ISTORIE SI ESTETICA de Dumitru CARACOSTEA (Critica)
Multa vreme m-a urmarit gindul sa dau o metodologie a criticei si istoriei literare romanesti. Capitolele elementare : manuscrise, editii, bibliografie, biografie etc. imi apareau ca tot atitea spatioase chilii de sirguinta, asezate in jurul bisericii pe care sint menite s-o slujeasca : poezia neamului.
Mestesugul documentarii este, in esenta, acelasi pretutindeni. Departe de a-l nepretui, stiu cit de mult ramine inca de facut pina sa avem la indemina toate instrumentele necesare informatiei. Dar, in definitiv, caile sint cele elementare ale mintii omenesti. Ele nu apartin cutarei sau cutarei specialitati, ci fiind bun comun al practicei, le intilnesti in orice manuale de indrumare. in Franta sfat atitea methodes; in Italia, nu lipsesc awiamenti; in Germania, te intimpina numeroase Handbiicker, menite introducerii in felurite literaturi. Pentru a inchega introducerea metodologica, menita sa indestuleze preocupari didactice, ar fi suficient ca cineva sa ia de baza toata aceasta experienta si s-o exemplifice cu material- romanesc, asa cum, in chip excelent, a facut Demostene Russo, de pilda, cind a impamintenit la noi normele filologiei clasice, aplicate la critica textelor si tehnica editiilor noastre.
In generalitatea ei, metodologia are analogii cu strategia. Aceeasi pretutindeni, metodologia variaza potrivit aplicarii pe teren, de la situatie literara la situatie literara si de la problema la problema. Darul care preschimba generalitatea principiului in realitate vie devine tactica. Strabatind deosebitele aplicari tactice pe terenul literaturii noastre, iti dai seama de o scadere : chiar atunci cind criticul a avut o larga pregatire, intuitie si vedere de ansamblu, ca Maiorescu, aplicarea pe teren a ramas fragmentara, pentru ca exemplificarea nu putea imbratisa si o creatiune unitara. Numai infratindu-ti conceptia ideologica cu o opera capitala, privita sub toate aspectele ei, si subordonind capitolele de documentare unei astfel de creatiuni, poti sa dai amanuntului si procesului informativ toata semnificatia larga a vietii literare.
Daca la partea de indrumare elementara prin fragmentate exemplificari pot renunta, lasind-o sa se odihneasca intre filele galbene ale notelor mele pentru curs, sau in ungherul vreunei aduceri aminte marturisite sau nemarturisite, in schimb, as fi neimpacat daca nu as smulge uitarii aceste pagini inchinate unei probleme pe care o vad esentiala.
Este vorba de a infatisa lupta pentru cea mai de seama creatiune din cite s-a invrednicit pina acum poezia noastra. Atit de reprezentativa, incit ramine unul dintre simbolurile cardinale pentru stilul supraindividual catre care tinde expresia romaneasca. Grupind in jurul unei astfel de opere toate chestiunile de tehnica, ele nu mai au caracterul fragmentar si nici pe cel normativ, care supara in exemplificarile curente ; par, ceea ce sint in realitate, functiuni ale procesului plas-muitor.
Cind Maiorescu si urmasii lui exemplificau cutare sau cutare functiune, exemplificarile, fiind izolate si imprumutate caleidoscopic diverselor opere, ramineau crimpeie imprastiate pitoresc, dar nu se intregeau organic unele printr-altele.
Paralelismul dintre viata literara si viata limbajului este si aici rodnic. Dupa cum Wilhclm von Humboldt a facut deosebirea dintre limba privita ca ergon si limba privita ca energie, tot astfel plasmuirile literare se cuvine sa fie privite si ca un lucru de sine statator, dar si ca un proces. Decit aceasta din urma cere mijloace de investigatie care trec dincolo de obisnuitul obol didactic. Fata de procesul creator, singura cale de cunoastere adevarata ar fi a aceluia care, avind darul de a reproduce in el procesul, ar lua pe cititor de mina si i-ar transmite direct vibratia experientei la temperatura creatorului insusi. Dar pentru ca nu putem renunta la inteligibil, e necesar sa recurgem la documentarea analitica, desi, prin natura ei, aceasta se poate apropia greu de amintita energie in sens humboldtian. in literatura, pentru a da echivalentul acestui concept, nu gasesc alta denumire mai potrivita decit cuvintul "creativitate".
Inteleg prin creativitate romaneasca ansamblul acelor factori, care au dus pe cei mai alesi poeti ai neamului la o expresie unica si care, intrucit ne recunoastem in ea, este deopotriva cu insasi fiinta noastra. Implicind limba, astfel de plasmuiri sini stilpi ai caracterologici nationale.
Creativitatea implica lupta pentru stil, deci aspiratia de a dainui. Din cite stavilare s-au inaltat impotriva apelor mortii, zagazul cel mai trainic ramine arta.
Pentru unii, nemurirea sta numai in «a fi», in plasmuire. Pentru altii, nemurirea sta in «a deveni», in acel izvor din care au tisnit marile creatiuni, si din viata purcesa din ele. De fapt, antinomia este numai aparenta. in Arta cuvintului la Eminescu, am privit calitatile plasmuirilor in sine ; in lucrarea de fata, privesc creativitatea concentrata in jurul operei dominante a poetului. Ea isi propune sa prindem ceva din duhul prometean al marilor faurari
Cultura noastra insa, si in general cea contimporana, este deprinsa sa vada lucrarile marginite la un singur aspect. De aici, acel ritm de opozitii in care o generatie zice «da», acolo unde cealalta zice «nu».
D'a capo al fine Dar daca nazuim catre un stil de viata si de arta mai presus de generatii, aceasta nesfirsita serie de efemeride in -isme trebuie sa intre in amurg. Acel deprins sa priveasca luminile prin unghiul larg de contemplatie a opozitiilor stie ca, dintr-o anumita perspectiva, suisul spre munte si peisajul de pe culmi sint aspecte nedespartite, date de insasi unitatea firii.
In situatia noastra de azi, unei astfel de pozitii i se poate usor arunca anatema de «eclectism». Dar eclectic inseamna acela care alege dintre pareri opuse fragmentul care-i convine. Caracterologic, eclectismul este o forma a oportunismului, care vrea sa se puna bine si cu unii si cu altii. Acolo insa unde este vorba de insasi unitatea vietii, care nu poate fi compartimentata procustian, cautam mijloace stiintifice menite sa dezvaluie ceea ce este dincolo de aparentele opozitii.
Deosebiradu-ma, deci, de cei care s-au ocupat de Eminescu, e necesar sa arat mai intii pentru ce natura insasi a plasmuirilor ma conduce sa iau calea pe care-o urmez, si nu alta.
Oricine este in curent cu spiritul care a inviorat in ultimele decenii cercetarile de literatura constata prezenta a doua cerinte. In ordinea in care s-au afirmat, ele apar invrajbite. Este obisnuitul sistem de lupta intre curente. in realitate insa. departe de a se exclude, cum se tot afirma, ele apar ca doua fete ale aceleiasi realitati si corespund la doua cerinte permanente.
De o parte, realitatea literara si constiinta stiintifica ne cer sa privim toate elementele procesului creator : legaturile cu experienta scriitorului, influente, izvoare, ideologie, urmarind, acolo unde este posibil, fiecare plasmuire reprezentativa cu fazele ei de dezvoltare. De alta parte, sta icoana expresiei definitive, imperativul de a o gusta cit mai adecvat si a o patrunde functional cit mai adinc prin toti factorii ei : limba, imagini, ritm, arhitectonica etc.
Potrivit acestui fel de a vedea, care cauta sa uneasca toata preciziunea filologica cu interpretarea vie a poeziei, o parte a acestui studiu va urmari patrunderea factorilor creatori, o alta va adinci problemele de forma, nu insa privita ca un nune stans, ci sub aspectul luptei pentru expresie. Pentru ca in realitatea istorica ambele aspecte se intrepatrund, tot astfel in lucrarea de fata ele se impletesc adesea in chiar cuprinsul aceluiasi capitol.
Cine zice, insa, geneza poate usor aluneca intr-unele exagerari, impotriva carora, cu drept cuvint, se ridica astazi cercetatori de seama care simt nevoia de a rupe cu spiritul meca-nizant al istoriei si criticei literare. S-a pus prea mult temei in trecut pe analogiile cu stiintele naturii in studiul creatiu-nilor sufletesti, fie limba, fie istorie, fie poezie. De aici, reac-tiunea din ultimele decenii. Dar indrumarile acestea se cuvine sa cada, la rindul lor, in exagerarea de a nesocoti tot ce este dezvoltare ? A tagadui dezvoltarea in viata sufleteasca insemneaza a tagadui evidenta. Si reactiunea impotriva "istorismului" trebuie, daca vrea sa fie rodnica, sa se fereasca la rindul ei de exagerari. Pentru a le inlatura, am faurit conceptul de creativitate, menit sa separe natura de cuceririle culturii.
Subordonat conceptului acesta, cuvintul geneza isi precizeaza intelesul. Desi aminteste analogii cu stiintele naturii, in interpretarea faptelor literare, noi nu ne vom lasa dusi de aceste analogii si de spiritul lor mecanizant, ci vom selectiona si interpreta faptele potrivit realitatii vietii literare, unde su fletescul si personalitatea hotarasc.
De la studiul textului pina la cerecetarea izvoarelor si a fazelor de dezvoltare, avem fapte care cer, prin natura lor, o interpretare a procesului creator. Sint aici aspecte si probleme prin care cercetarea literaturilor moderne se deosebeste, in chip fericit, de aceea a literaturilor vechi.
Ou privire la text, cercetatorul literaturilor vechi este nevoit sa se margineasca la critica de text, reconstruind, cit mai exact, forma originala. Pentru filologul clasic, intrebarea cum a ajuns poetul la textul definitiv ramine, din lipsa de material, nedezlegata. Altfel e in cuprinsul literaturilor moderne. Aici, bogatia neasemanat mai mare a materialului ingaduie sa stabilesti adesea istoria scrisului : pe linga critica de text, ai acum geneza de text. Spiritul care conduce in Apus editiile critice ale marilor scriitori moderni arata clar foloasele acestor indrumari. Impresiile cu privire la intentiile artistice pot avea, in cazuri indoielnice, cum vom vedea studiind
Luceafarul lui Eminescu, un insemnat mijloc de control. Poti sa urmaresti, astfel, spiritul in care s-a desavirsit plasmuirea motivului. Raportand la cerintele acestea editiile lui G. Bogdan-Duica si
G. Ibraileanu, si apropiindu-le de editii si controverse recente, vom vedea in ce masura ne-am apropiat de idealul unei editii menita sa puie in lumina creativitatea eminesciana, intelegem, totodata, in ce spirit se cuvine sa fie infatisata o astfel de editie conceputa in spirit modern ; tot ce poate sa dezvaluie procesul creator, cu anticiparile si multiplele lui rasunete, din momentul cind incepe sa se infiripeze pina cind este deplin rotunjit - iata ce este absolut necesar, daca vrei sa dai publicului acest instrument de lucru care este o adevarata editie critica.
Nu este insa de ajuns ca textul cutarei sau cutarei plasmuiri sa fie integrat in viata din care a purces, potrivit urmelor pastrate in manuscrise ; se cere ceva mai mult : din toate plasmuirile sa-ti intruchipezi intuitia totala a factorilor creatori. Vom descifra, deci, aceste puteri creatoare, nu din viata inconjurimii si nici din te miri ce neinsemnat amanunt biografic, ci din structura insasi a sufletului plasmuitor, lamurit la lumina operei. Nu mai e vorba de a stabili, cum se incerca in chip naiv pina nu de mult, o dependenta a poetului de inconjurime si nici de a explica opera in chip cauzal, ca in stiintele naturii, ci de a arata cum, in actul de creatiune, poetul transfigureaza datele imprumutate, ridicindu-le la valoare de poezie, potrivit personalitatii.
A descifra experienta adinc umana a personalitatilor creatoare si a adinci operele poetice, atit in creativitate, cit si in plasmuirea menita sa ne vorbeasca totdeauna, iata calea ceruta de natura materialului pentru a lamuri istoric si estetic poezia.
Aceasta intelegere, ferindu-ne de exagerari curente si din-du-ne un bogat material de control, e chemata sa indestuleze nu numai un firesc interes stiintific, dar si unul practic, de orientare in viata literara. Cel care priveste poezia si in ea, dar si ca istorie, ca vointa de plasmuire a personalitatilor creatoare, se deprinde sa deosebeasca mai sigur necesitatea adinca de exprimare, de simplul joc al formei lipsit de reazim adinc in experienta care cere sa fie exprimata. Si ce ar putea, oare, sa ne izbaveasca mai mult de micimea curenta, pe noi toti, public si scriitori, decit luarea-aminte la luptele prin care marii creatori au cucerit bunurile supreme ? inteleasa nu numai ca afirmare, dar si ca dezvoltare a valorilor omenesti, istoria poate deveni si creatoare de viata ; dezvaluind factorii creatori in actiune, ea pune in lumina izvoarele de viata, care ne-au daruit un plus de inaltare, de frumos. Si daca este de la sine inteles si firesc sa gusti si sa adincesti frumosul, de ce sa nu urmaresti si aspectul celalalt : caile strabatute pina la dobindirea desavirsirii pe care o admiri ?
Astfel conceputa, istoria literara duce la o mai larga orientare in viata literaturii : pe linga valori de admirat, ea infatiseaza puteri creatoare in dezvoltarea lor. in reprezentantii ei de seama, ea devine azi tot mai mult specialitatea chemata sa lamureasca viata launtrica si totodata aspectele de plasmuire ale poeziei neamurilor. Daca n-ar indestula aceasta indoita cerinta, ea si-ar pierde dreptul de a fi, s-ar pulveriza fie in istorie, fie in filologie, fie in critica impresionista sau dogmatica. Un istoric ar putea sa-ti dea, mai documentat si mai bine decit istoricul literar, o biografie in cadrul vremii ; un filolog ar putea alcatui o editie, un bibliograf, un repertoriu, tot atit de bine ca si istoricul literar. Daca, deci, istoria literaturii s-ar reduce numai la indestularea unora din aceste cerinte, ea si-ar pierde autonomia si dreptul la existenta.
Interesante totdeauna, intrebarile de metoda capata o insemnatate deosebita atunci cind e vorba de o plasmuire dominanta cum este Luceafarul lui Eminescu. A arata cum un mare poet ajunge la capodopera lui este a invedera caile pe care a pasit ca sa-si indeplineasca destinul. Punind in lumina factorii care au chemat la viata o astfel de plasmuire, patrunzi ce-a fost mai adinc si mai statornic in sufletul creatorului. De aceea, capodopera apare ca o cupola centrala care imprima caracterul ei intregei creatiuni, dezvaluindu-ti sensul adinc al dezvoltarii poetului. intregul drum strabatut de el se lumineaza si capata intelesul deplin din inaltimea aceasta. Iata de ce nici nu este un mijloc mai potrivit ca sa patrunzi o personalitate poetica, decit acela de a concentra o intensa lumina asupra creati unii dominante, privita in ea si in legatura cu dezvoltarea intregei opere. Si tocmai pentru ca se_ sustine ca o capodopera nu poate fi adincita si istoric, voi starui sa arat cit de mult faptele ne dovedesc contrariul.
Dupa cum atunci cind a fost vorba sa infatisam valoarea si semnificatia expresiei privita in sine, ne-am oprit la aceasta opera, tot astfel acum, cind ne propunem sa ilustram complexul creativitatii eminesciene.
Pentru trecut, creativitatea este conceptul-pirghie al poeziei privita ca istorie. Pentru actualitatea literara, daca nu vrei sa faci, bunaoara, dintr-o revista un simplu birou de inregistrare sau din nevoile scriitorilor trambulina pentru te miri ce ambitii, se cere sa critici si in numele a ceea ce trebuie sa fie ! intre blidul de linte aurit de Mecena si demnitatea vietii literare firesti, creativitatea eminesciana ar fi putut, oare, sta la indoiala ?
Daca in pura teorie poate fi vorba de un folos, l-as formula astfel : maturitatea criticei sta in a intui din manifestarile inceputului sensul si directia operei viitoare, iar din plasmuirea definitiv adincita si valorificata, sa poti descifra si procesul creator, cu ascunzisurile, ocolurile, contaminarile, umbrele si luminile lui :
Vede-n capat inceputul
Cine stie sa le-nvete.
(Din vol. Creativitatea eminesciana, Buc, 1943.)
Crezi ca ne lipseste ceva?
Poti adauga opera - comentariul,
eseul sau referatul despre opera care
Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.