(numele monahal al lui Dumitru), n. 1759, probabil la Pietrari-Valcea-m. 1820, Craiova. Cronicar. Provine dintr-o familie de origine modesta. Se calugareste la Tismana; la manastirile Hurezi, Cozia, Govora invata caligrafia. Pretuit pentru talentul de caligraf si cunostintele sale de slavona, turca si rusa, DIONISIE e adus la Episcopia Ramnicului in 1786, de catre episcopul Filaret, in functia de eclesiarh. Aici scrie condica episcopiei in doua tomuri. Dupa ocuparea Tarii Romanesti de catre austrieci (1788), pribegeste impreuna cu episcopul Filaret in Banat, Transilvania si Ungaria. Se intoarce la Ramnic inaintea pacii de la Sistov (1791). Prezenta sa e consemnata la manastirile Sadova (1792), Jitianu (1793); intre 1806 si 1808 se afla la Bucuresti, pentru ca, in 1813, sa scrie pomelnicul manastirii Buco-vat. Din 1814 se stabileste la Craiova-aici si redacteaza Chronograful Tarei Rumanesti de la 1764 pana la 1815, - unde se stinge la finele lui 1820. Cronicar intarziat al ultimei perioade fanariote, memorialist ingenuu ce-si plaseaza veacul intre istorie si legenda, DIONISIE incheie scoala literara a cronicarilor munteni prevestind, in acelasi timp, savoarea frazei lui
Ion Ghica" class="navg">Ion Ghica ori spectacolul dramatic al lui I. L. Caragiale.
Neavand - ca si
Anton Pann - "invatatura acade-miceasca" sau "savarsire ritoriceasca la infrumusetarea cuvintelor", monahul D., ce semna, nu fara un dram de orgoliu, "eclisiarhul", traduce din ruseste si germana, copiaza si alcatuieste o sumedenie de pomelnice si de condici. Existenta de picaro a calugarului lasa posteritatii adevarate modele de arta miniaturistica, cele 25 de condici marturisind, dincolo de majuscula inflorata sau de portretele schitate cu mana de maestru, date si fapte de cert interes documentar ce n-au fost lasate "sa sa piarza". Numele sau ramane insa legat de Episcopia de Ramnic -o citadela a culturii religioase, de fapt ultima, ridicata de prestigiul lui Chezarie. Evenimentele erau tulburi in pragul noului veac, instabilitatea politica a Sud-Estului european i-a smuls poate lui DIONISIE "jelaniile", dar si hotararea de a lasa, peste timpul sau vitreg, o marturie. Astfel ca, "prefacandu-mi-sa condeiul in mana ca un sarpe veninat", cum spune intr-un "proimion", incepe la 1814 redactarea Chronografului Tarei Rumanesti, ce prelungeste specific specia bizantina a hronografului. "Cu dulceata este oaresicum - scrie autorul in Cuvant catre iubitorii de cetire - a povesti cinevasi de patria sa, si a istori de cele ce s-au intamplat neamului sau, atat din anii trecuti, cat si din diastima vremii sale." DIONISIE scrie cu "duhul blandetelor", dar si cu naivitatea omului din patura mijlocie, strecurat in mijlocul treburilor "politicesti" ale vremii. Istoria "curge" vertiginos, Nicolae Caragea, Mihai Sutu, Alexandru Mavrogheni, Hangerli, Constantin Ipsilanti s.a. se desfasoara in cea mai buna traditie de epica munteneasca, violent colorata. Documentul cedeaza fictiunii, ca in cazul savuroaselor pagini despre Napoleon, "greco-romeos"-ul care, "trecut in legea papistaseasca", va porni razboi cu imparatiile vecine, "nesuferind a ramane rusinat, de a nu-1 numi (ceilalti -n.n.) imparat". Sarja si cuvantul caustic vin din partea monahului aflat "supt vremile" a caror schimbare de ritm nu o intelege, desi le surprinde noutatea fata de noul raport de forte instituit intre cele trei imperii: otoman, tarist si habsburgic. Istorisirea luptelor dintre turci si rusi in perioada 1802-1812 sau ocuparea Olteniei de catre austrieci cuprinde adeseori informatii pretioase, cu valoare de unicat. Ceea ce transmite insa in primul rand acest Chronograf este atitudinea si sunt optiunile formulate - prin condeiul lui DIONISIE - de "smeritii" acelei epoci, cutremurata la 1821 de catre Tudor Vladimirescu. Elementele de Halima (deplasarea, in travesti, a lui Mavrogheni), descrierea ospetelor sau a incaierarilor homerice dintre soldatii trupelor ocupante, la fel, digresiunile in jurul "sicreturilor" de la tunurile rusesti sau urmarirea, cu ochi plastic, a cutarei "teremonii", toate acestea nu pot nici macar estompa fondul dramatic, uneori tragic, al evenimentelor relatate. Atmosfera este medievala, "lungoarea" de care mureau nemtii ia proportiile ciumei Din vremea lui Caragea, istoria insasi devine un joc de sah la discretia puternicilor zilei: omorurile se tin lant, insangerand-o. Notatia succinta a cronografului realizeaza cu sobrietate de mijloace tablouri de neuitat, insa obisnuite prin frecventa. Lui Leu Pasa "i-au jupuit capul si umpland pielea cu bumbac l-au trimis indata la Tarigrad la imparatul"; Voda Hangerliu "n-a socotit ca[] va sa-i soseasca mare intristare si curmarea vietii", relatata de altfel intr-o pagina antologica, regasibila la
E. Barbu (Princepele) sau H. Stancu (Fanar): "Harapul il sugruma cu lantul tragandu-1 cu amandoua mainile gios din pat, si fiind si voda cu vartute de se svarcolia, capigiul a infipt hangerul in pantec, de i-a varsat sangele: harapul sedea pe el si-i frangea grumazii, a taiat capul lui voda inca isbindu-se voda viu si tavalindu-se in sange". Oamenii cad insa si datorita rautatilor proprii. Raul nascandu-se din prea mult Bine si invers, asa cum se intampla cu moartea lui Pasvantoglu. Miscarea frazei de mai sus e memorabila, alteori ea aminteste de lamentatiile blandului Neculce ("Vai si amar de teara, ce era atuncea!"), dar in concentrate epice caracteristice ariei literare muntene. intr-adevar, "suspinurile din partea turcilor" se concretizeaza in adevarate scene de apocalipsa, cu nimic mai prejos fata de marturia zguduitoare a boierului
Dinicu Golescu. "Ear slujbasii inchidea oamenii si mueri prin coseri si-i ineca cu fumuri de gunoi si cu ardei-i afuma si-i tanea inchisi ziua si noaptea flamanzi sa dea bani, pe altii-i lega cu mainile indarat, si cu spatele de garduri, si-i batea cu bicele s.a.". Memoria e vie, dureros de vie, pre-facandu-se in timp al prezentului, considerat uneori in chip de spectacol, ca episodul cu capitanul turc - retinut de I. L. Caragiale -, caruia i se nazarise sa faca "zeefet" cu nevestele boierilor. Atitudinea generala este aceea a moralistului, tip dominant inca in "Evropa" sud-estica. DIONISIE cunoaste greutatea si, mai ales, "dulceata" rostirii, a cuvantului opus fortei. El reitereaza, intr-un fel, modelul filosofului ratacitor pe drumurile Orientului si sud-estu-lui european, dar cu credinta in valoarea de rezistenta si supravietuire a graiului scris. Fara sa fie initiat in "adanci si intunecate invataturi, cu multe feliuri filosof esti", condeiul calugarului lasa un Chronografsi, implicit, elogiul marturiei scrise, cartea, semnand cu umilinta intelepciunii fara varsta: "Tuturor plecat, Dionisie Eclisiarcu".
OPERA
Chronograful Tarei Rumanesti de la 1764 pana la 1815, in Tesaur de monumente istorice, II, 1863 (ed. II, ingrijita si pref. de C. S. Nicolaescu-Plopsor, 1934); Hronograf (1764-1815), transcriere dupa orig., indice si glosar de DIONISIE Balasa, studiu introductiv de DIONISIE Balasa si N. Stoicescu, Bucuresti, 1987.
REFERINTE CRITICE
N. Iorga, Istoria XVIII, II; G. Pascu,
Istoria literaturii romane din secolul alXVIII-lea, I, 1926;
S. Puscariu, Istoria literaturii romane. Epoca veche, 1930;
G. Calinescu, Istoria; I. Paun, in Analele Universitatii Bucuresti - stiinte sociale-filologie, tom. VIII, 1959; Al. Piru, Istoria, 1911; G. Ivascu, Istoria;
P. Cornea, Originile; DIONISIE Popovici, Studii, I;
M. Muthu, La marginea geometriei, 1979; I. Rotam, Valori, II;
M. Sorescu, Usor cu pianul pe scari, 1985; F. Firan, Profiluri si structuri literare, 1986.
