Cheia relatiilor formale ce exista, intre diversele personaje se gaseste in ceea ce autorul numeste AĞdiferitele conceptii ale timpuluiAğ pe care si le asuma personajele principale. Exista si o evidenta ierarhizare a personajelor in functie de atitudinea lor in fata Timpului sau mai degraba, sa spunem, in fata Istoriei si a Destinului. Pe cand Vadastra este strain de orice tentativa filosofica, Partenie se deda unor speculatii de pur AĞexperientialismAğ, calificandu-se el insusi de AĞrationalist incapabil de a gusta miturileAğ. Biris este un teoretician al destinului, fara sa reuseasca in a transcende istoria decat numai prin acceptarea martiriului sau. Bibicescu, concepand Destinul ca un timp comprimat in opera de arta, se limiteaza la AĞcatharsisAğ-ul acesteia si nu reuseste sa exorcizeze Istoria, sucomband in fata angoaselor care-i vor aduce sfarsitul.
La opusul acestora se gasesc Irina si Stefan, din dialogul carora se desprinde o viziune care converteste diacronia Istoriei in sincronia Destinului. Fara sprijinul filosofiei, prin simpla credinta intr-o constiinta divina atotstiutoare, Irina detine certitudinea ca orice lucru este dinainte hotarat, preexistand in constiinta divina; ea indeparteaza totusi orice incercare de a contempla de aici, de pe pamant, sincroniile paradiziace, stiind ca, pentru orice om care nu este un sfant, viata trebuie traita asa cum ne-o ofera conditia diacronica, pentru a nu cadea in pacat si desperare. Spre deosebire de Irina care, separand in mod hotarat conditia istorica de cea paradiziaca, nu va incerca sa depaseasca destinul ca realitate fatidica, Stefan se straduieste sa-l contemple ca pe ceva misterios si miraculos, ca pe o forma incarcata de sens. Pentru Stefan, Istoria si Timpul nu sunt numai pretext pentru speculatii teoretice, dar chiar obiectul unei trairi concrete, bazata pe o experienta anticipativa; aceasta ii dezvaluie simultaneitatea secreta a Istoriei intr-un mod confuz, obsesional, pentru a intelege pana la urma ca imaginea si numele care-l obsedasera constituiau acele elemente care dadeau un sens Timpului istoric, transfigurandu-l pe acesta in forma coerenta dar nu mai putin miraculoasa a Destinului.
Este important de remarcat ca rezultatul acestei initieri il duce pe erou catre o atitudine fata de Istorie diferita de aceea pe care o expune in discutiile cu celelalte personaje. El sustine inainte ca te poti sustrage unei suferinte, printr-un act de evadare intr-un alt timp. A iesi din timpul istoric si a regasi un alt timp trecut sau imaginar, acesta este un act la care se parvine prin lecturi, prin meditatii asupra trecutului sau prin experiente extatice.
Regasim in aceste consideratii teoretice un punct de vedere pe care autorul il mentioneaza in mod frecvent in lucrarile sale filosofice. Mircea Eliade a subliniat de nenumarate ori ca opozitia intre timpul sacru si timpul profan, asa cum o concepe omul religios, se prelungeste in constiinta omului fara religie prin conversiunea Timpului religios in Timpul imaginar; ca si timpul sacru, si cel imaginar este AĞnon-istoric (in sensul ca el nu apartine prezentului istoriC)Ağ (Le Sacre et le profane p. 62-63)".
(Sergiu Al-George, Arhaic ti universal, Editura Eminescu, Bucuresti, 1981, pp. 213-214. )
Exista in
Noaptea de Sanziene doua fire epice centrale: unul care urmareste destinul unui tanar curios, Stefan Viziru, cautator de intelesuri ascunse, purtator de mituri si erou tragic intr-un roman erotic in care se amesteca istoricul si metafizicul; celalalt, mai redus, pierdut in naratiunea mitica dinainte, infatiseaza un aventurier continental, fiul unui onest invatator de tara, tipul clasic al mitomanului dambovitean, impostor si vorbaret (VadastrA). intre ele exista un spatiu epic vast in care se misca un numar enorm de destine, mari si mici, intr-o istorie insangerata de evenimente capitale pentru societatea romaneasca: miscarea legionara, razboiul, intrarea rusilor in Bucuresti, aparitia primelor semne ale totalitarismului Pe acest imens fundal istoric se fixeaza destinele personajelor lui Eliade".
(Eugen Simion, Mircea Eliade. Un spirit al amplitudinii, Editura Demiurg, 1995, p. 174. )
Principala chestiune pe care si-o pune Mircea Eliade in Noaptea de Sanziene este aceea a situatiei individului contemporan in istoric, a subordonarii si a libertatii lui in raport cu istoria. E o tema traditionala a scriitorului roman, prezenta de la Miron Costin si Dimitrie Cantemir pana la Marin Preda si Augustin Buzura. Interesul special pe care-l prezinta ea la Mircea Eliade vine din maniera originala de a o formula si solutiona prin destinul protagonistului sau si prin stilul aprofundarii eseistice in textul romanului".
Apropiata, prin problematica, de principalele nuvele AĞfantasticeAğ este cea mai complexa si izbutita scriere ampla a lui Mircea Eliade, romanul Noaptea de Sanziene. intreaga conduita a eroului principal, Stefan Viziru, urmeaza principiul: AĞSa scapi din Timp. Sa iesi din TimpAğ. Economist de profesie, functionar superior, Viziru AĞare fobia Istoriei: are groaza de evenimenteAğ. Cel ce spune asta e prietenul sau cel mai apropiat, Birif, si acesta stie ca AĞStefan () ar vrea ca toate lucrurile sa ramana pe loc, asa cum i se parea lui ca erau in paradisul copilarieiAğ. Asertiunile sale sunt confirmate de toate demersurile celui despre care e vorba. Potrivit chiar propriei marturisiri, Stefan Viziru are sentimentul, traind AĞprea mult in Economia politicaAğ, de a se gasi AĞin stomacul unui cetaceu gigant care ar acoperi tot pamantulAğ. Preocuparea lui obsesiva este cum ne putem elibera de AĞteroarea istorieiAğ (cum scapam AĞdin pantecul baleneiAğ), mentinandu-ne, totusi, vii. incercand din rasputeri sa nu se lase AĞconfiscat, macerat si terorizatAğ de timpul profan, sa traiasca AĞnu numai in Timp, ci si in EternitateAğ, insa fara a evada complet din istorie, Viziru isi procura un iluzoriu AĞspatiu privilegiatAğ, AĞloc paradisiacAğ, prin inchirierea in secret a unei camere de hotel, pe care o transforma imaginativ intr-o AĞcamera extraistorica si atemporalaAğ".
(Dumitru Micu, Istoria literaturii romane. De la creatia populara la postmodernism, Editura SAECULUM I.O., Bucuresti, 2000, p. 297. )
O pozitie speciala intre literatura autobiografica, existentialista si fantastica ocupa Noaptea de Sanziene, opus magnum-ul lui Eliade, aparut in 1955.
Dorinta indelung nutrita de a crea o opera balzaciana ca intindere si - se poate linistit adauga - ca prestigiu pare sa i se fi implinit in acest caz lui Eliade. Romanul complex, cu o intindere de peste opt sute de pagini, a aparut in germana in 1993 cu titlul Der verbotene Wald (Padurea interzisa). Fara indoiala avem a face cu o opera cheie, deoarece ea imbina, nu doar temporal, ci si substantial, diferitele faze si tendinte ale literaturii autorului sau, anume componentele mitice, erotice si istorice ale acesteia. Al. George, exegetul lui Eliade, afirma chiar ca aceasta carte este in genere AĞcel mai bun roman din literatura romanaAğ".
