Cea mai importanta personalitate a secolului al XlX-lea in cultura romaneasca, Titu Maiorescu a fost un intemeietor in tot ceea ce a facut, constient fiind ca a crea cu adevarat inseamna a porni de la zero, de la originea absoluta" (N. Manolescu, Contradictia lui MaiorescU).
Om politic de marca al timpului, excelent orator, avocat temut, pionier al criticii si al esteticii literare romanesti, om de mare forta spirituala si morala, Maiorescu este un spirit clasic, armonios, echilibrat, incat Eugen Lovinescu observa: Arta lui Maiorescu este de ordin clasic, bazata pe echilibrul static de forte. Ea este expresia literara a insasi structurii lui psihologice clasice. Cea mai insemnata dintre creatiile lui e cea a personalitatii lui armonice" (E. Lovinescu, Titu MaiorescU).
Cu preocupari in domeniul limbii, al literaturii, al criticii si al esteticii, al filosofiei, al culturii in general, Maiorescu a deschis drumul in toate marile domenii ale spiritului romanesc manifestat in a doua perioada a secolului al XlX-lea si la inceputul secolului XX. Studiile si articolele sale dovedesc din plin acest lucru: Despre scrierea limbii romane, Betia de cuvinte, Oratori, retori, limbuti, Neologismele (studii de limba), Asupra poeziei noastre populare, O cercetare critica asupra poeziei noastre de la 1867, Directia noua in poezia si proza romana, Comediile d-lui Caragiale, Eminescu si poezia lui,
Poeti si critici (critica literara si estetica),
In contra directiei de astazi in cultura romana (cultura).
inainte de Maiorescu - afirma Mihai Dragan in Lecturi posibile - nu putem vorbi la noi de principii estetice organizate intr-o forma sistematica." Conceptia estetica maiores-ciana nu este originala, dar ramane unitara si impresioneaza prin argumentarea superioara si fermitatea gandirii.
Ca orice artist rationalist, Maiorescu era convins ca o creatie durabila in ordinea spiritualitatii se poate realiza numai prin ridicarea acesteia in sfera de interes a omenirii si prin abordarea unor probleme particulare, individuale.
Din aceasta convingere creste estetica maioresciana, in care primeaza principiile ce conditioneaza judecata de valoare, cu toate ca principiile sunt relative, deoarece ele se schimba in functie de experientele literare ale fiecarei epoci. Ca urmare, principiile estetice trebuie sa fie deduse din evolutia fenomenului literar, prin studierea capodoperelor, pentru ca in estetica nu teoria este determinanta, ci realitatea operei.
Acesta este motivul pentru care Maiorescu incepe studiul O cercetare critica asupra poeziei noastre de la 1867 prin stabilirea domeniului esteticii (Conditia materiala si conditia ideala a poeziei"). Mai intai, Maiorescu demonstreaza opozitia ireductibila dintre arta si stiinta, spunand ca arta reda intuirea directa, individuala a naturii, obiectul ei de studiu fiind frumosul, pe cand stiinta reflecta natura prin abstractii generalizatoare, ocupandu-se asadar de adevar.
Personalitatea artistului joaca rolul decisiv in realitatea operei de arta. Indiferent de codul folosit, comunicarea cu intentii estetice se sprijina pe imagine (vizuala, auditiva), produs al imitatiei (mimesiS), inteleasa nu ca o copie a realitatii, ci ca mod de interpretare a acesteia cu scopul de a scoate in evidenta o anume semnificatie. Prin urmare, orice produs estetic imita" realitatea in functie de o anumita atitudine fata de lume a artistului: Arta este un colt al naturii vazut impersonal si exprimat printr-un temperament individual" (Titu MaiorescU), care patrunde esenta lucrurilor si poate sa redea astfel generalul. Recunoastem aici idei din filosofia lui Platon si Schopenhauer: artistul se uita pe sine si urca in sfera unui entuziasm impersonal izvorat din altruism.
Pentru Maiorescu, izvorul artei este deci de natura psihica si prin aceasta arta, alaturi de stiinta, se constituie ca o cale de cunoastere a lumii. Cunoasterea artistica este superioara celei stiintifice, caci se adreseaza simultan imaginatiei, sentimentului si intelectului.
Spre deosebire de stiinta, arta exclude orice element rational, bazandu-se pe contemplatie si fiind lipsita de finalitate practica, deoarece starea de contemplatie estetica creeaza in noi o atmosfera intima de disponibilitate, de libertate sufleteasca". Asadar, cunoasterea artistica e bivalenta, orientata spre lumea exterioara, dar si spre cea interioara. De aici decurg trasaturi precum subiectivismul, particularul, originalitatea.
Elementul rational (politic, istoric, stiintifiC) poate fi acceptat r arta numai daca provoaca reactii afective, de unde Maiorescu ajunge la concluzia ca obicca- -.>!
artei nu il reprezinta notiunile, ci pasiunile si sentimentele, singurele care pot fi eterne.
Dupa ce precizeaza obiectul artei, Maiorescu defineste frumosul, categorie es.^ca inerenta artei. Desi pleaca de la distinctia dintre adevar si frumos, Maiorescu ajunge la identificarea acestora, definind frumosul, in termeni hegelieni, drept aparenta sensibila a ideii". in viziunea maioresciana, criteriile de evaluare a operei literare sunt dependente de conditia materiala" (se refera la cuvintele prin care st realizeaza imaginea artistica, dependente ca forta de sugestie de tropii ce sensibilizeaza ideilE) si de conditia ideala" (are in vedere continutul identificat in sentimente sau asa-numita idee emotionala"). Conceputa astfel, arta dobandeste un rol moralizator, pentru ca il innobileaza pe om, ii confera demnitate.
Maiorescu rezolva in spirit schopenhauerian problema raportului arta-cititor/receptor: opera de arta este moralizatoare in mod indirect, pentru ca il ridica pe cititor in lumea fictiunii ideale, care, la randul ei, este o aparenta a realitatii, asa cum se va vedea in articolul Comediile d-lui Caragiale. Functia moralizatoare a artei este conditionata de sinceritatea artistului si, din acest motiv, Maiorescu concluzioneaza ca orice opera de arta trebuie sa aiba specific national, deoarece simpla imitare a formei este distructiva.
Esenta poeziei deriva din stabilirea unui raport intre lumea materiala si cea intelectuala prin medierea materialului poetic - cuvintele. Maiorescu enumera chiar factorii care conditioneaza existenta poeziei: noutatea imaginii artistice, conciziunea, constructia gradata, unitatea compozitionala, justetea, logica metaforei si a comparatiei, excluderea cuvintelor fara valoare expresiva. in conditia materiala", Maiorescu arata cum Poezia, ca toate artele, este chemata sa exprime frumosul", iar frumosul cuprinde idei manifestate in materie sensibila". Materialul poetului se cuprinde numai in constiinta noastra si se compune din imaginile reproduse pe care ni le desteapta auzirea cuvintelor poetice: Prima conditiune, dar o conditiune materiala sau mecanica, pentru ca sa existe o poezie in genere, fie epica, fie lirica, fie dramatica, este ca sa se destepte prin cuvintele ei imagini sensibile in fantazia auditoriului". Mijloacele din care se construieste forma poeziei vizeaza alegerea cuvantului celui mai putin abstract", epitetele ornante", personificarile obiectelor nemiscatoare sau prea abstracte", comparatiunea, metafora, tropul in genere". Totodata, nou si original trebuie sa fie vesmantul poeziei", atata vreme cat fondul (tema, ideea, motivele etc.) nu poate fi original. in Conditia ideala a poeziei", esteticianul arata ca ideea sau obiectul exprimat prin poezie este totdeauna un simtamant sau o pasiune, si niciodata o cugetare exclusiv intelectuala sau care tine de taramul stiintific, fie in teorie, fie in aplicarea practica". Din conditia ideala se explica miscarea reprezentarilor, marirea obiectului si dezvoltarea gradata spre culminare si totodata regula negativa ca poezia sa se fereasca de obiecte ale simplei reflectiuni". Cele trei calitati ideale ale poeziei, care vizeaza fondul acesteia, ar fi : o mai mare repejune a miscarii ideilor", o exagerare sau cel putin o marire si o noua privire a obiectelor sub impresiunea simtamantului si a pasiunii", o dezvoltare grabnica si crescanda spre o culminare finala". in acelasi timp, in virtutea relatiei dintre forma si fond, poezia sa nu se intoarca in jurul aceleiasi idei, sa nu se repete, sa nu aiba cuvinte multe pentru gandiri putine". Poezia trebuie sa fie accesibila, sa vorbeasca la constiinta tuturor" si sa exprime numai acele sentimente care se disting prin nobletea lor".
Eminescu si poeziile lui este primul studiu din literatura romana asupra personalitatii si operei poetului, in realizarea caruia Maiorescu dovedeste o excelenta cunoastere a coordonatelor esentiale ale vietii si activitatii acestuia, ca si o intuitie fenomenala a influentei pe care opera eminesciana o va exercita asupra literaturii secolului XX. Prima parte cuprinde un portret al omului Eminescu, dupa ce criticul vorbeste de cele doua conditii pe care trebuie sa le satisfaca opera unui poet pentru a contribui la inaltarea literaturii nationale : sa arate intai in cuprinsul ei o parte din cugetarile si simtirile care agita deopotriva toata inteligenta europeana in arta, in stiinta, in filosofie" si sa aiba in forma ei o limba adaptata fara sila la exprimarea credincioasa a acestei amplificari". Deoarece amandoua conditiile le realizeaza poezia lui Eminescu, el face epoca in miscarea noastra literara". Trasaturile omului sunt sintetizate in cateva sintagme, care exprima insa elocvent forta personalitatii si a spiritului poetului: geniu () innascut, care era prea puternic in a sa proprie fiinta incat sa-1 fi abatut vreun contact cu lumea de la drumul sau firesc", covarsitoare inteligenta, ajutata de o memorie careia nimic din cele ce-si intiparesc vreodata nu-i mai scapa", rege () al cugetarii omenesti", adept convins al lui Schopenhauer", seninatate abstracta", om al timpului modern, cultura lui individuala sta la nivelul culturii europene de astazi", cunoscator al filosofiei (), al credintelor religioase pasionat pentru operele poetice din toate timpurile, posedand stiinta celor publicate pana astazi din istoria si limba romana", deprins cu cercetarea adevarului, sincer mai intai de toate". Partea a doua cuprinde analiza unei poezii reprezentative pentru profunzimea geniului eminescian, comentata la nivelul limbajului in primul rand, al expresiei artistice cu totul novatoare in literatura romana a momentului.
Tema articolului Comediile d-lui Caragiale o reprezinta moralitatea in arta, dezbatere generata in epoca de existenta a doua curente de gandire privind scopul si impactul social ale artei: arta pentru arta" si arta cu tendinta". Constantin Dobrogeanu-Gherea, criticul de la Contemporanul, il acuzase pe Caragiale de imoralitate si superficialitate, considerandu-1 impasibil la problemele grave ale societatii romanesti a momentului, care nu-1 indigneaza, ci il distreaza, iar aceasta atitudine ia forma rasului specific comediei. Pe langa aceasta -considera Gherea -, Caragiale ridiculizeaza in mod sistematic anumite partide si figuri politice ale momentului: Comediile d-lui Caragiale, se zice, sunt triviale si imorale; tipurile sunt toate alese dintre oameni sau vitiosi sau prosti; situatiile sunt adeseori scabroase ; amorul este totdeauna nelegiuit". Teza lui Maiorescu si argumentul sau principal impotriva denigrarilor lui Gherea se bazeaza pe ideea ca orice opera de arta, indiferent de natura ei, este morala prin valoarea ei intrinseca, subordonata criteriului estetic de apreciere, nu celui etic: Orice emotiune estetica, fie desteptata prin sculptura, fie prin poezie, fie prin celelalte arte, face pe omul stapanit de ea, pe cata vreme este stapanit, sa se uite pe sine ca persoana si sa se inalte in lumea fictiunii ideale". Daca, dimpotriva, autorul unei opere dramatice ajunge la punerea intentionata a unor invataturi morale in gura unei persoane spre a le propaga in public ca invataturi", el devine autorul unei opere imorale in intelesul artei".
