MICROBUL de Ioan Alexandru BRATESCU-VOINESTI (Povestire)
Patru copisti avea cancelaria parchetului curtii: trei bacalaureati, si anume: Lipescu "Nababul", numit asa pentru ca era foarte bogat; Tomaidi, zis si "Grecusorul"; Ionescu, supranumit "Musicus", pentru ca avea darul de a canta frumos, si, in sfarsit, un nebacalaureat, Iorgu Popescu, poreclit "Microbul".
Galbeneala fatei acestuia din urma ii castigase din partea lui Tomaidi porecla de "Floarea dovleacului", iar micimea si uratenia lui facusera pe Nababul sa-i zica intr-o zi "Microbul"; si pentru ca acest nume avea, pe langa asemanarea cu dansul, si meritul actualitatii, asa-i ramasese porecla. Trebuie recunoscut Nababului ca avea talent la nascocirea poreclelor, caci in adevar nu s-ar fi putut gasi una mai nimerita pentru Iorgu Popescu, stramb si prapadit cum era.
Musicus, caruia ii placea latineasca si care sustinea ca ar fi desco- perit uneori in ochii lui Iorgu Popescu o lumina blanda si trista, propusese intr-un rind sa i se completeze numele in "Microbus melan- cholicus"; dar aceasta motiune a fost respinsa dupa staruintele Naba- bului, care nu voia sa-si micsoreze meritul originalitatii printr-o colaboratiune.
Varsta Microbului era, pentru cei trei studenti in Drept, obiectul unei perpetue controverse.
Tomaidi, intemeindu-se pe lipsa de mustata, pe pipernicia trupului si pe ascutimea vocii, sustinea ca are cel mult cincisprezece ani; iar disproportia dintre cap si trup, creturile de pe frunte si de pe langa ochi, seriozitatea si mai ales oboseala zugravita pe intregul lui chip erau cuvintele care faceau pe Nababul si pe Musicus sa pledeze pentru parerea ca are cel putin treizeci.
Acum, este adevarat ca Microbul venea la noua dimineata si iesea la sase dupa-amiaza, pe cand ceilalti veneau la unsprezece si ieseau la trei; este adevarat ca lucra mai mult si mai bine decat toti; este adevarat ca fara dansul lucrarile cancelariei n-ar fi putut fi la zi; dar aceste consideratiuni erau de o prea mica importanta, pentru a-l fi putut pune la adapostul batjocurii veselilor sai colegi.
Si apoi "micile lor glume" erau atat de hazlii, incat nici chiar seful cancelariei nu se putea impiedica de a lua parte la veselia lor.
Cum era bunaoara sa se stapaneasca de ras cand il vedea cautand cu disperare, prin buzunare, pe sub masa, pe sub dosare, cheia de la sertarul mesei, in care ii era inchis dejunul, o bucata de paine si o uscatura oarecare? Faptul ca Microbului ii era rusine sa marturiseasca ce avea in sertarul mesei il impiedica sa spuie ce cauta, cu toate desele intrebari ale Nababului, in buzunarul caruia era cheia. Si asa dejunul i se amana intotdeauna, pana cand din intamplare, Musicus, ajutandu-l la cautat, gasea o cheie printre hartiile de pe masa.
- Daca esti prost si nu stii sa cauti.
Cum era iar sa nu rada cand s-a lasat Microbul de tutun, si cand ceilalti ii trimiteau rotocoale de fum, care-l faceau sa inghita in sec si
"sa-i vie ameteli", cum zicea el, rugandu-se sa-l lase in pace? Scena cea mai frumoasa era cand se intorcea cu banii de la Finante. Atunci sa-i fi vazut razand cu lacrimi cand il vedeau intrand pe usa speriat, parca-l urmarea cineva, in mana dreapta tinand strans pachetul cu hartii si cu mana stanga peste buzunarul cu argint.
Tomaidi invatase sa-l imiteze de minune; si adesea il auzeai pe
Musicus:
-Tomaidi, ia fa pe Microbul intorcandu-se de la minister. Tomaidi isi ia palaria si iese, cerand mai intai scuze pentru faptul ca nici hainele, nici palaria lui nu au "acea infatisare de respectabila batranete a hainelor si palariei Microbului". Apoi deodata deschide usa cu zgomot, intra speriat, parca l-ar urmari cineva, cu mana dreapta tinand strans un pachet de hartie, iar cu stanga peste buzunarul pantalonilor. Vine pana la masa sefului pune hartiile jos scoate banii din buzunar, tot timpul cu capul aplecat spre dreapta, tot timpul tremurand. Incepe sa numere se incurca incepe iar iar se incur- ca ii cade palaria se intoarce repede la dreapta, crezand ca vrea sa-l fure cineva se necajeste ca-i lipseste o hartie, pe care o gaseste sub dosar
- Bravo! bravo, Tomaidi! admirabil!
IarTomaidi, ca sa completeze scena, imita si pe Lipescu. Se face ca primeste din mana Microbului patru hartii, pe care le apuca cu doua degete la un colt, sufla peste ele si le scutura cu bobarnacul.
- Bravo, Tomaidi, admirabil!
*
Atitudinea celor trei copisti bacalaureati fata cu colegul lor nu trebuie sa surprinda pe nimeni. Fenomene analoage se observa si la caini. Catelul cel mai mic, daca trece tantos si istet, este lasat sa-si urmeze drumul in pace; indata insa ce va calca umilit, strecurandu- se pe langa zid si cautand sa treaca nevazut, este inhatat si hartuit pana la sange. Iar daca si cainii se poarta asa cu cei slabi, cum erau sa se poarte altfel acesti trei tineri, care nu erau decat oameni si inca bacalaureati, cu Microbul, care toata vremea parca era rebegit de frig, parca vroia sa treaca nebagat in seama, parca se ferea sa nu-l loveasca cineva in cap.
*
-Priviti, domnilor, zice Tomaidi cu un ton profesoral, profitand de un moment in care seful cancelariei lipseste, si tinand cu clestele de la soba un soson. Aceasta este o piesa de cea mai mare insemnatate. Unii dintre dumneavoastra vor crede, poate, ca este o cutie veche de sardele; altii vor crede ca sunt ramasitele unei serviete de avocat; altii Ei bine, nu, domnilor! Aci, in fata dumneavoastra, aveti unul din sosonii cu care Anibal, pe o iarna viforoasa, a trecut Alpii inaintand spre Roma.
- Microbule, adauga Musicus, du-i lui Tocilescu. Imbogatesti
Muzeul National si te imbogatesti si pe tine.
Cine rade cu zgomot, rasturnandu-se in scaune?
Bacalaureatii. Cine e surprins in picioare de procurorul general? Microbul, care se dusese sa-si ia sosonul ramas in mijlocul odaii.
- Ce e asta? Ce e aici? Carciuma? Si procurorul vorbeste cu o iuteala ametitoare.
- D d domn
- Nu vreau sa stiu nimic. Atata lipsa de cuviinta pentru localul in care te gasesti nu s-a mai vazut. Te anunt ca a doua oara cand te-oi mai prinde facand zgomot aici langa cabinetul meu, te dau afara imediat.
Si, silabisind inca o data cuvantul "imediat", procurorul reintra in cabinetul sau, trantind usa.
- Asa-ti trebuie, Microbule, daca nu stai la un loc.
A doua oaras-a intamplat peste cateva zile.
- Domnule, zice Nababul, nu mi-ar fi necaz; dar dupa ce e urat, mai e si posac. Parca i s-au inecat corabiile cu sacaz.
Microbul isi ridica fruntea plecata peste un rechizitor si, privindu-l tinta in ochi:
- Domnule Lipescu, lasa-ma, te rog, in pace. Eu nu-ti spui dumitale nimic, niciodata.
Sunt intrerupti de un procuror de sectie, care trece in cabinetul procurorului general.
Microbul incepe iar sa scrie, dar azi e o zi nenorocita; Nababul nu-l lasa.
- Pai atat ti-ar mai lipsi, sa-mi spui ceva, si apoi ai vedea tu. Microbul isi lasa condeiul jos si-l priveste tremurand. Neaparat, azi trebuie sa fie o zi nenorocita, de nu poate fi rabdator.
Musicus propune sa fie botezat "Microbus furiosus". Si ei incep sa rada, si rasul e o boala lipicioasa: se ia de la unul la altul - de la unul la altul, pana la aprodul cancelariei, care rade langa usa, ca prostul, cu mainile peste gura.
El isi ia iar condeiul si scrie.
- Tomaidi, uita-te bine la el. Sa stii sa ni-l faci, cand ti-om cere, pe "Microbus furiosus". Ei, bata-te sa te bata! Zi, ai si furii dumneata? Bromura de potasa. Ori n-ai cu ce! Vin' diseara la mine sa-ti dau parale si o sa profit de ocazie ca sa-ti daruiesc si o cravata pembe, sa te mai deschizi la fata.
- Domnule, lasa-ma in pace, striga Microbul, ridicandu-si capul. Nu e o picatura de sange in fata lui, nici in buzele lui tremuratoare. Tot e dus la imina, ale carei zvacnituri se simt in masa de care sta rezemat cu pieptul.
Dar e scris intr-o carte, din care nu se poate sterge nici o litera, ca azi e sorocit sfarsitul.
Haide, Nababule, supara-te de acest ton amenintator pe care nu i-l cunosteai. Da-i inainte.
- Starpitura, ii fi amorezat de esti asa tafnos? Foarte bine! Mai cauta; trebuie sa mai stii si altele.
- Musicus, teoria care o citeam. Desigur unul din parinti a fost beat in momentul conceptiunii.
Asa!
Si acum zadarnic te-ncerci, Microbule, sa-ti iei condeiul picat din mana.
El il ia, dar in loc sa scrie, spinteca cu el de sus pana jos hartia dinaintea lui si, ridicandu-se in picioare, striga:
- Ticalosule!
Usa cabinetului se deschide, intra procurorul general si alti doi procurori de sectie. Microbul pune mana pe calimari, le ridica, raspan- dind cerneala peste masa si peste hainele unuia din procurori, si le arunca din toate puterile
Calimarile trec pe langa capul Nababului si, izbind zidul, se fac tandari El se repede de la locul lui se impiedica de un scaun si cade, se ridica si urmareste pe Nabab Unul din procurori il prinde, dar el se zbate isi rupe haina si striga si injura, cu ochii tulburi si rataciti. Apoi, cand ultimul rest de putere s-a dus, cade moale ca o carpa, cu glas stins:
- Nu stiu ce ma doare Nu stiu ce ma doare
*
Insotit de cativa prieteni, Musicus merge la "Luther", sa joace popice. Ajunsi pe podul care trece peste linia ferata si fiind seara, se opresc catva ca sa priveasca aspectul incantator al garii.
Sute de lumini de toate culorile: aici in apropiere perechi-perechi de ochi mari rosii; mai incolo alte lumini mai mici - si verzi si gal- bene -, care se apropie, se departeaza, se incruciseaza, miscandu-se necontenit; iar colo in fund un lant de stele mici si dese. Nu e pe tot cerul o constelatie mai frumoasa.
Dar de cealalta parte a podului o umbra sta rezemata de parapet. O femeie? Musicus se apropie s-o vada
- Haide. Nu mai vii? ii striga de jos prietenii, care s-au coborat.
- Duceti-va inainte. Va ajung, le raspunde el, deodata incremenit. Nu era o femeie: era Microbul, fara palarie, fara cravata, cu ochii pironiti spre o lumina care se apropia.
- Ce ai? Ce cauti pe-aici?
- Ce am? Vrei sa stii ce am? Vino sa-ti arat ce am.
Apucandu-l de mana, coboara scara. Si Musicus se lasa sa fie tarat. O clipa ii trece prin minte banuiala ca vrea sa-l atraga intr-o cursa si sa-si razbune; dar nu se poate opri de a-l urma, manat de o putere nepriceputa.
O ulita la stanga, o ulita la dreapta si se opresc in fata unei case mici, frumoase si curate, cu o gradinita in fata, neavand nici o infatisare de inrudire cu Microbul.
O intrare stramta care serva si drept bucatarie. La stanga o odaita mica, alba, luminata, la dreapta o alta odaie mai maricica, in care sunt trei fetite, cea mai mare ca de zece ani.
Intr-un pat, o femeie paralitica, prapadita, care, cum ii vede, incepe a plange:
- D de ce l l-au dat afara? Spune-le, domnisorule, sa vie sa ma omoare. Sa vie acum
Intrebati pe Musicus ce a facut cand a aflat ca erau surorile si mama Microbului, de care el ingrijea singur, scriind copii pana la ziua, ca un rob, la lampa din odaia vecina?
Intrebati pe Musicus cum erau sosonii Microbului in acea seara? L-a trimis cu ei la muzeu?
Ori - vazand ca Microbul, in loc sa puie mana pe un cutit sa-l omoare, plangea in tacere cu capul rezemat de o soba rece - a ingenuncheat el langa pat si a luat sa sarute mana batranei paralitice?
Crezi ca ne lipseste ceva?
Poti adauga opera - comentariul,
eseul sau referatul despre opera care
Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.
