Preliminarii teoretice
Din imperative euristice, ne propunem ca, in randurile de fata, sa evocam, mai intai, cateva concepte privind tipologia orientarilor poetice cu care se opereaza, obligatoriu, in istoria si critica literara, pentru ca, apoi, sa incercam a raspunde la intrebarea formulata in titlu.
1. Aproape ca nu exista studiu, articol, eseu pe teme literare, in care sa nu intalnim termeni precum : traditionalism, modern, modernitate, modernism si, mai recent, postmodernism. in unele cazuri, utilizarea lor este derutanta, pentru ca apar in contexte de discurs critic incompatibile cu intelesul denotativ strict al acestor concepte. Introducerea in teoria si practica lecturii operelor literare nu poate fi implinita fara insusirea corecta a unor asemenea termeni, care alcatuiesc instrumentarul notional cu ajutorul caruia se realizeaza una din operatiile esentiale implicate in comentariul unui text poetic, si anume, incadrarea lui intr-o structura creatoare supraordonata (curent, miscare, scoala).
Dictionarele de terminologie literar-estetica existente definesc, cu destula claritate, conceptele mentionate, cu exceptia postmodernismului, concept inca in curs de elaborare, pe masura ce si fenomenul artistic de care se leaga prinde un contur tot mai relevant. a. Prin traditionalism se intelege » atasamentul fata de traditie (lat. traditia: transmitere"), adica fata de ansamblul de idei, obiceiuri, credinte, datini, mesaje artistice, structuri si mijloace de expresie care se transmit in cadrul unor comunitati etno-sociologice, din generatie in generatie. Se afla intr-un proces continuu si dinamic cu tendintele novatoare, iar in cazurile in care atasamentul fata de valorile trecutului este necritic, excesiv, ducand la negarea procedeelor, tendintelor si valorilor noi, moderne si moderniste, traditionalismul se manifesta ca fenomen cultural (literar--artistiC) stagnant, ajungand sa insemne tocmai excesul, fetisizarea traditiei. b. Termenul modern (fr. moderne, lat. modernuS) semnifica in general ceea ce este nou, recent, ceea ce tine de prezent sau de un trecut apropiat, iar in domeniul artei, calitatea de a fi original, novator, liber de orice norme si dogme de creatie. Cuvantul modernitate (de la moderN) designeaza, in literatura, consonanta operei cu epoca, cu contextul socio-cultural in care ea apare. in sensul acesta, se poate (si se vorbestE) despre modernitatea clasicilor, adica despre consonanta operelor scriitorilor clasici cu spiritul timpului nostru, despre valorile umane si estetico-poetice perene din operele inaintasilor, care pot genera noi si noi semnificatii pentru urmasi. Se mai vorbeste, apoi, despre modernitatea traditionalismului" sau de traditionalismul modern", ceea ce inseamna trecerea traditiei prin filtrul unei sensibilitati moderne, fenomen deosebit de interesant, ilustrat de poeti reprezentativi ai perioadei dintre cele doua razboaie mondiale (Arghezi, Blaga,
Ion Pillat, Adrian ManiU).
Modernul nu trebuie confundat ai progresul estetico-poetic. El este un efect natural al progresului. Progresul este echivalentul continuitatii, efect al unei acumulari treptate, al unor adaosuri, al fructificarii mostenirii, al colaborarii intre generatii (A. MarinO)!
Modernul nu trebuie apoi confundat nici cu moda, aceasta insemnand un ansamblu de gusturi, preferinte, deprinderi efemere manifestate intr-un anumit moment istoric. In literatura, moda apare ca urmare a mimetismului (imitatieI), generat de snobism (admiratie excesiva, fara discernamant, a tot ce e la moda). in aprecierea unei opere ca moderna se impun delimitari de ordin istoric (precum fixarea datei de inceput a unei tendinte istoriceste determinata) si de ordin estetic si intelectual (precizarea trasaturilor artistice dominante si innoitoare ale fiecarei epocI). In fine, modernitatea e o calitate care se refera atat la o realitate spirituala, cat si la una formala. Cand intre cele doua realitati nu exista concordanta, apare impostura (epatarea prin zgomotoasa originalitate in sine si pentru sinE). c. Prin modernism, se califica, de obicei, in sens general, cele mai noi forme de expresie ale spiritului inovator in planul creatiei artistice. in sens mai restrans, modernismul (opus traditionalismuluI) defineste manifestarile de exacerbare a modernitatii, tentativele ei ultime de a iesi din orice conventie. in sfera acestui concept, se insumeaza toate curentele postromantice de avangarda artistica {simbolismul, futurismul, expresionismul, imaginismul, dadaismul, suprarealismul, lettrismul, constructivismuL), bazate pe cate un program teoretic. Avangarda artistica este sinonima cu modernismul in ipostazele sale ultime, ilustrand negarea radicala si ostentativa a tuturor formelor de arta consacrate anterior. Spre deosebire de modernismul inteles ca manifestare a modernitatii, deci ca miscare consistenta, care propune o noua viziune artistica (Valery, Proust, Gide, Joyce, Yeats, Rilke, Mann, Musil, Poupd, Eliot, FaulkneR), avangarda insumeaza manifestarile galagios-rebele ale noului, de obicei sterile in planul realizarilor creatoare efective. Modernismul numeste un fenomen literar-artistic cu forte divergente, cu stiluri, directii, forme greu de cuprins intr-o formula. Cu toate acestea, se pot stabili cateva caracteristici ale lui, asupra carora majoritatea specialistilor sunt de acord. Modernismului ii sunt proprii: redescoperirea substantei intime a poeziei; suprematia imaginatiei; introducerea bizarului in arta, a apoeticului ; inventia necunoscutului, invizibilului si neauzitului; dinamitarea structurilor poemului si descoperirea de noi forme ; demitizarea miturilor si rasturnarea semnificatiilor lor cunoscute; surprinderea alteritatii fiintei; instituirea mitului operei (MallarmE), prin anularea identitatii creatorului. d. Conceptul de postmodernism, inca incomplet elaborat, apare mai intai in Antologia de lapoesia espanola e hispanoamericana (1882-1932), publicata in 1934, la Madrid, de Federico de Onis. De atunci si pana in prezent, termenul e prezent in mai toate studiile referitoare la literatura occidentala din a doua jumatate a secolului XX, dar si in cele consacrate literaturii romane din utimul deceniu al acestui secol. in 1986, Caietele critice, nr. 1-2, se dedica integral unei ample dezbateri a conceptului, pentru ca, ulterior, sa i se consacre interesante studii si articole cu importante contributii teoretice si ilustrari, din creatia scriitorilor optzecisti" (Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Mircea Cartarescu s.a.).
Nu e deloc usor de surprins, sintetic, esenta fenomenului literar postmodernist. Pornind de la structura cuvantului, el numeste literatura moderna scrisa dupa modernism. Ramane de raspuns la intrebarea ce fel de literatura este aceasta, raportata la ce s-a scris anterior. Iata cateva din multele raspunsuri ce s-au dat (vezi Caiete critice, nr. citatE):
Guy Scarpetta crede ca postmodemismul este o literatura a linistii, ceea ce reprezinta, sa recunoastem, o definire cu totul generala. Gerald Graff spune ca postmodemismul ar presupune o viziune a apocalipticului, avand in vedere o anumita productie literara din spatiul culturilor occidentale. Umberto Eco e de parere ca termenul in discutie ar numi o forma de modernism ironic si plezirist, iar pentru Jean-Francois Lyotard, termenul ar numi o forma de manifestare paradoxala a viitorului anterior, o virtualitate ce urmeaza a fi pusa in act. John Barth vede in postmodemism o modalitate de a digera modernismul, nu de a-l duce in spinare. Criticii romani sunt mai la obiect, mai expliciti si mai clari in formulari. Ov.S. Crohmalniceanu, de pilda, crede ca postmodemismul e o forma de revolta tacita impotriva vastei plictiseli pricinuite de abstractismul extrem, de pasareasca elitista, cum se exprima criticul, de unde gustul pentru fictiune, istorisire si personaje, in roman, eliberarii fanteziei si imprumutarii limbajului familiar, prozaic, neoracular, in poezie, constructiei ingenioase, din prefabricate. in cartea sa, O usa abia intredeschisa (C.R., Bucuresti, 1986), Manolescu defineste postmodemismul prin opozitie cu modernismul: Postmodemismul e oligarhic si tolerant. Mentine ca esentiala orientarea lirica, expresia intuitiva si fantezista, dar n-are gustul puritatii sangelui poetic, ca modernismul. Nu e, de aceea, atat de elitist si de dificil. Coboara in strada, merge la manifestatie. Este fatis, nu secret, este agresiv, persuasiv, primitiv, nu retractil, muzical, ezoteric, enigmatic. E, in acelasi timp, ironic, histrionic, ludic si asianic. Modernismul era fundamental AĞseriosAğ, aticist, se juca rar, nu iubea inscenarile, caci nu iubea dialogul, ci numai monologul, confesia" (pp. 106-107). in mentionata dezbatere din Caiete critice (nr. 1-2, 1986), si-au spus opiniile si alti critici. Pentru Ion Bogdan Lefter, fenomenul postmodernist s-ar caracteriza printr-o tendinta de recastigare a valorilor umane, o noua deschidere catre real, catre autenticitatea lumii", o noua stilistica realista", afirmand o democratizare" a limbajului literaturii. Radu G. Teposu e mai precis in definirea fenomenului. El enumera, printre trasaturile postmodemismului: reconsiderarea, cu ironie, a celor mai variate esantioane ale cotidianului; exercitarea, cu placere, a unor anacronice forme literare, pe care le reformuleaza prin ironie, parodie, calambur; eclectism, confuzia deliberata a temelor inalte cu cele umile, intertextualitatea, colajul, citatul, livrescul, aluzia culturala, ca forme de recuperare, in plan artistic, a totalitatii. Monica Spiridon vede in postmodemism o orientare care executa o pirueta dubla, cu directia: indarat, spre viitor!
", vrand sa spuna ca scriitorii postmoderni nu sunt ostili traditiei, ci o recupereaza, dar cu privirea spre viitor. Am lasat mai la urma opiniile lui Eugen Simion, pentru ca, prin ceea ce a scris despre postmodemism, incepand cu interventia in dezbaterea din Caiete critice si continuand cu un intreg capitol din Scriitori romani de azi, IV, si cu cartea publicata dupa 1990 despre literatura cu aceasta orientare, a sintetizat, nuantat si imbogatit, cu claritatea-i caracteristica, trasaturile conceptului in discutie, exemplificandu-le bogat cu aspecte din operele scriitorilor optzecisti". Ajungand la constatarea ca poezia generatiei tinere de la noi este, in esenta, post-modernista, criticul schiteaza un model general al postmodemismului romanesc, din care amintim trasaturile cele mai relevante. Astfel, literatura postmodernista e comunicativa, biografica, realista; desolemnizeaza discursul liric, refuza stilul inalt, abstract, ermetic, impersonal, recupereaza (in interiorul poezieI) stilurile poetice vechi, prin parafraza, parodie sau prin citarea directa; se indreapta spre realitatea directa, spre cotidianul derizoriu, fiind o literatura (poeziE) a concretului; pune mare pret Reformele oralitatii limbajului, valorificand prozaismul, inventia lexicala a strazii; aspira la cuprinderea diversitatii realului (a totuluI); manifesta receptivitate fata de livresc, intertextualitate (transtextualitatE); este ludica, ironica ; prefera un discurs literar mai direct, fara seductiile retoricii traditionale ; recupereaza poezia sentimentala, genurile minore.
Toate aceste trasaturi izvorasc dintr-o noua viziune epistemologica, potrivit careia artistul postmodern accepta haosul lumii, instalandu-se intr-un dubitativ sistematic si respingand orice tentativa de explicitare universala. Potrivit acestei epistemologii, scriitorul postmodernist percepe realitatea ca pluralista si fragmentara si se straduieste sa o exprime ca stare, nu mai concepe realitatea globalizant. Totodata, artistul postmodern da expresie si unei noi sensibilitati artistice, receptiva la disponibilitatile arbitrarului, la excesele irationalului. in consecinta, postmodernismul tinde sa instituie si o noua conceptie, si o noua metodologie critica, potrivit careia orice text poate fi citit in mai multe sensuri, chiar si dincolo de intentiile autorului, iar comentariul critic ar consta dintr-o serie de reflectii, de sugestii pe marginea unui text, luat ca pre-text pentru speculatii incitante, comentatorul trebuind sa fie, inainte de toate, un foarte bun lingvist pentru a putea surprinde jocurile de limbaj si multiplele semnificatii ale semnificantilor.
Primele semne ale postmodernismului romanesc se pot detecta in operele lui Nichita Stanescu, Marin Sorescu si, cu deosebire, in creatiile scriitorilor din asa-numita scoala de la Targoviste, reprezentata de Mircea Horia Simionescu (cu Toxicologie, BreviaruL), Radu Petrescu (Ocheanul intors, ParulBerenicei, A treia dimensiunE), Costache Olareanu (Fictiune si infanterie, Avionul de hartiE). Generatia poetilor optzecisti" este aceea care va impune evidenta de necontestat a unei noi esente poetice, incadrabila in ceea ce, tot mai frecvent, se numeste postmodernism, generatie din care fac parte o pleiada de autori, din care retinem aici doar cateva nume : Mircea Nedelciu, Nicolae Iliescu, Cristian Teodorescu, Constantin Stan, Mircea Cartarescu (desantisti"); apoi, Ion Stratan, Florin Iaru, Ion Bogdan Lefter, Bogdan Ghiu, Alexandru Musina, Lucian Vasiliu etc. Relativ recent, Manolescu a lansat, in Romania Literara, un program postmodernist si tot el a intocmit o antologie cu texte poetice postmoderniste, semnate de unii dintre cei mai reprezentativi autori incadrabili in noua orientare. Interpretarile critice despre postmodernismul romanesc sunt insa putine, deocamdata.
2. Mircea Cartarescu este deja considerat liderul generatiei sale de poeti, aparuta, editorial, in jurul anului 1980. Creatia sa se inscrie in coordonatele postmodernismului, ceea ce Eugen Simion demonstreaza, destul de convingator, in studiul ce i-1 consacra in Scriitori romani de azi, IV (pp. 478-498). Prin interventiile sale in presa literara, scriitorul a contribuit, intr-o masura apreciabila, la definirea modelului" teoretic al postmodernismului. Lui ii apartine paternitatea asupra termenului texis-tenta, prin care incearca sa sugereze ideea fuzionarii in actul creatiei poetice a textului si a existentei, ca intr-o banda a lui Mobius". in postmodernism, marturiseste Mircea Cartarescu, eu nu vad un curent literar, ci chiar depasirea oricarei idei de AĞcurentAğ, AĞdirectieAğ in arta, tot ce ar putea duce la ideea ca arta este o marime.
E de consemnat, de la inceput, ca ne aflam in fata unui text care relateaza un fapt banal, ca atatea altele ce se petrec in realitatea vietii cotidiene. Nimic solemn, grandilocvent, in modalitatea poetica de relatare sau de cochetare cu figuratia abstractizant-simbolica a modernismului. Poetul inregistreaza, aproape hiperrealist, o scena citadina, petrecuta intr-o cofetarie, insistand asupra imaginii cozii" la care stau clientii (musteriii"), si, in mod deosebit, asupra unei tinere insarcinate, asupra prajiturilor din frigider, pentru ca, mai apoi, sa redea, in registrul vorbirii directe, dialogul dintre tanara si vanzatoare, iar spre final, sa prefigureze, in stil parodic, portretul fetei, asezata, intre timp, la o masa, sa consume o sarailie". Iata relatata o scena cat se poate de obisnuita, de un prozaism existential evident. insa viziunea in care este prezentata si stilul comunicarii nu sunt deloc banale si inexpresive sub aspect poetic; dimpotriva, ele produc surpriza unei noi perceptii a existentei, a poeticului vietii cotidiene, cu mijloacele oferite de ingineria" textualismului. Toate acestea sunt marci ale postmodernismului, carora li se adauga destule altele, indicand in poezia Garofita unul din exemplele in care pot fi identificate, cu usurinta, trasaturile noii orientari.
In privinta viziunii poetice care domina intregul stil al comunicarii poetice, ea rezida in faptul ca, pentru Mircea Cartarescu, totul, fara exceptii, poate fi cuprins in orizontul poeticului, orizont ce poate imbratisa marele spectacol al existentei, in care sublimul, mirificul pot sta alaturi de grotesc, de obiectele-kitsch, de cenusiul si uratul cotidian. Iata ca si banala intrare intr-o cofetarie, prozaica randuire a prajiturilor in vitrina, consumarea sarailiei" de catre o tanara gravida, dupa obisnuita sedere la coada", pot deveni obiect al privirii poetice. Dar asta nu inseamna ca asemenea aspecte trec in zona poeticului tale-quale, netransfigurate. Transfigurarea poetica se realizeaza, in acest text postmodernist, printr-o privire (lentila) care instituie semnificatii deosebite aspectelor aparent nepoetice". Privirea instauratoare de semnificatii poetice este, in Garofita, ca si in multe alte texte ale lui Mircea Cartarescu, ironia, mana in mana cu parodia, iar tehnica (poieticA) este de sorginte intertextualista.
Garofita este un text parodic. Poezia parodiaza compozitia si stilul baladei de traditie pasoptista, mai precis, de sorginte Bolintineanu, caracterizata printr-o scurta naratiune, cu insertia unor dialoguri concise, care pun in evidenta trasaturile unor personaje cu posturi solemne. Poetul surprinde foarte bine mecanismul" acestei forme literare anacronice, pe care, prin parodie, o reinvesteste cu noi valente poetice. Ironia implicata nu este una stigmatizatoare, ci dimpotriva, una ingaduitoare, strabatuta de o anumita simpatie, cu note nostalgice. Este o modalitate, specifica postmodernismului, de a recupera valori ale traditiei literare, dar, in acelasi timp, si de desolemni-zare a discursului poetic romantic, postromantic (modernisT). Procedeele artistice sunt acelea ale retoricii baladelor stil Alecsandri si Bolintineanu, bineinteles, ingrosate prin parodie: epitete generale (sipot dulce", lampile galbuie"); substantive diminutivale (ga.roft&", huruioara", surioara"); forme arhaice (crida", juna", coame", pal", schinteiaza"); comparatii (ca o garofita intre papadii"-, "frisca alba ca zapada" ; gene lunge ca de huruioara" ; obraz ca luna") » termeni neologici (checuri", savarine", frucola", amandine", ilone", fursecuri" socolada", nuga", delicates"); refrenul (Musteriii merge, coada-nainteaza") » dezacordurile (checuri cu stafide doarme in vitrine", Musteriii merge") » dialogul intercalat in naratiune ( - Muma-mea, duduie, astazi m-a trimis/sa imi dai pachetul ce i l-ai promis"/, - Mergi si spune celei care te-a trimes/Ca i-am pus si nuga, un delicates" ele.); formule de incipit si de incheiere - amintind de stilul narativ de epoca (Teiul Doamnei pare zugravit in crida,/in cofetarie intra o gravida./Astfel sta la coada intre musterii/Ca o garofita intre papadii" ; Eu imi pun sepcuta si cu forte noua/Merg sa-1 iau din strada pe 109" ; ritmul trohaic, dinamic si sonor, de fanfara militara. Toate aceste procedee au o functionalitate aluziva, ele evoca o anumita traditie livresca, cum s-a vazut, usor de identificat si de datat. O alta aluzie culturala (Eu la o mesuta imi consum frucola/Si citesc cum Nica pleaca la Socola,/Ca-l predau pe Creanga astazi la amiaza") ne trimite - tot in cheie parodica - la unautor si la un text literar clasic si, totodata, la indeletnicirea de dascal de limba romana a poetului. Prin aceste procedee, textul devine un esantion pentru ceea ce se numeste intertextuahtate si, implicit, pentru discursul poetic postmodern.
Textul comentat ilustreaza, intr-o masura mai mare sau mai mica, majoritatea trasaturilor postmodernismului. Relatarea este directa, comunicativa, realista lipsita de elemente abstracte dificil de urmarit si de inteles; recupereaza, prin parafraza si parodie, stiluri poetice mai vechi, surprinde un aspect din realitatea imediata cotidianul derizoriu, valorifica formele oralitatii limbajului, implica receptivitatea fata de livresc, aspecte de biografism, disponibilitatea ludica si ironica. Alte poezii in care spiritul postmodernist al creatiei lui Mircea Cartarescu poate fi lesne identificat sunt: Maretia Kitsch-ului, O motocicleta parcata sub stele, As vrea sa fiu amicul tau Lolita, Marea odalisca. Poema chiuvetei, Fiara, toate din volumul Totul, toate interesante pentru deschiderea poetului fata de realitatea cotidiana, pentru desolemnizarea unor teme si motive, a poeziei in general, cat si pentru discursul poetic intertextualist.
