Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




O REPLICA, ONIRICA, A JOCULUI LUMII: LEONID DIMOV despre Leonid DIMOV



Cand debuta, relativ tarziu, cu Versurile din 1966, Leonid Dimov isi deschidea cartea printr-un scurt poem, intitulat Uluire; titlu semnificativ din perspectiva a ceea ce avea sa urmeze, intrucat numeste o atitudine lirica fundamentala, schitand un fel de prefata la intreaga sa creatie, marcata, in mare masura, de uimirea si incantarea in fata unei lumi ce pare a se inventa, in perrnanenta-i metamorfoza, sub ochii poetului:



A voit in ape sa nu pice Pasarea lovita de alice Si-a zburat peste marimi campestre Pana-n pragul camerei de zestre Unde-au pus-o degete usoare Sus, pe perinile de ninsoare Noaptea, la opaite, murise Pasarea. Au curs dintr-insa vise Ce-n odaia cu blidar si glastra Le-a privit tot satul la fereastra.



Oricat ar parea pur decorativa, poezia implica si o mai adanca atitudine existentiala, un mod de a reactiona la real, o filosofie" sui generis: ceea ce e perisabil in spatiul realitatii imediate poate fi salvat in poem si, intr-un sens mai general, in arta. Pe moartea realului invie o imagine, care nu ramane insa inerta; ea e doar geometria, forma stilizata in interiorul careia se agita o intreaga lume a reveriei si visului. Pastrata ca zestre esentiala, imaginea exemplara genereaza, la randu-i, alte imagini, devine ferment al unei noi dinamici a imaginarului.

Universul lui Leonid Dimov se anunta, asadar, ca spatiu al evaziunii spre orizonturile mai libere ale visului: o lume ce se va defini tot mai mult ca patrie a tuturor posibilitatilor, cu necontenite schimbari de decoruri si de peisaje si o coabitare a regnurilor ce nu se rezolva totusi intr-o viziune naturista, elementara, ca, de exemplu, la un llarie Voronca. Paradisul" lui Dimov e unul artificial, construit cu minutia si rafinamentul artizanal al parnasienilor, la distanta, insa, de statuarul acestora, de incremenirile lor solemne; poetul e un pictor de vedenii oprite doar o clipa din miscarea eterna, atat cat sa li se traseze mai precis conturul fugar si sa li se puna in lumina splendorile complicate. Se intampla in poezia sa, mai intotdeauna, ceea ce suprarealistul Gherasim Luca sugera, vorbind in volumul Un lup vazut printr o lupa, despre agonia unei pisici plimbandu-sc pe un cearceaf pana ce devine motiv de broderie", ori agonia linistita a unui crap mai inainte de a deveni briceag format peste". Agonica e si pasarea lovita de alice" (din UluirE) care, trecuta printre embleme, lasa visul sa prolifereze in juru-i ca o compensatie a existentei pierdute.



Spatiul poeziei se identifica, astfel, cu cel al jocului definit ca reverie activa"1. Pe date ale realului exterior sau launtric, angajand si vaste spatii ale memoriei culturale, se construiesc geografiile flotante ale viziunii, ca succesiune infinita de imagini hipnagogice" in necontenita transformare, tinzand sa se inchege, in analogie cu visul, in scenete dramatice care dureaza"2. Ceea ce sa observat in legatura cu imaginarul oniric adica identificarea, sub calauzirea unui principiu formal, de elemente spatiale, temporale si corporale, trecerea de la un plan la altul si stergerea limitelor intre realitati circumscrise si disparate [vadind] libertatea de miscare a subconstientului" e valabil, in linii mari, si pentru tehnica poetica a lui Leonid Dimov. Orice obiect, fie el si cel mai banal, poate da nastere unui opu lent, voluptuos joc al fanteziei, manifestat deopotriva la nivelul inventiei de evenimente insolite, urmand miscarea aleatorie a visului, si la acela al combinarii de forme si culori, de la geometriile cele mai pure pana la figurile luxuriant-baroce, ori inecate in pasta groasa, flamanda". Desenul de rafinament manierist si picturalitatea reliefurilor isi dau mereu intalnire in aceasta poezie in care limitele dintre feerie si cosmar sunt de o extrema labilitate. Dubla vocatie, onirica si rubensiana"1 a acestui parnasian al hazardului"2 se verifica, aproape, la fiecare pagina.

De la prima vedere e frapanta, in toata opera poetului, neobisnuita densitate a imaginilor. Nu realizate la modul metaforic, ci descrise, conturate, prezente ca niste obiecte care refuza analogia, transferul intr-un dincolo ca absenta"3. Pornind de la aceasta observatie, se propune caracterizarea poemului dimovian ca onirem". Structural, poeziile sunt, in majoritatea lor, niste desfasurari", aglomerari baroce, caleidoscopice, de obiecte eteroclite, de o extrema varietate, convocate in spatiul poemului de o imaginatie mereu efervescenta, in permanenta stare de productivitate; scheletul faptului imediat, comun, capata repede carnatia stralucitoare a fanteziei transfiguratoare, orice eveniment existential nefiind decat o rampa de lansare in imaginar: Ne vom urca peste o clipa / intr-un vehicul nevazut", M-au invaluit intr-o clipita / Asii necuprinse si lacustre" Odata declansata, fantezia devine expansiva, imperialista", anexandu si, cu fiecare vers, noi teritorii fictive. De la contemplarea unui peisaj vesperal se poate ajunge, bunaoara, la inchipuirea unei cine de coloratura exotica, in care apetitul, verbal, desigur, primeaza: Opreste-te. Uite, e usa deschisa, / Ne cheama lucarne prin conuri de tisa, / La crestete, masa imensa asteapta, / Cu cate-un tacam sub lumina coapta: / Prelung, sa taiem pagurii adusi / Din Africi, de cafri in frac si manusi, / Meduzele roze gatite cu cimbru / Cu fructe de mare pe spata de zimbru, / in sos ecumenic, anguile cu tic, / Calmari ingropati, violet, in aspic, / Si alte, din Marea Japoniei, feluri / Cu turme de sepii gonind in cerneluri" (Cina cu Marina, in VersuN). O stare de neliniste e abia mascata, altundeva, intr-o reverie a evaziunii spre tinuturi indepartate, intr-un veac mai lenes": Poate ca n-ai sa recunosti / Corabia care ma duce, / Pradata de barbare osti / in veac mai lenes, prin Moluce, [] Anf hidromeluri si absint / in ea, si menta tropicala. / Am aur rosu, am argint / Arborescent, crescand in cala" (NelinistE). Jhtr-un poem cu titlu semnificativ Desfasurari poetul se infatiseaza in ipostaza, caracteristica, de vanator" de miracole, iar pagina scrisa devine, explicit, locul sacrificiului simbolic: Nu pregeta, cu arme plane / Ocheste trist, printre liane / Si-ntreaga jungla daca zboara / Grosimea-i verde, o doboara. / Vor cobori atunci in roata / Pe foaia ta imaculata / Mistreti cu ratul desfacut / Gramezi de crocodili in rut / Albi vanatori de tigri roz / Cobre facute golomoz / Bucati de bufnite regale / Stravechi soparle vesperale / Cozi de paun si cozi de caine / Fructe din arborii de paine / Ciorchini de papagali vorbind [] Si planuri de Tombucte noi / Pentru Saharcle de apoi".

Exotismul" unor asemenea poeme (care fusese si al romanticilor, parnasienilor, simbolistilor, dar caracteriza, in buna masura, si feeria onirica suprarealista) este, la Leonid Dimov, una din marcile cele mai puternice ale evaziunii in imaginar. El defineste, prin excelenta, jocul liric dimovian ca instaurare a unui spatiu al sarbatorii, al euforiei si jubilatiei de slava statatoare", in care orice finalitate practica a actelor umane pare abolita, contand doar pura placere a contemplatiei, a surprizei pe care miscarea imaginatiei o poate crea prin intalnirea fortuita, ca si miraculoasa, a obiectelor.

Uneori, insa, poetul nici nu are nevoie de o prea mare risipa a fanteziei, in sensul conturarii unor atari geografii exotice, pentru a sugera esentiala gratuitate a evenimentelor din spatiul sau de joc. Obiectele cele mai la indemana si gestul cel mai obisnuii sunt suficiente pentru a sugera saltul din realitatea imediata" in planul pur estetic, trecerea din contingentul prag matic in transcendenta poemului. Doua versuri din Hibernala fac, din acest punct de vedere, cat un intreg program:



Am mere de purpura. Tine-le Sa le lasi sa cada-n zapada.



Subtila, in simplitatea ei, ars poetica!

    Renuntarea la scopul practic, dominant in aria seriosului" existential, e compensata, in schimb, de bucuria ochiului pregatit sa contemple doar frumusetea si armonia formelor si a culorilor.

intamplarile" de pe vasul vechi cu doua roti uriase", din Destin cu bile, nu au, nici ele, alt inteles: pasagerii sai sunt actorii unui spectacol ce se consuma in sine pura desfasurare de vedenii". Toate aceste personaje dudui" si cavaleri in frac cu mov joben" nu fac practic nimic: sunt semnele unei lumi abandonate reveriei, frumoasa si induiosatoare, tocmai prin desuetudinea, prin in-actualitatea ei. Bilele din eben", pe care numitii cavaleri in frac" le tin de zgarda", trimit, de altfel, la obiceiul, mult raspandit in Balcani, de a invarti intre degete siraguri de matanii, in momentele de plictis si visare:



Vaporul vechi cu doua roti uriase

Pluteste pe sub poduri, prin orase,

Licori albastre, galbene, verzui

Pe puntea lui spalata, sorb dudui

Si cavaleri in frac cu mov joben

Tinand de zgarda bile din eben;

Rotunde, rosii, cu desen subtire,

Ovale, verzi, cuprinse-n negre fire,

Cu clopotei, cu ciucuri, cu lumini,

Cu trandafiri pictati, cu flori de crin,

Cu valsuri, cu parfum de liliac,

Chineze, cu dragon si varcolac,

Franceze, cu perechi dansand gavote,

Barbare, cu imagini vizigote,

Si doamnele, ce raset tes pe punte

Si cum dezleaga palarii si funte

Cand trec deserte cheiuri si palate

Cu monstri la feresti iluminate.

Atunci, in noapte, cand se schimba garda

Aprind vedenii bilele si zgarda

Iar domnii cu joben, incinsi in frac

Atoatestiutori, surad si tac,

Iar doamnele mai tare rad si sorb

Cafele din felgean de fildes orb.



Tot ce se intampla, de fapt, in universul poetului, exista fara sa fie" (cum suna un fragment de vers din Carte de visE), e inventat anume / sa fie fara noima, fara nume"; fara noima, desigur, in ordinea impusa de logica realului dat,- nu si in aceea a jocului poeziei. Acesta poate fi interpretat, la modul cel mai general, drept compensatie fictiva a unui grav deficit de realitate, insa el nu c fara legatura cu o anume perspectiva asupra jocului lumii". Ne orienteaza spre o asemenea lectura neobisnuita frecventa a ceea ce am putea numi toposul spectacular, in jurul caruia se structureaza, practic, intregul univers liric dimovian. El este inscris in insasi structura descriptiv-narativa a poeziei care inregistreaza", pana la saturatie, succesiunea nesfarsita, desfasurarile" de vedenii" ale visului treaz, ori construieste acele scenete" onirice cu decoruri complicat-baroce si o figuratie insolita, invaluite intr-o lumina feerica, ori intr-o atmosfera amintind de pictura metafizica" sau de cosmarul cu deformarile sale grotesti, angoasante; dar este prezent si la un nivel mai direct tematic, in numeroase texte, unde reprezentatia" teatrala, cu diversele ei variante, apare drept centru coagulant al viziunii.



Toti cititorii cartilor lui Leonid Dimov au putut observa, de exemplu, cat de productiv e in scrisul sau motivul liric al calatoriei1 ca deschidere catre privelistile mereu schimbatoare, ce se perinda prin fata ochiului uimit sau nelinistit al eternului spectator care e poetul." Vehiculul nevazut", corabia desprinsa din gravurile veacurilor trecute, vaporul vechi cu doua roti uriase", aeroplanul, tramvaiul, autobuzul, liftul etc. transporta fiinta visatoare printre decoruri fantomatice, In peisaje exotice sau straniu-familiare, propunand privelisti", panorame", bazaruri", forfote de balciuri si oboruri", depozite, vitrine in care explodeaza prajiturile, poduri de case intesate de obiecte vechi, dulapuri, lazi de zestre, besactele" Usile mereu deschise intre odai, fereastra, lucarna sau trapa, scarile, etajele, turnurile, terasele etc. sunt tot atatea puncte de observatie, locuri de unde spectatorul privilegiat isi poate construi si contempla in voie vedeniile".

Sub acest unghi, textele din volumul 7 poeme (1968) apar ca o adevarata colectie de teme si motive specifice imaginarului dimovian. Seria" odailor intre care sunt scoase usile din loc in loc" (in Poemul odailoR), privelistile" succesive, cu lumina si aburul lor de vis (din In muntI), evantaiul de viziuni decorative (din Vedeniile regelui PepiN), si, mai ales, etajele si platformele" (din Turnul BabeI) ori suita de scene cu forfote de balciuri si oboruri" (din A.B.C.) insumeaza, pe spatii imense ale imaginatiei, un univers multidimensional, in nazuinta unei cuprinderi globale, totalizante. Teritoriu al puritatii originare, cu Minerve cugetand intaia oara"; cu locuitori zambitori", amintind de cetatenii Isarlikului barbian; cu dulci copii" pierduti in euforia jocului; cu nu mai putin jucausi sarlatani" orientali, saltimbanci, bufoni, alaturi de fabulosi inorogi dusi in turme spre abatoare, de cobolzi ori varcolaci dar si scena pe care se perinda fantosele unei umanitati agitate, nelinistite, sub mastile ei de carnaval ori in costume funebre, ginte moarte", dezgropate pentru o clipa de sub pulberile istoriei acest nou real imaginar" se constituie, in cele din urma, ca variatiune originala (suita de variatiunI) pe marea tema a lumii ca teatru. Nenumarate fragmente de poeme dincolo de amintita inregistrare, cu lux de detalii pline de culoare, a vedeniilor" pe retina lacoma a spectatorului", desfasurata de fluxul narativ al textului marturisesc, mai mult sau mai putin direct, vointa totalizarii unui univers fara ierarhii, egal de semnificativ in splendorile-i fugitive ori in mizeria paraginilor" sale: Depozitul unde-am ajuns cu ceata / imparte tot ce lumea adunat-a"; Cand ai sa vezi imensul far neghiob / Sa nu te sperii: are lumi in glob [] Fixat in vagauni cu talpi uriase / Tine pe postament intregi orase / Cu genii, cu fierari, cu mecanisme () Sunt balciuri cu amurg rotit intruna / Si cete de ogari ce latra luna / Acolo-i tot ce am inventat anume I Sa fie fara noima, fara nume / Sa vada cum, intr-un etern suspin / Se-ncheaga chipul celor care vin"; Deschide alte usi, din alte case / Te roaga de oricine sa ne lase / Ajuta-le, de-retica-le, spala, / Le canta, de la noi, o pastorala / Sa vaza ca nimic nu ne desparte / Ca trecem doar si mergem mai departe" (in muntI); Aveam un mecanism turtit / in dreptul inimii, cu clapa. / Era in astfel rostuit / Ca balciul tot, in el, sa-ncapa"; De toate luptele ii spun / invii turnire, jocuri, larme / Si ma cuprinde ras nebun / Cand ii imping prin sali de arme" (Mistretul si pacea eterna). inca din Invocatia initiala, poemul A.B.C. se situeaza sub semnul privirii uimite, deschise, nu fara o anume ironie, spre marele spectacol universal: Vino sa stai oaspete brav / Cenusiu, vegetativ si bolnav / in spatele ochilor mei holbati / Dinastii randuind, de imparati, () Sa privim cum tremura-n sali ecleraje / Cum dorm si gatesc locatari pe etaje. / Sa privim cum, pe toti, o curbai desparte / impleticiti peste dureri si moarte". Si tot acolo, intarzierii ochiului mirat asupra detaliilor unei geografii luxuriant-miraculoase, ori ale unei umanitati carnavalesti, ii corespunde, simetric, amanuntita descriere" a marelui vehicul aerian cu gradini / Cu sali de bal inundate-n lumini, / Cu milioane de neamuri toate iubitoare", cu marea spaima () cand se prabusea / Cu toate fiintele goale, razand, / Murind pe fragmente, pe strada, pe rand" Ruina finala a Turnului Babei, cu duiumul" si zurba" sa de obiecte si personaje, transformase, la randul sau, carnavalul mundan intr-un spectacol excatologic. in hlamida-mparateasca", racoros, cu melodii", ori cu alte culori ale imaginatiei - zmangalit intr-o mascara", straniul edificiu baroc se infatisa ca sinteza, provizorie, a universului spectacular dimovian, ce urma sa ramana obsedat pana in cartile cele mai recente, de o aceeasi lume gramadind obiecte" (cum ne spune un vers din Dialectica varstelor 1977).

Aceasta deschidere mereu reinnoita a poetului spre marele [sau] teatru al lumii" nu poate fi, insa, inteleasa in adevaratele ei dimensiuni decat daca tinem seama de culoarea si de substanta sa fundamental onirica. Tema lumii ca teatru" fuzioneaza, aici, organic, pana la identificare, cu cealalta, de sorginte de asemenea baroca, a vietii, ca vis" intr-o varianta moderna, alimentata de sensibilitatea balcanica" si marcata in profunzime de nelinistile omului contemporan. Cu vorbele lui Eminescu, am putea spune ca Leonid Dimov le traieste ca-n vis pe toate", ori schimband ce e de schimbat ca vis al mortii-eterne e viata lumii-ntregi".

Pana la un punct, se poate afirma, desigur, ca masiva carte de vise" a poetului, cu povestirile si inscenarile sale fantasmatice, sarbatoresti si feerice, propune un fel de compensatie imaginara a unui deficit de realitate; ca festinul imagina tiei" nu e decat complementul indigentei resimtite in planul vie tii adevarate". Citind mai atent si pe spatii mai vaste, se observa, insa, ca, la poetul nostru, nu se manifesta neaparat un conflict intre, sa zicem, realul-real si realul imaginar". Eul liric nu traieste, aici, ca, bunaoara, la un Emil Botta, tensiunea dramatica a schimbarii de roluri si masti, in cautarea unui destin pe masura", a fiintei autentice si intregi. El este spectatorul absolut al unei reprezentatii totale, in care sublimul si grotescul, feeria si cosmarul se insumeaza in fluxul continuu al desfasurarii vedeniilor" in metamorfoza. Un sonet din Pe malul Styxului (1968) caracterizeaza perfect acest statut de spectator al teatrului mundan, al carui ochi refuza ierarhia evenimentelor ce cad in raza sa, primind totul cu o melancolica uimire si intr-o totala subordonare fata de arbitrarul cu care nevazutul" i se ofera:



Nici un adanc privirea mea nu are, Pastrez din urma toata o mirare Cu lumea incaputa-n ea: cauc. Adun nemangaiat ce mi se pare Si mangai nevazutul la-ntamplare Prin burguri de carton plutind nauc.



Cu o astfel de privire plana (sa ne reamintim de acele arme plane" cu care era vanata fauna exotica, in Desfasurari din VersurI), ceea ce se inregistreaza devine egal de semnificativ, egal de fragil si de tranzitoriu. Si tocmai in aceasta funciara precaritate a lumii imaginate, contemplate ca pura fantasma miracol perisabil ori cosmar tulburand pentru o clipa fiinta trebuie, poate, descifrata disimulata, reala adancime a viziunii poetului si semnificatia ei existentiala. Ne aflam in fata unei replici" onirice la jocul lumii", definit global ca necontenita aparitie" nastere universala a tuturor celor ce fiinteaza, a tuturor lucrurilor si a tuturor evenimentelor intr-o prezenta comuna", dar si disparitie" intr-o lume care e, in egala masura, domeniu al absentei"1. intrebarile pe care citatul filosof german si le pune cu privire la relatia dintre lume si joc pot fi reluate cu profit, si pentru o adecvata lectura a viziunii poetului nostru; si anume, daca nu cumva lumea este comparabila cu jocul ca guvernare fara ratiune care implica toate fundamentele" si ca o creatie inutila ce implica toate scopurile"2.

Reveria si visele lui Leonid Dimov, aflate in stare de permanenta productivitate, propun, in succesiunea infinita de imagini hipnagogice, sugestia unei vointe de totalizare-insumare a nivelelor existentiale, cu multiplele lor fatete si articulatii; emanatii ale fanteziei creatoare, ele isi dezvaluie, inca din punctul de plecare, caracterul iluzoriu, de lume a lui ca si cum; insa lume, chiar daca vazuta in dinamica sa aleatorie, desfasurata la intamplare", frizand adeseori haoticul, contrazicand geometria ideala" (ale carei figuri" incearca, totusi, sa le aproximeze acrobatul" dimoviaN). Viata traita ca vis, cu ,,forfotele[-i] de balciuri si oboruri" ce dispar tot atat de repede pe cat au fost inventate, apare astfel mereu contemplata de pe un mal al Styxului".



Tristele acrobate " dansand peste multimi, cu pasul lor anume [] facut de bun ramas"; eternul suspin"; in care se-ncheaga chipul celor care vin"; gintele moarte"; sura gara-n care va sosi / vagonul unde radem inca vii"; naluca regelui Pepin pierind "intre livezi si moarte", locatarii", si ei "impleticiti peste dureri si moarte"; rozalbul catafalc" asteptand "in fund, sub coroane pudrate cu talc"; militarii morti, "imbranciti intr-o sala de spectacole" in asteptarea noului regiment" fantomatic; scaderea lucrurilor catre microcosm" la auzul unei fanfare sfasietoare"; imaginea unor cimitire vechi, universale"; muribunzii insi atat de veseli, de preocupati, de invinsi"; gandul ca totul va pieri / Cetatile, stelele sidefii"; multimile domoale si streine", descoperite intr un Hades vechi" etc. etc. indica, in toate cartile poetului, fundamentala obsesie a mortii1.

Nou privitor ca la teatru", poetul are constiinta perisabilitatii spectacolului", a efemeritatii miracolelor, implicand insasi trecerea spectatorului" ca jucator ci insusi jucat pe scena aparitiilor trecatoare. Lipsesc, desigur cum observa Mir-cea Iorgulescu^ formele de manifestare a ceea ce in mod curent se cheama A«cu poeticA»", in sensul existentei (manifestE) a unor implicatii biografice si psihologice". Dar el este prezent, totusi, ca personaj sui generis, inclus, integrat in desfasurarea spectacolului oniric ca reflex deviat spre inferioritate al jocului lumii". Tehnica onirica a poemului permite, si la acest nivel, detasarea spectaculara intr-un joc al dedublarilor regizat de anumite dominante obsesionale. Eul poetic" se identifica, astfel, celorlalte prezente din teatrul aparitiilor", nefiind decat un figurant, printre altii, in marele teatru al vietii ca vis (Acolo, daca urmaresti pe harta, / Suntem si noi, priveste, langa poarta") si suportand, ca atare, toate consecintele pe care supra- sau infrarealitatea visului le poate avea asupra imaginii de sine. Sub acest unghi, el este nu numai actorul, ci si jucatul (jucariA) hazardului, in analogie cu tot ce se intampla in universul mare. Ipostaza de nobil mascarici al Totalitatii" astfel definita de poetul insusi in Argumentul ce deschide volumul Spectacol (1979) presupune tocmai o asemenea dinamica a metamorfozei infatisarilor eului, paralela cu metamorfoza universala pe care, asa-zicand, o "ingana". Frecventa intrarilor in scena ale bufonului, saltimbancului, jonglerului, scamatorului, clovnului, nu are alta semnificatie. Se poate spune, asadar, ca subiectul liric apare ca jucator si jucat, in masura in care este visator si msat modelandu-si imaginea despre univers (si propria imaginE) in subordinea (nE)logicii onirice ca rasfrangere simbolica a unui joc al lumii" in care transpar mai putin ordinea si echilibrul cosmic, cat funciara instabilitate, labilitatea oricarei structuri. in intima comunicare cu aceasta viziune asupra spectacolului" mundan se contureaza si o definitie a jocului poeziei, specifica. Pentru spectatorul fascinat de propriile vedenii, traind exclusiv in regim imaginar (Si cate-ti fluturau prin gand / Aie vea le vedeai pe toate"), foaia imaculata" e spatiul purei inregistrari a viziunilor doborate" cu armele plane" de care dispune. Cand un vis pare a-si fi epuizat geografiile fabuloase (Stiam ca din intreaga, vasta / Geografie, ne-a mai ramas doar aceasta"), un altul ii ia locul, improspatand depozitul de imagini intr-un flux continuu, intins pe intreaga durata a existentei: Ei bine, nu-i adevarat, / Pentru ca, nici n-ai inchis ochii bine, / Ca-ncep bilele cristaline / A iesi din ascunzisuri, din borte / Si, alcatuind regimente si cohorte / De diferite culori inainte-mergatoare / Mereu in directii contrare, / Purtand cu ele un fel de veselie / Tampa si trandafirie, / Vestesc ca, dupa ele, urmeaza / Aluminii si nikele ce scanteiaza / inainte de a se ordona intr-un palat / Cu bufon, cu imparat () Dar mai sunt de povestit / Restul zilelor, pana la sfarsit" (Romant in Dialectica varsteloR). iitr-o asemenea situatie ca si generala in opera poetului poezia s-ar reduce, in propria-i definitie, la un soi de descriere / La mijloc intre desen si scriere, / Cu fel de fel de intruzii, ca / Ma gandesc sa para o muzica / Plina de anotimpuri si de sfasiere / Ca si cum s-ar aseza ere peste ere / Potrivit unei legi" (ibideM). Care este sensul acestei descrieri" a vietii ca vis o sugereaza tot poetul, atunci cand, in aceeasi carte, ofera o motivatie, in poemul Caleidoscop:



Nu se poate

S-adunam lucrurile toate Facute din intreguri si parti: Ceasornice, scaune, carti,

Iar apoi sa le risipim in cele patru vanturi si-n tintirim Ca sa si aminteasca altii de ele Printre mixaiidre si micsunele Crescute pe locul de veci in fata jocului lumii, asimilat cu celalalt joc, al reveriei si visului, discursul liric, ca descriere" si scriere", e chemat sa confere o anume stabilitate efemerului, salvandu-1 in memoria literei, in a- -- cum va spune undeva in Spectacol alfabetele cantatoare" ale poeziei. Acele mici memoriale duioase / despre tot ce se-ntampla" pot deveni, astfel, marturia unei existente ce se stie perisabila. Daca in ordinea vietii-vis, cutare personaj se misca degeaba, exista fara sa fie" unei atari existente in spatiul pur imaginar i se ofera, prin scris, sansa unei anumite durabilitati, chiar daca urma ei in text nu e mai mult decat documentul atestand destramarea.

Gratuitatea" jocului oniric isi afla, in acest mod, in actul insusi al transcrierii, un soi de compensatie. Implicand constiinta fundamentalei precaritati a existentei, ea e, totodata, o melancolica revansa. Barochismul viziunilor dimoviene, cu aglomerarea lor de obiecte", decoruri, scene, cu bogatia detaliilor asupra carora privirea intarzie adeseori incantata, nu mai poate fi interpretat atunci doar la nivelul purei virtuozitati artizanale: el incoiporeaza o nostalgie, traduce sentimentul elegiac al marii treceri". Contempland destramarea, poetul opreste, transcriind-o, ceasornicul ce o masoara.

Ca jucator bufon, clovn, saltimbanc el se integreaza, cum spuneam, in marele teatru al lumii", situandu-se, in proiectie onirica, la acelasi nivel cu intreg acest univers de aparitii fugitive si urmand, ca atare, destinul precar al tuturor vedeniilor".

Exista insa, in poezia lui Dimov, si o alta ipostaza a jucatorului", cu un statut, in principiu, privilegiat: aceea a iluzionistului care, participand ca actor" si spectator la panorama" si balciul" universal, ii imbogateste stralucirea, creand el insusi noi miraje precum barbianul Nastratin Hogea ori Vraciul arghezian, in noul Isarlik, din poemul A.B.C., se desfasoara, in saptamana-i simbolica, forfotele de balciuri si oboruri", cu pitorescul lor stralucitor sub care se insinueaza fiorul mortii, magicianul" pregatit sa "insire piscurile pe ata" traieste, insa, sentimentul infrangerii. Desi asistat, in comertu-i sublim, de catre divinitatea insasi, cel ce-si prezinta marfa" in iarmarocul cos mic se regaseste abandonat propriei solitudini:



M-am insirat printre tarabi si eu M-a dat deoparte insusi Dumnezeu Zambind cuminte, ca un pui de ciuta, Sa -mi vanza marfa inca nestiuta. Ce sa va spun, doar ca-nnoptase tare, Plecat-au toti cumetrii la culcare. Cam rusinat, Atoatele, si mut Spre ziduri se facuse nevazut Si nu vandusem nici de un creitar



Ca in finalul din Turnul Babei, spectacolul neantizarii universului imaginar apare si aici, traducand acum descumpanirea creatorului, foarte apropiata de cea a deposedarii de har a autorului Psalmilor. Lumea visata si construita se infatiseaza atunci ca fragmentara, neimplinita si efemera, iar poetul reface itinerarul biblic al ingerului cazut, expulzat in spatiul degradat si impur al realului:





Unde va duceti jumatatilor, sferturilor, liniilor de fractii, Unde-au pierit undele, treimea, impactii Unde suntem ce mai avem din noi? Taram ghetele de lac stropite cu noroi



Finalul acestei demiurgii esuate aduce viziunea unui alt paradis in destramare, grotesc si instrainat, iar eforturile imaginatiei de a institui noi universuri sarbatoresti raman ineficiente: letargicul mag a murit". Duminica, ziua repaosului festiv al Creatorului, devine timp al dezagregarii, al dezolarii si pustiului launtric:



O, ce durere neinteleasa se intinde Peste chipie, peste burlane, peste tinde, De ce doamne, de ce domnule, de ce S-a ivit in poarta A.B.C.?



Cu aceste ultime versuri, poemul lasa, de fapt, deschisa posibilitatea unui nou inceput, intampinat nu numai cu uimire, ci si cu o abia retinuta tristete. Stranie ipostaza a poetului: de Sisif al miracolului!

    Jocul poeziei se dovedeste a fi, inca o data, solidar ,cu ,jocul lumii". il vom regasi, diseminat, ca terna de reflectie lirica, in toata opera lui Leonid Dimov si, in primul rand, in volumul Semne ceresti (1970), unde jocul etern", instalat fara gratie divina", se vede iarasi anulat, ca o pedeapsa, de data aceasta, a Edenului concurat de noul demiurg-jucator. Ultima piesa a cartii Rondelul rondelurilor rezuma, intr-o ars poetica emblematica, intreg jocul poetic" dimovian, marcat deopotriva de constiinta precaritatii sale, ca si de vointa salvarii, in muzica alfabetelor cantatoarc", a chipurilor perisabilei lumi visate:



O!

    marele delir in rond, alene, Delfini rotind intr-un amor relict, Cand dorm corundele-n eoliene Delicii indulcite de-un delict Comis in vis de crocodili cu pene incremeniti, asa, intr-un constrict, Sub marele delir in rond, alene, Delfini rotind intr-un amor relict. Din ronde litere, din cantilene De rune, lin, s-a slefuit verdict: Rotundul tot sa piara in gheene, Blagoslovit de sfantul Benedict in marele delir in rond, alene. in poezia lui Leonid Dimov, Rondelul rondelurilor ocupa o pozitie cheie. Situat la sfarsitul volumului din 1970, el incheie o suita de patruzeci de rondeluri, fiind, asadar, ultimul semn ceresc", cel mai inalt si cel mai rotund (mai ronD), in stare s-ar parea sa arunce o revelatoare lumina asupra tuturor celorlalte semne anterioare, pe care, de la altitudinea sa, le domina. Pozitia de semn ceresc" suprem nu e intamplatoare. Cu cele treisprezece versuri ale sale, dintre care trei, esentiale, ii constituie inceputul, axa mediana (de rotatiE) si sfarsitul marele delir in rond, alene" poemul e interpretabil, prin insasi structura sa formala cea mai generala, ca semn al unei pure geometrii a imaginarului, inscriind, in fluxul continuu al limbajului, figura triadica, ideala, care asigura stabilitatea unei arhitecturi in insusi centrul miscarii verbale: figura a ordinii eterne disciplinand delirul" cvasihaotic al rostirii ca pe o ne buloasa in curs de cosmicizare. Or, nu e prea greu de observat ca acest al patruzecilea rondel urineaza altor treizeci si noua de piese similar construite, adica unui numar multiplu de 13: de trei ori treisprezece rondeluri, echivalente, fiecare, cu versul-element al structurii fiecarei sfere" in parte. Geometria ultimu lui semn" rezuma astfel, simbolic, sistemul planetar al poemelor din intreaga carte, iar prin distantarea tata de el (caci Rondelul rondelurilor e in plus 39+1) isi atesta suprematia mai profunda decat i-ar anunta-o titlul, el insusi rezumativ, pe care il sustine, cum se vede acum, pe temelii mai sever trasate.

Privind mai indeaproape textul, observam ca versul care ii marcheaza geometria numeste o trasatura fundamentala a mecanismului liricii lui Dimov, constand in proliferarea deliranta" a vocabulelor muzicale deschidere perpetua catre o infinitate de privelisti" si viziuni" ce par a creste, cum o arata intreaga sa opera una din alta, nazuind totusi, mereu, spre o configuratie ideala, de univers deplin constituit. Debutul versului prim are loc printr-o exclamatie, semn al uimirii in fata miracolului continuu (prezenta, aceasta uimire, ca sentiment dominant la toate nivelele opereI), dar si semn grafic, literal Ol anuntand sensul circular al miscarii constructive, subliniate, in imediata apropiere, de atributul in rond" (s.n.) al delirului". Miscare inceata, cu care ne-a obisnuit si pana acum poetul fantasmelor fastuoase ce impunea, bunaoara, textelor din Carte de vise, acel ralenti, ingaduind etalarea pretioaselor podoabe ale obiectelor si tablourilor sale onirice: de unde, paradoxala picturalitate, materialitatea densa, pipaita cu voluptati parnasiene, a acelei lumi apartinatoare cu totul altui regim al imaginarului. Totul, atat la nivelul figuratiei propriu-zise, cat si la cel al epitetelor care o califica, e orientat spre sugestia calmei, somnolentei miscari a elementelor, unificate sub semnul unei generale imblanziri: delfinii greoi se rotesc ca fascinati de cercul unei iubiri ramase din vremuri fara memorie, durele corunde" dorm" in eoliene delicii", crocodilii feroci devin crocodili cu pene" visatori embleme ale universalei domesticiri prin cantec. Primele doua strofe, desfasurate ca o singura fraza neoprita decat de un indepartat punct final, au fluenta si continuitatea miscarii circulare inscrise in figura initiala, iar eufonia asigurata de marea frecventa a vocalelor (dominante fiind o si U) si, la nivelul consonantic, a lichidelor /, r contribuie, de asemenea, la sugestia globala de armonie a tuturor elementelor ce tind sa se inchege intr-un semn al perfectiunii.

Ordonarii prin cantec a unor elemente inca apartinatoare lumii date ii succede, in ultimele cinci versuri constitutive ale strofei a treia, aparitia unui spatiu exclusiv al rostirii poetice. Figura, deja vaga, a realului purificat prin visare si muzica, e inlocuita cu prezentele devenite materiale, ale cuvintelor, supuse, la randul lor, aceleiasi slefuiri (ca materiE) si aceleiasi muzici (ca elemente ale discursuluI): ronde litere", cantilene", line rune", incremenite, si ele, ca si crocodilii cu pene", din strofa anterioara, pentru o clipa a verdictului", ca intr-o noua emblema care sa permita contemplarea deplinei armonii a intregului muzical rezumat in rotundul tot". Contemplare inainte de disparitie si risipa; caci, asa cum figurile reale" din primele doua strofe se pierdeau in totalitatea armonica, figurile sonore insumate in cercul ultim trebuie sa piara in gheene".

Care poate fi, insa, infernul rostirii decat propria substanta redevenita miscatoare si deliranta", menita eternei rotiri, in cautarea unei geometrii mai stabile? Paradoxal, gestul condamnatii e echivalent blagoslovirii"; perfectiunea se cere, poate, depasita, prin intoarcerea la miscarea initiala orice perfectiune se adevereste, in ultima instanta, drept masca a mortii. Asemeni unei divinitati a limbajului, ipostaziindu-se deopotriva ca geneza si stingere, poemul e astrul ce se roteste intr-un sistem solar care-i este propriu, guvernat de legea de el insusi continuta. in el germineaza insa si samanta propriei morti binecuvantarea", harul sau ii sunt si actul de condamnare.

Leonid Dimov numeste astfel o realitate a poeziei sale ce se lasa abia ghicita pana acum: literalitatea ei. Poemul exista atat cat traieste rostirea, si unicul sfant" care-1 poate blagoslovi, osandindu-1, este Benedict, cel nascut, adica, din propriul nume, Bine-rostitorul si Bine-rostitul: Bene-dictus.

Jocul etern" (din alt rondeL), cel ce putea fi altadata distrus de bobarnacul patern" al Divinitatii, traieste astfel, moare (ironiC) si isi supravietuieste singur sfant trup si hrana siesi". Raportat acum, inca o data, la constelatia intregului volum al Semnelor ceresti acest Rondel al rondelurilor capata o semnificatie similara celei acordate de Ion Barbu poemului incheiere din finalul ciclului balcanic": celor sapte semne puse ciclic" in neclatinatul idol" stelar al maestrului, Leonid Dimov le da, fratern, o replica mai dinamica.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.