n. c. 1590 -m. 1647.
Cronicar
Fiul lui Nistor, mare boier, foarte bogat, care a facut parte din "partida polona", ca si Costinestii, mai tarziu.
De altfel, URECHE isi va petrece prima parte a vietii in Polonia, unde tatal sau obtinuse indigenatul. Acolo, la Colegiul iezuit din Lvov, va studia "artele liberale", capatand cunostinte de latina si, probabil, greaca. Sub Miron Barnovschi, in 1628, este logofat al IlI-lea, dregatorie acordata oamenilor cu carte. Sub Alexandru Ilias ajunge mare spatar, impreuna cu alti boieri, printre care Vasile Lupu, comploteaza si alunga pe Ilias, iar in timpul domniei lui Vasile Lupu devine mare vornic al Tarii de Jos. Probabil cronica Letopisetul Tarii Moldovei, care incepe la descalecat si ajunge la Aron Voda, a fost scrisa in ultima parte a vietii, fiindca ramane neterminata. Ea nu s-a pastrat in original, ci doar in copii, interpolate si adnotate. Dintre interpolatori, Simion Dascalul adauga pagini intregi de text propriu, lipsite de stralucire. EI a devenit celebru pentru "bazna" cu talharii Romei, colonizati in
Maramures, care 1-a indignat atat pe
Miron Costin. Alti interpolatori, mai modesti, sunt Misail Calugarul si Axinte Uricariul. URECHE a folosit ca izvoare majoritatea analelor si cronicilor din tara, pe care le numeste "letopisetul moldovenesc" (ipoteza ca ar fi vorba de o cronica a lui Eustratie Logofatul pare infirmata) si cronici polone, cea mai importanta fiind Kronika polska a lui Ioachim Bielski (Cracovia, 1521), dar si lucrarile lui Matei Miechowita, Martin Kromer, Al. Guagnini (in prelucrarea lui Martin Paszkowski), Gerhard Mercator, sau colectia cuprinzatoare a lui Ioannis Pistorius. Pentru ultimii ani a folosit amintirile celor mai varstnici, printre care pe ale tatalui sau si, in toata cronica, traditia populara. URECHE este socotit intemeietorul istoriografiei in limba romana.
Importanta culturala a cronicii lui URECHE umbreste pe nedrept pana azi importanta ei literara. Pe nedrept, pentru ca multe din afirmatiile ei transformate in locuri comune ale constiintei noastre nationale s-au pastrat ca atare in memoria colectiva si datorita puterii expresive a limbii cronicarului, "batuta ca o medalie", spune Iorga, mai bine zis ca o moneda buna, deci cu larga circulatie. Vorbele lui URECHE ne-au invatat in scoala cine suntem si de unde venim, "rumanii cati se afla lacuitori in Tara Ungureasca si la Ardeal si la Maramorosu, de la un loc santu cu moldovenii si toti de la Ram sa trag"; tot ele ne-au convins ca tara noastra, taram paradisiac, "cu locuri desfatate, cu campi deschisi, cu ape curatoare, cu paduri dese", "fiindu in calea raotatilor", e mereu amenintata de mari primejdii din toate partile si in toate timpurile. Cronica a devenit, asadar, un izvor de mituri nationale printre care si cel al lui Stefan "cel Mare si Sfant", care insa nu e creat de U., ci preluat de acesta (de aici si inconsecventele de receptare) si fixat in celebrul portret pe care generatii de elevi l-au invatat "pe de rost". S-a cautat in Letopiset si inceputul unui "umanism romanesc". Incontestabil, URECHE era un om citit pentru acele timpuri, tinuse in maini pe oratorii latini, cunoscuse lumea poloneza, o lume catolica aflata la marginea Occidentului, dar asta nu era suficient. Mentalitatea Moldovei si a cronicarului este una profund medievala si ortodoxa: "Asa noroceste Dumnezeu pe cei mandri si falnici, ca sa sa arate lucrurile omenesti catu sant de fragede si neadevarate, ca Dumnezeu nu in multi, ce in putini arata puterea sa, ca nimenea sa nu nadajduiasca in puterea sa, ce intru Dumnezeu sa-i fie nadejdea, nici fara cale razboiu sa faca, carora li-i Dumnezeu impotriva", deci istoria nu e altceva decat manifestarea puterii divine. Asadar, cronicarul consemneaza faptele trecute in scop moralizator, ca urmasilor "sa le fie de invatatura, despre cele rele sa sa fereasca si sa sa socoteasca, iar despre cele bune sa urmeze si sa sa invete si sa sa inderepteze", dar si ca sa afle "cap si incepatura mosilor, de unde au izvorat in tara si s-au inmultit si l-au latit, ca sa nu sa inece a toate tarile anii trecuti si sa nu sa stie ce s-au lucrat, sa se asemene fieralor si dobitoacelor celor mute si fara minte". Dar tara nu se confunda cu neamul, si ideea de natiune mai are mult timp pana sa inceapa sa se formeze - nu trebuie sa uitam ca atunci cand vorbeste de "neam" URECHE confera acestuia inca semnul lui biblic. Insa, fara indoiala, el a scris cronica si din proprie placere. Se vede asta si din tratarea inegala a evenimentelor. Succinta (stilul lui URECHE este un model de conciziune) atunci cand acestea nu au conotatii expresive, dar cand i-au trezit imaginatia, cand a putut apela la legenda sau poate la amintirile unui cunoscut, condeiul se infierbanta si se complace cu satisfactie in povestire. De altfel, si aceasta il apropie mult de Neculce, relatarea istorica pastreaza mereu un puternic aer familiar, domestic, de barfa la gura sobei: Bogdan Voda "trimis-a solii sai si la craiul lesescu, intre alte trebi, ca sa pofteasca si pe sora lui crai, pre Elisafta si sa-i intoarca Tismenita si Cesibis, carile oprise tata-sau si nu le intorsese. Ci batrana, mama lui crai, n-au vrut acesta lucru sa-1 faca, caci nu era de legea papei". Este o lipsa de ceremonial, de constrangere, care apare si in comentarii mult mai generale. Iata ce aflam despre "saborul" de la Florenta: " bun nimica nu s-au ales, ca in loc de impreunare, mai mare vrajba si zarva si despartire s-au facut macara ca imparatul Paleolog, de nevoia turcilor ce-i venise la grumazi, ca ramasese numai cu numele imparatu, iar afara coprinsese turcii tot, pristanise la toate capetile legii, pre voia papii, numai sa-i dea ajutoriu impotriva vrajmasului sau, ce-i si fagaduisa. Iara altii tocmala lor ce sa facusa, le-au parut ca-i strambatate si asupreala bisericii rasaritului, ca toate le lasase pre voia lor, iara ei nimica din cate au vrut ai nostri nu au prii-mit iara dupa sabor, atata otaratura statu intr-amandoao bisericile, de nu sa pot vedea cu dragoste, ce una pre alta huleste si defaima si una pre alta va sa pogoare si sa o calce. Rasaritu este incepator, apusul va sa sa inalte si asa una altia nu va sa dea cale, cum rasaritul cu apusul n-ar fi fost logodna lui Hristos". Este vadit ca pe URECHE nu-1 incomodeaza scrisul, el se lasa in voia condeiului fara idei preconcepute si aceasta buna credinta literara, ca si colocvialitatea lui, dau Letopisetului senzatia de prospetime pe care nu o vom mai intalni nicaieri in scrisul romanesc. Dar asta nu inseamna ca avem de-a face cu o creatie rudimentara. Astfel, in portretistica, s-a demonstrat existenta modelului clasic. Iata-1 pe Bogdan Voda, fiul Lapusneanului: "Daca muri Roxanda doamna lui Alixandru Voda si ramasa domniia pre fiu-sau Bogdan Voda singur, el cumu-s era blandu si cucernic asa tuturora arata direptate, de sa vedea ca nimica nu s-au dipartat de obiceiul tatane-sau. Nici de carte era prost, la calarie sprinten, cu sulita la halca nu prea lesne vrea avea protivnic, a sagita din arc tare nu putea Fi mai bine. Numai ce era mai di treaba domnii lipsiia, ca nu cerca batranii la sfat, ci de la acei tineri din casa lua invatatura, imbiia glumile si mascariile si jocuri copilaresti. Mai apoi lipi de sine Iesi de-i era si de sfat si de a bate halcao cu sulita, rasipind averea domneasca. Deprinzandu den zi in zi asa, napusti trebile tarai, ca pre cat il iubiia intai, pre atata il urasa apoi. Mai pre urma aceste lucruri cu hula tragandu-sa la urechile vrajmasilor la imparatie, nu cum era, ci mai presus le adaogea. Intrandu in urechile sfetnicilor imparatesti, aflandu vreme si ei sa-si umple pungile, dat-au stire imparatului. De care lucru mai cu deadinsul daca au inteles imparatul de niste cuvinte ca acestea, au socotit sa-1 scoata si au trimis la Rhodos, de au adus pe
Ion Voda, carile era de minte ascutit, de cuvant gata, si sa vediia ca-i harnic, nu numai de domnie, ce si altor tari sa fie cap mai mare." Textul lui URECHE se cristalizeaza dupa o singura logica interioara in jurul a catorva centre de interes, constituite fiecare din figura unui domnitor. Si nu e vorba doar de portrete, ci de adevarate destine care, desfasurandu-se, dezvolta totodata si un sens exemplar, sens pe care cronicarul il subliniaza nu prin comentariile moralistului (cum o va face Miron Costin), ci prin tehnica diferita a scriiturii. Astfel, evocarea admirativa e ceruta de domnia lui Stefan cel Mare -aici se furiseaza un filon unic -, in schimb aventura, sirul peripetiilor neobisnuite, se aduna in jurul lui Petru Rares. Tonalitatea se schimba, povestea e pe primul plan: "deasupra manastirii in munte, vazu unde ca un roiu di pretitinderile incunjurara manastirea, ca sa-1 poata prinde. El cunoscandu acestea, au incalicat de sargu pre cal si singur au fugit sa haladuiasca, in 18 zile ale lui septenvrie. Si intrandu in munte, intr-adancu, fara drum, farapovata, au dat la strimtori ca acelea de nu era nici de cal nici de pedestru, ci i-au cautat a lasa calul. Si asa sase zile invaluindu-sa prin munte, flamandu si truditu, au nemerit la un rau ce cura spre sacui. Si mergandu pre parau in jos, au dat priste niste pascari, carii daca i-au luat sama, cu dragoste l-au priimit. Iara Patru Voda infricosandu-sa de dansii, s-au speriiatu. Iara ei cu juramant s-au jurat inaintea lui, cumu-i vor fi cu direptate si nimica sa nu sa teama. Iara el le-au dat lor 70 de galbeni si daca au vazut ei galbenii cu bucurie l-au priimitu si l-au dis la otacul lor, de l-au ospatat cu paine si cu peste friptu, ospatu pascarescu, de ce au avut si ei. Si daca au inserat, l-au imbracat cu haine proaste de a lor si cu comanac in cap si decii l-au scos la Ardeal. Si fiindu oaste ungureasca tocmita de straja, la margine, l-au intre-batu pre dansii: «Ce oameni santeti?». Ei au zis: «San-tem, pescari». Si asa au trecut prin straja ungureasca si nimenea nu l-au cunoscut". URECHE "se da" scrisului cu o bucurie neumbrita de intentionalitati erudite: domina firescul si eficienta stilului. El nu cultiva discursivitatea, nu este un retor, exceleaza insa in "scenele de actiune" -cum oberva
Nicolae Manolescu, URECHE este un scriitor "realist", care "vede". Faimoasa scena a uciderii celor 47 de boieri de catre Lapusneanu e mai vie in cronica decat in nuvela lui Negruzzi: "Si i-au chiematu pre obiceiul boierilor la curte, carii far nici o grija si de primejdie ca aceia negandindu-sa daca au intrat in curte, slujitorii, dupa invatatura ce au avut, inchis-au poarta si ca niste lupi intr-o turma far de nici un pastor, au intrat intr-insii, de-i snopiia si-i junghiia, nu numai boierii, ce si slujitorii. Nici alegea pre cei vinovati, ci unul ca altul ii punea suptu sabie, cadea multime dipre zabrele sariia afara, de-si frangiia picioarile". De altfel, ultima parte a cronicii devine tot mai vie si tensionata, fraza e concentrata, eiliptica uneori " ci Cretul au prinsu de veste, au iesit din targu cu 50 de cazaci pedestri cu sinete si au venit la un vad, unde au intrat in apa pana in pantecile calului si au pus cazacii denainte. Iar Boboletschi, daca au sosit la vad dupa el, vazandu pa Cretul ca ieste gata a sa baterea si la loc stramtu, nu s-au apucat de razboiu, ci s-au intorsu inapoi si aciias Cretul dupa dansul in targu. Boboletschi la curte, iar Cretul in targu la gazda." Figu-la lui Ion Voda, care condenseaza in juru-i materia Letopisetului pe tema violentei tiranice si nejustificate, cum bine s-a remarcat, prilejuieste cele mai mari izbanzi ale condeiului cronicarului. Exceptionale sunt paginile care cuprind infruntarea cu turcii - "Candu s-au lovit ostile" - cum spune U.: "Si multa moarte s-au facut intre amandoao partile, ca nu era loc a calca pre pamantu, ci pre trupuri de om. Asa mai apoi sa batiia de aproape, cat si mainile le obosisa si armile scapa. Acela praf se facusa, cat nu sa cunostiia care de care-i ieste, de saneate si di trasnetul puscilor nu sa auziia dispre amandoaoa partile, nici puscasii nu mai stiia in cine dau. Decii Ion Voda au indireptat pre ai sai dinapoia puscilor, sa sa odihneasca putinei si turcii asijderea. Asa standu si privind unii la altii, au dat o ploaie mare, de li s-au muiat praful". Aceste insusiri ale Letopisetului lui U., impreuna cu limba flexibila si vie, vor avea, cum am mai amintit, efectul paradoxal de prospetime, ceea ce nu mai intalnim la ceilalti cronicari. Arhaismele, constructiile cazute in uitare, formele depasite au un puternic efect stilistic, dar nu de vechime, ci de noutate - regasim cu surprindere valentele dintai ale limbajului. De aici si rolul de "izvor de inspiratie" pe care 1-a avut si probabil il va mai avea cronica in literatura romana. Chiar urmasul direct, Miron Costin, ia ca model pentru descrierea razboiului din 1711 paginile din URECHE referitoare la lupta lui loan Voda. Dar mai tarziu, pentru generatiile moderne, Letopisetul devine un adevarat loc de pelerinaj, o reintoarcere in illo tempore, in vremurile de inceput, miraculoase si inca neintinate ale literelor romanesti.
OPERA
Domnii Tarii Moldovei si vieata lor (ed.
M. Kogalniceanu), tom. I, Iasi, 1852; Chronique de Mol-davie depuis le milieu du XTVe siecle jusqu a Van 1594. Texte roumain avec traduction francaise, notes his-toriques, tableaux genealogiques, glossaire et table par Emile Picot, Paris, 1878; Letopisetul Tarii Moldovei pana la Aron Voda (1359-1595) intocmit dupa
Grigore Ureche" class="navg">Grigore Ureche vornicul, Istratie Logofatul si altii, de Simion Dascalul, ed. de Const. Giurascu, cu o pref. de I. Bogdan, 1916; Letopisetul Tarii Moldovei, ed. ingrijita, studiu introductiv, indice si glosar de P. P. Panaitescu, 1955; Letopisetul Tarii Moldovei, text stabilit, studiu introductiv, note si glosar de Liviu Onu, 1967.
REFERINTE CRITICE
P. P. Panaitescu, Influenta polona in opera si personalitatea cronicarilor Grigore Ureche si Miron Costin, 1925;
N. Iorga, Ist. Ut. rom., I;
G. Calinescu, Istoria;
N. Cartojan, Istoria, II; G. Ivascu, Istoria; E. Negriei, Naratiunea in cronicile lui Grigore Ureche si Miron Costin, 1972;
Doina Curtica-peanu, Orizonturile; D. Velciu, Grigore Ureche, 1979.
