina va fi informata. "N-am sa viu mult timp pe la Lina."

Trecu apoi la alte ganduri ale ei, ca si cum interesul pentru acele fapte i se topise si teama i se irosise.

XV

Pe cand la Draganesti dura repaosul, melodios, toate furiile dezlantuite bantuiau casa Rim. Baba, care nu murise sub spaima blestemului cazut acolo, spusese Linei ceea ce stia si asa cum stia ea sa spuna. Intaia grija a Linei fusese: ce-o sa zica Lica, ce-i incredintase fata? Abia pe urma se vaicarise asupra faptei: cum dusese pacatul pe Rim?

Indignarea nu-si facea loc decat anevoie, din lipsa de gelozie si dragoste, din firea ei pasiva si din acea vina a ei initiala, pacatul de tinerete, de care se

impiedicase toata viata, pacat speculat de Rim, dar mai ales intretinut de ea singura.

Nici ea nu era basma curata! Ea doar adusese in casa pe fata lui Lica! In felul

asta buna Lina sosea dezarmata la locul delictului.

Dar ce era acum de facut? Caci ceea ce i se parea deslusit era ca trebuie facut ceva Cum sa trimita fata de acolo fara stirea lui Lica? Cum sa spuna lui

Rim sa se astampere?

Ici-colo o apucau si toiuri de indignare! Ce neobrazare pe nemernica de

Sia! Ce nerusinare pe pacatosul de Rim! In casa lor! O fata ocrotita de ei! a lui

Lica! Caci era bine inteles ca nici Rim, nici Sia nu stiau despre maternitatea ei.

Putina ei dragoste pentru Sia si purtarea de totdeauna a fetei cu ea faceau ca reactiile materne sa-i lipseasca conflictului. Drama era astfel mult simplificata, dar totusi exista. Lina avea o notiune precisa a greselilor fiecaruia separat; amestecate insa la un loc o incurcau. Daca Lica ar fi venit acum sa-i spuna ca Sia e o straina ar fi rasuflat, desigur, usurata, dar nu i s-ar fi schimbat prea mult supararea.

Prima ei faza, deci, dupa descoperire fusese de toropeala. O indelunga oboseala o coplesi. Mai apoi abia o apucase un fel de necaz cicalitor catre cei care stricau toata treaba si-i dau urat de lucru. Cand e asa de greu pana sa te vezi linistit! Ce le trebuia lor acum un astfel de zdruncin! Si baba aceea nesuferita cu panda ei! Se amesteca in treburile stapanilor! Acum pandea, desigur, iarasi sa vada ce are sa se petreaca! Astepta cine stie ce! Parca

Lina stia singura ce are sa faca! Fibrele ce simt si dor, Lina nu le avea, iar cu mizeriile omenesti era deprinsa, apoi era o fire gramadita ce se inabusea: de aceea imboldul dintai al maniei care spulbera nu-l avusese.

Inabusindu-se, scotea insa aburi. Intai turtita de cele ce aflase, acum

incepuse din ce in ce a pufni si a cauta pricina tuturor, chiar si lui Rim.

Atitudinea ei paruse celor doi suspecta. Profesorul se uita cu ochii lui de chinez la

Sia, care cata pe subt pleoape. Era ceva! Dar ce? Nu stiau! De aceea nu cutezau sa ia atitudine, asa ca - lucru neobisnuit - pufnelile Linei se treceau si se intreceau in voie. Lina isi rasufla insa necazul fara explicatii; iar in gandurile ei trudite se socotea mereu ce ar fi fost oare bine sa faca! N-avea

incredere - si pe buna dreptate - in energia ei. Furtuna, care face vartej pe locul necurat, nu se dezlantuise, asa ca raul mocnea pe loc. Nory, chemata pentru a fi consultata si pusa inca de la poarta in curent de baba, intrase cu: "Sa-ti traiasca " si ramasese la: "Da-o afara! Refuzase insa sa se amestece: "Eu cu mojica aia nu vorbesc!"

Asa ca buna Lina urmase a-si rumega inainte gandurile necajite, pe cand ceilalti doi se enervau in nesiguranta. Nu se mai auzea vioara doctorului si distractiile de orice fel erau suspendate. Voia buna fiind singura ei gratie, Lina capatase o mutra inca mai uricioasa: pamantie, cu ochii tumefiati fara de plans,

imbatranita. Era circulatia rea a sangelui, autointoxicarea!

Odata ce apucase sa vorbeasca rastit, parea ca asa-i fusese vorba de cand lumea; artagul era hrana patimirii ei. N-o parasea insa grija ca trebuie sa faca ceva!

Se chibzuise sa cheme intr-o zi fata si sa-i spuna marele secret al nasterii ei.

Atunci va pleca ea singura de-acolo, ceea ce Lina prefera din cauza lui Lica. Ii era

insa sila de convorbire: "Te pomenesti ca plange, magarita!" La ideea asta Lina ezita. Isi amintea din nou traiul ingeresc de deunazi, fara a-i cerceta pricinile:

"Daca se astampara, magarita, ce bine era! Au pe dracu in ele! Sa nu lase lumea in pace! Lina arunca toata vina pe Sia. Se gandea la maritisul fetei cu unul din gemeni, desi proiectul era numai in inchipuirea ei. "O mai vrea acum sa o ia?

Bine credeam eu s-o marit mai iute." In acelasi timp, un fel de indulgenta de fata gresita, care a trecut pe acolo, se unea cu ciuda ei conjugala si amandoua se

incurcau iarasi de notiunea maternitatii. Atunci buna Lina nu mai stia ce vrea:

"Numai sa nu planga!" isi zicea la urma cu o sila mare pentru lacrimi.

Ar fi vrut mereu ca Rim sa nu afle secretul: Pentru ea, ce se temea de pacatul pe care-l purta in spinare, si pentru el, pacatosul, ca sa nu-i vina greu. Credea ca in felul asta totul s-ar putea inca indrepta. Nenorocita Lina trebuia sa-si dea ei singure toate argumentele conciliante pe care de obicei le aduc altii. Cu baba nu vorbea. Baba intrase dupa cuptor si acolo facea in cenusa tot felul de vrajitorii pentru blestemul cel mare, dar nu era cuptorul cu hruba, de aceea, pesemne, nu prindea vraja. De cum vedea pe Lina, ridica mainile in sus intr-un gest de iad si pieire. Parea ca sta acolo pe jaratec, sfaraindu-si pielea neagra pentru ca fusese martora la pierzare.

Baba avea tot tragicul care lipsea bunei Lina, ajunsa, in schimb, de o cicaleala nesuferita si gata sa oboseasca prudenta celor doi si sa provoace vreo scena din care sa iasa ea vinovata sau sa iasa cel mult o victima inecata de-a binelea in mocirla. Lina, simtind ca Rim e gata s-o provoace, se decisese si chemase fata. Ca sa fie vorba scurta scosese caseta pretioasa:

- Uite ce vreai sa furi! ii zisese cu bruscheta. Poftim citeste!

Sia se repezise si invartea in maini cele cateva fotografii ale lui Lica, a caror vedere ii rascolea mania si dragostea.

- Citeste! Tu esti ceea de acolo!

Aruncandu-si ochii pe act: "Din tata necunoscut!" Sia avusese un tipat:

- Nu e Lica tatal meu?!

Acest efect, care nu era cel asteptat, nu fusese pe placul Linei.

- Cine vrei sa fie tata-tu? Lica e! E vorba de mama-ta Eu sunt, nerusinato eu! Eu care te tiu, te ocrotesc si vreau sa te marit!

Cuvinte grele, cu un inteles lamurit si care puteau face pe Sia sa intre subt pamant.

- Sa-ti fie de bine! Da asta e poveste veche! zisese grosolana fata.

Lina intelesese atunci ca Lica i-a vorbit Siei de ea batjocoritor si se ofensase de moarte. Nu-si mai alesese cuvintele, pierduse orice cumpatare

si gramadise ocarile si pumnii.

Baba, pe coridor, se asezase pe vine cu mainile peste urechi, asteptand sa se faca pamantul praf, iar Rim, prevenit de intrevedere, lipit cu urechea de usa biroului, nu putuse ramane neutru.

Intrase in plin pugilat si, luand partea celei slabe si fara aparare, scosese pe Sia din mainile materne.

- Treci in camera dumitale! zisese fetei cu glasul unei blande autoritati. Am de vorbit cu dumneaei!

Urmase o scena care ar fi trebuit sa fie culminanta si care nu fusese decat o

incalcire de cuvinte haine, un schimb de injurii mult timp mestecate si acum scuipate in obraz. Rim se aratase superior prin calm si batjocora. Lina, cu fata umflata ca de branca, zvacnea anevoie vorbele imbacsite intre falcile contractate.

Vazand ca pierde teren, Lina dase lovitura cea mare, pe care e drept ca nici Rim no astepta.

Era baricada de dupa care el isi aparase o viata intreaga demnitatea si avantajele. O rasturna acum nebuna de femeie cu o singura vorba.

Cu o explozie de plans sau de tuse Lina spusese:

- Magarita asta e fata mea! si asteptase ca din cumpana greselilor reciproce sa iasa izbavire. Sa fie iertare si uitare si totul sa se ispraveasca la primarie si la biserica cu o nunta la care ei sa fie nasi.

Rim, astfel atacat, sovaise, apoi, luandu-si cel mai maret ifos, zisese sacadat, deci sarcastic:

- Dumneata, madam, ai crezut ca traiesti cu prostii! apoi iesise.

Nu era decat o atitudine de circumstanta. De fapt, Rim nu stiuse. Inchipuise poate, in ras, o romanta de juneta a Linei cu Lica, iar daca cumva se intrebase vreodata a cui e Sia, nici un moment nu-i venise in minte ca Lina ar fi putut avea curajul sa o aduca in casa

Lui Rim ii trebuia numai o fecioara binevoitoare si nu ar fi ales-o dinadins sa-i fie fata vitrega. Acum chiar, cand stia, cauta sa uite nota asta caracteristica. Nu putea schimba imprejurarile ce-i procurasera ocazia fericita si, ca un om cu spirit larg, stiintific primea imprejurarea asa cum venise.

Cat despre Sia, nu simtea nici o legatura de "cucoana", si in barbatul unei mame, pe care n-o identifica bine, nu vedea decat pe "mosu" ca unealta de beneficii si de razbunari.

Flirtul, din care se prelinge elixirul incestuos, tonicul pentru organisme degenerate, nu avea aci mare rol si nici iadul cu blestemele lui. Profesorul

Rim flirtase la domiciliu, gluma ingrosata din imaginatia lui libertina si din badarania Siei. Gluma agravata nu de rafinarii si complicatii psihologice, ci de

imprejurari.

Lina ramasese insa buimacita si cu ideea ca Rim si Sia stiusera: asadar, marele secret nu exista. Era un lucru pe care nu si-l inchipuise niciodata, care zapacea tot trecutul si facea in ea intuneric bezna.

Deocamdata, totusi, nimic nu se schimba. Stiau toti si totul urma

inainte. Baba astepta mereu sfarsitul pamantului si Lina astepta ca Rim sa hotarasca ceva. Sa ia o masura, orisicare. Poate se vor desparti! Din pricina ei sau a lui sau a vorbelor sau poate ca totul se va indrepta inca Lina credea deci totul amanat; in asteptare se invenina tot mai tare.

Rim, socotind totul lichidat, sta mai mult pe la facultate, plictisit ca bunul mers al lucrurilor a fost turburat si plin de o prudenta inteleapta. Dupa doua cinci opt zile in care fiecare iesea, intra, manca separat, cu demersuri ascunse, Lina apucase pe Sia in sufragerie si, lovind cu pumnul in masa, ii poruncise sa plece. Fata dase din umeri si spusese ca nu pleaca decat atunci cand o va lua de acolo Lica, ce-o adusese. Lina, infuriata, racnise ragusit, dar cu puteri nebanuite: Are s-o azvarle in drum! Amenintat in interese, Rim aparuse in usa, cerand liniste si declarand ca el porunceste in casa. Alte zile neschimbate urmase.

Lina acum isi redusese lupta la un obiect unic: sa plece Sia! Era gandul ce-i venise inca de la inceput ca cel mai firesc. Atitudinea insa de sfinx a lui Rim si nesimtirea Siei erau obstacole neprevazute. In mintea Linei ramanea infipta ideea plecarii. Cauzele se stergeau aproape, era acum o ambitie si un scop in sine.

Lina era suparata si pe Nory ca n-a vrut sa se amestece; credea, poate, ca prin intermediar lucrurile s-ar fi aranjat mai bine, de aceea nu mai consulta pe nimeni si, cand intalnea prietenele, se arata cu ele uricioasa, ceea ce le departa.

In fiecare zi Lina credea ca Rim va zice sau va face ceva si in fiecare seara sta prostita de impasibilitatea lui. Sfarsi prin a crede ca Rim nu a inteles destul de bine Ce n-a inteles n-ar fi putut spune. Dar numai asa se putea explica. Ca n-a inteles secretul nasterii Siei! desi spus deslusit Ca poate n-a inteles ca

Lina stie ce e intre el si fata! Ca, in sfarsit, e ceva neinteles!

Ii mai venea ideea ca Rim a fost ofensat, ca sot, de marturisire si ca o facea pe ea responsabila de tot. Idei ale slabiciunii care o dau inapoi si care, confuze, absurde, i se invarteau in capul nauc.

Cu un fel de teama, dispusa la scuza, cum si la iertare, confundand cele doua vinovatii, a ei si a lor, si atenuandu-le una din alta, se decisese sa vorbeasca din nou lui Rim, calm de randul asta si serios. Rim, probabil infruntat de violenta ei, nu se injosea la nici o procedare. Rim astepta ca ea sa vorbeasca rezonabil, pentru a face apoi cele rezonabile si Lina, reculeasa, patrunsa, plina de constiinta faptelor, de raspunderea lor si de grija consecintelor, se dusese in biroul lui Rim, care n-o astepta deloc. Doctorul se ridicase de pe scaunul lui vazand-o, surprins, nemultumit, cu aerul unui om turburat in ocupatii grave, si, solemn, cu ochii pe buvard, asteptase mut. In prevederile Linei probabil, intrase ca Rim sa-i puna vreo intrebare. Cum n-o intreba nimic, ceva se

intorsese in ea pe dos, de la inceput, dar staruise in aceeasi cumintie.

- Am venit sa vorbim!

Tacere din partea lui Rim.

- Sa vorbim in chestia asta cu fata acum cand stim cu totii toate cum sunt

Ochii lui Rim coborau tot mai jos, dar limba era intelenita.

- Dumneata sa iei hotararea si sa-i spui sa plece. O sa-i dam de veste lui tata-su

O mica sugrumare a Linei.

- O sa-i dam si de cheltuiala O s-o primeasca la scoala de mica chirurgie unde am vorbit. ..

Un gest din mana, nervos, al lui Rim si atat! Lina, care sfarsise, reincepu:

- Noi suntem oameni maturi si tihniti care tinem la reputatia noastra

O strambatura sau un suras pe fata aplecata a doctorului O strambatura, probabil si iar tacere Tacere acum la amandoi.

Lina incepuse a da inapoi in bunele ei nadejdi. Asteptase vorbe bune sau rele si acum se intreba ce insemna tacerea? Insemna rau sau bine? Sau poate

Rim nu cuteza sau poate nu credea de cuviinta sa raspunda.

- Dumneata ce zici?

Aceeasi tacere.

Lina, ramasa de la inceput lipita de usa, acum da mereu inapoi in sufletul necajit.

- Ce zici? Atunci a ramas asa Asa sa plece fata.

- Nu!

- Cum nu? Adica nu-i zici dumneata? Sa-i spui tot eu din partea dumitale?

La ocazii mari Lina spunea lui Rim "dumneata". Acum insa "dumneata" se aglomera.

I se paru ca pe desenul inclinat al fetei lui Rim era un suras Negresit, parere!

- Asa atunci! zise descumpanita, cu ideile impinse incoace si incolo, stangace de trupul ei inutil, acolo langa usa.

- Nu! Nu va pleca! silabisi Rim deslusit.

Ridicase putin capul si Lina vazu bine surasul Un suras proiectat dinauntru

in afara, din dispretul lui de ea si dinafara inauntru, din malitia planurilor lui, din triumful calculat in sine si cu sine, din nepasare de altceva si altcineva decat gustul lui O umbra de surasuri. Desi Lina auzise vorbele lui clare si bine conturate, nu o izbi intelesul lor provocator, o izbi surasul Isi batea joc de ea radea Si el ca si Lica!

Fu operatia inversa a tuturor intentiilor cu care venise: gravitate, pocainta, indulgenta, precautie, bunatate, lasitate, toate se intorceau pe dos.

In demersul ei era, pesemne, cuprins si ceea ce avea sa se petreaca

intre ei. Lucruri serioase si triste: mustrari, iertare, impacare poate chiar si

induiosare, acum ca Lica o umilise si era pierdut. Cine stie daca nu si vreun gest de tandrete tarzie, stangace, neinvatata, de tandrete ridicola.

Lina se intorcea deci de foarte departe la tacerea, la refuzul, la surasul lui Rim.

Vinovatia ei se sterse si se infipse in ea vinovatia lui, fara gelozie, fara durere, dar

imboldita de batjocora si de necuviinta. Ii uri acum deopotriva pe amandoi, fara vorbe, fara sa mai desprinda falcile intepenite, cu ochi stupizi fixati pe Rim, cu muschii invrajbiti, cu respiratia facuta cheag, cu limba groasa ca de venin. Nu i se facu rau, dupa cum nici babei nu-i venise damblaua, dar cu trupul mai ghebos inca, cu fata zbarcita de necaz parca era chiar baba de urata. Rim, demn, cu ochii ascunsi in laturi, cu surasul acela hidos acum tras inapoi, trecu mut pe langa ea, iesi si o lasa acolo caraghioasa.

Abia dupa ce auzi zgomotul usei mari din fata, Lina se urni din loc, trecu

si ea prin usi ramase toate deschise pana in vestibul; Rim plecase! Era adevarat ca plecase! La treburi, la plimbare plecase!

Buna Lina, printr-o grozava surpare de valori, deveni rea. Rautatea celor buni, proaspata, neobosita, nesocotita, mereu susceptibila, mereu agresiva. Ca cineva

inchis intr-o casa necunoscuta, incercand pe la usi si ferestre banuitor, cu ochi de asasin, pandind de dupa colturi gata sa loveasca, cu miscari zapacite, necumpatate, dibuind in intuneric si dusmanie - asa era rautatea Linei.

Baba, acum pitic, domolita, cu ochii in broboada, stand pe lada, nu mai zicea ca pleaca, nu mai zicea nimic. Astepta cu frica cuiva care a azvarlit cu gaz si vede ca a luat foc. Rim astepta si el. Iesea de zece ori pe zi si se intorcea repede, asa fel ca sa nu fie si sa fie mereu acasa. Deprins cu iobagia nesfarsita a Linei nu se asteptase sa ia lucrurile in felul asta. Se temea acum de ea. Lina nu se desclesta, nu vorbea, nu raspundea, invrajbita, cu mutra cuiva care vrea sa dea o lovitura urata.

Lica, fara presimtiri, isi terminase plimbarea in Ardeal cu printesa Ada, iar cucoana Vera, dimineata, cand deschidea geamul admira casa din fata:

- Halal casa! Asta casa! O data casa!

In adevar, cu arhitectura ei pompoasa, vopsita proaspat, cu ipsosurile intacte, la colt de doua strade, cu portile de fier poleite din belsug, greoaie ca un mausoleu de lux, casa iadului astepta, linistita, in margine de trotuar, un fulger ce nu-i cadea asupra.

- Oameni cu stare! Oameni de treaba! spunea cucoana Vera pentru a se consola ca Sia si Lica nu-i mai procurau distractia de dupa-amiaza.

XVI

La Elena Draganescu, intr-o zi de moina prin februarie, Nory intra cu aerul ca e purtatoare de mari noutati. Elena arata tocmai lui Mini carti postale cu vederi poetice trimise de Maxentiu. Printul luase deprinderea regulata a acelui

"memento" si colectia cu cer albastru si munti albi crestea mereu. Nici

Marcian nu era uitat de varul generos, al carui suflet se purifica tot mai mult

si care, ingaduitor cu micile slabiciuni omenesti, trecea peste unele susceptibilitati, de altfel imaginare. Salutul scris al lui Maxentiu avea cam ciudatenia lui dinainte de plecare. Ecouri masonice parca ale unor stari sufletesti misterioase.

Nory declara ca nu intelege nimic dintr-o fraza alaturata unui chalet ascuns in brazi:

"De la un cer la altul! Respectul meu n-are margini! Amicitia ma reinvie! Plutesc! Va puteti bucura!"

Era, ce e drept, un stil cam confuz. Altele erau si mai alegorice si mai obscure.

Draganescu, caruia amabilul bolnav ii inspira o nespusa mila, neputand

intelege, lua de talmaci pe Marcian, care citea proza aiurita a verisorului cu un profil grav si cu celalalt malitios. Pasiunea bietului Maxentiu pentru Elena ii procura ocazia unei permanente si inofensive tachinarii. Interpreta frazele obscure si se prefacea a fi un amic, desigur mai recent, dar foarte gelos pe acele privilegii. Ameninta cu plecarea si cerea dreptul de a scrie. Desi cordial si glumet, subiectul tachinarii lor era nou si gingas, de aceea ramaneau adesea

sovaitori si ganditori in comentariul lor. Atunci, de comun acord si cu o reculegere sincera, plangeau pe bietul condamnat. Buletinele pe care le primea Ada de la sanatoriu erau tot mai pesimiste: "Facem ce se poate! Speram intr-o prelungire! Starea inaintata! Nimic exclus!"

Un consiliu de familie reunise pe cei trei care se ocupau de print: Ada, Elena,

Marcian, spre a delibera daca nu cumva era potrivit sa fie adus inapoi. Totul pleda

insa contra: riscul unui nou voiaj, impresia pe care i-ar fi facut-o intoarcerea simptomatica si exaltarea tot mai mare a printului pentru localitate si vindecare. Sentimentele lui pentru Elena nu aveau nevoie de imboldul prezentei. Existenta efectiva a lui si a Elenei era un obstacol pentru avanturile lui imateriale, inlaturate acum de distanta. De aceea cuvintele lui exaltate nu exprimau dorinta unei revederi imediate.

"Ma simt un om nou, un copil! Sunt beat de aer curat, voi fi in curand sanatos si fericit!"

Sau:

"Zbor! Sunt o pasare! Sunt langa Dumneavoastra, dar am rabdare. Totul e luminos"

Alta data scria:

"Doctorii sunt tirani, m-au oprit de la concursul de schi si de la raidul aerian. Eu, totusi, am lunecat pana la picioarele concertului Bach."

Marcian, aducand aceasta carta, o prosternase intai la pantofii de satin ai

Elenei, careia negrul mat al doliului ii facea fata mai alba inca.

Bietul Maxentiu! Poetic si inconstient de starea lui! Surasul lor glumet devenise o umbra blanda in care invaluiau pe sarmanul absent. Maxentiu ii tinea, astfel, permanent, intr-o stare de emotie si de infiorare in jurul iubirii si a mortii.

Ce ar fi castigat aducandu-l? O agonie trista pentru toti. Printul nu mai traia decat din artificiul medical, din gratia climatului generos si din noua substanta a misticismului de care era cuprins, in adevar, lui Maxentiu i se parea acum ca in el se purifica greselile Adei si sacrificiul din trecut al Elenei. Era altarul unor sarbatori iluzorii. Nemaiputandu-se agata de viata cu nimic din trupul lui, isi intorcea desavarsit preocuparea de la acel trup, il desfiinta ca sa-l pastreze inca. In schimb, sufletul ii intindea franghii diafane, cu care sa dureze viata dincolo de energiile materiei. Pentru a insela boala si moartea, Maxentiu inventase izbavirea

si reusea sa mai traiasca timpul necesar ca misticismul sa se consume si el.

Vestile cu care venise Nory erau cu mult mai brutale. Elena, de la usa, ii impusese tacere cu degetul pe buze. De alaturi, din sala de muzica, se auzea un murmur de pian. Marcian lucra la noua sa compozitie conceputa la Prundeni. Decorul casei Draganescu ii ajuta bine munca. Nory, umbland in varful pantofilor, se aseza

intre ele doua si sopoti. Venea de la Rimi dupa ce, de trei ori in sir, nu gasise acasa pe nimeni. O data se plimbase prin toata casa. Vraiste! Cine stie in ce crasma era baba, Lina poate la clienti, doctorul la dracu in praznic, si Sia

Azi, in sfarsit, gasise pe Lina complet singura: revizuia rufaria.

- Ei: S-a facut! Am dat-o in ulita! Mi-a furat o multime de lurruri! Ii spusese de la usa cu giasul bine dres si cu satisfactie.

Nu, zau ca Lina era nesabuita! Cand prea bleaga, cand prea rea. Lui Mini aprecierea lui Nory, care era de obicei asa de taioasa cand era vorba de Sia, ii paru curioasa.

- Bine, dar e firesc ca Lina sa fie suparata.

- Nu e suparata. Iti spun eu ca e rea!

Buna Lina era acuma rea! Numai Nory putea inventa asa ceva.

- Cum o sa fie buna in asa imprejurari? sustinu Elena.

- E rea peste cat are dreptul sa fie! E nesuferita! Daca n-ar fi vorba de neprocopsitul de Rim si matahala de fata a lui Lica, i-ar face simpatici, atata e de rea! Dar astia doi sunt prea deocheati! se incapatana Nory.

Mini nu-si putea inchipui pe Lina cu semnele unei astfel de rautati.

- Spune mai bine ce e cu ei! se enerva Elena.

- Ma rog! Scurt de spus! A pacalit-o ca o cheama Lica, i-a pus bagajul in trasura si a expediat-o. "Du-o, baiete, de unde a venit!" asa vorbeste Lina noastra. N-am avut de plasat nici sfaturi, nici consolatii. Nu mai are nimeni nevoie.

Ei! Va place cat e de rea? Bine a facut ce-a facut! Dar sa spuna cu atata nesimtire:

"Sa se duca de unde a venit!" Cam uita cucoana Lina de unde a venit! Si cu mine, doctorita noastra s-a aratat foarte rece. Parca am eu vreo vina! Cat despre voi, nici n-a intrebat macar!

Nory ar fi vrut, probabil, oarecare zbucium si i se luase acest spectacol.

Lina nu respectase uzantele dramatice. Ar fi vrut amica Nory sa ofere serviciile ei de consolatoare si gasise toata lumea consolata. Era deceptionata. Desi rautatea

Linei era opera celorlalti, Nory nu concepea victima decat infranta. Atitudinile celui care are dreptate sunt totdeauna anevoioase si uneori chiar antipatice. Chiar pe Mini acea simpla expulzare ca la mahala, cu bocceaua peste gard, o deceptiona. Stratagema de vodevil nu era conforma cu spaimele ei tragice.

Lucrurile se petrecuse intocmai cum povestise Nory. Intr-o zi, pe cand Rim era la curs, Lina adusese o birja, care sa ia pe Sia ca din partea lui Lica. Aflase intai unde e cuibarul nou al Trubadurului. O jumatate de ceas Sia nu vroise sa miste. Nici Lina nu miscase din cabinetul ei. Baba spusese de vreo trei ori fetei ca birja pleaca

si pe urma o lasase in pace. In sfarsit, Sia se urnise.

De cum o vazuse iesita in trotuar, baba pusese lantul pe poarta si-i aruncase pachetul peste grilaj. Sia nu facuse scandal. Fie si cu astfel de mijloace, primea sa se duca la Lica.

Rim la intoarcere nu intrebase nimic si Lina nu-i spusese nimic.

Sia cunoscuse nu rusinea de a fi aruncata in strada cu o boccea, cunoscuse calvarul unei vizite la locuinta lui Lica.

- Domnul si doamna printesa, spusese un fel de picolo cu fes, sunt in strainatate.

Sia crezuse ca-i vorbeste de altcineva si se dusese printr-un fund de curte la o bucatarie. Acolo aflase in forme mai putin solemne ce era cu profesorul de echitatie.

- Dumneata esti, se vede, vreuna pe care a inselat-o? Oi fi grea?

Sia era asa de informa! Ea, care venise sa-si proclame drepturile filiale, nu suflase o vorba.

- Nu! Eu sunt croitoreasa! zisese, fiindu-i pentru intaia oara rusine.

- Ei, atunci vino peste o saptamana!

Zapacita de acea vizita, nu-i venise in minte sa se intoarca la Rimi cu acelasi procedeu de vodevil cu care fusese gonita. Demoralizata, uluita, pornise pe singurul drum cunoscut, la facultate. Rim nu era acolo, dar gasise pe gemenii, ginerii

Linei.

Printre creieri de morti, pregatiti pentru analize, printre fiole si castroane sinistre, fusese un conciliabul de sabat. Cei doi, varati cu botul unul in altul, se consultau, trecandu-si gandurile ascunse, ca prestidigitatorii cartile.

Spre seara, incuind cu grija laboratoriul vrajitoriilor, cu pardesiul pe umeri, prin salile pustii, fratii Hallipa condusese pe Sia la aceeasi trasura. Cu cosul ridicat, birja ii dusese pe toti trei la locuinta gemenilor din strada Minervei.

Rimii durau amandoi inainte, cu baba la mijloc, acelasi razboi surd si mut Lina nu stia ce a devenit Sia, nici ce a aflat Rim de ea si ce ganduri are. Asa cum deunazi asteptase sa fie intre ei acuzari si iertare, asa acum astepta ca Rim sa-i spuna ca nu mai au ce cauta la un loc si ea sa-i raspunda ca crede la fel. Era nerabdatoare sa vie momentul cand va putea pronunta cuvantul "divort", la care nu s-ar fi gandit niciodata. Vrea sa desfaca casnicia de omul care surasese in batjocura. Nu-l iubise, nici nu era geloasa, dar acum il ura. Ideea ca Rim

stiuse secretul, care pe ea o chinuise toata viata, i-l facea odios. Ani intregi se ferise de el ca o vinovata si ii suferise despotismul numai ca sa ascunda vina. Si el

stia! Stia atunci cand isi batea joc de Lica! Stia cand se impacase cu Lica si se legase de Sia! Stia pe vremea cand traiau amandoi in certuri, ca atunci cand traise in multumire! Gandul asta invrajbea pe Lina, gand gresit, dar statornic.

Rim nu stiuse propriu-zis si nu-si hranise aventura din ideea asta. Nici acum acea maternitate nu conta in cumpana sentimentelor lui. Pentru Lina insa secretul lui

Lica fusese cimentul unirii cu Rim. Acum puteau sa se desparta, n-aveau ce mai cauta la un ioc.

Se preocupa de casa, care era a amandoura si care se cuvenea sa fie numai a ei.

Sa-i azvarle cele 200.000 pe care-i pusese la cumparare si sa se duca unde vrea.

Ea alergase, ea se trudise, ea platise si platea mereu. Acum Lina trecea orele libere in demersuri pe la advocati pentru a vedea ce era de facut in privinta casei.

Avea sa fie proces. Sa fie! Il va purta toata viata pentru ca sa ramana ea stapana. Ar fi dorit ca Rim sa provoace cearta si sa plece de pe acuma. Dar Rim tacea nepatruns.

Baba adusese vesti noi. Trecuse intr-o zi din intamplare pe Minervei si vazuse sus, la o fereastra, un obraz cunoscut. Femeia se trasese repede de la geam si lasase perdeaua, dar putea jura ca era Sia.

Rim se ducea, venea, ca de obicei, la ore aproape neschimbate. Gemenii veneau inca mai des ca de-obicei. Erau intre ei trei conciliabule nesfarsite in biroul lui Rim, de unde nu razbeau afara soaptele suspecte.

Lina inspectase strada Minervei si recunoscuse o casa mare, frumoasa, cu etaj, care fusese proprietatea lui Doru Hallipa. Casa intacta prezenta o particularitate: pe largimea unui singur geam, o felie din casa fusese separata printrun grilaj nou de lemn, care astfel izola o camera de antresol, una de etaj si o mansarda, cu o bucata de curte de vreo zece metri lungime si patru latime.

Cum in partea aceea care avea zidul orb, o usa fusese deschisa primitiv cu trei trepte pentru a da intrare.

In dreptul strazii marginea grilajul de fier al proprietatii, care insa pe portiunea aceea fusese si el captusit cu tablii de lemn. Chiar daca treceai indiferent, erai izbit de aspectul ciudat al locuintei.

Lina isi amintise de procesele neispravite ale gemenilor, in care fusese vorba si de o revendicare de imobil. Ii auzise laudandu-se ca sunt si ei proprietari. Prin ce ciudatenie a tranzactiilor se facuse o astfel de adjudecare?

A doua zi Lina trimisese pe baba sa bata la usa biuroului, spunand ca cucoana pofteste pe domnisori sa ramana la dejun.

Dupa ce se consultase asupra invitarii suspecte, gemenii cu Rim aparusera in sufragerie cu aere piezise. La desert Lina ii intrebase daca s-au instalat in strada Minervei si cum si-au aranjat casa. Surprinsi, cu toata indemanarea lor, se incurcase in explicatii.

Acum, Lina, de la vizitele medicale, se intorcea cu inconjur pe strada

Minervei si vedea mereu incinta ermetica si pustie, cu transperantele lasate

in jos la cele trei ochiuri suprapuse ale geamului parca unic. Intr-o zi oprise si se coborase incercand sa intre. Inchis si nici o sonerie! Un catel mic si rau se napustise. I se paruse ca miscase sus o perdea. Dupa ceva asteptare trebuise sa plece. Ce cauta acolo? Gonise pe Sia. Nu o preocupa daca Rim o vede sau nu!

Vroia insa ca Rim sa plece din casa si cauta pricini. Era o idee a ei indaratnica.

Intr-o zi de auditie se dusese devreme de tot la Elena si-i vorbise despre citadela din strada Minervei. Elena crezuse ca exagereaza si-i spusese vorbe

impaciuitoare, care nu aveau nici un ecou. Poate ca Lina astepta vreo intervenire a Elenei pe langa fratii ei, dar pentru nimeni si nimic in lume Elena n-ar fi consimtit sa aiba de-a face cu gemenii. Totusi ceea ce aflase de la Lina facea pe Elena curioasa din cauza casei, pe care o locuise in copilarie. Ce putea fi acea despartire bizara?

Trecand prin apropiere, Elena cotise, intr-o zi, automobilul. In poarta caselor parintesti sta o femeie. O chemase si ii spusese numele chiriasului - un inginer. Acolo, in cucurigul acela stau doi tineri stricati, care traiau amandoi cu o fata pe care o tineau inchisa.

Nory intampinase vestea cu explozii de haz! Iaca! S-a maritat asa cum dorea

Lina! Dar cu amandoi, fireste! Ce idee pe Lina sa-i desparta!

- Poate ca nu era adevarat si o tineau acolo de hatarul lui Rim! credea Elena.

- Asa e! Bine zici! Si mai si! Trei, nu doi!

Mini socotea si ea la fel cu Elena ca Sia era adapostita de gemeni pentru

Rim. Sa-i mai spuna versiunea cu trei crai sau nu? Cum era mai bine! Casa Rim devenise urata prietenelor. Intamplarile de acolo aruncau umbra si asupra victimei Sti cine era victima? Cine era calau?

XVII

La Elena repetitiile, mereu mai active, ocupau si preocupau pe toti. Se apropia acum data definitiva a concertului. Mijea a primavara. Maxentiu trimitea mereu cuvinte tainice si inflorite, si doctorii buletine pesimiste. Vindecarea era exclusa, fireste, si prelungirea chiar devenea problematica. Accidentele funeste erau destul de previzibile. Casexia generalizata precipita deznodamantul. Desi starea fizica a bolnavului era aparent blajina si cea morala excelenta, familia trebuia sa se astepte la orice.

Printre unduirile muzicii de Bach tristetea se strecura. Elena era in timpul din urma cam nervoasa, probabil din cauza concertului apropiat; o surmenare sau numai o stare de excitare din grija si placerea auditiei faimoase.

In chiar ziua cand Draganescu, ce intalnise pe Ada, adusese ultimele vesti rele de la Leysins, Elena se simtise rau.

Luau gustarea dupa repetitie in cerc intim, cand feciorul, lasand brusc jos o tava, avusese numai timpul sa se repeada spre stapana pe care o vazuse palind si o sustinuse pana la canapea, unde Elena avusese o scurta sincopa. Revenindu-si surasese lui Draganescu care, speriat, ii tinea mana si intinsese mana libera lui

Marcian, foarte alarmat, sub aparente calme:

- M-am prostit de tot, declarase Elena.

Nu vroise insa sa consulte un doctor. Draganescu, din initiativa proprie, cercetase un ilustru practician.

- Cauzele! Fara cauze si fara pacienta nu pot opina nimic.

- Presupune, doctore, ca pacienta insasi nu stie cauzele! Ce sfaturi ai putea da?

Doctorul clatinase din cap si prescrisese liniste si multumire, ceea ce nu lipsea Elenei.

Draganescu, in ingrijorarea lui, se gandea ca poate boala lui Maxentiu o impresiona. Considera posibilitatea asta fara nici un resentiment, dimpotriva, ca pe o noua manifestare a virtutilor sufletesti ale Elenei.

Cu aceste mici devieri, concertul isi urma drumul spre realizare.

Rim lua parte si el cu mare regularitate la repetitii. In situatia anormala din menajul lui, Rim se conducea normal. Probabil numai fericirea il facuse inexact.

Negresit, duelul dus cu Lina si transferarea sentimentelor in strada Minervei ii turburau programul fericirii oarecat.

In schimb, programul Linei era acum mereu acelasi. Casa sa fie a ei si

Rim sa plece unde stie! Intre ei nici un schimb nou de vorbe. Aceeasi mocnire a raului.

Intr-o dupa-amiaza, cand gemenii ieseau de la Rim, Lina, cu trasura gata la poarta, ii oprise cerand un op medical pe care stia bine ca-l au.

- Merg cu vai pe acasa, sa mi-l dati!

Cei doi primisera. Intelegerea lor piezisa nici nu se simtise. Citadela lor era bine organizata si prevedea surprinderile. Coborasera impreuna si intrasera in camera de jos, care era un fel de bracuiala de fiole, de carti, eprubete: biroul! Lina obtinuse volumul cerut.

In restul casei nu se simtea nimic.

- Sa vad si eu cucurigu! vostru! zisese Lina si urcase la odaia gemena de culcare, oranduita curat.

Nici acolo vreo urma! O usa de lemn alb comanda scaricica de la mansarda.

- Acolo avem pod! zisesera gemenii laolalta.

Lina nu ceru sa vada podul, dar avea sa aiba curand vesti de el si chiar prea multe.

Intr-o zi, Rim, schimbat la fata si cu maini care tremurau nervos, spusese Linei ca Sia e grav bolnava si are nevoie de ingrijirea ei.

- Eu, nu! Sa vada de ea cine vrea! spusese intunecat Lina.

A doua zi, Rim, care nu avea incotro, revenise cu cererea lui. Pentru a putea convinge pe Lina marise confidenta. Era vorba de ceva delicat si primejdios.

Fata trebuia dusa la spital si operata. Avea nevoie de un mamos si de o mama!

Lina isi ghemuise muschii fetei si refuzase.

- La mine la spital, nu! S-o duca amantul unde o sti.

- Stii baieti tineri! opinase Rim smerit, si la plural, despre coi doi gemeni, gazdele Siei.

Stia ca Lina cunostea acum ascunzatoarea.

- Tineri batrani ii priveste.

- Dar n-o s-o lasam sa moara! milogise Rim a treia zi, tot zadarnic.

- Nu mi se cade mie! raspunse Lina mai violent, cu ochii umectati de acea sfortare, daca nu de lacrami.

- Dar nu e ce crezi! Nimic care sa te ofenseze! declarase Rim cu elan.

Totusi, nici acele asigurari, nici venirea in toi de noapte a gemenilor spaimantati nu o putuse intoarce de la formula ei de refuz bine imputernicita:

- Nu mi se cade mie!

Asa intelegea ea lucrul ca mama si ca medic, si de prisos ar fi inteles cineva contrariul.

Gemenii si Rim, alarmati de starea rea a nenorocitei de Sia, trebuiau sa lase deoparte prudenta si apelase acum care incotro. Rim, care in adevar nu se socotea vinovat, intrebase pe Sia asupra cazului suparator, cu atata repros cat se poate face la 40° temperatura.

- Sa ma slabesti! raspunsese grosolan.

Apoi tot ea amenintase:

- Sa nu cumva sa-ti vie in gand sa spui lui Lica Sa nu afle Lica. M-auzi?!

Sa nu cumva!

Totusi, gemenii, care nu stiau ce sa mai faca, telefonasera lui Lica, care nu se aratase, dar care de la distanta solutionase chestia spitalului.

Rim, renuntand la discretie, solicitase si el pe profesorul G., care, ca o datorie colegiala, primise sa opereze. Operatia tardiva, desi artistica, nu putuse salva situatia desperata. Gemenii telefonau Linei mersul boalei, dar ea nu se clintea.

- Al cui o fi fost! se intrebase fata de baba, ce-si facuse cruce.

- S-o ingroape, maica, cine a omorat-o! fusese oratiunea anticipata a babei.

Sia, dupa ce bause zadarnic unele ceaiuri, se dusese din capul ei la o moasa ordinara, pe care nu voise pana la urma sa o denunte. Abia dupa ce infectia se declarase prin febra mare si pete suspecte, aflasera gemenii. Atunci incepuse dansul demersurilor asa de sinistre prin refuzul Linei, prin misterul triplu, multiplu, al situatiei ei si prin pericol.

Rim aflase de concurenta neloiala si fructuoasa odata cu febra de 40°. Grija, indignarea, mila, prudenta se precumpaneau. Refuzul Linei il aruncase pe primul plan, silindu-l la demersuri penibile pentru demnitatea lui abia ocrotita de paravanul gemenilor, de care era silit sa se foloseasca. Sia suferea dureri cumplite fara sa se

imblanzeasea, cu dintii stransi si vorbe urate, gata de scrasnit. Se uita cainos la gemeni, la Rim si chiar la biata duduia Mari. Mosica Mari nu era autoarea avortului funest si servea de familie. O usa deschisa o facea sa tresara si printre gemete cata intr-acolo cu o privire salbaticita de dureri si de spaima.

"Vreau sau nu vreau sa vie Lica?" caci asta era ideea ei fixa.

Mosica Mari, cu vocea ei de randunica, pomenise tuturor de Lica si chiar

Siei.

- Cum sa nu fie anuntat? Cum sa nu vie?

Ceilalti se uitau unul la altul, iar Sia scuturase capul cu furie:

- Nu! Nu!

Nu-l vroia. Spaima ei era deci sa nu vie.

Probabil insa ca teama si impotrivirea ei vor fi continut si speranta de a-l vedea totusi.

Lica avea stiri la telefon. Nu era chemat si nici nu dorea sa vie. Sta deoparte din prudenta si din suparare. Nemernica aceea avusese purtari proaste, dar cel putin sa nu afle printesa. Ada, e drept, nu stia nimic si Lica nu se gandea la vreo catastrofa. De cateva zile nu i se mai comunicase nimic si credea chiar ca lucrurile s-au ameliorat. Erau tocmai zilele culminante, cand cei implicati nu mai

stiau incotro sa apuce. Sia interzicea mereu ca Lica sa fie chemat cu tot atata desperare cu cat il dorea.

Profesorul G., fata de cazul grav, nu operase decat cu consimtamantul lui Rim.

Era o incercare, daca nu chiar un experiment. Sia dura inca prin minune trei zile dupa operatie. Era asa de robusta! Profesorul era miscat de cazul ei nenorocit si chinuitor, si-i era mila de acea fiinta bruta in ghearele de bruta ale naturii. Se interesase de circumstante. O fata din serviciul lor, nenorocita, nu se stia de cine, fiindca nu vrea sa spuna, explicau gemenii cu frica si cutezanta.

E drept ca Sia nu scotea un cuvant despre nimic si nimeni. Mosica Mari, singurul element sentimental acolo, vorbise profesorului G. despre Lica. Asadar, exista un tata! Poate, totusi, dorea sa-l vada. Cu blandete si autoritate chirurgul ii pusese chiar el intrebarea. Lumina de suferinta si refuz din ochii muribundei il impresionase.

- Nu! Nu!

- Vedeti! Nu vrea deloc! sughitase mosica Mari, pe cand Sia cu maini tumefiate ghemuia cearceafurile.

Cum la Draganesti in ultima saptamana nu se mai aflase nimic despre Sia, se credea si acolo ca merge mai bine, mai ales ca Rim venea regulat, desi cu un cap mai bizar ca de obicei.

Repetitia generala trebuia sa fie luni, si joi 16 aprilie marele concert.

Pentru repetitie Elena invitase un numar de intimi pentru a avea impresia publicului, iar distanta intre repetitie si concert o voise Marcian ca o experienta rafinata.

Cu tot spatiul si cu toata ordinea, casa Draganescu suferea o mare perturbare.

Telefonul nu inceta, nici furnizorii feluriti. Marcian da Elenei un mare ajutor moral, ba se amestecase chiar si la amenajarea salii de muzica, careia ii hotarase un dispozitiv bazat pe acustica, pe care nici Elena, nici servantii ei obisnuiti nu l-ar fi putut orandui. O mai ajuta si prin aceea ca o inturna arbitrar de la ocupatii si de la preocupare. Lua vioara si o silea sa se aseze la pian.

- Si asa si almintrelea tot o sa fim gata! glumea. Ne pregatim de trei luni pentru trei ceasuri, care au sa treaca asa de iute!

In acea filozofie era mult regret. In aceeasi ordine de ganduri, Elena facea proiecte de auditii viitoare pentru a nu rupe firul. Marcian simtea cu drag intentia simpatica a planurilor; ceea ce nu cunostea era felul de a fi al Elenei de mai

inainte, calmul ei pe atunci inalterabil si aspru catre oameni si lucruri, acum turburat.

Timpul era minunat de frumos. Un aprilie precoce si stralucit.

- Ne face concurenta! se plangea Marcian. Jumatate din efectul muzical e furat de simfonia primaverii. Cu toata dorinta de a fi atent a publicului, o parte din fiecare auditor va scapa din sugestia muzicii, care va fugi de sub stapanirea arcusurilor noastre, chemat afara de arcusurile aerului fin. Si tot asa va fi si cu fiecare executant. As vrea pentru joi o ploaie buna.

Duminica, in ajunul generalei, fusese cu deosebire de obositoare. Marcian voise sa desfaca iar din nituri fiecare bucata muzicala pentru a controla calitatea si defectul amanuntului. Apoi se trecuse de doua ori ansamblul.

Marcian descoperea abia acum greseli si, cu acel imperativ al lui, azvarlise nemilos acuzarile in dreapta si in stanga. Elena, crezandu-l foarte necajit, era incremenita. Se insenina abia cand il vazu strangand maini in dreapta si in stanga. Il intreba aproape cu gingasie: Ce crede? Ce-a fost?

Mergea admirabil! Observatiile erau de la "bine" inainte spre perfectie.

Incantata, ar fi vroit sa-i spuna cuvinte de recunostinta, dar ii apareau banale, nepotrivite. Primise si trebuia parca sa dea mai mult decat atat. Din acele cuvinte

incepute si intrerupte si din acea simtire, Elena sta acum atarnata, cu buze

intredeschise, cu maini nedumerite.

Marcian, cu o gravitate care contrasta cu voiosia lui obisnuita, aplecase capul spre vioara pe care o tinea inca in maini. Ca si cum s-ar fi ridicat anevoie dintr-o ingenunchere, Elena cauta sa reintre in normal.

- Si coralul de care imi spuneai! Cum o sa fie? Fara repetitii? intreba.

Marcian regasi un suras vesel, aproape siret.

- Da! Il vei auzi maine, la generala.

Intr-una din sedintele lor de acompaniament si conversatie, Elena isi amintise de un recital minunat din Bach auzit pe timpuri la Varsovia. Fireste ca Marcian cunostea bucata. Elenei i se paruse ca erau instrumente minunate si noi. Marcian o asigura ca erau numai voci, cu sau fara orga, care dau acea impresie.

Intr-o seara, la el acasa, Marcian socotise durata exacta a concertului Bach. Se

intrebase de era destul de lung pentru importanta de care era inconjurat. Fusese decis ca intrarea peste ora in sala de muzica sa fie exclusa, ca la concertele publice; ca lumea sa circule numai in pauze in restul apartamentului, si bufetul somptuos, asezat in sala mare de biliard, care era si sera de iarna, sa fie deschis numai la sfarsit.

Fata de astfel de masuri, programul trebuia sa fie foarte plin si Marcian calculase in vid. Ii venise in minte coralul si indata gandul insufletit de a face o surpriza placuta Elenei. Cum n-ar fi putut totusi sa nu-i spuna defel, intercalase coralul, dar fara lamuriri si nici Elena nu i le ceruse.

Recrutase el singur vocile si le pregatise in afara repetitiilor, dandu-si astfel un supliment de osteneala pe cand oferte felurite de angajamente in strainatate asteptau cam de mult buna placere a maestrului.

Vocile nu le alesese dintre vedetele de opera, ci din coristi de muzica religioasa; voci juste si maleabile, pe care sa le manuiasca ca pe taste, care sa fie sclavele artei lui de animator si cu care sa obtina perfectia. Coralul era un omagiu direct adresat Elenei si cantat parca de el singur pentru ea.

Anuntand Elenei coralul pentru a doua zi, Marcian se simti multumit si sorbi cu placere dintr-un pahar cu Bordeaux. Elena nu-l chestionase nici acum. Ea singura

intretinea astfel secretul placut si isi pregatea impresiile.

Se auzi telefonul langa care Nory veghease pentru ca muzica sa nu fie turburata. Nory lua receptorul si facu Elenei un semn de alarma. Apoi tipa cu vocea ei ascutita:

- Alta zi nu gasea!

Marcian intelese ca era vorba de ceva important. Iar vreun obstacol! Nory explica Elenei ca Lina anunta moartea Siei si inmormantarea pentru miercuri.

Erau lucruri destul de suparatoare. Pentru cine cunostea tragicomedia, cu sfarsit asa de tragic, moartea Siei avea unele elemente de emotie.

Evenimentul mai era si neprevazut deoarece credeau ca boala s-a sfarsit cu bine. Apoi inmormantarea in ajun de concert era o stangacie vrednica de Sia.

Elena, turburata de acea veste, palise cu maini moi si reci care tremurau.

Cum Draganescu tocmai intra, intr-un elan neobisnuit si nemotivat, Elena se repezise spre el cu gest de brate intinse. Neintelegand, descumpanit,

Draganescu isi inchipuise o nenorocire, nu stiuse care, si ramasese cu mainile

in jos, sarbad, pe cand il sageta o arsura in piept si simtea bataile inimii indesite, apoi oprite parca.

Elena, fara contenenta, nestiind ea singura ce a vrut, se intorsese langa pian, de care Marcian sta rezemat, urmarind-o din ochi ingrijorat. Marcian era la curent cu aderentele pe care moartea Siei le avea cu concertul Bach, stia ca ele sunt neoficiale, laterale. Disproportia dintre cauze si starea emotiva a Elenei era vadita. Simtise un fel de val cald ce-l napadise placut.

- Bun! zisese, desi cuvantul nu era de doliu. Bun! Maine facem generala linistiti, marti avem timp pentru condoleante si miercuri toti la inmormantare iar joi, marele concert!

Oranduia astfel totul cu voiosie, solutionand descumpanirea gazdelor.

Vroia, mai ales, sa linisteasca pe Elena, facand din concert un bloc de aparare in jurul ei.

- E bine asa! zisese Elena, regasindu-si cumpatul si cu o supunere de copil.

Ramas in mijlocul odaiei, cu urechi care pocneau, Draganescu avea un aer ratacit, nestiind daca Elena, in adevar, ii intinsese lui mainile si daca ar fi trebuit sa le ia. Nory se apropie de el si ii spuse noutatea. Rim plecase neobservat.

Probabil cunostea evenimentul dinainte si venise numai pentru a face fata.

In ultimul timp reincepuse a purta enorm de grija opiniei publice si demnitatii lui.

Nory pleca si ea pentru a seconda pe Lina acum, cand problema Siei era rezolvata, dar cu intentia de a se mai reintoarce cu amanunte.

Mosica Mari anuntase din primul moment pe Lica; nu mai avea cine zice nu.

Lica venise la spital indata, acum cand Sia nu-l mai putea impiedica si cand el nu mai putea sta la indoiala. Lica fusese plutonier in cavalerie si vazuse multe, dar confruntarea cu Sia moarta nu fusese o intrevedere lesnicioasa; cadavrul proaspat al nenorocitei era "teribil". Venise totusi la timp. Dupa el nimeni nu mai putuse privi "hoitul", cum ziceau oamenii de serviciu, fumand, ca sa-si puna inima la loc.

Profesorul G. propusese o autopsie refuzata de Lica. Se facuse o injectie cu formol pentru o problematica conservare. Dupa vizita, Lica, la 11 noaptea, dase Linei un telefon ce-o urnise in sfarsit. Ca si cum acum abia gasise un debuseu activitatii sale materne, Lina alerga pentru ceremonie. Prietenele alarmate

si care o napadeau cu consolari fatise creau Linei obligatii, in loc s-o usureze.

Solicitudinea tuturor da importanta inmormantarii si Lina se straduia nu numai pentru cele strict necesare, ci ca sa fie totul "bine". Cum prietenele veneau s-o asiste

in acea imprejurare, Lina hotarase ca Sia sa fie transportata la o biserica centrala, unde va fi mai lesne tuturor sa vie, fara obligatia de a merge la cimitir.

Rim si gemenii disparusera din scena si, dupa acel comunicat probabil energic dat Linei, Lica nu mai da nici el semn de viata.

Printesa Ada aflase ca Lica a avut o copila care a murit. Atat! Aventura de tinerete.

- Intamplare trista! decisese. Nu-si amintise de intalnirea cu fata vulgara, nici de vorbele de-atunci ale lui Lica: "Ce-ai zice de-ar fi fata mea?" asa ca nu identifica pe Sia.

Cand Ada aflase ca Draganestii cu suita vor asista la inmormantare isi zise ca rudenia lui Lica cu Elena se va proclama in mod public. Nesigura de se cuvenea sau nu sa ia si ea parte, decisese in ultimul moment, si cu avizul lui Marcian, ca va merge, si oferise lui Lica automobilele pentru nevoile doliului si o jerba. Lica primise in tacere. Poate ca Ada va afla acolo adevarul asupra Siei. "Fie!" Se simtea iar rebel si agresiv cu printesa si vizita lui ultima la Sia il intorsese spre trecut intr-un fel nou si neasteptat. Sia, disparand, nu-l despartea de Ada, dar il emancipa.

XVIII

Sosise ziua repetitiei generale pusa la cale de atata timp de doamna Elena

Draganescu-Hallipa cu pasiune si metoda. Indelung pregatita cu zel sistematic, apoi asteptata cu rabdare si socotinta, iar in ultimele zile cu o enervare neprevazuta.

In ajun, Elena simtise o salbiciune trupeasca si sufleteasca de convalescent

si de la acea slabiciune trecuse lesne la un somn adanc. Se sculase in dimineata

"generalei" odihnita de somn linistit si ramasese invaluita de o beatitudine in care orice preciziuni se topeau.

Ideea invitatilor, a muzicii de dupa-amiaza erau idei blajine si distrate. Vroi sa oranduiasca cate ceva, dar ezita, lasa mai bine sa dispuna atunci chiar pe loc, de acord cu Marcian. Fie ca era lene, fie ca neincredere in sine, simptomele, evident, erau noi.

Dete numai ordinele pentru ultima revizuire a apartamentului si, in loc de a supraveghea singura operatia de la inaltime, cum ar fi facut altadata, ii veni gustul sa se plimbe si comanda automobilul.

Barbatul ei, care se desteptase plin de grija, ramase incantat de dispozitia in care o vedea. Cu intarziere, Elena sosi la dejun cand Draganescu incepuse a se teme de vreun accident. Apucase drumul Prundenilor, gata sa se duca pana acolo, cu dorinta subita de a vizita mormantul matusei Gramatula, si renuntase cu regret numai vazand ora inaintata.

Plinul aer si plimbarea ii schimbasera inca mai mult directia ideilor de la programul zilei, totusi nu o abatuse de la drumul drept al gandurilor ei mai profunde. Pelerinajul sentimental spre Gramatula nu era strain de concertul Bach.

Printr-o filtrare a elementelor care compuneau acel concert, se alesese din ele esentialul

si o indrumase intr-acolo. Elena nici acum nu era fara busola, dar acul de directie desena un unghi nou. Ceea ce se clarifica din tot rostul concertului era prezenta lui Marcian deunazi la Prundeni, pe proprietatea ei personala, in izolarea unui doliu personal; prezenta lui in intimitatea ei afectiva care era o lume noua.

Dupa dejun, Elena dormi putin si puse un timp mai lung ca de obicei pentru toaleta ei totusi simpla. Sosirea oaspetilor se facu aproape in afara de controlul ei, prin miscari favorabile, ce-i aseza prielnic. Printre dansii Elena sta ca o simpla auditoare. Simti emotia viorilor ce se acordau numai ca pregatirea unei desfatari ce se ofera, fara de constiinta responsabilitatilor.

Amanuntul material si ordinea sistematica a lucrurilor ii scapa cu totul.

Prezenta unor figuri noi de femei si barbati profilati pe estrada joasa inapoia concertantilor o facu sa plece capul tare in jos, fixand rombul stralucitor al parchetului. Erau cantaretii coralului, pe care abia azi avea sa-l auda intai: coralul promis si daruit de Marcian.

Elena asista la repetitia generala a concertului Bach ca o eleva silitoare la o distributie de premii. Nu-si dete seama de succesiunea precisa a numerelor din program, nici de atitudinea asistentilor in pauze. O rumoare de matase si delectare o cuprindea in semnificatia ei satisfacatoare. Era palpitul usor al doamnelor repercutat de rochiile de taffetas ti crкpe de Chine.

Numai zgomotul aplauzelor, desi asurzit de morfinizarea ei, ca trecut printr-un frunzis de padure, ii da o neliniste care o facea sa-si ascunda capul parca in broboade, pentru a-l feri de vuietul uniform, dar iruptiv. Aplauzele ii mai dau impresia asemanatoare cu lama unui val de mare, ce se formeaza undeva neasteptat si se sparge de umerii tai incovoiati sub amenintarea bucuriei.

In schimb, indata ce incepea executia, muzica o linistea, ii da o certitudine absoluta. Era o plutire pe o mare frumoasa, cu porturi unde ateriza fericita.

Sunetele cladeau geometria solida a unor orase albe inundate de o lumina egala, ce se difuza repetat. Prin acele cetati minunate trecea radioasa. Portativul era un amfiteatru feeric, pe care se proiecta arhitectura marmoreeana a palatelor.

Pe temelia coardelor notele punctau desenul gradinilor, arpegiile curbau colinele si din cheia de "sol" caderi de apa trimiteau un sipot fluid sau numai o panza de racoare, un paianjen vaporos ca rasfirarea fina a unui jet d eau. Apoi seara cadea in acorduri minore peste cetati.

Ritmul cu fraza larga sau soapta minutioasa a lui Bach nu paraseau nici un moment o idee grava, o emotie concentrata, cu desenul tras sigur printre meandrele armonioase. Sunetele scoteau reliefurile unor efigii nobile, si modulatiile aveau sugestii virtuoase.

Se inaltau rugaciunile simple ale unor iubiri fara duplicitate, cu ascensiune senina; iubiri inaltate de un suflet victorios, dar fara fast si vanitate, trecand peste obstacole invinse de maiestria sufleteasca.

Si mereu acea siguranta care lega cetatile vizionare ale muzicii una de alta cu un tarm neintrerupt si lin. Asa asculta azi Elena defiland Preludiul, Fuga,

Concertul, Oratoriul.

Nu-si dete seama de momentul cand coralul se substiui instrumentelor.

Recunoscu bucata auzita candva la Varsovia ca si cum in alveola urechilor se pastrase memoria melodioasa si acum se destepta: orga era o pedala si o clapa unica, pe care Marcian netezea unitatea vocilor.

Cum in auditoriu circula un murmur de admiratie, Elena se uita in jur, mirata ca

si ceilalti se bucura. Stia ca n-a rasturnat nimic din cochiliile in care se acumula melodia numai pentru ea singura.

Marcian in ziua aceea nu parasea nici un moment pe executanti, sta cu ei laolalta. Desi nepremeditata, procedarea marelui artist crea muzicii o stare de fapt excelenta si una morala la fel muzicantilor. Solidaritatea cu animatorul determina o interpretare desavarsita.

In realitate, Marcian se adapostise acolo dintr-un sentiment de teama pricinuit de coralul pe care i se parea acum ca-l ofera Elenei ca pe un buchet de flori, rare, e drept, dar cu manseta de hartie, la o aniversare de familie. Sentiment de ridicol si de emotie destul de caracteristic.

Dupa ce intreg concertul i se strecurase pe dinainte ca un vas fantoma melodios, Elena nu stiu cand si cum s-a terminat si au trecut cu totii in confortul hall-ului mare. Vazu ca printr-o oglinda grupuri ce se legau si se dezlegau placut, pe cand Marcian si Draganescu faceau onorurile, unul, cele artistice, celalalt, cele de amfitrion. Ea stranse, cu maini moi, maini amabile de oameni recunoscatori, recunoscatoare ea singura, ca si cum ar fi fost oaspele fericit si magulit al unei sarbatori miscatoare.

Auzi ca de departe pe Marcian spunandu-i aproape intimidat ca a trecut si repetitia. Nu facu ecou acelui regret. Uita chiar sa-i multumeasca de coral, asa de patrunsa de bucurie vadita ca n-avea nevoie de cuvinte. Ei nu i se parea ca repetitia a trecut. Avea sentimentul unei zile ce a incheiat un timp fericit, dupa care concertul nu va fi nici el o culme si un punct "terminus", ci un inceput - ceva ca ultima fila din calendarul unui an bun, pe care o rupi pentru a privi ziua dintai a altuia, de la care astepti mai bine inca.

In seara aceea, dupa ce Marcian incercase sa corecteze tacerile expresive, vorbind cu Draganescu, plecase mai devreme ca de obicei, lasand pe Elena tot asa de molcoma si distrata. Ii da impresia contagioasa a unei fiinte cuprinsa in semisomn de un vis placut. Marcian nu se intreba care vis. Ea, neobisnuita cu fenomenele sensibilitatii, le suporta inocent si, vizibil, fara de controlul constiintei de sine. Iar Draganescu abia cuteza sa creada ca ziua aceea se petrecuse asa de bine. Numai saizeci de ore desparteau de marele concert din

Bach.

Biserica Amzei parea in sarbatoare. Inca de pe la trei lumea incepuse a sosi, si la patru - ora ceremoniei - strada era aglomerata de trasuri si automobile. Slujea un arhimandrit. Aducandu-si aminte ca asa se obisnuia la Tecuci pentru fete, Lina angajase muzica militara, sosita din vreme, ce se odihnea acum, inapoia bisericei. Dupa consultari cu Elena si Nory, care amandoua opinasera pentru serviciul insotit de cor, convenise si cu "Cantarea", ce se alaturase corului permanent al bisericei. Un zel postum desclestat de cuvantul, probabil energic, al lui Lica, urma indaratniciei. Era poate si sentimentul compensatiei dupa legea de a da cui nu mai are nici un fel de nevoie. Vecinii umpleau curtea verde. Mortul nefiind din cartier nu se stia bine de cine e vorba.

Unii spuneau ca a murit o actrita de la Opera, altii un deputat. Circula insa staruitor si versiunea ca era o fata mare adusa de la spital, zvon raspandit de cei ce din ajun vazuse instalarea catafalcului. Unii adaogau ca "era de boala molipsitoare". Sicriul era acoperit. Erau aprinse toate candelabrele si florile se gramadeau treptat, aduse de doamne elegante in rochii negre. Erau acolo si multi barbati in tinuta corecta de doliu. O zi minunata de aprilie, calda, poleita. Multi ramasese pe scara sau in amvon si, pastrand cuviinta locului, vorbeau discret intre ei. Din cauza zilei frumoase, glasul lor soptit era vesel si fetele toate luminoase. De altfel, era o ceremonie indiferenta. Mai toti erau adusi acolo de consideratii indirecte. Erau intimii numerosi ai Draganestilor si tot concertul

Bach in fiinta, printr-o atentie exagerata catre Elena, inlesnita de timpul frumos. Era o zi cand vreai sa faci o plimbare, fie si la o inmormantare. Pe un timp ploios poate ca lucrurile s-ar fi petrecut altfel. Erau venite si multe cliente ale Linei, informate in ultimele zile de pierderea unei rude de-aproape, mai erau colegii de la

Filantropia, studenti prea zelosi sau numai curiosi ai lui Rim, si alte legaturi ale unuia sau altuia din "rolurile" principale. Mosica Mari, cu ceva contingente, se asezase in fund de tot subt balconul corului si tot acolo fostele colege ale

Siei de la scoala de infirmiere, care aflasera si nu lipseau, desi acum parada neasteptata le intimida. Aveau palarii de culori vii si unele chiar cu flori rosii, asa ca se ascundeau inapoia unui rand des de haine negre. Unele din fete recunosteau cate un "tip":

- Vezi ala de colo, inalt cu par negru? E cutare! Se tine dupa mine pe strada!

La stanga, al doilea, unul bine de tot, il cunosc

Pictorul Greg, care purta admirabil sortie-ul pe umeri, avea succes mare. Lumea acum se indesa si se simtea un freamat usor de oameni ce stau coasta in coasta. Uneori, freamatul era strabatut de o unduire de parfum violent al zambilelor dintr-o jerba sau de o revarsare suava de violete coapte dintr-un manuchi simplu si aristocratic.

Rumoarea funebra se simtea si ea apropiindu-se, dar toata acea vibrare era

in surdina. Se auzea acum bine, venind din fund, glasul de tenor modern al diaconului. Se facu o miscare de ordonare. Asistenta se grupa felurit si cu unele spatii. Un cerc mai larg spre mijlocul bisericii facea gol in jurul catafalcului.

Lina, in capul unui rand de straini, era cea mai apropiata. Persoanele mai straine se

intrebau ce ruda e Lina cu fata aceea, fara a se descurca sau incurcandu-se. Din ceilalti nimeni nu-si punea intrebare asupra ciudatei etichete de raporturi ce-i reunise acolo. Rim, teapan, cu un plastron de camasa prea scrobit, sta langa tronul episcopal, s-ar fi zis ca se reazama chiar putin de el, ca un om care nu-si are destul de bun aplombul pe picioare. Aghiotanti fideli, cei doi gemeni Hallipa stau dositi inapoia lui cu niste figuri inmarmurite, ca scoborati in ultimul moment de pe scaunul electric de executie si neputand crede in gratiere. Se intrebasera mult daca trebuie sau nu sa asiste si sfarsisera ca criminalii prin a veni la locul crimei. Chiar in randul intai se afla doamna Eliza Hallipa, a doua nevasta a lui Doru

Hallipa, grasuta, frumusica, cu rochie neagra de matase. Prezenta ei era explicata prin raporturile amicale pe care si ea si Doru le pastrase cu Lina. Vederea ei ar fi inveninat pe gemeni in orice alta zi. Azi insa stau in fata catafalcului ca in fata esafodului. Se mai intrebau, in dubla lor preocupare, daca ei, in adevar, au omorat pe Sia si de vor fi trasi la raspundere.

Rim, ce-i simtea inapoia lui suparatori, stia ca nu el a omorat-o si gandul acesta il intuneca ca fiindu-i ofensator. Elena, cu chipul ei grav si senin, sta langa Lina. Era acolo si Mini pe-aproape, pe care o hipnotiza reflexul vioriu al unui vitraliu. Nory, tot neastamparata, circula si aci si, cum nu putea tacea, soptea cu internul Romulus de la Filantropia. Sia zacuse la

Maternitate, dar Romulus stia amanunte.

Un caz greu si rar! Altfel profesorul G. n-ar fi dat gres Conformatie falsa o dubla cale vaginala. Un plasament rau, totul complicat cu o infectie si tratat tarziu. Cand o adusese la spital, septicemia era avansata.

- Nu te uiti ce sicriu! In adevar, asa de inalt si larg ca parea scurt aproape, desi destul de mare si in lungime. Un sicriu diform.

- Creste mereu, zise Nory sceptic.

Apoi pufni inabusit in manusi: "Asadar, era conformata anume pentru dublu emploi nu pentru trei". Se uita spre Rim "S-a ispravit rau!"

Sia nu-i inspira nici o compatimire, fie chiar postuma. Grozav de singura, de altfel, acolo, in acea biserica de gala, ursuza de Sia, si fara nici o afectiune aproape de ea. Desi era in totul decenta si reculegere, lipsea tristetea. Lina avea o figura congestionata de ganduri, ce pareau insa absente de la ceremonie, iar

Rim, pe masura ce serviciul devenea mai lugubru, capata o expresie de neplacere vadita. Se simtea acum nevoie de aer. Vitrajul vioriu al lui Mini se deschise si patrunsera dungi de lumina si dara de racoare. Toti respirara. Pe Mini acum o hipnotiza coltul acela de cer. Prohodul surprinse neplacut toata asistenta inturnata de la beatitudinea zilei de primavara. Isonul pomenirii facuse pe Rim sa tresara; gasea ca Sia fusese rau inspirata, procurandu-i astfel de sarbatoare. Se stramba.

- Fecioara nefericita, suspina catre Draganescu, ce se ostenea sa gaseasca un cuvant potrivit de consolare.

Se auzi un mic sughit, dar nu de durere. Frumoasa Lenora, mama Elenei, sensibila ca totdeauna, se enervase. Era venita acolo cu barbatul ei din a doua casatorie, doctorul Walter, fara suava ei fata Coca-Aimйe. Inseparabili de obicei, se simteau stanjeniti de a nu fi in trei si cam izolati. Venise pentru ca Lina era tot legata cu verisoara Lenora. Printesa Ada, intrand, schimbase reflectii cu unul si cu altul despre nenorocire:

- O copila!

Mirata insa in fata catafalcului, o crescuse in varsta putin:

- Numai 17 ani, zicea.

Ada se oprise chiar in mijlocul bisericei si avea langa ea pe Marcian, care se simtea astfel protejat impotriva lui insusi, de a se arata acolo fara un motiv destul de plauzibil, desi concertul Bach era complet. Artistii ramasese grupati in fund, spre stanga, acolo unde era si personalul medical inferior. Singura mosica Mari storcea batista pe ascuns. Cum Lina se aplecase sa-i spuna ceva, in raport cu ceremonia, Elena se strecura incet langa Draganescu, care pleca sa faca comisionul. Elena ramase langa Vladici, ce se juca tot timpul cu monoclul, drept contenenta, singurele reuniuni mondene ce-l plictiseau fiind cele funebre.

Cercul din jurul catafalcului se largea din ce in ce, pe cand aerul se ingreuia cu tot ermetismul cosciugului si parfumul florilor. Doua ochiuri prelungi mai fura deschise dintr-o data. Invada un nou curent cristalin si un susur usor de pasari.

O spirala vanata de fum serpui din cadelnite, se urca si disparu pe fereastra, lasand o risipa placuta de mirodenii.

Soarele cazuse probabil mai jos. Mini, care nu mai vedea nici reflexul vioriu, nici fasia matasoasa de cer, fu trasa de aurul ce tragea contururi capricioase pe icoane

in zona de umbra a bisericii; contururi care radiau asa de pretios, ca lumina venita prin ogive, electricitatea candelabrelor, flacara lumanarilor groase pareau sarbede. Era aici o tiara, dincolo numai o bandeleta, o stea undeva, sau curba armonioasa, ca un fluviu, care impresura o hlamida de sfant. La Sia, la tragedia

Rimilor, Mini nu se gandea defel. Erau pentru ea lucruri izbavite.

- Ce frumos e aurul! zise incet lui Nory.

- Ba bine ca nu!

Tocmai atunci, curmand isonul popesc, se auzi un zvon nou. Lui Mini ii paru ca vine din catapeteasma, unde licarea cu noblete conturul de aur al unor crini.

Cutremurarea usoara pornea, in adevar, de la amvonul din fund. Ca si cum acolo, deasupra corului, se clatinau gonguri de aur si vestmintele de matase vechi ale icoanelor fosneau. Corul intona un fragment de oratoriu.

Pe scarita in spirala unul cate unul bachistii coralului se adaogase camarazilor.

Elena isi simti ochii deodata umezi si ii sterse fara sfiala cu batista fina, tivita cu negru. Ar fi voit sa se uite spre locul unde vazuse stand pe Marcian, dar nu cuteza sa

intoarca capul. Nici nu observase ca e langa Ada Maxentiu, de langa care Marcian disparuse.

Vocile pareau a porni o soapta, indata, stinsa in vazduh, un fel de suspin cules de cer, pe cand acelasi vuiet slab, pornit ca din gonguri de aur, razbatea cu preludiul lui.

Fraza asta intrerupta si repetata si incercarea vocilor de a-si vorbi durerea lor una alteia trecea fiori prelungi peste trupul acum uniform al asistentei. Sub acel efluviu, toata lumea se incovoia ca sub o cadelnita. De vreo treipatru ori, aripile vocilor impreunate batura in surdina unui sunet unic, combinat in delicatetea lui istovita din atatea sunete suprapuse si acoperite inca de acompaniamentul ca de un zabranic moale Apoi pornira incet, de departe, clopote de glas ce se apropiau. Crescura pana rasunara peste toata zidirea, facand sa tremure zimtii candelabrelor. Puterea sunetelor era acum uniforma si cu intensitatea crescendului, mereu umflata, dar parea totusi a trece printr-un nor ce-i netezea orice stridente.

Lui Mini i se paru ca vede parca intrand de afara o procesiune numeroasa.

Erau privirile acelor din amvon acum inclinati spre interiorul bisericii si care isi pornise intr-acolo sufletele. Cu un vuiet surd, imens, ascensiunea vocilor fu curmata se auzi o chemare ascutita ca un tais de lama subtire, un sopran special, un glas fara sex, ca de arhanghel, urcand zigzagul unei slave, ca serpentina luminoasa a unui trasnet Apoi se aseza un ecou permanent, pe care-l slujeau toate vocile scoborate in mezzo.

Ici-colo o invocare debila se urca de la tenor sau soprana si printre toti

incepu a trece panglica neintrerupta a unei melodii ce parea desfasurata dintr-un ghem fara capat, ce-si intorcea volutele de matase asupra lor insesi in sute de unduiri. Asa neintrerupta, melodia iti da intermitente de puls si firul ei innodat ca ochiuri in jurul gatului iti facea o impletitura sufocanta prin care respiratia se strecura ca un suspin de plans. Toti ochii se muiasera usor Armonia uneori se umfla ca de un ferment, crestea cum creste un aluat, si alteori se destrama ca un putregai Voci ingemanate succesiv, apoi intreite, incepura a aclama osanale

Atunci, din gongurile de aur ale acompaniamentului de bas pornira acorduri regulate, egale, care se urmareau unele pe altele metodic, mereu mai pline, mai sonore Erau fraze aprigi, care intrebau neantul Acordurile se inteteau, goneau unele dupa altele, cohorte sistematice, dar framantate de insusi mersul lor succesiv, aproape simultan. Se repetau mereu mai frecvente, desi in cadenta, obsedau, cuprindeau in spatiul lor auzul ca intr-un haos prins intre munti. Dure, inexorabile, durerile impietrite in marmora acordurilor vocale urcau in legiuni grele, pline de jale, pe suisul lor neispravit spre Eternitate. Parea ca pasul lor nu se va mai ispravi niciodata acolo sus, in infinit, pasul lor aci, jos, infipt in camera convulsionata de un acelasi spasm, in trupul unic al celor ce erau vii acolo in biserica

Corul tacuse si ecoul lui venea inca. Nory apasa mainile pe urechi ca sa si le desfaca din tremurul rezonantelor.

- Ieri! murmura Elena.

- Admirabil! ii raspunse printesa Ada.

Elena se uita surprinsa de prezenta ei, acolo unde ea se simtea asa de singura, si de sigura cu gandul ei, de altfel necunoscut Adei. In ajun coralul din

Bach emotionase pe Elena pana la intimidare si aiureala. Corul de azi o purtase spre un fel de bucurie interioara, fara de energii fizice. Din toti, ea singura il ascultase ca pe un imn de slava, nu de jale; ea si cu Mini, careia i se paruse ca aurul canta.

Ceilalti se gandeau, pesemne, la Dumnezeu, fiindca maini parca nedezlegate bine

incercau semnul crucii cu manusi negre sau cenusii. Mosica Mari se inchina cu matanii si Lenora facea crucea plina. Elena avu si ea un gest al mainilor din care isi trasese manusile lungi. Un gest de adorare vaga. Si ea recunoscuse dumnezeirea armoniei. Asadar, Marcian se urcase si el In unitatea aceea perfecta se recunostea stapanirea mainilor lui de animator Se urcase acolo, intrun amvon de biserica cu niste coristi pentru pentru ea! Elena ridica in sus capul pe care iar ar fi vrut sa-l intoarca. Linia precisa a nasului si barbiei se desena perfecta. Pictorul Greg observa ca in poza aceea e foarte frumoasa, dar, prigonit de melodia sacra, isi beatifica cugetarea.

Cum nimeni nu se misca pentru supremul adio, arhimandritul spuse ceva celor mai de-aproape. O ezitare tintuia slujba pe loc. Se facu o mica miscare inainte. Lina, in pripa, se apropie de catafalc, isi ridica voalul, il lasa iar si se retrase. Rim oscila nehotarat. Trebuia sau nu sa se apropie? Sta astfel, balabanind capul si bratele ca o pendula. Preotul, plictisit de incetineala, ii facu un gest de invitare. Livid, Rim se apropie si apleca de forma capul peste coroane.

Printre flori picurau incet stropi greoi, ce se prelingeau din sicriul asudat. Lui Rim acum ii zbarnaiau picioarele ca niste coarde slabe. Se gandi la guta si o grimasa mare de nemultumire il urati inca; parea lecuit de sarutari virginale:

"Fecioara nesocotita!" isi zise cu severitate. In spatele lui, gemenii se adaposteau ca fugariti. Muzica le cazuse ca un rechizitoriu. Se intrebau mereu laolalta in ganduri suspecte: Ei sunt care au ucis-o? si la orice miscare a lui Rim se stramutau in umbra lui, complici nedezlipiti si spectri ai nenorocirii. Asa ascunsi, scapara de ceremonia ramasului bun de la Sia. De altfel, nimeni acum afara de preoti nu se mai ocupa de salutul de pe urma. Odata hipnoza muzicii risipita, toti se strecurau lin spre iesire. Isi reluau cu graba bucuria zilei minunate. Indiferenti catre ceremonie, o uitau repede si porneau ca o ceata molcoma spre primavara.

Automobilele asteptau lenoase. Nici un bufnet de motor, nici o claxonare nu turbura linistea. Afara din biserica asistentii se opreau in curtea verde in grupuri domoale, care vorbeau de soare, de caldura, de muzica. Iesind printre cei din urma, Mini apuca pe Nory de mana:

- Cine e domnul acela de dupa stalp?

Nory, mioapa, stranse ochii inspre acolo:

- E un domn bine! zise. Un strain si parca totusi l-as cunoaste!

- Bine, rau, dar cine sa fie? Poate l-am vazut in vreun film!

- Asta-i acum, au venit si stelele de cinema la inmormantarea Siei!

- Probabil seamana cu un artist de filme, altfel n-am de-unde-l sti!

- Ei! De pe strada, de undeva? Cap de expresie! Dar ce expresie? Spune tu ca te pricepi mai bine! zise Nory.

- Banditul gentilom! rase incet Mini, inveselita de aerul de-afara.

Domnul cel bine vazut din profil, acolo dupa stalp, avea fata rasa cu efigie mica, dar cu accent in liniile regulate. Ochiul ascuns sub pleoapa, o dunga mica sapata in obraz ca de o vointa permanenta un colt de gura amar si agresiv si tinuta perfect nemiscata a unui gentleman in haine negre. In urma lui Mini si Nory, iesi Rim sinistru, cu suita celor doi gemeni, tarandu-i ca pe niste aderente maligne, fara nici un schimb de vorba sau privire. Nu stia la ce moment se rupsese intre ei intelegerea si se asezase dusmania. Rim se opri langa coloana de afara a bisericii, nedumerit si izolat. Atunci gemenii, ca doua omizi desprinse, lunecara undeva spre trasuri, spre salvare. Buna Lina ramasese inanntru singura cu preotii si dricarii. Plangand acum in voie, mosica Mari se apropie de ea, fara sa cuteze a-i vorbi. Lina n-o vedea. Cu glas asurzit, dar caraitor, gasise ceva de cicalit cu personalul serviciului mortuar.

Cosciugul, caruia i se mai pusese o cutie, fu scos, in sfarsit, anevoie. Se auzira clopote, dar numai de doua-trei ori si amortit. Se auzi o lovitura de timbale.

Nory, cotind inapoia bisericei, facu un semn negativ muzicei militare, ce vroia sa intoneze marsul. Elena o aproba de la distanta. Fanfara dupa acel cor!

Automobilele incepura a se urni in buna ordine, incet, unul dupa altul, fara zgomot parca. La dric se lucra anevoie imbarcarea Siei. Mosica Mari iesise sa planga langa carul funebru.

Lina achitase preotii si-i lasase sa plece spre trasuri. Se pregatea sa iasa si ea cea din urma. Deodata se sperie! Inima i se opri in gat. De dupa un stalp ii iesise cineva in fata. Se uita cu ochii bolborositi, fara sa inteleaga intai, fara sa vada.

Apoi, se facu vanata cu gat cu tot, vanata-neagra, ca si rochia. Era Lica! In obraz

ii suiera, printre dinti:

- Catea! si iesi.

Lina isi sterse cu voalul obrazul, ca si cum ar fi fost stropita de acel vifor al dispretului. Fata crispata i se facuse acum palida.

- Asa! zise. Asa!

Era ultima ei bunatate care murea! Cand Lina, ajutata temeinic ca si cum un plumb ar fi fost turnat in ea deodata, fu urcata in cupeu, mosica Mari ii sopti:

- Ti-e rau?

- Nu! sunt sanatoasa! Am sa traiesc o suta de ani! raspunse apasat, ragusit, uitandu-se urat la ea, fara s-o cunoasca, si lasand in jos peste fata urata crepul funebru, pe care se chibzuise ca se cuvine sa-l poarte.

Mosica Mari se dete la o parte. Nu intelegea. Dar doctorul Rim, care sta acolo fara rost, fara sa stie ce are de facut, intelesese. Cuvintele Linei, pe care le credea ca-i sunt destinate, picase peste el ca niste pietre. Unde erau bucuriile de proprietar? Unde linistea casnica? Unde muzica, gravura si amorul? Fu scuturat ca de friguri! "Fecioara netrebnica!" isi zise, pe cand un domn il

impingea inauntrul cupeului. Usa cutiei negre a trasurii se inchise peste cei doi ocnasi: Rim si Lina.

In curtea bisericii, Nory dete un cot puternic lui Mini:

- Uite-l!

Amandoua privira intr-acolo, apoi una la alta si, fiecare cautand a lasa pe cealalta sa se pronunte, murmurara laolalta:

- Lica! Ras!

- Bravo, Lica! adaoga Nory, revenindu-si repede din uimire.

Asadar, domnul de la cinematograf, domnul cu profil interesant, cu rictus in coltul gurii, era Lica! Lica, fara de mustata mica, cu desenul gurii liber de umbra, cu gropita pe care o dezmierda varful castaniu al mustatii schimbata in dunga. Lica, fara bucla pe frunte, tuns scurt; Lica, prelucrat treptat de progres, de frizer, si de atata suferinta cat putea incape in el. In biserica, dupa stalp, Lica, desi niciodata nu-si aducea aminte, isi amintise: copilul luat in birja ca un pachet, doicile la mahala, fata tarata apoi pretutindeni de mana, legata de traiul lui vagabond Si mai pe urma acea Sie grosolana, care crestea si-i ofensa gustul de Trubadur mahalagiu si de plutonier subtire: camarada credincioasa si artagoasa ca un caine-lup Apoi, ruda proasta care facea de ras pe profesorul de echitatie, si fata aceea asasinata intr-o aventura neomenoasa, care refuzase sa-l vada pentru ca-l iubea si-l temea, si pe care nu vroise s-o mai vada Si moarta aceea, asa cum o vazuse, cinci minute, el singur cu ea abia iesita din chinurile brutale slutit si trist, oribil de trist si de slutit In sfarsit, acum acolo, catafalcul, biserica, corul, laolalta, pe cand in el se petrecea ceva neobisnuit. Un fel de fermentare si de dizolvare. Toate imaginile - el, Sia, ceilalti - compuse si descompuse si toata simtirea amalgamata, intoarsa la un rudiment asa cum fusese a Siei pentru el, fara preciziune: tata, fiica, frate, sora, ruda, ce? Totuna! O legatura prin trup, fara trup, indiferent pe ce cale. O legatura prin suflet, fara ca Lica sa fi stiut ce e sufletul. O legatura nedeslusita ce se rupea acum din unele radacini, cu o smulsoare care poate ca era durere. Ceva care tinea de el, asa intr-un fel nu prea puternic dar care nu mai putea fi intors, nici sa nu fi fost, nici sa mai fie," nu putea fi ceva inform, ce se umfla si se dezagrega in inconstientul lui mohorat, ca Sia in cosciug. Si pentru prima oara in viata" un ceas trecut intr-un loc asa de trist, zgomote triste, un mort trist el trist! Atata cat viata si moartea puteau prelucra la fizic si la moral pe Lica, il prelucrasera.

Iesise acel "domn bine" ca la cinematograf.

Mini se ostenea sa faca lui Nory teoria fizionomiei si a sistemului de a stabili "tipul" cuiva.

- Pentru a te putea identifica in ultima cercetare asupra cuiva, ii schimbi aspectul figurii. Ii pui sau ii razi mustata. Ii tai sau ii pui barba de diferite forme, culori si marimi. Ii schimbi pieptanatura de la plete la zero! Nu se poate sa nu obtii, astfel, posibilitatea de a-l clasa intr-una din marile categorii ale "tipului" sau in vreo subdiviziune: asasin, bancher, escroc, scamator, aventurier etc

Nory, cu obraznicia ei obisnuita, completa aceasta lista cu unele categorii mai

indraznete si plastic enuntate.

Baga de seama tocmai atunci ca familia ei o asteapta. Langa un Lincoln minunat, Elena sta nedecisa vorbind cu Marcian. Facu un semn de chemare lui Nory, care, desperata, arata spre al ei, pe care nu-i putea lasa. De departe, Draganescu, ce venise impreuna cu nevasta-sa, se uita acum spre ea, asteptand sa vada cu cine vrea sa plece, pentru a sti ce face si el.

Mika-Le, cu rochie noua neagra, mergea langa el pentru a nu ramane fara loc in trasuri. Pictorul Greg se apropiase si vorbea lui Draganescu de printul Maxentiu!

Un adevarat studiu, in ivoriu, bietul print, inainte de plecare. Amintea o placheta pe care o vazuse in muzeul din Fribourg: Tкte de martyr sans nona! De Mika-Le, pictorul nu se ocupa. De altfel, niciodata nu se ocupase de ea in plin aer, ci numai in penumbra atelierului. Acum se dezinteresase complet, dar era din acei ce-si tarasc dupa ei resturile, in felul in care sfintii rasfoiesc breviarul unor pacate pocaite pentru a nu se instraina de prezenta constiintei lor impure.

Draganescu nu asculta bine ce-i spunea pictorul, ingrijorat sa vada pe Elena instalata. I se paru ca se uita spre el, mari pasul, desi se simtea in ziua aceea foarte ostenit, calca parca mai greu si-l apasa ceva intre umeri.

Elena, care nu stia cum sa organizeze plecarea, se uitase, in adevar, spre

Draganescu si spre insotitorii lui, apoi vazand pe Mini mai aproape o invitase cu vioiciune sa mearga cu ea si Marcian. Mini se intorsese spre Nory:

- Pe buna Lina o lasam singura? zisese.

- Nu-i purta de grija! Suporta bine si numai buna nu?!

- Cine a fost bun si se schimba din rautatea oamenilor e tot bun.

- Amin! taie Nory.

Drama Rimilor se rezuma in cuvintele astea aproape ostile. Mini se grabi spre

Elena, care astepta perplexa, si Nory spre sora ei, Dia.

Draganescu, vazand totul oranduit, facu semne cu mana de concediere, satisfacut. Indelete, acum astepta randul vreunui alt echipaj al casei.

- Doamna Elena a plecat! zise Mika-Le.

Draganescu se uita la ea nestiind ce vrea.

- Mergi cu mine? ii spuse, crezand ca e ceea ce o intereseaza.

Vorbind cu Vardali, printesa Ada se oprea la fiecare pas, nu parea deloc grabita

si intorcea mereu capul inapoi. Pentru intaia oara incurcata, nu stia de trebuie sa se apropie de Lica sau nu. Lica nu se gandise la ea in ziua aceea. Cu muschii stransi, cu nervii intinsi, cu mania abia infranata, scobori scara bisericii cu un pas

incordat. Nu comisese acolo nici o greseala publica de emotie sau de violenta, dar nu era dispus la nici o concesie. Trecea pe langa toti, fara sa vada parca pe nimeni si toti se uitau lung dupa domnul acela "bine". Vardali, simtind pe Ada nelinistita, se oferise galant sa o serveasca! - Si la princesse avait quelque chose

а dire au pиre eprouvй!

Ada fu recunoscatoare. Numai mosnegii stiau sa mai faca curte asa de generos.

- Da! Ar fi vrut sa stie daca cortegiul are cumva nevoie de automobilul ei!

De fapt, Ada vrea sa afle daca Lica se ducea sau nu la cimitir. Lica tocmai isi punea aceeasi intrebare, nehotarat. Gasea de prisos si totusi parca ar fi vrut sa mearga dupa Sia. Amintindu-si acuma de Ada, se gandea ce ar fi preferat ea, desi era intr-o faza de razvratire si emancipare.

Vardali, emisar fin, aduse Adei pe Lica.

- Te duci pana acolo? il intreba incet si cam timid. Toata afacerea asta o descumpanise putin.

- Da! raspunse grav, desi pana in secunda aceea nu stia sigur ca se va duce.

- Iei automobilul cel mic si pe urma vii la palat?!

Lica aproba prin tacere. Ada facu cu el cativa pasi si-i spuse ca-i sta bine ras

si pieptanat asa! Lica, ce se temuse de vreo galagie pe chestia asta, fu multumit, dar n-o manifesta.

- Ti-a trecut eczema aceea? il intreba Ada tot cam sfioasa impresionata de moda noua a acelei taceri.

- Da! binevoi Lica, mereu pretios la cuvinte, din cauza invrajbirii ce avea.

Eczema de care vorbea Ada era o bubulita ce aparuse deasupra buzei, tocmai dupa vizita facuta la spital Siei, moarta. Lica, speriat, intrebase un farmacist, ce-l sfatuise, pentru a se putea trata mai bine, sa-si rada mustata. Coaforul conformase si pieptanatura. De aici noul aspect fizic al lui Lica; combinat cu cel moral, cu acea vrajba ce-i tinea loc de suferinta, aparuse un om nou. Lui Lica i se pregatea insa si un nume nou si o soarta noua.

Vardali culesese din nou pe printesa Ada, ramasa singura. Avea o idee destul de urgenta si de serioasa pentru ca sa i-o comunice chiar in acel loc si imprejurari.

Partidul lui - era fruntas al unei fractiuni conservatoare flotante cu veleitati de modernizare si refacere - partidul lui il insarcinase cu revizuirea si completarea cadrelor militante. Capetenii aveau mai multe decat toti ceilalti la un loc si nici masele nu le-ar fi lipsit mai ales in caz de venire la putere. Glumea.

Ceea ce le trebuia era un "leader" al "maselor", iesit din chiar lumea noua si in care generatia sa se recunoasca. Vardali dubla pe s si rostogolea pe r, cu cel mai pur accent francez. De mult studia pe domnul Basile Petresco si decisese ca era omul de care avea nevoie. Vardali cerea concursul printesei pentru a-l converti, cum si pentru a le da ea insasi sfaturi politice, de care o credea foarte capabila. Apreciase totdeauna calitatile ei de inteligenta si initiativa care

Deocamdata, era vorba si de o cartelare ce le intarea mult situatia. El avea mana libera sa propuna un candidat pentru un loc vacant la Bihor. Propus nu

inseamna si ales, dar candidatul avea ocazie superba sa debuteze ca elector

si sa se faca util. Vardali avea cea mai mare incredere ca a facut o achizitie excelenta in domnul Basile Petresco.

Ada asculta atent, fara sa-si arate surprinderea.

- Bihor? Ar merge! zise.

Isi amintea ca Lica cumparase de la Bihor o pereche de cai!

- Am sa propun domnului Petrescu dar e o fire foarte independenta!

- Perfect! Tocmai ce ne trebuie! afirma Vardali.

De fapt, le trebuia un candidat cu parale si fara trecut. De mult pusese ochii pe Lica. Bani avea printesa destui, slava Domnului. Lica, slava Domnului, nici un trecut!

"Pas de blason sauf l йcusson d йcuries!" suradea in el malitios Vardali, aristocrat ireductibil.

Ajunsa la palat, desi poarta mare era, printr-o neglijenta, inchisa, Ada cobori pe trotuar fara sa observe, fara sa faca galagie. Inainte de a deschide portita grilajului luxos, se intoarse spre sofer si-i spuse preocupata:

- Du-te inapoi dupa domnul!

Dupa o secunda de ezitare, intelegand de cine era vorba, obiecta timid ca cellalt auto era dus cu domnul.

- Totusi, du-te! porunci Ada.

Ramase nitel in loc ganditoare. Aspectul nou al lui Lica si vorbele lui Vardali i se gravasera in minte. Figura aceea voluntara, gura cu desenul crud ii da o valva noua de senzualitate si totodata era prinsa de gravitatea proiectelor politice.

Cariera ei amoroasa si cariera lui publica isi amestecau preocuparea, dandu-i o stare ingrijorata, cu care nu era deprinsa.

"Ar putea ajunge ministru!" gandi si nu stia de se bucura sau ii pare rau. Nu credea ca ipoteza era o nebunie, credea pe Lica omul in stare de orice si se gandea serios la noul plan de lupta deschis. Ambitiile ei pentru Lica erau acum depasite.

Actiunea si intriga ii placeau. Se intreba insa daca Lica va ramane atunci tot amantul supus de acum. Pe Maxentiu il suprima total, era ca si suprimat, de altfel. Oare Lica o va lua in casatorie? Ea, printesa Ada, isi punea o astfel de

intrebare cu indoiala? Gandurile aspre si noi ale politicei si amorului o

imbatraneau. Uita ca are 33 de ani si Lica 39, desi tocmai in ziua aceea varsta era mai bine gravata pe fata lui accentuata de asprimea expresiei si lipsita de umbra juvenila a mustetii.

Ada simti un fel de desperare anticipata de femeie matura si voluptuoasa.

Urca pe scara a doua a palatului. Un fecior era acolo pe sali:

- De vine domnul sa ma anunti indata! zise.

Mai vioi, intelese repede si se inclina. Pentru servitori acum Maxentiu, acolo, departe, era ca si mort, si Lica stapan. Sus, Ada se opri in biroul apartamentului ei. Cu doua degete incepu sa bata un tact pe masa de scris, poate ca o masura din

De profundis. Observa o boare usoara de praf si, cu degetul aratator, pe care purta safirul urias, scrise pe praful subtire: Doamna Ada Basile Petrescu, apoi, masinal, sterse.

Cum o usa se deschidea in ecoul palatului de marmora, se duse repede in fata unei oglinzi sa-si potriveasca parul, cu urechea intinsa. Nu putea fi Lica.

Se uita in oglinda atent, fara complezenta. Abia acum observa ca s-a ingrasat simtitor. Tot femeie slaba la aspect, dar cu bratele mai rotunjite ceva, cu gatul lung, mai plin, cu osul soldului acoperit. Ridica sus foile stramte ale taiorului negru: avea pulpa, numai fluierul gambei era tot asa de uscat. Carnea aceea trebuia s-o lase acolo sau s-o suprime? Isi potrivi rochia la loc. Decise sa lase carnea unde se asezase cu rosturile ei. Surase. Barbia era mai putin ascutita si pielea

intinsa mai putin neagra.

- Intra!

Un fecior ii intindea pe o tava o telegrama.

- Bine! Nu uita indata ce o veni domnul!

Era de la sanatoriu. Se sfarsise: nu-l va aduce in tara, cel putin deocamdata.

"Asadar, la Bihor?" Surase iar. "Tocmai la Bihor! Buna noapte in hotelul de la Bihor."

Ca goniti, gemenii plecasera pe jos, apucand, fara sa-si vorbeasca, aceleasi strazi, mereu mai laterale, mereu schimbate, intr-un fel de cursa parca in care urma sa le fie pierduta. Ajunsi pe drumul asta intortocheat in fata feliei bizare de casa ce le era proprietate, se oprira printr-o aceeasi miscare, uitandu-se in sus spre camera sechestratei, apoi unul la altul.

- Nu mai trebuie femeie! mormai incet unul sau celalalt, pentru amandoi.

Apoi intrara in cucurigul ciudat al locuintei sa-si planuiasca mai departe riturile bizare ale ingemanarii lor respingatoare.

Lica asteptase plecarea tuturor pentru a porni si el dupa cortegiu, pe care-l zarise curand de la distanta, inaintand incet pe sosea; era dricul si trei trasuri, cea cu preotii, cupeul Rimilor si o birja cu mosica Mari, in care se

incarcase vreo patru colege ale Siei. Atat din tot fastul de adinioara.

Pe masura ce distanta dintre automobil si convoi se micsora Lica se

intreba mai staruitor de-i nevoie sa mearga la cimitir si ajungea la concluzia ca nu e necesar. Porunci intai soferului sa incetineasca; astfel spatiul, pe care treptat il castigase, crestea din nou, despartindu-l de cortegiu.

Ce sa fi cautat la cimitir? Ce fusese de facut se facuse! Cu Sia se ispravise!

Un fel de plumb toipt ii ingreuna inca trupul la gandul Siei Cu Rimii avea sa vada.

Ura si amenintare permanenta! Iar cu Ada! Si cu Ada avea de vazut! Nu

stia bine ce! Era o stare a lui agresiva catre tot. O stare de spirit buna pentru a porni lupta sociala pregatita de Vardali si de Ada si de care n-avea habar.

Isi aminti de Maxentiu. Ca si mort! Era o usurare si o pierdere. Prezenta lui Maxentiu intre el si Ada fusese totdeauna un stimulent. Printul ii inspira admiratie, teama, mila, invidie, necaz, emulatie, umilinta, ambitie. Odata el disparut, toate simturile astea erau pagubite si ar fi vroit parca sa le ia de aiurea. Printul mai fusese pentru el si un parapet de care isi rezema lenea si nepasarea si acum trebuia sa se propteasca singur, sa se repeada cu capul inainte inspre coarnele de taur ale vietii.

Da! Cu Ada avea de socotit! Locul printului mai intai, si lui Lica i se parea ca si titlul ii revine deodata cu locul Apoi slugile obraznice si disciplinate Casa aceea cu parchet prea lunecos si cu scari in care te incurcai si patul printului! Lica nu credea in microbi! Astfel se isca un zel, un neastampar nou Trubadurului, pe cand zdruncinul carului funebru descompunea ultimele agregari ale trupului Siei.

Ce fusese Sia? O energie derivata din Lica si incremenita acolo, in fata trupesa, si care acum revenea la obarsia ei. Un mare amor de sine, derivat de la sine si imobilizat in pasiunea fetei pentru el, si care acum era restituit egoismului lui Lica.

- La palat! zise, si cuvantul nu suna ridicol.

Iar tonul sec, aprig, dete soferului o miscare de incovoiere supusa peste volanul masinii.

Dupa ce depusese in drum pe pictorul Greg, Draganescu, ajuns acasa, coborase anevoie, mereu apasat de acea durere in stanga, pe care n-o putea nesocoti, desi n-ar fi vrut sa tina socoteala de ea. Mika-Le coborase si ea.

Intrara in biroul principal al casei. Elena nu se intorsese. Cu gandul la sanatatea ei acum asa de debila, Draganescu fu ingrijorat. Se linisti, cand feciorul ii spuse ca automobilul cu doamna si cu domnul Marcian a trecut pe dinaintea casei.

Draganescu era foarte ostenit si fata ceea, acolo, il plictisea De ce va fi venit cu el? Se sperie, avu o izbitura la inima, simtind ceva pe mana lui. Era gheruta lui

Mika-Le Ce vrea? Iar vreo cerere de favoruri sau bani.

- Elena nu s-a intors. Poate ca intarzie mai mult Vream sa-ti spun ca as putea veni din nou sa stau aici daca crezi si dumneata ti-as tine de urat!

Draganescu se uita la ea lung. Avea idei moderate, dar decise. Nu crezuse niciodata raul tot ce se spunea de dansa si acum il credea deplin. Scutura mana de pe care labuta neagra se desprinsese.

- De nu vrei sa mergi cu tramvaiul, pleaca indata cu automobilul, inainte de a fi dus la garaj.

Tonul, era aspru si nu lasa nici o indoiala. Fara sa astepte alta invitare,

Mika-Le pleca. Feciorul, omul vechi de casa, se apropia cu precautiune de

Draganescu:

- O telegrama pentru doamna!

Cu ochii congestionati in ziua aceea, Draganescu il fulgera, apostrofandu-l:

- Nu stii unde trebuie pusa corespondenta doamnei?

- Din Elvetia! cuteza cellalt.

In adevar, Maxentiu isi declarase la Leysins doua domicilii, prin una din acele fantezii exaltate, corectata de mentiunea trista si prevazatoare "In caz de accident".

La vreun accident de bob-sleigh se va fi gandit sarmanul, sau totusi stia ca moare?

- A! Asa! se potoli Draganescu, dar incepura ciocaneli noi sub coasta.

Era acum si el indoit. Sa-i dea Elenei telegrama tocmai in ajun de concert si dupa inmormantare! O lua in mana, o intoarse, o rasuci. Cumpani sentimentele si disciplina lor. Vroia sa faca ceea ce ar fi fost mai placut Elenei. O inapoie nedeschisa.

- Du-o in salonasul doamnei. De se intoarce cu domnul Marcian are s-o gaseasca!

In automobil, Elena sedea intre Mini si Marcian, linistita ca plecarea, a carei grija o turburase un minut, fusese oranduita. Frumusetea zilei si ecourile plutitoare ale muzicii de adineaurea o acopereau cu invelisuri calde, de subt care nu simtea nimic din tristetea convoiului mortuar.

Molesita, vorbea putin si cu glas taraganat despre Maxentiu, fara ca sa lege amintirea lui, venita in memorie pe alte cai, de ceremonia funebra. Vorbea calm de sfarsitul lui apropiat si de iluzia lui statornica. Vorbele ei erau blajine si cam misterioase, cum era si starea sufleteasca a lui Maxentiu catre dansa, desi nu din aceleasi pricini.

Comenta ultima lui carta, un peisagiu alb de Alpi, insotita de cuvintele: "Iata minunea pe care o privesc din camera unde ma odihnesc de cateva zile, din prudenta. Sarut mainile frumoase si darnice."

Buletinul doctorului, sumar si categoric, de la aceeasi data, suna: "Stare extrema. In orice moment poate fi sfarsitul. Avizati."

Nu avizase nimeni. Cine ar fi fost destul de stangaci ca sa turbure cu demersuri omenesti vulgare o agonie asa de senina in drum spre divinitate?

Elena acum tacea. Mini, pe care vocea de azi a doamnei Draganescu o importuna pentru ceva schimbat, alintat parca, tacea si ea cu gandul la vitraliul vioriu si la ora intarziata. Marcian spunea rar cate un cuvant:

- Doctorul Rim a fost ieri la repetitie si va veni, cred, si maine! zise la un moment cu un ton intre intrebare si afirmare.

Nu-i raspunse nimeni.

Automobilul Draganestilor era un Lincoln minunat. Mini simti voluptatea lunecarii usoare si consimti sa recunoasca unele privilegii ale averii. In dreptul strazii Regale ceru sa se coboare. Elena se intoarse spre Marcian, ca si cum ar fi putut avea ceva de obiectat din faptul ca ramaneau singuri, apoi, prin micul telefon a carui palnie nichelata atarna in fata cristalului pare-brise, dete ordin sa opreasca. Nesimtit, fara ca soferul sa aiba o miscare, trasura stopa.

Dupa ce ajuta lui Mini sa se coboare, reamintindu-i ora fixa a concertului,

Marcian ramase putin langa scara autoului, apoi urca din nou. Elena comanda:

- Pe bulevard inainte! si, toropita, se rezema cu capul lipitele pichetajul moale al perinilor.

Tinea ochii inchisi pe jumatate. In lunecatul, pe care-l combina intr-o armonie moale cu lenea ei, i se paru o incetinire la ur moment. Intredeschise ochii. Lunecarea era iar regulata. Erau pe Lascar Catargiu, dar trecuti de casa Draganescu. In dreptul casei probabil soferul incetinise, apoi, neavand ordin de oprire, reluase pulsul mersului. Elena se uita spre Marcian cu o privire precauta. Distrat, nu bagase de seama. La sfarsitul bulevardului ezitarea masinii fu ceva mai simtita. Marcian se uita prin geam, apoi la Elena care, iar cu ochii inchisi, nu misca.

Din initiativa proprie soferul coti pe sosea si relua mersul ritmic mai neted

inca, pentru ca era ceva mai accelerat. Impresia de scufundare data de viteza Elena o simtea cu corpul ei mereu mai parasit pe perine. Sub acea lancezime ceva se precipita in ea undeva, intr-un adanc.

Marcian sta drept, rigid, cu capul inainte, cu ochii pe vidul distantei. Elena misca putin picioarele incurcate in pledul lunecat. Marcian se apleca si i-l ridica masinal. Fara sa-si dea seama, mana ii ramase peste pled pe genunchiul ei. Ochii

Elenei luminara calzi la adapostul pleoapelor.

Lincolnul, lansat, fugea peste sosea ca purtat prin aer, pe drumul fara obstacol, drept, interminabil. In miscarea usoara a trasurii Elena se lasa stramutata nesimtit spre Marcian. Pe cand un spatiu gol ramanea pe perinile de caprioara, ea era mereu mai alaturata de el. In "capa" de blana subtire, asternuta in automobil ca sa o acopere la nevoie, sta acum refugiata intr-un fald caldut, care apasa umarul lui

Marcian, neclintit.

Pe sosea fu vidul unei vai mici, ca o uncia; apoi respiratia verticala, scurta, a unei cline. Elena, in voia acelor miscari, fu acum aplecata peste umarul lui Marcian.

Involuntar mana lui se stranse prin pled, pe ovalul genunchiului, cautand parca un sprijin. Acum nici vale, nici clina de deal, un patinaj uniform! Cu o clipire noua de lumina in ochi, Elena isi apropie incet capul de al tovarasului ei: gest acum voluntar. Un spatiu mic, ca si inexistent, separa obrazul palid al femeiei de profilul rigid al muzicantului. Era senzatia nesigura a unei atingeri sau certitudinea ei emotionanta. Marcian crispa cu nervozitate pumnul pe genunchiul docil. La murmurul vag al mersului se amesteca un mic gemet de durere si consimtire al Elenei. Atunci Marcian, tot nemiscat, dar acum nemiscat printr-o incordare desperata, ca sa nu i se stramute cumva povara, simtindu-si obrazul fibros din efortul de a nu se dezlipi de celalalt, fixa, cu ochi de asasin, umerii lemnosi ai soferului.

Pe tot parcursul, omul acela nu clintise daca tocmai atunci s-ar fi intors spre dansii! Cu privirea infipta ca un junghi in spatele de manechin, Marcian cauta a-l pironi pe loc, pe cand ritmic mana i se inchidea si deschidea pe dezmierdarea genunchiului viu.

Acum, viteza nu se mai precipita in Elena. Din adancul ei vointa urca ferma, sigura de ea insasi.

In Marcian era un vid, un abis al vointei, in care se azvarlea cu imboldirea puterilor toate. A doua zi, recules in noua armonie a vietii ce i se pregatea, avea sa dirijeze ca un stapanitor concertul din muzica de Bach.

---------------

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

Concert Din Muzica de Bach


Concert din muzica de Bach - un roman realist


Comentariu si rezumat Concert din muzica de Bach


Concert din muzica de Bach - roman de Hortensia Papadat-Bengescu


Ada Razii -caracterizare - personaj in romanul Concert din muzica de Bach


Elena Draganescu - personaj in romanul Concert din muzica de Bach


CONCERT DIN MUZICA, DE BACH - Personajele


ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, INTAIA NOAPTE DE RA,ZBOI - roman de analiza psihologica


CONCERT DIN MUZICA, DE BACH - comentariu literar - Romanul citadin de analiza psihologica


Romanul romanesc in perioada interbelica - Concert din muzica de Bach


CONCERT DIN MUZICA, DE BACH - Studiul textului, repere pentru analiza literara



Opera si activitatea literara Hortensia PAPADAT BENGESCU

Scrierile si activitatea publicistica a lui Hortensia PAPADAT BENGESCU




Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text


Romane

Concert Din Muzica de Bach

- citeste textul
Concert din muzica de Bach - un roman realist
Comentariu si rezumat Concert din muzica de Bach
Concert din muzica de Bach - roman de Hortensia Papadat-Bengescu
Ada Razii -caracterizare - personaj in romanul Concert din muzica de Bach
Elena Draganescu - personaj in romanul Concert din muzica de Bach
CONCERT DIN MUZICA, DE BACH - Personajele
ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, INTAIA NOAPTE DE RA,ZBOI - roman de analiza psihologica
CONCERT DIN MUZICA, DE BACH - comentariu literar - Romanul citadin de analiza psihologica
Romanul romanesc in perioada interbelica - Concert din muzica de Bach
CONCERT DIN MUZICA, DE BACH - Studiul textului, repere pentru analiza literara