GALACTION, POETUL de Dumitru CARACOSTEA (Critica)
Daca in perspectiva literaturilor est-europene, Galaction ne apare ca un caz surprinzator, in cadrul mai restrins al literaturii noastre el este o aparitie unica, menita sa dezorienteze, la inceput, pe istoricul literar. Pina acum, cea mai putin atinsa coarda in literatura noastra este aceea a misticismului crestin, reprezentat acum, dupa cum vom vedea, prin Galaction. in restul literaturii noastre moderne, afara de citeva momente lirice razlete, ea este ca si neexistenta. Tot atit de surprinzator este faptul ca, o data cu un rar suflet de poet, ni se destainuieste ceva tot atit de important si de rar in literatura noastra : o personalitate, un suflet bine conturat, care ia atitudine fata de lume, afirmind totodata un nou ideal de arta si cultura, care trebuie sa ne fixeze luarea-aminte. intr-adevar : inainte de el, contemporanii care aveau de spus ceva in literatura stateau despartiti in doua tabere ce pareau ca nu se pot impaca : unii vedeau drumul cel drept in poezia "gliei" sau in nazuinta catre o cultura, catre o literatura curat bastinasa, altii, dimpotriva, isi atinteau privirile spre Paris si vedeau mintuirea in aducere de motive noi, in inriurirea nestinjenita a ultimei scoli literare de acolo. De fapt, era aici o lupta de extreme, o lupta necesara, in care exagerau si unii, si altii, si care aminteste, in mic, istorica lupta cu un sens mai larg, data in literatura rusa intre aceleasi tendinte, intre slavotili si apuseni. Dar teza unora si antiteza celorlalti, ambele legitime privite din punct de vedere istoric si demne de stima, nu reprezentau totusi decit o vremelnica si necesara framintare pentru cucerirea unei pozitii superioare : nici poezia "gliei", care ramine straina de viata sufleteasca a literaturii moderne universale, si nici modernismul in cutare formula trecatoare a lui, nedospit si neasimilat cu sufletul nostru, nu puteau sa fie formulele care sa ne indestuleze indelung constiinta noastra literara.
Si e caracteristic ca, pe cind teoreticienii se certau pentru impunerea uneia din cele doua extreme, scriitorii de seama ai nostri, in primul rind Bratescu-Voinesti, urmau o cale care nu era a nici uneia din cele doua extreme : iar acum iata un suflet de poet, care - framintat de contraziceri interne si dupa rataciri pe cai neumblate de altii - ne da o opera unde ambele elemente adesea se ciocnesc, dar adesea se impreuneaza intr-o unitate pe care o putem privi ca anuntatoarea sintezei, a felului integral, pe care trebuie sa ni-l aduca ziua de miine.
Caci iata un suflet modern, care a primit si a contopit in el inriuririle felurite ce au stapinit constiinta literara de un veac incoace, si care nu numai a infratit aceste inriuriri cu elemente caracteristice ale locului si ale timpului in care traim, dar toate acestea stie sa le aduca in armonie cu cerintele unei personalitati noi, complicate, si totusi puternice.
E caracteristica atitudinea criticei fata de acest scriitor. Viata noua ii enumera subiectele si constata ca ele "nu se remarca printr-o noutate, printr-o originalitate particulara". Ar avea dreptate revista, daca am raminea la elementele externe alcatuitoare ale subiectelor si nu ne-am ridica la conceptiile ce ni se destainuiesc din aceste elemente. Numai dupa ce vei fi avut destula putere literara de simpatie sa traiesti, sa-ti insusesti o clipa macar acele conceptii, cum vom face in cele ce urmeaza, poti judeca o opera ca aceasta. Si e caracteristic, ca, din antipatie pentru elemente prime ca cele anv'n-tite, tocmai revista care a incercat o directie modernista in literatura noastra nu s-a putut stapini sa vada ca-i sta in fata acel prozator al nostru care nu a ramas strain fata de duhul literaturilor moderne. Ceea ce-i recui-toaste este ceva care nu obliga la nimic : stilul, in conceptia curenta
Tot asa de caracteristica este si atitudinea reprezentantilor celeilalte directii. Iorga arunca in treacat, impresionist, un cuvint de intepatura acestui scriitor, iar Viata romaneasca, mult mai justa fata de acest colaborator ce-i face cinste, vede totusi in el un primitiv ce se ignora pe sine, conglasuind in punctul acesta cu critica de la Noua revista romana, pentru care Galaction, "in loc de cel mai neizbutit dintre moderni, apare ca cel mai patrunzator dintre primitivi."
De fapt, cum vom vedea, toate aceste rubricari si aprecieri sint neindestulatoare pentru scriitorul nostru - si tocmai ceea ce aduce el nou : o prima incercare integralista de impreunare intr-o sinteza noua, personala, de elemente si directii ce pareau de neimpacat, tocmai aceasta explica atitudinea criticei, care, in cazul cel mai laudabil, recunoaste o putere in "aceasta aparitie stranie", dar nu lamureste mai departe.
Dar romantism, realism, simbolism sunt la acest scriitor mijloace de expresie, instrumente deopotriva de indreptatite pentru ceva mai sus, mai hotaritor : adincul de conceptie, personalitatea creatoare, care cere sa fie exprimata si alege procedeul ce i se pare mai potrivit. il vom vedea, deci, pe scriitorul nostru rind pe rind romantic in Copca Radvanului, realist in Gloria Constantini, simbolist in Moara lui Califar, in De la noi la Cladova si Trandafirii. Si il vom vedea adesea modern, profund modern, si totusi pastrind totdeauna contactul cu "glia" si cu elementele caracteristice trecutului nostru.
Eclectism, lipsa de stil in sens inalt, sau necesitati de expresie izvorite dintr-un fond mai presus de formule ?
Dar mai este un aspect.
Pe poetul care, in Moara lui Califar, creeaza din elemente simple, locale, un larg simbol general-omenesc, il vom vedea infaptuind
La Vulturi, o icoana caracteristica, pentru tot calvarul trecutului nostru, in Dionis grecoteiul sau in Gloria Constantini, infatisindu-ne aspecte caracteristice, nu numai pentru noi, dar pentru intreg sud-estul european.
Cum Ibsen - pastrind, fireste, toata proportia - in prima faza a lui trecea, in alegerea elementelor, personajelor, dincolo de hotarele tarii lui, caci o simtea facind una cu intreg nord-vestul, tot astfel scriitorul nostru introduce adesea, in plasmuirile lui, figuri si situatii menite sa intregeasca icoana vietii noastre in cadrul ei antropogeografic. Amintim : frumusetea patimasa a sirboaicei Borivoje, aceea rece si enigmatica, orientala, a Clarei, turcul lacom dar indolent din Zile de necazuri si zavera, turcul lacom de bani, dar mai omenos decit bastinasii care se dusmaneau de moarte din La apa Vodislavei; Dionis grecoteiul, caracteristic pentru felul contemplativ si democrat al bisericii Rasaritului ; bulgarul inflacarat pina la fanatism din Bulgaria victrix etc. il vom vedea, apoi, pe scriitorul nostru atit de putin strimtorat de formulele literare inguste, incit, intr-o povestire profund realista ca Gloria Constantini, nu se sfieste sa introduca o nota de fantezie inspre final si sa incheie totul intr-o privire de apreciere morala asupra personajului principal. Simti la fiecare pas convingerea profunda a scriitorului ca alta formula literara, ca alta lege, in afara de exprimarea integrala a personalitatii lui, nu recunoaste - si de aceea amintitele elemente felurite nu au nimic eclectic, ele vadesc numai bogatia sufletului si se contopesc in unitatea superioara a conceptiei. Ceva mai mult, vom vedea cum, la rindul lor, majoritatea acestor conceptii singuratece (sau note din celelaltE) converg toate intr-un punct hotarit: vadesc unghiul statornic, fundamental, din care poetului i se destainuieste lumea. Cele mai multe din povestirile lui ne vor aparea atunci ca fete ale uneia si aceleiasi viziuni. Iar impresia de incilcit a unor critici va scadea si se va explica tocmai prin neobisnuita bogatie a elementelor alcatuitoare ; si noi toti aceia, care cerem de la o opera de arta, spre a ne ineinta deplin, sa ne vorbeasca intreg sufletului nostru, toti aceia vom urmari opera lui Galaction cu un deosebit interes. Caci daca, fata de productiunea curenta, cea mai cuminte atitudine a criticei ar fi tacerea, cu atit mai mult cel care crede ca poate spune ceva se cuvine sa vorbeasca lamurit, cind ni se daruieste o opera cu prilejul careia intrebari literare noi se ivesc pentru prima oara in cuprinsul literaturii noastre.
Pentru a intelege temeinic pe scriitorul nostru, vom cerceta in parte si opera lui, de o valoare inegala, citeodata foarte indoielnica, raspindita prin reviste. Punctul de greutate va ramine tot in bucatile reunite in volum. Decit pe acestea nu le vom considera in ordinea care ne sint infatisate, ci vom tinea seama in parte de elementul cronologic, nu in chip absolut strict, ci intrucit el poate sa ne inlesneasca o icoana a dezvoltarii scriitorului. Punctul de vedere istoric-evolutiv se cuvine sa ne insoteasca, cu masura, fireste, si in cercetarea actualitatii.
Decit raspunsul la intrebarea "cum si de unde a venit" un scriitor nu dezleaga decit o parte din problema literara. Ramine o intrebare fundamentala : ce este un scriitor in adincul lui. Numai raspunsul la aceste doua intrebari iti da putinta sa indici locul ce i se cuvine in cuprinsul unei literaturi. Temeiul raspunsului la a doua intrebare e insasi contemplarea fiecarei plasmuiri in parte. Numai pe aceasta cale iti poti da seama exact de rasunetul estetic pe care un poet il desteapta in tine, poti intelege rostul procedeelor artistice, pe care scriitorul le pune in miscare spre a te prinde in vraja incintarii de arta si a-ti destainui adincul conceptiei lui.
Prima data cind Galaction se manifesta hotaritor ca poet este in Moara lui Califar, a doua bucata din volum, scrisa in anul 1900. E necesar sa retinem aceasta data si sa ne oprim de ajuns Ia aceasta creatiune, atit pentru fixarea unui jalon de generatie in miscarea noastra literara, cit si pentru cuvintul ca, dupa cum vom vedea, povestirea amintita aduce o latura esentiala pentru ceea ce va alcatui mai tirziu personalitatea intreaga a scriitorului.
La moara Iui Califar se poate procopsi oricine, care riv-neste la bunurile lumii acesteia. Si totusi, in jurul morii, zvonul satenilor din imprejurimi tese o sumbra atmosfera de teama. Se povestesc despre ea lucruri de groapa : Atitia zac in iazul morii, jertfa dorintei de a-si incerca norocul !
"Iazul si moara lui Califar erau o nascocire a intunericului. Acest iaz, in care moara se privea de veacuri, nu era un iaz ca orisicare ; pentru ca pe fata Iui nu se izvodea, niciodata, nici o unda. De-a pururi, fata lui sta linsa, limpede, inghetata, ca un stei de sare stravezie, intr-un ram de trestii si salcii. Zagazul, ce se inalta in coasta morii, era
- spuneau crestinii infiorati - intarit pe dedesubt cu oasele acelora pe care ii ispitisera comorile Satanei si venisera la Califar ca sa-i procopseasca. Moara sta, sub invelisul ei cu streasina de un stinjin, ca un cap cu ginduri rele, sub o palarie trasa peste ochi."
Un fecior din Alautesti, un biet vacar, orfanul Stoicea
- "stejar in port, otel in brat, istet cit vrei" - nu poate rezista ispitei. Porneste deci la moara Iui Califar. Pe cit descrierea morii ne invaluieste parca intr-o atmosfera fantastica, pe atit povestirea drumului greu prin padurea dintre sat si moara e facuta in chip realist. Obosit, Stoicea adoarme in padure, "intr-un luminis in mijlocul caruia un stejar Iasa brate noduroase peste un norod de deditei" Cind soarele ii ajunge la ochi se desteapta si, dupa un drum nou, iata-l pe flacau ajuns la moara lui Califar, caruia ii spune pentru ce a venit. Morarul - "barba siva, sprinceni de muschi uscat, nasul cioc de cucuvaie" - il pofteste sus, dar mai in-tii sa se spele de praf in apa iazului. Abia se stropeste Stoicea pe obraz, si i se face ca si cum ar fi dormit si ar fi visat in padure, iar acum e trezit de stropi de ploaie. Furtuna se inteteste. Stoicea alearga sa-si caute un adapost sigur sl-l gaseste cu greu in peretele drept al unui deal. De data aceasta, in descrierea padurii si a fugii lui, se amesteca, spre deosebire de prima descriere, elementele fantastice care conglasuiesc cu starea de vis necurat ; "Furtuna nu crapa deloc in ploaie sanatoasa, ci se oterea in spinarea gorunilor, crisnea, fringea, si dadea chiote", apoi, in fuga lui, flacaul e urmat sau insotit de o "spuma de lighioane", care, numai cind el ajunge la adapost, se risipesc.
Dar acum se aude un tropot si un nechezat de cal ; o namila de urs ranit urmareste pe o fata de o frumusete rara, fiica boierului Rovin. Stoicea o scapa de la moarte. Boierul II ia la curtea lui. Tecla - e numele fetei - il iubeste, mai tirziu se casatoresc iubire belsug coconi putere tot ce poate da lumea aceasta ca bunuri - toate sint ale lui Stoicea. Cu intensitate traieste eroul toate aceste fericiri. "Si zilele lui Stoicea treceau voioase, pline, limpezi, dar repezi ca unda piriului de munte si ca visul." Dar un nor se ridica. Un sol in goana striga vestea de groaza : "Tatarii !" Stoicea are atitea de aparat : - sotie, copii, avere. Organizeaza lupta, insa tatarii razbesc mereu. Sint acum la usa. Alearga sa o intareasca, si un vint puternic, rabufnind prin usa, il desteapta.
"Boier Stoicea se repezi pe scara in jos, dar cind fu sa ajunga pe treapta din urma, din usa de stejar, in care rapaiau topoarele taranesti, ii sufla in fata un vint asa de tare ca-l azvirli inapoi $i-l dadu in vine Iar un glas de cucuvaie si de luare in ris ii ingheta ficatii :
- Bre, ce tarie de flacau ! caci ce s-a izbit cu un pumn de apa in ochi, imi cazu ca un boboc de gisca.
Stoicea se ridica in doua picioare, rajghinate de trei coti unul de altul, si holba inprejuru-i niste ochi de smuls din somn si de iesit din minti
- Unde sint ? Ce s-au facut tatarii ?
- Ce tatari, nepoate ?
- Unde ma aflu eu ? Unde e casa mea ? Unde sint slugile mele ?
- Ce casa, ce slugi, nepoate ?
- Unde e nevasta mea, Tccla, fata boierului Rovin, copiii mei, mosia mea, averea mea ?
- Vino-ti in simtiri, nepoate Stoicio. Esti la moara lui Califar, ai venit din Alautesti ca sa te procopsesc.
Stoicea asculta gura-cascata si cu ochii de timp ; apoi, apucindu-se cu miinile de par, isi zgitina capul ca pe o tigva din care ai vrea sa scoti un gargaune.
- Te-ai _ desmeticit ? Eu sint mos Califar si tu, Stoicea din Alautesti ; ai venit ca sa te procopsesc. Ce zici te-am procopsit ?
- Tecla mea ! copiii mei ! Vai de mine si de mine !
- Vezi bine, toate astea-s procopscala pe care mi-ai ce-rut-o. Ti-am facut pe plac."
intr-o clipa flacaul, care venise dupa noroc, a gustat tot ce poate sa dea lumea aceasta : "in citeva clipe, cit isi aruncase in obraz un pumn de apa fermecata, Diavolul il purtase in sea pe intinsul unui vac da om". Si astfel, toata netemeinicia vietii acesteia, cu toate bunurile ei, se destainui flacaului insetat de fericire. O singura pornire se mai poate zamislit in acel care fusese astfel batjocura morarului-vraji-tor : razbunarea. Iata dupa ce "crierii vrajitorului se sleira de pod", eroul insusi vede ca nu mai are pentru ce sa traiasca, si cel care a intrevazut ruina intregii fiintari isi face singur seama : "Stoicea se duse pe zagaz si, cu capul inainte, spinteca adincul straveziu".
Avem aici, in cadru de poveste, una din cele mai conturate viziuni artistice ale desertaciunii fericirilor lumii acesteia. Prin bucata aceasta, daca poetul facea un dar ales literaturii noastre, nu aducea insa o nota cu totul noua, ca cuprins. El dadea numai, cu mijloace moderne, un relief deosebit unei conceptii care, daca mai fusese inainte reprezentata in literatura noastra, nu capatase inca in epica un contur asa de raspicat si o incheiere atit de fireasca. Conceptia aceasta poetica, a desertaciunii, este una din notele care apar mai des in literaturile est-europene.
Ce este nou in Moara lui Califar este felul modern in care conceptia este infaptuita, modern si simplu in acelasi timp. Morarul Califar, moara lui, iazul acela "pe fata caruia nu se izvodea nici o unda" sint elemente de poveste, daca vreti, dar elemente cu un sens mai larg, elemente simbolice. Cu plasmuirea aceasta, simbolul capata in proza noastra dreptul de cetatenie, dupa cum cu Noaptea de decemvrie isi dovedea indreptatirea in poezie. O intreaga conceptie despre lume se incheaga in aceasta scurta povestire si cu mijloace atit de simple, atit de sugestive, cu inteles si orizont atit de larg ! Se vadea ca in anume acel fel de literatura, in care ideatia este mai bogata, procedeul acesta al simbolului este cel mai potrivit : el da un orizont larg, o rezonanta muzicala unei conceptii care, de ar fi fost cu alte mijloace realizata, ar fi aparut prea abstracta, prozaica.
Morarul este, in constiinta poporului, o fiinta aparte, misterioasa, cu puteri ciudate. Nimic mai potrivit, deci, decit ca la moara lui Califar, sa capete Stoicea constiinta ca bunurile lumii sint spuma, vis. Mai interesant de urmarit este celalalt motiv : flacaul ajunge la aceasta constiinta in urma unui vis atit de intens, incit capata puterea convingatoare a realitatii. E aici un motiv pe care il gasim in literaturile culte europene si a carui origine a preocupat pe istoricii literari. in literatura germana, il gasim chiar adus pe scena in Der Traum ein Leben al lui
Grillparzer. Cum feciorul de taran, Stoicea, insetat de bunurile vietii, porneste la moara lui Califar, tot astfel si eroul lui
Grillparzer, Rustan, din o familie de la tara, porneste in lume dupa glorie si dupa mina Gulnarei, fiica de rege. Trei acte aproape se desfasoara visul plin de zbucium al lui Rustan, care ajunge la incheierea ca marirea si slava, dupa care alergase, sint umbre. Dar pe cind la Grillparzer sint vadite influente literare felurite - indeosebi a Iui Lope de Vega, a lui Calderdn si a lui Voltaire -, la scriitorul nostru, punctul central, motivul visului-viata, nu este datorit unei influente literare, ci e utilizarea unei povestiri auzite, un aspect din folclorul viu balcanic. Era necesar sa constatam aceasta, pentru ca, in peripetiile din visul lui Stoicea, critica a vazut o nepotrivire : intimplari "de romane din foiletonul ziarelor" sunt, dupa Convorbiri literare, amestecate aici in cadrul unei povesti. Criticul revistei crede ca, prin faptul ca Stoicea, in vis, ucide un urs ranit, ca scapa de la moarte pe fata de boier si ajunge sotul ei si boier bogat, se introduc in poveste elemente care, pe de o parte, nu congla-suiesc cu caracterul ei de povestire fantastica, pe de alta, trec de sfera de pricepere a unui fecior de la tara, care totusi, am vazut noi, porneste la moara lui Califar minat anume de dorinta sa capete aceea ce visul ii va da. Criticul Convorbirilor va fi mirat sa afle ca momentul acesta este in literatura ceva mai vechi decit romanul-foileton, de unde il cunoaste. Motivul acesta al omului de jos care prin fapta lui ajunge sa capete mina unei printese, il gasim, cu oarecare modificari, si in amintita opera a lui
Grillparzer, si la romantici, tocmai in povestiri fantastice, cum ii ODera de care ne ocupam .
(Fragment din studiul Gala Ga-laction, poetul, in voi. Cronici literare, I, Buc, 1943.)
Crezi ca ne lipseste ceva?
Poti adauga opera - comentariul,
eseul sau referatul despre opera care
Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.
