TONEGARU Constant, se naste la 26 febr. 1919, Galati - moare in 10 febr. 1952, Bucuresti.
Poet.
Fiul lui Constantin Tonegaru, ofiter de marina, si al Mariei-Floarea (n. Zorila).
A lucrat ca functionar la Directia Generala P.T.T. (1939), dactilograf la Ministerul Culturii Nationale si Cultelor (1943-l944). Studii liceale neincheiate. Frecventator al cenaclului "Sburatorul", condus, dupa moartea lui
E. Lovinescu , de
Felix Aderca . Legaturi de prietenie in mediul boemei literare a momentului (
D. Stelaru , Mihail Crama , Mircea Popovici). Arestat de autoritatile comuniste in martie. 1949 pentru activitatea in cadrul Asoc. "M. Eminescu", infiintata in 1945, sub ocupatie sovietica, pentru ajutorarea intelectualilor persecutati de noul regim, se imbolnaveste grav si moare la scurta vreme de la eliberarea din inchisoare. Dupa ce publicase, ca elev de liceu, la virsta de 17 ani, arL in revista lui
N. Iorga Neamul romanesc, debuteaza in Expresul de Braila din 6 sept. 1942, cu poezia Nocturna fluviala. Alte colab. la Bacaul, Preocupari literare, Kalende, Revista Fundatiilor Regale. Debut editorial cu volum Plantatii (1945), publicat de Editura Fundatiei Regale, care il premiase, si dedicat mentorului sau literar de la revista Kalende,
Vladimir Streinu . Un al doilea voi., ramas in ms, Steaua Venerii, a fost editat postum de prietenul sau, Barbu Cioculescu , abia in 1969.
Poet reprezentativ alaturi de
Ion Caraion" class="navg">Ion Caraion ,
Geo Dumitrescu , D. Stelaru si Ben Corlaciu , pentru "generatia razboiului", T. are in comun cu congenerii sai o marcata atitudine de fronda, de nonconformism boem, inscrisa pe fundalul unei epoci tensionate: sint anii tragici ai macelului mondial, care obliga poezia la o mai acuta constientizare a conflictelor social-istorice si la refuzul deopotriva al prelungirilor traditionalismului gindirist si al directiei estetizante, puriste, pe care se angajasera tinerii "barbieni" din deceniul al patrulea, reactualizindu-se revoltele avangardiste anticonventionale, antiliterare, cu miza pe "autenticitate" si trairea "in pas cu vremea".
Presiunea realului se simte peste tot in Plantatii-le debutului (1945), in conjugarea cu cea a realitatilor literare care cer o replica decisa, dar sub regimul unei sensibilitati de substanta neoromantica, de natura sa individualizeze pregnant unghiul de refractie rezultat. "Realul" lui T. este de aproximat, ca atare, deopotriva in date ale vietii imediate, legate de drama razboiului
"Sint Peter Schlemihl Altfel
si intreb respectuos, prescurtat, cu onor,
pe planeta tirania mai trimite oamenii la abator?"
si de ceea ce B. Cioculescu numea "preocupari mai largi decit razboiul: (gestul) automatizarii umane in era industriala". in aceeasi poezie, intitulata Document, se poate citi acest "manifest":
"Cetateni
baricadati drumul cu sens unic
si demontati omul robot,
si insumi semnez,
Eu,
cavaler al ordinului «Lancea lui Don Quijote»".
Tot "realismul" solicita orientarea privirii spre date ale actualitatii, implicind respingerea emblemelor clasic-traditionale: "Ignoram pe Iulius Cezar, dar ma interesa un erou mai recent". Pe de alta parte insa, este foarte evidenta constiinta conventionalizarii formulelor lirice consacrate, fie ele vechi sau mai noi. Fata de ele, poetul are o atitudine ambigua, ce-l particularizeaza in context. Intr-un anume sens, T. recicleaza asemenea elemente, recapitulind experiente moderniste pe o linie ce duce de la Romantele pentru mai tirziu ale lui Minulescu la arlechinadele "clovnului farsor" al lui
Adrian Maniu din Balada sptnzuratului (un poem se intituleaza chiar Reverenta sptnzuratului), intr-un decor actualizat, din care nu lipsesc trimiteri bacoviene si vag barbiene: "De cind ploua, frunzele se lipisera de asfalt ca-ntr-un album;/ pasagerii in tramvai faceau cursa completa si stam sa ascult/ cum pe geamul cu reclama pentru vaselina antisolara/ din stinga ploaia se cernea tangential in ritm foarte ocult", "Omul vorbeste singur cind ajunge carunt" Tratamentul lor e nota de persiflare ironica ce n-o inlatura cu totul pe cea sentimentala: poetul se joaca de-a evaziunea in tinuturi exotice cu nume sonore, investite cu prestigiile simbolismului: fluviul Colorado, cheiul din Bahia, "portul infipt la Nord", si "caligrafia fiordurilor", "baza noastra de la Helgoland", o insolita "mulatra din Braila", cu amanti in Peru si SUA, evocata in versuri de sansoneta de cabaret ("Gura ii era o ventuza/ Sinii fierbinti ca niste piini"), apar in poeme jucaus-fanteziste, prin care trec "piratii cu pusti cu festile care pradau de iluzii epavele", si "umbra unui automobil '905".
Cum a observat, inca de la aparitia cartii, Vladimir Streinu , "exotismul" e aici doar aparent, T. fiind "poetul celui mai substantial protest liric impotriva conditionarii arbitrare a vietii individuale" si al unui "individualism sumbru, burlesc totodata si () fantezist". Un poem se poate intitula, astfel, Plantatia de cuie, sugerind tocmai ambiguitatea acestor atitudini:
"Ceata legendei cu aburii singelui
isi dadea mina undeva pe cimpul de lupta", "La zece pasi de mine domnul caporal
isi clacsona prelung cu pompa biliara,
ce-i atirna din pintec, verde, afara
patrula nimicita de asalt
Se linisti apoi pe spate ca-ntr-un stal" |
, in fata unor astfel de "spectacole" brutale, poetul isi cenzureaza insa cu dificultate sensibilitatea in fond romantica, de "trubadur" si "cavaler" contrazis in chip dramatic de "incetatul tratat de istorie". Sub "o stea exilata din constelatii somptuoase, straluciri si renume", el afirma o conditie de marginal inactual si "cabotin", care face gesturi de bravada, lasind sa transpara sub fronda nonconformista substanta elegiaca.
C. Regman l-a caracterizat expresiv, scriind ca avem de-a face cu "o poezie a posturii, a mastii insesi a poetului () mai degraba teatrala, dansanta, de reactiuni fermecatoare ale actorului, de arlechinade, ce pot fi rind pe rind nu numai gratioase si decorative, dar si sarcastice, caricaturale si bufone, uneori evoluind chiar pina la tragicul sublim si grotesc". in lumea moderna, prozaica si brutala, poetul se simte un trubadur intirziat, anacronic. "N-am banuit ca tirziul a venit,/ ca .sint singurul de la 1200 printre roboti si caii-putere".
De aici, constiinta rolului, a mastii, melancolia dezafectarii unui univers romantic-poesc si estetizant, cu care se simte, de fapt, solidar: "Sint condotierul Tonegaru fara spada:/ mi-am tocit-o ascutindu-mi ultimul creion/ sa scriu cum am dat in poezie cu o grenada"; sau: "trist, trist, linga tombarina cu coardele sparte,/ astept sa plec cu o garoafa alba la rever"; si inca: "O, nu, -nu eram romantic, lacrimile mele erau de petrol lampant" Simbolistica romantica nu mai poate aparea, astfel, decit ca parte dintr-o recuzita cazuta in desuetudine: "norii filtrau un repertoriu romantic", "astrii murisera de gripa", "heruvimii toti atimau uscati/ insirati pe sfori ca niste ciuperci", corbul lui Poe e expus impaiat intr-o baraca de bilci. Reveria romantica nu dispare totusi, in ciuda acestei constientizari a distantei fata de vechiul instrumentar poetic: subiectul liric mai asculta freamatul trecutului "in scoici albastre linga Ureche, Grigore" si se autodefineste drept "alchimist al darurilor de luna", intr-o lume in chip necesar relativizanta: "incert ma plimbam prin certitudini mormaind ca un tub de orga". Cu astfel de date, poezia lui T. se situeaza intr-un punct de criza al lirismului, intr-un moment de "bilant" modernist in care se inscriu si urme avangardiste mai atenuate totusi, caci radicalismul iconoclast lipseste, imblinzit de un temperament romantic-elegiac. Poemele din ciclul postum Steaua Venerii (1969) continua, cu o nota de interiorizare poate mai accentuata (sugerata inca din motto-ul eminescian - "Ochii mei inaltam visatori la steaua/ Singuratatii") lirica din Plantatii.
Daca elementele "exotice" sint mult mai rare, spatiul marin al fostelor evadari ramine o prezenta semnificativa, dar mai ales ca fundal al unei solitudini cu aburoase, crepusculare reverii, ce pot trimite spre lirica "declinului" a lui
Ion Vinea : "Tunsa de zboruri, obosita,/ la jumatatea drumului lumina atirna", "a inceput descompunerea unei lentile/ care a vazut prea multe", "Astazi ceva asteptam,/ ieri n-a fost - / miine, totdeauna - / pe ramuri de lignit e o bratara rosie, o rana", "si vocea mea vine din singuratati,/ cu alte pasari, necunoscute", "Nu se mai naste din spume Venera,/ toate pacatele sint in larguri" Mai putin alerta, imagistica e totusi indrazneata, in genul fantezist cunoscut, cu o nuanta de grotesc in citeva poeme ale deceptiei amoroase sau in versuri ce caligrafiaza cu o eleganta sumbra imaginile spaimei, in vecinatatea himerelor unui Emil Botla : "Grifoni cu gheare de argint in laguna/ scarpina inscriptii mari pe pietre/ si de sub lespezi se ridica in picioare/ Excelenta Sa Doamna Oroare". Aerul cavaleresc, gesticulatia trubaduresca si grimasa clovnului trist se asociaza in continuare: poetul se mai vede cind iesind "dintre Paiate cu moristi de hirtie", cind refuzind sa mai fie "paznicul mucavalei", ori in chip de "cavaler la floreta cu penita". Sint ipostazele unui scriitor definitoriu pentru finalul de epoca modernista de la jumatatea secolului XX.
OPERA:
Plantatii, versuri. Bucuresti, 1945;
Steaua Venerii, versuri, ed. ingrijita si prefatata de B. Cioculescu, Bucuresti, 1969. |
REFERINTE CRITICE:
C. Regman, in Revista Cercului literar, nr. 6, 1945;
idem, Carti, auturi, tendinte, 1967;
VI. Streinu, Pagini;
Al. Piru, Panorama;
N. Manolescu, in Contemporanul, nr. 39, 1969;
M. Tomus, in Steaua, nr. 1, 1970;
P. Constantinescu, Scrieri, 5;
E.. Simion, Scriitori, I;
I. Vartic, Spectacol interior, 1977;
E. Manu, Eseu despre generatia razboiului, 1978;
O. Soviany, in Echinox, nr. 8-9, 1978;
B. Cioculescu, in Romania literara, nr. 1, 1979;
idem, in Manuscriptum, nr. 1, 1979;
idem, in Viata Romaneasca, nr. 2, 1979;
M. Mihaies, in Familia, nr. 10, 1983;
idem, in Romania literara, nr. 23, 1984;
I. Pop, Jocul;
Gh. Grigurcu, in Romania literara, nr. 23,1987;
idem. Existenta poeziei, 1986;
idem. De la Mihai Eminescu
|
