Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




IN VREME DE RAZBOI - Analiza contextului literar pe capitole de Ion Luca CARAGIALE



Ion Luca CARAGIALE In vreme de razboi
I.L. Caragiale (1852 -1912)



in scriitorul I.L. Caragiale criticul G. Ibraileanu identifica "cel mai mare creator de viata din intreaga noastra literatura", iar M. Dragomirescu vede in el "pe unul dintre cei mai mari artisti literari ai tuturor vremurilor" pentru ca "Arta lui dramatica si nuvelistica poate servi de model pentru toate timpurile". Din perspectiva actuala, Caragiale este, alaturi de ceilalti mari clasici din generatia de aur a literaturii romane, un model si un modelator complex, dar epoca lui 1-a judecat diferit. Acuzat de imoralitate de contemporani, el este receptat astazi ca scriitor care "tinde sa aduca societatea romaneasca Ia cunoasterea de sine si la o constiinta morala" (Al. PaleologU), putand fi asemanat cu Socrate prin maieutica pe care a practicat-o in scrierile sale, prin arta dialogului, prin atitudinea civica si, nu in ultimul rand, prin destin. Desi E. Lovinescu s-a aratat sceptic in privinta sanselor de supravietuire ale operei comice a lui Caragiale pentru ca ar fi fost "sapata intr-un material putin trainic, pe care timpul a inceput sa-1 macine", trecerea anilor confirma valabilitatea si valoarea ei, caci, asa cum sesiza Titu Maiorescu referindu-se la "Comediile d-lui I.L. Caragiale", "daca au viata lor organica, vor avea si puterea de a trai". Tudor Vianu fixeaza momentul literar al lui Caragiale in succesiunea realismului povestitorilor romani din veacul al XlX-lea, chiar daca depaseste cadrele acestui curent literar. "Pictura mediului conterrtporan, a omului care il reprezinta si a chipului in care el se misca si vorbeste alcatuiesc obiectul artei lui I.L. Caragiale". El a stiut sa gaseasca "stilul potrivit", "sa asculte miscarea vietii" si sa o acorde cu propriul sau ritm sufletesc pe care 1-a caracterizat plastic in schita autobiografica Grand Hotel "Victoria Romana" cu o formula care va fi reluata adeseori pentru a explica un temperament artistic si cadrele viziunii lui: "Simt enorm si vaz monstruos". Paul Zarifopol vede in sensibilitatea "enorma" si viziunea "monstruoasa" sursele caracterului "excesiv" al artei sale: "in comic, stil caricatural; in tragic, forme de groaza si de tortura extreme". Pentru G. Calinescu marca acestui stil inconfundabil este "un umor inefabil ca si lirismul eminescian, independent de orice observatie critica, constand in «caragialism» adica intr-o maniera proprie de a vorbi. Teatrul lui e plin de ecouri memorabile ce au asupra spectatorului efectul delirant pe care melodia operei italiene o are asupra publicului".





Analizand contextul literar in care se manifesta Caragiale, Pompiliu Constantinescu demonstreaza ca aparitia acestui mare creator de comedie "nu este expresia evolutiva a unui gen, [] nici a societatii noastre, lipsita de maturitatea simtului critic, oricat am vrea sa-1 explicam prin mediul junimist", ci un fenomen care isi are explicatiile in el insusi, comparabil cu aparitia miraculoasa a unui mare liric de adancimea lui Eminescu. De asemeni, intelegerea operei lui nu presupune reducerea la contextul ideologic al junimismului in care Caragiale era "pictorul contrastului dintre fondul nostru oriental si formele civilizatiei apusene". Suportul de adancime al operei marelui dramaturg consta in faptul ca "infatiseaza caractere de psihologie umana permanenta", "ambianta sociala este numai un fundal, nu insasi structura operei; aceasta este vie, umana in resorturile ei morale, si nu pur documentara. Critica a confundat prea adesea rama cu tabloul insusi". intre junimisti, Caragiale este un realist aplecat asupra lumii prezente, dar, ridicand observatia directa la miscarile eterne ale omenescului, se inscrie in clasicism.

Scrierile lui Caragiale sunt expresia unei diversitati proprii spiritelor de adancime si de sinteza, dar si a unei disponibilitati artistice de exceptie. Conjugarea lor face din Caragiale un creator complex pe care critica se straduieste inca a-1 analiza.

Trei coordonate estetice traseaza liniile de forta ale universului sau estetic: comicul, tragicul si fantasticul in buna relatie cu fabulosul. Dimensiunea comica se realizeaza in comedii scrise in perioada de inceput a activitatii sale literare, intre 1879 si 1885, si in Schite (1897) si Momente (1901). Dimensiunea tragica a creatiei sale este ilustrata de drama Napasta (1890) si in nuvelele care dateaza din perioada de mijloc a activitatii sale: O faclie de Paste (1889), Pacat (1890), in vreme de razboi (1898). Perspectiva tragica interfereaza cu cea comica in nuvelele Inspectiune (1900), Doua loturi (1898) si Canuta, om sucit (1898). O serie de nuvele si povestiri dezvolta componenta fantastica si fabuloasa: La hanul iui Manjoala (1898), Kir Ianulea (1909), Calul dracului (1909) si Abu Hassan (publicata postum, in 1915).



Continutul operei lui Caragiale se axeaza, in mare parte, pe universul urban, al capitalei sau al orasului de provincie, iar personajele sale reprezinta nu numai tipuri sociale si psihologice, ci un spirit citadin socio-geografic, fiind "creatorul unui tip complex de bucurestean, al micului burghez, de obicei functionar, al neuitatului Mitica intalnit in exercitiul functiunii, prin autoritatile publice, la cafenea si berarie, la chef si in familie, unde scapara de «opinii» diverse, naive, stupide sau simplu amuzante" (P. ContantinescU). in teatru, Garagiale "alcatuieste tabloul plin de verva al comediei orasenesti, al farsei constitutionale si al demagogiei avocatesti". G. Calinescu identifica balcanismul lui Caragialc in linia lui Anton Pann si Nicolae Filimon, balcanism care se manifesta in crearea unui erou cu certa culoare locala munteana, mai exact bucuresteana, Mitica, precum si in crearea unei atmosfere si a unui limbaj de provenienta balcanica prin zugravirea mahalalei bucurestene de substanta fanariota.

Universul nuvelelor tragice ilustreaza vocatia lui Caragiale de a privi lumea nu numai din afara ei, ci si din interior. Garabet Ibraileanu sintetiza complexitatea naturii creatoare a scriitorului prin urmatoarea observatie: "ca satiric, Caragiale e un pictor de moravuri; ca tragic, .un pictor de stari sufletesti; cu alte cuvinte, satira lui e sociala, tragedia lui e psihologica".

Teritoriul nuvelelor tragice inseamna explorarea unor cai noi de acces la zonele de adancime ale fiintei umane. Scriitorul isi conduce cititorul intr-un mod propriu in universul launtric al personajelor sale. De fapt, il pune in contact direct cu el, folosind senzatia in locul ideii,- "prezentarea directa in locul analizei psihologice" (Tudor VianU), renuntand la despicarea complexelor sufletesti. Noutatea si modernitatea lui Caragiale consta in "discretia" auctoriala care se opereaza prin suprimarea distantei dintre autor si oamenii pe care ii zugraveste. Scriitorul nu oglindeste lumea launtrica a eroilor, ci o produce, nu o comenteaza, ci o transcrie, fie cu cuvintele sale, fie cu cuvintele personajelor notate in stil indirect liber, cu ,;vorbirea lor interna". Tudor Vianu considera ca aceasta

. este esenta insasi a artei narative in nuvele, desemnand cele doua modalitati tehnice: stil simpatetic si stil indirect liber. Cu ajutorul lor, scriitorul "isi vede si isi aude eroii", neputand sa scrie despre ei "decat privindu-i si ascultandu-i, facandu-i sa se miste si sa graiasca". De fapt, transpare in aceste trasaturi ale stilului narativ vocatia "dramatica" a scriitorului. "Nu e de aceea deloc intamplator ca cele mai reusite parti ale nuvelelor suht instantaneele surprinse pe viu, "scenele" fixate ca



"spectacol" (Paul CorneA).

Critica literara a considerat ca acest compartiment al operei lui Caragiale poate fi pus in relatie cu naturalismul, G. Calinescu sustinand acest punct de vedere cu urmatoarele argumente: cazurile de clinica pe care le abordeaza, problemele de ereditate, preocuparea de a stabili lanturi cauzale in manifestarile unor stari obsesionale, de a intocmi fise de observatie continand date ereditare, antecedente, stare somatica, simptome.

Nuvela in vreme de razboi a fost pusa in relatie cu tematica sociala pentru ca prezinta dorinta de inavutire, arghirofilia, dar si cu tematica de factura psihologica deoarece urmareste consecintele traumatizante ale acestei dorinte, care, satisfacuta in imprejurari tulburi, pe seama averii unui frate disparut, provoaca acumularea fricii pana la starea de nebunie datorita unui complex de vinovatie. Paul Zarifopol considera aceasta nuvela "istoria bucuriilor, grijilor si spaimelor treptate ale unui carciumar, pana.la innebunirea deplina pentru o pricina de avere mare". in comparatie cu celelate nuvele tragice, O faclie de Paste, Pacat, aceasta este, dupa parerea lui G. Calinescu, superioara deoarece "problema e mai complexa si mai fina", iar "pe langa analiza, intalnim si tipologie", deoarece personajul "intruneste ceva din eternul uman".

Titlul nuvelei desemneaza timpul evenimentelor printr-o sintagma care il generalizeaza. Din cuprinsul nuvelei reiese momentul istoric al intamplarilor, Razboiul de Independenta din 1877, dar datorita generalizarii, sintagma din titlu trebuie inteleasa in sens figurat, desemnand timpul tulbure care face posibile situatii neobisnuite. Titlul este in acord cu interesul si conceptia lui Caragiale cu privire la situatiile limita, senzationale, care ilustreaza ideea de destin. De altfel, scriitorul s-a specializat, inca de la inceputul activitatii sale gazetaresti, ca semnatar al rubricilor de fapt divers, in observarea si analizarea senzationalului, a catastrofelor, a cazurilor juridice. Florin Manolescu pune aceasta zona a creatiei lui Caragiale in legatura cu vocatia scriitorului de "a utiliza genurile paraliterare in literatura propriu-zisa deoarece variantele minimale ale nuvelelor tragice sunt obiectul rubricilor de fapt divers din jurnale. Obiectia criticilor in epoca a fost ca in nuvele prozatorul recurge la scene exagerate de cruzime in vederea obtinerii unor efecte de tip "lovitura de teatru", de fapt, "ceea ce pare sa-1 preocupe pe Caragiale este modul in care un om normal isi pierde dintr-o data coerenta sufleteasca sau mentala si se naruie sub presiunea unor factori care, in definitiv, ne ameninta pe toti" (Florin ManolescU).



Nuvela este alcatuita din trei capitole in interiorul carora distributia epicului este diferentiata: cea mai mare concentrare epica o are capitolul intai, in celelalte doua autorul urmarind evolutia obsesiei hangiului Stavrache cu privire la intoarcerea fratelui mort pe front, dupa ce intrase in posesia averii lui.

Capitolul intai este alcatuit din trei episoade. Primul este, de fapt; un deznodamant: 6 banda de hoti care inspaimantase timp de doi ani imprejurimile padurii Dobrenilor este prinsa, mai putin capul ei.) Evenimentele premergatoare capturarii talharilor sunt relatate din perspectiva "gurii satului" care comenteaza aspectele neobisnuite ale intamplarii:! la jefuirea preotului Iancu, caruia ii mergeau treburile atat de bine incat "toata lumea credea ca popa gasise vreo comoara", "de mirare insa un lucru", faptul ca hotii nu i-au luat buiestrasul minunat si cele doua iepe de prasila, iar "ceva si mai curios", cainii nici macar nu au dat semn de viata, dar se stie ca "hotii au fel de fel de mestesuguri ca sa adoarma cainii cei mai salbaticii!



Al doilea episod infatiseaza venirea preotului lancu

. Georgescu la fratele sau, hangiul Stavrache, pentru a-i face marturisirea incredibila ca este seful bandei de talhari^ Scriitorul dovedeste o deosebita maiestrie in crearea suspansului prin amanarea continutului marturisirii dupa ce popa Iancu izbucneste in plans, spunandu-i fratel£M>au ca s-a nenorocit. Dupa vorbirea directa a preotului, dezvaluirea motivului disperarii lui I se face prin trecerea la stil indirect liber care insa nu transcrie cuvintele lui Iancu, ci gandurile uimite ale hangiului: "Cum s-a putut? Omul cu greutate, proprietarul cu atatea acareturi si cuprins, mai bogat decat multa lume dimprejur! - frate-sau! preotul - sa fi fost capul bandei de talhari! Si cu toate astea era adevarat. Dracu-1 impinsese ["[Situatiile surpriza se succed rapid in aceasta parte a nuvelei, fie prin identificarea cititorului cu cei doi frati care aud zgomote afara si cred ca a venit potera, in realitate fiind un grup de voluntari veniti sa innopteze la han, fie prin distantarea cititorului de actiunile personajelor cand asista la o scena "ermetica", aceea in care hangiul, dupa ce se sfatuieste cu fratele sau, il tunde scurt, actiune al carei rost il aflam mai tarziu din dialogul lui Stavrache cu voluntarii. Episodul se incheie cu solutia senzationala gasita de hangiu; inrolarea preotului ca voluntar printre tinerii care innopteaza la han. Al treilea episod prezinta primirea de catre Stavrache a doua scrisori de pe front, la sfarsitul anului, dupa ce lumea din sat uitase de preot, care disparuse fara urma. Autorul noteaza reactiile personajului la citirea scrisorilor, reactii care sunt in contradictie cu continutul .vestilor. La prima scrisoare, hangiul "desfacu nervos plicul", dar "cine ar fi vazut figura lui neica Stavrache, presupunand ca acela ar fi fost un om deprins sa descifreze intelesuri din chipuri omenesti, ar fi ramas in mirare pricepand bine ca in sufletul fratelui mai mare nu se petrecea nimic analog cu bucuria la citirea vestilor despre succesul de bravura al raspopitiilui". Intre cele doua scrisori, scriitorul ne pune in contact cu gandurile hangiului prin "tehnica suspettsiunii" (Palii CorneA), adica prin enuntare discontinua, separand prin puncte >de suspensie propozitiile. Punctele de suspensie permit subintelegerea gandurilor de adancime ale hangiului, care nu sunt rostite. "Cladirea deI ipoteze" a hangiului privind posibilitatea intoarcerii frateluf depe front si sansele de a revendica averea traseaza directia evenimentelor. A doua scrisoare, spre deosebire de prima, din care este reprodus doar inceputul conventional, este prezentata integral. De data aceasta, formula de adresare este a unui strain si in felul acesta este anticipat continutul privind moartea fratelui pe campul de lupta. La scurt timp, Stavrache a plecat la targ "sa intrebe pe avocat cu ce forme intra cineva regulat in stapanirea averii unui frate bun pierduti care n-are alt mostenitor."





Capitolul al doilea prezinta evenimente care au loc cinci ani mai tarziu. Aceste evenimente sunt. precedate de rememorarea discutiei pe care Stavrache o avusese cu avocatul privind stapanirea averii fratelui mort.| Se remarca constructia riguroasa prin selectarea detaliilor care asigura inlantuirea precisa a evenimentelor, trasatura de stil in care P, Zarifopol vedea influenta teatrului clasic. Dar, asa cum observa Paul Cornea, desi "constructia nuvelelor tragice e solida si bine echilibrata, cititorul are totusi senzatia curioasa ca totul se intampla prea repede, incat n-apuca sa «participe» la destinul eroilor". Reproducerea dialogului cu avocatul reprezinta o "scena" in sensul dramatic al termenului, Caragiale recurgand adesea in prozele sale la recuzita dramaturgului pentru a crea efectul de surpriza. Dialogul cu avocatul este, de fapU o consultatie de specialitate prin care i se explica lui Stavrache ca este singurul indreptatit sa mosteneasca averea fratelui care nu avea nici o alta ruda. Dar un segment al acestui dialog depaseste cadrul unei consultatii juridice. Aceasta este si elementul-cheie al scenei;(jivocatul ii spune ca doar unul singur pe lume l-ar putea calea pe Stavrache pentru averea fratelui mort si acela nu este altul decat insusi popa. Cuvintele avocatului s-au implinit pentru ca popa Iancu "venea din cand in cand de pe alta lume sa turbure somnul fratelui sau". Desi acest eveniment este denuntat ca ireal, felul in care il relateaza scriitorul, folosind perfectul simplu si detalii ale realului ("D. Stavrache sta in odaita cautand sa desfaca niste socoteli incurcate, cand intra nenorocitul fugar"), il induce in eroare pe cititor, daca nu percepe acest joc dintre realitate si vis. Trecerea de la realitate la vis este imperceptibila pentru ca evenimentul venirii fratelui disparut ca ocnas este saturat de detalii concrete: infatisarea, vestimentatia ocnasului, starea sa de epuizare. Se disting insa si detalii care dirijeaza evenimentele in planul oniric: greutatea de plumb a ocnasului pe care hangiul nu-1 poate ridica de la podea, faptul ca glasul i se ineaca in gat cand vrea sa-i ceara sa-i dea drumul, strania trecere de la starea de epuizare la cea de "luptator teafar", rasul dp nebun care acompaniaza replica "Gandeai c-am murit, neica?" Al doilea cosmar este separat de primul prin prezentarea unor momente din viata cotidiana a hangiului care, "desi zdruncinat, si-a vazut omul de daraveri" Trecerea de la realitate la planul oniric este tratata cu aceeasi tehnica a reducerii distantei dintre personaj si cititor prin notatia organica. inregistrarea senzatiilor auditive care acompaniaza intrarea in somn a hangiului face imperceptibila alunecarea din planul realitatii. (_Aparitia fratelui, de data aceasta in ipostaza de capitan de armata, insotit de militari si oameni din sat, este precedata de o subtila asociere intre ritmul picaturilor de ploaie si miscarea gandului, din ce in ce mai larga, incat "constiintii ii era peste putinta din centru sa-1 mai urmareasca" / Indicii oniricului, mai numerosi decat in relatarea primului cosmar, sunt si aici plasati subtil: opozitia dintre starea autumnala a naturii, care precede intrarea in somn, si explozia de soare din planul visului, revenirea replicii "Gandeai c-am murit, neica?" insotita de ras, ineficienta gestului de a scapa de "aratare":; "Hangiul se indarjeste si-l strange de gat, il strange din ce in ce mai tare Dar cu cat strange mai tare, cu atat chipul capitanului se lumineaza."





Capitolul al treilea incepe cu descrierea unei naturi de sfarsit de lume, ninsoare si crivat, care pare a pregatialunecarea din nou in oniric. Hangiul este prezentat in treburile cotidiene ale pravaliei. in ciuda vremii, pe inserat isi face aparitia o fetita din sat venita sa cumpere pe datorie. Aparitia unor drumeti pe o asemenea vreme pare ireala, dar dialogul are loc firesc pana in momentul in care unul din calatori ii spune pe nume hangiului,/ Cand Stavrache vrea sa afle de unde il cunoaste, cel de-al doilea calator, care se prefacuse adormit, se ridica in picioare si se arata a fi fratele crezut mort. Socul pe care il traieste hangiul este urmarit cu minutie de la dereglarea senzatiilor la dereglarea gesturilor si a miscarilor, apoi la anormalitatea reactiilor psihice care semnaleaza pierderea echilibrului. Hangiul incearca sa scape de realitate comportandu-se de parca ar fi fost in somn, refuzand in felul acesta sa perceapa aparitia fratelui in planul real. Cand musafirii incearca sa-1 trezeasca, reactioneaza violent, ca in cosmarurile sale chinuitoare/ dar de data aceasta descrierea luptei este saturata de notatii de comportament care inregistreaza manifestari patologice.



Caragiale se dovedeste un maestru in crearea de personaje si situatii capabile sa reflecte trasee launtrice care evolueaza spre starea de criza. Viata sufleteasca a eroilor nu este comentata de autor, ci este "produsa" prin ceea ce Tudor Vianu numeste "fuziune simpatetica". intre cititor si personaj distanta se reduce la minimum, medierea pe care o face scriitorul este insesizabila prin punerea in contact nemijlocit cu gandurile eroului. "Nu ascultam pe autor vorbindu-ne, ci «vedem» oarecum personajele gandind si simtind. Stilul lui Caragiale in aceste imprejurari nu este «exploziv», ci «simpatetic».

Pentru ca personajul sa poata fi vazut din interior Caragiale inregistreaza starile fiziologice si legatura lor cu starea psihica. Notatia senzatiilor organice, cu sublinierea acuitatii lor in timpul celor doua cosmaruri ale lui Stavrache denota violenta obsesiei si anticipa transformarea ei in nebunie. in finalul nuvelei, manifestarile starii de soc a hangiului sunt urmarite mai intai in planul dereglarilor organice: "Hangiul deschise gura mare sa spuna ceva, dar gura fara sa scoata un sunet nu se mai putu inchide; ochii clipira de cateva ori foarte iute, apoi ramasera mari, privind tinta, peste infatisarea aceea, in departari neinchipuite; mainile voira sa se ridice, dar cazura tepene de-a lungul trupului, care se-ntinse-n sus, naltandu-si gatul afara din umeri, ca si cum o putere nevazuta l-ar fi tras de par vrand sa-1 desprinda de la pamant, unde parca era insurupat"

O alta trasatura a artei cu care isi creeaza Caragiale personajele este notarea "graiului viu" cu o extraordinara precizie a auzului, cu o intuitie exacta a sintaxei vorbite, a vocabularului specific comunicarii orale. "Oamenii lui Caragiale se gasesc totdeauna in actiune orala, adica in dialog" (Tudor VianU).

Desi nu este un descriptiv, Caragiale recurge la cadrul natural pentru a-1 corela cu starea interioara a eroului. De aceea, imaginea naturii este surprinsa in acea dimensiune care favorizeaza corespondenta cu lumea launtrica a eroului. Astfel, al doilea cosmar al lui Stavrache este favorizat de atmosfera unei zile ploioase de toamna, perceputa sonor prin zgomotul monoton al picaturilor care provoaca alunecarea insensibila din planul real in cel oniric. "in functiunea de cadru, natura apare numai uneori la Caragiale, alteori ea intervine pentru a sublinia o stare sufleteasca, pentru a raspunde cu ecoul ei insidios nelinistilor sau posomorelilor launtrice". Tudor Vianu se refera la notatia cu simt muzical al manifestarilor naturii in care gaseste un efect de stil de tipul corespondentelor simboliste, ceea ce imbogateste "cu o tehnica noua arta sa precisa si savanta". (R.Z.)

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.