n. 20 ian. 1877, Bucesti, jud. Galati -m. 17 oct. 1904, Bucesti, jud. Galati.
Poet, prozator, dramaturg si publicist.
Fiul lui Ianache Petica, taran razes, si al Catincai.
Studii primare la Liesti si secundare la gimnaziile reale "D. A. Sturdza" din Tecuci (1888-1892) si "N. Balcescu" din Braila (1892-1896).
Bacalaureat la Bucuresti in 1898. inscris la Facultatea de Litere si Filosofie, fara a obtine insa licenta. Desi face bune studii stiintifice in liceu, este mai interesat de literatura (isi insuseste temeinic lb. franceza, germana si engleza si e la curent cu miscarea literara europeana a epocii) si de filosofie (unde are de asemenea lecturi intinse si serioase). Atasat miscarii socialiste, colaboreaza la Munca inca din 1894, iar la Lumea noua din 1896 (redactor in 1898). A mai publicat si in Apararea nationala, Depesa, Dorobantul, Literatorul, Lumea noua literara si stiintifica. Romania ilustrata, Romania juna, Samanatorul. A semnat si cu pseud. Caton, Erics, Musat, Narcis, Sapho, Senez, Sentino, Sergiu, Step, Stiopca, Stefan, Trubadur si cu initialele St. PETICA A facut parte din boema bucuresteana a inceputului de veac si a frecventat cenaclul lui Al. Macedonski. Debut publicistic in Munca, 1894, nr. 10, cu art. Socialismul la sate (semnat Stiopca); debut literar in Lumea noua literara si stiintifica, 1896, nr. 47, cu poezia Cantec (semnata Erics). Poeziile sale, adunate in voi. Fecioara in alb. Cand vioarele tacura. Moartea visurilor, 1902, sunt primele realizari cu adevarat notabile ale simbolismului romanesc, remarcabile prin unitatea tematica, imagistica si de ton. PETICA este si un teoretician al curentului, pe care il cunoaste in manifestarile sale europene prestigioase si e capabil sa-1 defineasca in mod convingator. Interesant este si teatrul sau (Solii pacii, 1900-1901 si Fratii, 1903), precum si proza, atat cea publicistica (politica propriu-zisa sau schitele inspirate din viata sociala romaneasca contemporana), cat si delicatele si melancolicele poeme in proza, care dovedesc si o autentica sensibilitate in fata naturii.
Considerat de critica primul poet simbolist autentic din literatura noastra, PETICA a lasat un numar relativ mic de versuri, caracterizate insa printr-o remarcabila unitate tematica, formala si de valoare. Multe dintre ele sunt, de altfel, grupate in cicluri (Fecioara in alb. Cand vioarele tacura, Moartea visurilor. Serenade demonice. Cantecul toamnei); piesele acestora, numerotate doar, in ciuda diferentelor prozodice uneori destul de mari (doar Moartea visurilor e, din acest punct de vedere, unitar, format exclusiv din sonete), se inlantuie intr-un flux poematic continuu, care creeaza o atmosfera si o lume imaginara cu trasaturi puternic personalizate, inconfun-dabile. In autocaracterizarile diseminate in diferitele cicluri, poetul se vede pe sine ca pe o fiinta torturata si nedecisa, fie "demonu-nfricat cu trista fata, / Cu rasu-n veci amar, cu fruntea arsa" (Cantecul toamnei X), fie "Un peregrin in rugi sfioase/ la o raspantie de drumuri" (Cantecul toamnei XI), impovarat de greutatea "lumilor de vise" (Fecioara in alb VIII), iar poezia ii apare ca posibila doar daca s-a platit pretul deplinei asceze: "Si cand vom fi streini de orice viata, / De stele, de parfum, de flori albastre, / O roza, ca pe-o insula de gheata, / Va creste sfanta-n sufletele noastre" (Serenade demonice IV). Mereu sfasiat intre chemarile cerului si ale pamantului, ispitit in acelasi timp de suavitatile evanescente si de materialitatea sangelui si a taranii, mangaiat de cant si chinuit de parfumuri, eul liric al lui PETICA pare a se exprima cel mai bine prin figura orantului: bratele prelung intinse spre cer vorbesc in acelasi timp despre chemarea infinitului si despre imposibila realizare a elanului, impiedicat de atasele telurice ale individului. Cele trei cicluri publicate in singurul sau volum de poezii antum (Fecioara in alb. Cand vioarele tacura. Moartea visurilor, 1902) alcatuiesc fiecare o unitate bazata pe cateva metafore dominante si in acelasi timp realizeaza o continuitate care asigura si cartii ca intreg o remarcabila "rotunjire" artistica. Fecioara in alb e ciclul virginitatii si al iubirii, aflat sub semnul limpezimilor renascentiste (Petrarca, Botticelli, Rafael), dar si al sumbrei prevestiri implicate in povestea lui Tristan si a Isoldei. Textul purtand numarul IX, in forma concentrat baladesca, consfinteste jertfa dragostei pe altarul viselor vagi, dar cu atat mai irepresibil atragatoare. Dominat de imaginile florale, de culoarea alba si de gestul bratelor ridicate in implorare, ciclul exprima in cele din urma drama aspiratiei nesatisfacute, pe care Cand vioarele tacura o transforma in conditie a creatiei. Motivul cantului intrerupt, intonat inca in prima piesa a ciclului, se transforma intr-o directa declaratie cu privire la superioritatea nerostitului: "Cantarea care n-a fost spusa/ E mai frumoasa ca oricare" (Cand vioarele tacura III) - o apreciere superlativa a virtualitatii, deschisa spre toate sensurile posibile.
Chemarea inaltului, pastrata din Fecioara in alb, se traduce de data aceasta printr-o miscare descendenta a unor "brate obosite", crinul "de-argint" e "plapand" (XI), iar turlele cetatii par niste "brate desperate" ce semnifica moartea inceata a frumusetii insesi (XV). Poetul canta aici nu moartea, ci murirea, procesul lent de desfoliere a vegetatiei si a visurilor, a naturii si a arhitecturii, a gandurilor si a sentimentelor, a sperantei si a iubirii. Vocabularul poetic al ciclului este dominat de sonuri si parfumuri, iar "gramatica" sa, specific simbolista, se intemeiaza pe sinestezie. Efectele se obtin, in multe cazuri, prin subtila utilizare a repetitiei, nu numai de imagini si de idei, ci si de cuvinte, emistihuri si versuri, adica de mase sonore, care echilibreaza sau dau o leganare uneori soporifica (in sensul "aromirii" eminesciene) textelor. in economia volumului, acest ciclu are nu numai o valoare intrinseca, ci si una de tranzitie, spre Moartea visurilor, care debuteaza cu imaginea liminara a "ceasului negru" cand "pe cerul mortii incet s-aprinde-o stea". Mai scurt (cuprinde numai zece piese, pe cand celelalte doua aveau cate douazeci), perfect sobru si unitar din punct de vedere prozodic (e format numai din sonete), ciclul e dominat de figura lui Crist si de semnele mortii (in ultima piesa, si ale reinvierii: "Vor inflori iar trandafiri!"). El accentueaza contrastele simbolice ("Ci eu vedeam in minte fecioara departata/ Ce plange si m-asteapta privind albastra zare;/ O floare sangeroasa cu foile amare/ Pe rochia sa alba luceste ca o pata", VIII), isi imagineaza terifice scene premonitorii (IX); figura rastignitului -numita ca atare, sau doar lasata a fi presimtita printre randuri - trimite, desigur, la conditia tragica a poetului, reprezentand punctul culminant al aspiratiei nesatisfacute inaugurate inca din Fecioara in alb. Serenadele demonice (sase la numar), publicate in Romanul din 1903, continua aceeasi directie tematica, careia ii adauga constiinta pacatului si atitudinea de revolta a creatorului ("Cantarea mea e cinica, trufasa/ Si minte-n nota ei sentimentala", VI). in totalitatea ei, poezia publicata de PETICA vorbeste despre o constiinta acut si autentic moderna, in forme bine stapanite si sugestive (inadvertentele sau reminiscentele involuntare din alti poeti se intalnesc doar in textele ramase in manuscris), capabila sa reziste si astazi confruntarii cu cititorii. O sensibilitate de acelasi tip invedereaza si poemele in proza, mici texte creatoare de atmosfera, pline - cele mai multe - "de o armonie cum n-o au decat povestile, primaverile si iubirile prime" (Povesti d-aprilie). Timpul lor predilect e noaptea, spatiul, fie cel agrest, amintitor de experienta rurala a copilariei autorului, fie strazile oraselor patriarhal intunecate in parfumul liliecilor, situatia eului liric e asteptarea nedefinita sau ratacirea fara tinta precisa, iar trairea cea mai frecventa e amintirea, care estompeaza suferintele prea vii si tese asupra imaginilor un val de ceata diafana. Cu mijloace de expresie similare sunt tratate si crochiurile lirice si evocarile, acestea din urma cu o coloratura socializanta mai pronuntata (personajele ce le populeaza sunt mai ales dezmostenitii soartei, muncitori agricoli, proletari exploatati, cersetori, iar orasul capitalist pare a ucide tot ce e frumos si natural in lumea inconjuratoare), sau continand amintiri din viata literara (O seara la Macedonski, Decadenta spaniola). PETICA a dovedit a poseda si un real talent dramaturgie. Cele doua piese ale sale in versuri (Solii pacii, tragedie in cinci acte, 1900-1901 si Fratii, drama in patru acte, 1903) manifesta o viziune sumbra asupra vietii, desi sunt gandite in mod diferit. Prima e o tragedie simbolica, inchipuita intr-un Ev Mediu romanesc timpuriu ce poseda mai curand trasaturile basmului si insceneaza vesnica sfasiere a individului superior, tentat in acelasi timp de atractia idealului si de ispitele pamantescului. Alegerea fiind de fapt imposibila, eroul nu-si gaseste alinarea decat in moarte, iar lumea pe care o paraseste ramane de-a pururi cufundata in umbra si suferinta. Cea de a doua, cu o actiune ce se desfasoara intr-un sat modern, este totusi si ea impregnata de o initiala premonitie tragica si de sentimentul unui destin ineluctabil. Eroii par manati de forte dinafara lor si mai presus de propria lor vointa, pacatul atrage pacatul, iar "dreptatea" odata facuta nu aduce dupa sine decat remuscare. in ciuda vietii sale scurte, PETICA a acumulat variate si foarte solide cunostinte de literatura romana si universala, precum si de estetica, ce ii permit sa evalueze cu exactitate viata artistica a vremii sale. Judecatile sale (in materie de plastica sau de literatura) formulate si detaliate in cronici, dar si in articole de mai mari dimensiuni (Estetismul lui Puskin, Critica noastra literara, Transformarea liricei, Poezia noua. Arta nationala. Asupra literaturii in Romania) sunt ponderate, pornesc de la o exacta cunoastere a operelor si dovedesc o remarcabila sensibilitate la nuante. Studiile iau in dezbatere chestiuni teoretice cum ar fi raportul dintre etic si estetic, criteriile de definire a curentelor (si cu aceasta ocazie caracterizeaza pertinent simbolismul), imposibilitatea definirii univoce a marilor scriitori, raportul dintre arta si realitate, specificul national, rolul criticii (sesizand foarte bine taria dar si slabiciunile criticii lui
T. Maiorescu sau C. Dobrogeanu-Gherea) si intuiesc deja diferenta dintre literatura estetica si cea de consum. Aceeasi claritate de gandire (intemeiata pe cateva lecturi concrete) si aceeasi limpezime si pregnanta a expresiei - sugestiva dar bine stapanita - invedereaza articolele politice ale lui PETICA (multe dintre ele adoptand forma portretului-caracter sau a schitei de moravuri), sau studiile sociologice (Spiritul analitic in sociologie, Morfologia sociala), remarcabile mai ales daca avem in vedere tineretea autorului si a disciplinei in planul culturii romane.
OPERA
Fecioara in alb. Cand vioarele tacura. Moartea visurilor, poeme, Bucuresti, 1902; Fratii, drama in patru acte, Bucuresti, 1903; Morfologia sociala, Bucuresti, 1903; Sociologia veche si sociologia noua, Bucuresti, 1903; Cantecul toamnei. Serenade demonice, poeme, Bucuresti, 1909; Poeme. Fecioara in alb. Cand vioarele tacura. Moartea visurilor. Cantecul toamnei. Serenade demonice, ed. ingrijita si pref. de
N. Davidescu, Bucuresti, f. a.; Opere, ed. ingrijita, pref. si bibliografie de N. Davidescu, Bucuresti, 1938; Scrieri, I-II, ed. ingrijita, studiu introductiv, note, comentarii si variante de Eufrosina Molcut, Bucuresti, 1970-1974.
REFERINTE CRITICE
N. Davidescu, Aspecte si directii literare, II, 1924; Gr. Tabacaru,
Stefan Petica, 1925;
G. Calinescu, Istoria; T, Vianu, Arta; Perpe-ssicius, Mentiuni, 1975;
D. Micu, Literatura romana la inceputul secolului XX, 1964;
M. Calinescu, Aspecte literare, 1965; Lidia Bote, Simbolismul romanesc, 1966;
C. Ciopraga, Literatura romana intre 1900 si 1918, 1970; D. Micu, Inceput de secol, 1970;
M. Zamfir, Proza poetica romaneasca in secolul al XlX-lea, 1971; Zina Molcut, Stefan Petica si vremea sa, 1980; M. Zamfir, Poemul romanesc in proza, 1981; M. Scarlat, Istoria poeziei romanesti, II, 1984; C. Trandafir, Introducere in opera lui Stefan Petica, 1984; D. Micu, Modernismul romanesc, I, 1984;
D. Caracostea, Scrieri alese, 1988.
