Nichita Stanescu a fost constiinta artistica ce a incercat sa regandeasca intreaga poeticitate cu toate articulatiile ei, propunand o opera profunda, lirico-filosofica, un spatiu nou al poeziei, un limbaj poetic inedit prin care devine simbolul generatiei saizeciste", care a avut un program estetic neomodernist si a cautat modele si repere literare, artistice in modernismul interbelic.
Spirit viu, protestatar, scriitorul a respins orice modalitate de limitare a spiritului sau a gandului, a fost fascinat de mitul Nicolae Labis", pe care 1-a invidiat" pentru poezia
Moartea caprioarei, dar si-a depasit prin creatie propria generatie, din care au facut parte scriitori cunoscuti: Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Mircea Ivanescu, Adrian Paunescu etc. Arta poetica a decantat pana la esenta liricul, a atins impersonalizarea discursului si a inovat limbajul poetic prin incifrare si abstractizare, in continuarea lui Blaga, a lui Tudpr Arghezi sau
Ion Barbu.
Critica literara a apreciat acest inepuizabil teritoriu liric ce se deschidea treptat: Ovid S. Crohmalniceanu vorbea de o noua experienta lirica", Edgar Papu situeaza poetul intr-un anumit spatiu pur, intr-o zona superioara a realitatii", M. Papahagi identifica un cosmos al vorbirii", iar Nicolae Manolescu surprinde in poezia lui N. Stanescu o rasturnare de perceptii", o metafizica a realului si o fizica a emotiilor". Astfel, un interesant spectacol lingvistic prin care se modifica structurile poeticului dubleaza autenticul trairii si nelinistea gandului, a meditatiei lirice. Revolutia limbajului inceputa de Rimbaud, Mallarme, Valery prin descoperirea lirismului autoreflexiv continua cu Nichita Stanescu, in spatiul liricii moderne romanesti, prin discursul unui eu impersonal, al unei metapoezii. Locul nou pe care il descopera poezia sa este comunicarea sinelui cu sine prin cuvinte.
Poetul a fost mereu preocupat de a-si lamuri siesi gandurile despre poezie, de a se autodefini in spatiul creatiei, al artei. Conceptia despre cunoastere si arta, despre echilibrul dintre continut si forma poeziei sau relatia poetului cu cuvantul sunt explorate in eseurile : Cuvinte si necuvinte, Tulburatorul Nu stiu ce" si in poeziile cu titluri semnificative :
Ars poetica, Autoportret, Poetul ca si soldatul. Se remarca incercarea de a prinde frumosul, relatia artistului cu materia pe care o modeleaza prin cuvant, obsesia de a comunica unicul, esenta, unitatea existentiala sau cosmica.
Opera lui Nichita Stanescu se dezvaluie exegetilor ca un edificiu, ca un sistem ordonat in trepte, intre care pot fi urmarite treceri, metamorfoze, reluari de teme care ii confera aspectul unei structuri complexe, dar si unitare. in esenta, se pot identifica trei etape in evolutia lirismului stanescian.
I. Primele volume, Sensul iubirii (1960) si O viziune a sentimentelor (1964), reprezinta momentul liric initial de manifestare a starii jubilatorii, a elanurilor adolescentine dominate de un lirism inca nediferentiat, de armonia sinelui cu lumea. Universul este diafan, o poetica a translucidului se constituie treptat, prin sunete si lumini. Motivul iesirii din somn, al rasaritului reprezinta nasterea intr-o noua dimensiune a materiei (Mister de baietI). Copilaria, razboiul, marile teme ale istoriei, adolescenta, epicul sunt repere ale primului volum.
Urmeaza experienta erotica surprinsa prin mituri si un imagism prerafaelit, intr-o mitologie insolita. Dimensiunea ludica, tonalitatea de romanta, apoi vagul simbolist, melancolia, starea incantatorie se regasesc in poeziile inceputului, ce par imateriale, serafice. Iubirea este boala a trupului", ca in folclor, betie alba a simturilor", un elogiu al starii de a fi, al existentei (poezii semnificative : Miscare in sus, Pentru ca inot si zbor in sus,
Leoaica tanara, iubirea,
Poveste sentimentala, Cantec etC).
Volumul Dreptul la timp marcheaza trecerea spre o noua etapa, maturizarea eului. Erosul si creatia apartin unei lumi de imagini si iradieri diafane, se insinueaza treptat impresiile difuze, perceperea dureroasa a timpului, discursul se intelectualizeaza, se abstractizeaza, materia este inlocuita cu energia ei, lucrurile cu tiparele lor pure. Poezia disloca realul, repopuleaza universul cu alte elemente, are functia de regenerare, pentru ca poetul isi creeaza propria cosmogonie in absenta Creatorului.
II. A doua etapa ocupa un spatiu amplu si reprezinta maturitatea creatoare, momentul lirismului filosofic, al ermetizarii discursului, al scindarii dilematice a eului intre terestru si cosmic, absolut si relativ, material si spiritual.
Esenta lirismului stanescian este volumul 11 Elegii, in care poeticul, filosoficul, miticul coexista intr-o metafora existentiala superioara. Volumul este o coerenta demonstratie despre filosofia sa lirica, sugereaza un numar de raporturi care determina poezia si existenta poetului, implicit meditatia asupra conditiei umane.
Idei filosofice si poetice :
- criza existentiala;
- raporturile eului cu divinitatea, cu principiul suprem;
- aventura constiintei de sine;
- lamentatia asupra imperfectiunii umane ;
- tanjirea dupa unitatea pierduta a fiintei;
- obsesia rupturii, ideea de culpabilitate ;
- contemplarea omului din afara, dar si dureroasa contemplare de sine;
- simbolismul creatiei si drama cunoasterii (mitul creatieI).
Elegiile exprima un dramatism axiologic al cunoasterii, dar si al expresiei, ele urmaresc efectul timpului asupra statutului cuvantului in discursul poetic, dar si aventura constiintei de sine in cunoastere. Volumul (care urma sa se numeasca Cina cea de taina) contine 12 texte poetice, 11 elegii, simbolizand pe fiecare apostol, si o antielegie care se asociaza imaginii lui Iuda. Poetul insusi o numea o carte a rupturii existentiale, chiar a eposului existential", starea galbenusului si a albusului, in situatia de a alege alt ou de var". Poezia va redimensiona materialul fundamental uman - cuvantul. Versurile sunt o meditatie asupra posibilitatilor de a exprima in cuvant viata, starea existentiala. Ele s-au nascut din dialogul cu unele carti fundamentale: Odiseea, Epopeea lui Ghilgames, Biblia, poeziile lui Bacovia, ale lui R.M. Rilke. Elegiile exploreaza legaturile dintre om si cuvant, o fenomenologie a spiritului" translata in domeniul poeticului, o cina de taina" in cuvant, dialogul sinelui cu sinele. in textele poetice se regasesc mai multe tipuri ale elegiacului: elegia gnomica, a destinului, intima, plangerea" medievala, elegia ironica, absurda, bocetul metafizic, antielegia (in Omul-fanta), cantecul bolnav" (de lumE), litania, toate notele fiind dominate de intentia etico-filosofica (de desprindere a unei filosofii a poeticitatiI), prezenta pretutindeni in limbajul ce face aluzii la concepte abstracte, la orizonturile largi ale cunoasterii (St. MincU). in Elegia intai, dedicata lui Dedal, poetul incearca sa defineasca nedefinibilul, sa comunice o stare aurorala, o geneza aparent cosmica, in realitate un inceput al experientei proprii a subiectului in cuvant" (St. MincU). Acel El" nedeterminat cu care se deschide poezia devine treptat un substitut al cuvantului, o realitate suficienta siesi, cu paradoxurile ei, fara inceput si sfarsit, o interioritate absoluta : El incepe cu sine si sfarseste/ cu sine", Din el nu strabate-n afara/ nimic ; de aceea nu are chip/ si nici forma", El este inlauntrul desavarsit,/ interiorul punctului mai inghesuit/ in sine decat insusi punctul". Dupa cum cuvantul este inlauntrul desavarsit", si eul (constiinta subiectiva) este un inlauntru" al sau, un simbolic insine" proiectat in interior, doua lumi care se marginesc reciproc fara a se putea transcende. Modelul construit de poet pentru a se raporta pe sine la cuvant si lume este cel al labirintului dedalic, in care se afla captive si cuvantul, si fiinta: un om-lume, un cuvant-om (Aici dorm eu, inconjurat de el."). Este un model al poeticitatii in care o multitudine de sensuri se aduna, inclusiv creatorul acestui mesaj poetic, un nod ce nu poate fi deznodat, neavand directie de transcendere decat spre interior, spre propriu-i sine autodevorator" (St. MincU).
Elegia a doua {GeticA) imagineaza aparitia zeilor in golurile lucrurilor, distantarea contemplativa fata de propria substanta regasita intr-un altceva" (Ion PoP): in fiecare scorbura era asezat un zeu". Prima secventa poetica pur narativa prezinta o lume fabuloasa, mitica, a trecutului in care ritualul inlocuirii golurilor cu zeitati presupune o fetisizare excesiva a realului, in timp ce partea a doua proiecteaza o viziune aparent absurda: inlocuirea unor parti ale umanului (mana, picior, ochI) cu un zeu". Se sugereaza o posibila pierdere a ochiului" constiintei, a propriei perspective si facultati de cunoastere substituite cu o privire straina.
A treia elegie descrie o inedita si dificila aventura a spiritului, miscarile intime ale constiintei, mutatiile, unitatile realizate in mai multi timpi": contemplare", criza de timp" si iar contemplare", momente alternative in care cunoasterea de sine este asociata cu elementele firii. Spirala dialectica a cunoasterii descrie in cinci secvente atat momentele de contemplare abstracta (o reverie de sine, o trezire in propriile abisurI), cat si cele de criza - constiinta a efemeritatii, a duratei. De remarcat imaginea halucinanta a pasarilor (Fluviu de pasari infipte,/ cu pliscurile una-ntr-alta se agita"), semn al haosului verbal, ermetizare a discursului, si motivul podului care nu poate sustine realul, sugestie a prabusirilor sub povara cuvintelor si a lucrurilor. Iesirea nu este posibila nici aici, de unde si tonul elegiac al poeziilor. Revelatiile fulgeratoare s-au uitat, omul recade in starea de om", revine in sine, captiv in cuvinte si intre sentimente, gandul este rob al magnetilor".
A patra elegie {Lupta dintre visceral si reaL) reia intr-o continuitate fireasca ideile din textul anterior; dupa intoarcerea in trup, intre limite, are loc proba luptei dintre visceral" si real". Simbolul Evului Mediu trimite la varsta pasiunii si a durerii, a trairii irationale, dar si a scindarii spiritului de trup, intr-o cunoscuta cearta" pe care cultura a evocat-o mereu. Prima secventa descrie elegiacul trupului condamnat la circuitul inchis si absurd al sangelui, incapabil sa gandeasca, sa faca optiuni" (St. MincU), in timp ce a doua secventa exprima prizonieratul spiritului", oprit in asteptarea unei salvari, dureroasa si ea prin martiriul eliberarii. Scindarea fiintei, ruptura intregului este durere a ruperii-n doua a lumii".
Elegia a cincea {Tentatia realuluI) este o imbratisare pana la contopire a formelor, a obiectelor lumii. Realul-tentatie sileste constiinta sa se plieze pe o alta realitate, straina pentru ea, intr-un proces absurd, kafkian, prin care eul (culpabil fara vina) trece prin tribunalul frunzelor", este condamnat pentru nestiinta, pentru plictiseala", primeste pedepse si sentinte, pana la ispasire - transformarea in altceva (incordare a intelesurilor in ele insele/ pana iau forma merelor, frunzelor,/ umbrelor,/ pasarilor").
Elegia a sasea (AfaziA) accentueaza imposibilitatea unei optiuni, urmare a pierderii capacitatii de a vorbi si de a intelege iubirea (Stau intre doi idoli si nu pot s-aleg/ pe nici unul"). Oprit in fata cuvantului, a vietii, situat intre doi idoli, intre doua ipostaze, eul poetic ramane in tragica deruta a fiintei sfasiate, iar indecizia transforma idolii in doua bucati de lemn", demitizare a sacrului, semn al inchistarii, al rigiditatii, suferinta zadarnica, perpetua. Absurditatea dilemei este sporita prin intentia de a ingropa ambii idoli, pentru ca poetul respinge fetisizarea cuvantului sau a realului, cautand sensuri, explicatii si experiente personale.
Elegia a saptea (Optiunea la reaL) imagineaza tot o cunoastere pana la identificare cu frunzele, cu pietrele, cu merele, cu vietatile. Este o risipire a sinelui in substanta naturii, pe care o ia in posesie cu voluptate pagana (Niciodata n-am sa fiu sacru. Mult, prea mult am imaginatia/ celorlalte forme concrete."). Poetul viseaza la o multiplicare a simturilor: intind o mana, care in loc de degete/ are cinci maini" pentru a patrunde esenta realului, poezia este aici o aventura spre real.
Elegia a opta (HiperboreeanA) vorbeste despre o Ea", un principiu matern, meditatie asupra genezei, poate chemarea insasi a Poeziei, a creatiei. Hiperboreea este simbolul unui spatiu al cunoasterii, un ocean primordial in care se plonjeaza cu sufletul dezbracat, un fel de Valhalla a reveriei romantice" (St. MincU). in opozitie cu elegia anterioara a realului, aceasta pare sa fie a oniricului.
Elegia a noua (Elegia ouluI) si Elegia a zecea (SunT) vorbesc despre imperfectiunea conditiei umane ca subiect cunoscator. Simbolul oului - model arhetipal al cosmosului -trimite la sensurile nasterii si ale cunoasterii (naissance, co-naissance in asocierile lui Paul ClaudeL), o a doua nastere spirituala intr-un spatiu inchis (cuvantul, existenta, sinelE): sta unul langa altul, nedezlipit,/ sinele langa sine". Efortul unei nasteri perpetue (strabatand ou dupa ou", dintr-un ou intr-altul mai mare/ la nesfarsit te nasti") nu mai postuleaza sfintenia nuntii si vinovatia facutului, ci deplaseaza accentul pe figura miscarii germinative" (Ion PoP).
Elegia a zecea este drama cunoasterii limitate, fragmentate, sinele tanjeste dupa imaginile concrete, multiple ale universului. Suferinta este fizica, pentru ca eul nu poate patrunde sau figura conceptele, pierzand invizibilul organ", fara nume (neauzul, nevazul, nemirosul, negustul, nepipaituL), organul transcendentei.
Ultima elegie, a unsprezecea, numita Intrare-n muncile de primavara, este semnificativa prin multitudinea sensurilor, incheie ciclul, sintetizeaza axele poeticii stanesciene. Textul pare un rezumat al experientelor traversate, poetul incearca sa-si transgreseze limitele prin traire. Dupa atatea cautari, el descopera, ca si Blaga, pamantul, punand capat nelinistilor prin afirmarea unor certitudini simple, fundamentale: Dar inainte de toate noi suntem seminte". Germinatia naturii, sevele pamantului, asumarea interioritatii, chiar a fragilitatii fiintei sunt forme de a suporta singuratatea, descompunerea, neiubirea". Epicitatea textelor, dialectica lor conduc spre aventura ontologica si gnoseologica a eului poetic, spre odiseea omului in cuvant, prilej de a constata conditia fundamental elegiaca a existentei umane. in aceeasi etapa se incadreaza si volumele Oul si sfera (in care se reiau o parte dintre ideile poetico-filosofice din elegii, plansul existential, motivul galateic al creatiei, comunicarea erotica prin cuvanT), Laus Ptolemaei (o cosmogonie poetica, legata nu de principiul apei, ci de pamant ca centru al universuluI). Ptolemeu fiind simbolul creatiei, geocentrismul teoriei lui Ptolemeu este in spatiul poetic un antropocentrism de substrat, care ar trebui sa fundamenteze orice adevar uman.
Esential ramane volumul Necuvintele (1969), o tulburatoare meditatie asupra limbajului si a poeziei, la fel de enigmatice ca structura materiei sau intelegerea cosmosului. Se deschide aici o arta poetica ce exploreaza increatul, starea de virtualitate. Cuvintele se retrag in necuvinte", in pura posibilitate si latenta ale sensurilor, acolo unde drama cuvantului si a limitarii nu se mai simte acut. Problema cuvantului este legata de existenta, el are sens instabil, trup, materie, limite ce nu pot fi analizate. Optiunea pentru necuvant este de fapt optiunea pentru cuvantul poetic in care orice se poate intampla. Revolta impotriva verbului conduce la o deplasare de accent spre sensuri, spre real pe care il presimte vag, cuvantul este singurul lucru fara de lucru". De aceea, poetul se intreaba dramatic : Dar ce inseamna cinei si a pierde, Doamne,/ ce inseamna a pierde - pierdere ? ". Poetul simte alunecarile de sensuri, indiferenta cuvintelor, dialogul cu sine este cina cea de taina" in cuvant, un tablou tragic, in care sinele aproape nu incape, nu se regaseste. De aceea, eul sta la panda asupra limbajului, pulverizandu-1 si refacandu-1 mereu, mereu pentru a-1 domina (). El scrie cuvintele, refuzandu-le in chiar actul scriiturii, nu vrea sa scrie cu negatia acestor semne necuvintele" (Marin MincU). Criticul defineste starea de necuvant" ca fiind cea in care nu se mai simte nevoia ca ceva sa se exprime prin altceva", cand autonomia semnificantului este totala", fara sirul de determinari si relationari dintre sfera semantica si cea sintactica.
Nichita Stanescu impinge investigarea discursului poetic pana la ultimele consecinte, analizand instantele comunicarii, semantica, retorica, stilul, tonul, cu limitele lor dureroase. De aici si starea elegiaca a poeziei sale: poezia nu este lacrima/ ea este insusi plansul/ plansul unui ochi neinventat/ lacrima ochiului/ celui care trebuia sa fie frumos/ lacrima celui care trebuia sa fie fericit" (PoeziA).
III. A treia etapa va cauta sursa poeziei in formele poeticitatii, odata cu volumul
In dulcele stil clasic, cand versurile traditionale, structurile clasice sunt asumate in discursul postmodern". Este o apropiere de realitate, o reluare nostalgica a unui stil clasic", a unor atitudini preromantice. Densitatea ideatica, lirismul reflexiv, ermetismul filosofic sunt abandonate in favoarea realului, a emotiei, a familiarului. Epica magna, Opere imperfecte, Noduri si semne sunt volume ce revin la tema timpului, a mortii, suferinta cuprinde dramatic universul, intreaga fire. Dupa ce a atins lirismul pur, Nichita se intoarce spre tentatia traditiei, a romantismului desuet, preluat insa cu ironie, ludic, in ton de romanta sau muzicalitate difuza. Vizionarism, modernism pur, autentic, recuperarea postmoderna a trecutului, a modalitatilor lirice clasice sunt trepte ale unui univers poetic nelinistitor si inepuizabil, o poezie intoarsa spre cuvantul ca forta magica sau ca neputinta, spre labirintul limbajului poetic in care se suprapun comunicarea, dar si teama de noncomunicare sau de comunicarea de sine.
Elegia a zecea (SunT)
Receptarea poemului este dificila, dar si provocatoare prin modernitatea textului in care lirismul s-a esentializat, iar imaginile poetice, concrete si plastice, evoca notiuni, concepte, abstractii, asocieri insolite intr-un spectacol lingvistic unic si original.
Eul poetic isi contempla propria fiinta si traire din exterior, rasturnand perspectivele si raporturile obisnuite.
Poezia este, de fapt, o meditatie asupra posibilitatii reduse a omului de a cunoaste, de a percepe realitatea in esenta ei, fara falsificari si iluzionari inutile. Lumea si propria fiinta, in aceeasi masura, sunt obiect al cunoasterii, in timp ce constiinta incearca zadarnic transcenderea, iesirea din senzorial, vindecarea de o boala" stranie a trupului si a sufletului: Sunt bolnav. Ma doare o rana/ calcata-n copite de cai fugind./ Invizibilul organ,/ cel fara nume fiind,/ neauzul, nevazul,/ nemirosul, negustul, nepipaitul,/ cel dintre ochi si timpan,/ cel dintre deget si limba,/ cu seara mi-a disparut simultan".
Dimensiunea elegiaca a poeziei este data de tristetea si durerea structurala ale fiintei care constientizeaza precaritatea conditiei umane, portile inchise ale omului in absenta unui organ" special de percepere a imperceptibilului. intr-o enumeratie ludica, simturile isi pierd rostul, se intrerup in rastimpuri: Vine vederea, mai intai, apoi pauza,/ nu exista ochi pentru ce vine ; / vine mirosul, apoi liniste,/ nu exista nari pentru ce vine". Astfel, un timp al perceptiei este urmat de un gol cognitiv, pauza, linistea ilustreaza fragmentarea unui continuum pe care omul il presimte, dar nu ajunge sa-1 recepteze sau sa-1 inteleaga. Se remarca sinesteziile socante, asocierile neobisnuite - miros si liniste, vibratie umeda, contrastele dinamic - static: iarna-nghetata-a miscarilor", ca si cum textul ar implica o universala analogie a contrariilor, o perspectiva magica.
Cauza suferintei este aceasta absenta a simturilor, aceasta imperfectiune a organelor de simt, a corelatiilor materiei cu spiritul, a interiorului cu exteriorul.
Marcile semantice ale bolii, implicit ale tonului elegiac al textului sunt: Sunt bolnav", ma doare", nu exista", mi-a disparut", lipsa", eclipsa", mor", mi-a fost injunghiat", mi s-a topit", nu sufar". Expresiile poetice sugereaza boala, frustrarea, absenta, stingerea si sunt dublate de negatii semnificative: neauzul", nevazul", nemirosul", nepipaitul".
Cunoasterea prin simturi este limitata, intrerupta, aducand doar informatii incomplete, care nu epuizeaza realul. Fasiile neacoperite, discontinuitatile, misterele realitatii sunt substituite de eul cunoscator prin metafore poetice revelatorii (organul nor", diavolul", verbul", centrul atomului", trupul-ramura" etC). Acestea coboara in material, in concretul lucrurilor, asociaza in enumeratii aproape suprarealiste, absurde, detaliile universului apropiat sau departat, material sau spiritual.
Eul poetic isi imagineaza o alta alcatuire a fiintei, in care limitele se departeaza, natura este asumata intr-o panteista integrare: Trupul ramura fara frunze,/ trupul cerbos/ rarindu-se-n spatiul liber". El este intrus peste pietre", iar prin intertextualitate cu versul eminescian organele-s sfaramate", maestrul e nebun", suferind de-ntreg universul".
Fiinta-univers sufera pentru pietre, samburi, pentru ploaia marunta, pentru copaci si animale, iar trupul sau este spatiul de rezonanta al lumii din jur. Tragedia limitei pe care Blaga o invoca in strigatul Dati-mi un trup, voi, muntilor" transpare in versurile Centrul atomului ma doare,/ si coasta cea care ma tine/ indepartat prin limita trupeasca/ de trupurile celelalte, si divine". Poetul se simte aici o frantura din marele tot, din fiinta divinitatii insesi cu care concureaza insa. Idei din Omul-fanta reapar in text prin proiectia utopica a celui care vede totul din afara lumii protectoare/ si chiar/ din afara lui insusi". Limitarea cunoasterii spre exterior sau spre interior aduce boala, plansul poeziei stanesciene, un plans universal. Absenta organului transcendent, a simtului direct si total (ochi-timpan", papila mirositoare", organ piezis", organ ascuns in idei") inseamna absenta intelegerii, absenta transcendentului. Astfel, titlul Sunt echivaleaza, pentru poet, cu imposibilitatea punerii sale ca transcendenta" (St. MincU). Raman rana, durerea, boala, negatiile.
Desi compact prin sensuri, textul se poate structura in doua parti, care urmaresc o dubla suferinta:
» prima secventa comenteaza absenta unor organe potrivite pentru a surprinde absolutul, infinitul, pentru ca multiplicarea simturilor, separate printr-un zid", nu percepe unitatea, sfericitatea (eul are nevoie de un singur organ-sintetizatoR);
» a doua secventa descrie suferinta de a nu putea percepe realul, de a se regasi in imanenta lucrurilor (organul numit iarba mi-a fost pascut de cai", organul numit taur" sau nor" a disparut si eL).
Semnul poetic (cuvantuL) ar trebui sa permita visata comunicare empatica a eului cu lucrurile, cu concretul realitatii. Textul poetic este inevitabil si o revolta impotriva limbajului, a carui hrana este perceputa dureros, ca scindare a semnificatului de semnificam. Trupul este apt pentru rani cheltuite-n cuvinte", ma doare diavolul si verbul" (cuvantul malefic, alunecoS). Mai tarziu, in poemul Daimonul meu catre mine, confesiunea eului arata ca vorba arde,/ verbul putrezeste,/ iar cuvantul/ nu se intrupeaza, ci se destrupeaza". Raspunsul daimonului, ca personaj straniu al poemelor stanesciene, alter ego al insului, sugestie a setei imperioase, stihiale de acela, va fi ordinul implacabil: Schimba-te-n cuvinte precum iti zic". Singurele sanse sunt modificarea limbajului, largirea spatiului de rezonanta a semnului, transcenderea limitelor trupului si ale limbajului, numite socant increierarea ingusta, scheletica a insului meu". Lasat la voia divina, poetului ii raman organul, acordurile elegiei, care ating insusi temeiul fiintei.
Ca si alte plangeri" tragice - bocetul mamei in
Miorita, jalea doinelor, Plangerea inorogului" din
Istoria ieroglifica a lui Dimitrie Cantemir,
Psalmii lui Dosoftei sau cei ai lui T. Arghezi, elegiile eminesciene -, elegia lui Nichita Stanescu este o lamentatie pe tema conditiei umane, lipsita de posibilitatea intelegerii universului, a absolutului, in absenta unor organe de simt perfecte. Si totusi, omul are constiinta infinitului si a unicitatii sale.
Finalul poemului atinge esenta tragicului prin constientizarea cunoasterii limitate, fragmentate, eul este bolnav de ferestre sparte", de numarul unu", care nu se mai imparte" pentru a patrunde multitudinea ipostazelor umane, terestre sau cosmice. Multiplicarea ar echivala acum cu intelegerea, cu asumarea existentei in formele ei diverse, inclusiv a durerii umane, a sacrificiului, a martirajului. Aluzia la cei doi martiri de pe rug trimite la dubla conditie bolnava a omului, scindat intre suflet si trup, intre cuvant si gandire. Fiecare cuvant se rupe de sens, fiecare lucru ramane in singuratatea sa, iar intamplarea de a fi nu presupune si verbul a sti, a cunoaste.
Un discurs modern, insolit prin imagini si asocieri, conceptualizat sau concretizat in formulari poetico-filosofice neasteptate, Elegia a zecea impleteste prin simbolistica textului drama cunoasterii, criza de limbaj, elegiacul conditiei existentiale.
