Lider al generatiei poetilor optzecisti si reprezentant al postmodernismului in literatura romana, Mircea Cartarescu a debutat editorial in 1980, cu volumul Faruri, vitrine, fotografii, premiat la vremea aceea de Uniunea Scriitorilor. Au urmat Aer cu diamante, Poeme de amor, Totul, Levantul, Dragostea, Visul, Nostalgia, Travesti, Orbitor. Aripa stanga, ca sa citam doar cateva dintre volumele care l-au consacrat.
Nicolae Manolescu, conducatorul Cenaclului de luni" pe care 1-a frecventat Mircea Cartarescu, ii face un portret omului si poetului: De la Nichita Stanescu, nici un poet nu este mai modern in limbaj decat Cartarescu. Rezervele, depozitele traditionale de cuvinte poetice sunt inlocuite de altele, noi, din domeniul tehnicii si al stiintelor exacte. Imaginatia lexicala este la Cartarescu nesfarsita. Sub apa si focul cuvintelor, se ascunde ochiul vizionar, in care se formeaza imaginile altei realitati decat aceea comuna. Rezervat, afabil, timid in societate, Cartarescu e de fapt un obsedat al lumii lui magice, miraculoase de cuvinte, pe care o locuieste ca pe un infern confortabil: il tradeaza privirea teribil de fixa, ochii din adancul capului, care nu sunt deschisi pentru ce se vede".
Secvente ale realului derizoriu, evenimentul cotidian banal, lipsit de poezie", viata imediata, absurda si apasatoare reprezinta substanta creatiei optzeciste, care se regaseste deci si in poezia lui Mircea Cartarescu. Lumea este privita cu lupa, descrisa de aproape, astfel incat se obtin efecte halucinante, hiperrealiste. Tehnica la care apeleaza cel mai frecvent este aceea a aglomerarii de obiecte si motive, incat poetul se simte invadat de realitate si cotropit de ea. Nu poate astfel decat s-o consemneze", s-o observe si sa stabileasca legaturi intre obiecte, fire invizibile care leaga omul de lucruri si tes un paienjenis pe care numai o sensibilitate totala il poate percepe. Poezia se naste astfel dintr-un efect de sinceritate, din imposibilitatea autorului/a omului de a selecta si a ordona artistic materialul experientei personale.
Poezia nu-si mai alege metafore pentru a se exprima, in ea regasindu-se totul, de la realitatea in toate formele ei pana la limbajul liber, generos, deschis. intr-un circuit care anuleaza vechile granite dintre fictiune si realitate, poetul contopeste textul cu existenta, inventand chiar un termen care sa sugereze aceasta unire - texistenta". Cum arata
Ion Negoitescu, El nu se daruie lumii, ci si-o apropriaza, o ia in stapanire tale quale, consumand-o fara alegere, niciodata indigesta. Prundurile ca si operele. Bunurile culturii ca si dizgratiile materiei. Spatiul ca suprafata infinita si timpul ca o curgere fara spor". Cu toate acestea, poezia sa este considerata de natura cerebrala", fundamental estetica si nicidecum de natura existentiala ori sociala.
Explicand formula propriei poezii, Mircea Cartarescu arata: ce simt, ce vad, ce gandesc in imprejurarile obisnuite ale vietii mele de om obisnuit formeaza continutul poeziei, care devine preponderent ca importanta fata de forma". Este o lirica intens biografica, deci tragandu-si substanta din evenimentele vietii autorului, din locurile familiare, din reactiile, gesturile, gandurile sale.
