Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





JURNALUL DE LA TESCANI de Andrei PLESU (Jurnal)

 



A dori sa te plimbi pe o pajiste inflorita, fara a calca nici o floare. E utopia exangua a celor care folosesc prea des cuvintul spirit. de citiva ani vad, in preajma Tescanilor, pictori lucrind in peisaj, sur le vif. Unii, rapizi, intreprinzatori, cu aerul de a exercita fara emotie un mestesug bine stapinit. Altii, cautind "motivul", privind indelung, cu capul lasat intr o parte si cu ochii strimtati, pomul sau pajistea din fata: putin afectati, umblind printre lucruri ca niste "specialisti" ai vazului, capabili sa identifice tabloul in imensitatea oricarei privelisti. Altii, concentrati, asudati, absorbiti intr o transa ritmica, lacoma sa surprinda palpitul unui loc. Toti din ce in ce mai inactuali: singurii oameni ai spiritului care mai muncesc, azi, in natura si care mai au simtul pur al imediatului. Miraculosi in nevoia lor de a capta aerul unui loc.

Aerul. O achizitie fara corp, un abur, in care sa se simta mirosul lui Dumnezeu. plasat in cimpul credintei, spiritul mediocru inca gaseste ceva de spus. Bunul amplasament il ridica la nivelul lui. Dimpotriva, spiritul cel mai inzestrat si mai exersat sfirseste - daca e prost plasat - prin a nu avea de spus nimic: e subtil in accidental si stupid sau inexpresiv in cele esentiale.





"nu esti in apele tale" - imi spune un prieten. "Ai mereu ceva de obiectat." E adevarat. Cind esti prost dispus devii, brusc, "obiectiv". Vezi lucrurile si oamenii in lumina lor "adevarata", adica insuficienta: vezi penumbrele lumii, stirnit de propria ta penumbra. Dimpotriva, cind esti bine dispus, totul ti se pare tolerabil. Ierti. Iertarea e un chip al bunei dispozitii. Trebuie sa nu uitam asta cind vorbim de iertare in perimetrul crestinatatii. A obtine starea interioara din care sa emane, fara efort schimonositor, iertarea, e a obtine o egala si iradianta buna dispozitie. Crestinul adevarat e bine dispus. Credinta insasi e o forma de buna dispozitie. Numai buna dispozitie salveaza iertarea de la mereu posibila ei alunecare in stricta condescendenta, in bonomie ipocrita, in ilustrare mieroasa a unei simple ideologii.





Dar cind esti bine dispus? Cind esti indragostit. Sau cind tocmai ai raspuns unei intrebari grele. A fi tot timpul ca unul care e indragostit si care a inteles. Aceasta ar putea fi cheia bunei dispozitii. Si a credintei. muzica: o imensa cheltuiala de precizie pentru a obtine vagul. in regnul vegetal, moartea pare scutita de mizeria descompunerii putride. Miresmele nu devin miasme. Moartea nu cade niciodata in pestilential. Palire, uscare, dezagregare, toate pastreaza ceva curat si firesc, fara duhoare si fara innoroire. Se trece doar dintr o gama cromatica intr alta, dintr un registru de parfumuri intr altul. Ceea ce se percepe nu e putrefactie, ci stingere si deshidratare. Organicul vegetal tinde, murind, spre sec, in contrast cu organicul animal care balteste, ca intr o implozie de zemuri. Tandretea cadavrului vegetal in contrast cu racoarea noptateca a cadavrului animal; finul fata de piatra; floarea uscata fata de hoit. la citiva metri de mine, pe cimp, un iepure tisneste speriat dintr o tufa si se indeparteaza vertiginos. Ca, zilele trecute, caprioara gonita de ciini. Am senzatia ca sintem in centrul unui univers in regim de expansiune: e destul sa apari pentru ca salbaticiunile din preajma sa goneasca centrifugal, lasindu te singur, intr o situatie de prestigiu vid. Omul - ca centru - resimte dublul tais al centralitatii sale: el e important si solitar. Marginalizeaza tot ce nu e umanitate si ramine parasit in pustiul exceptiei pe care o intruchipeaza.

citeva secvente cu Michael Jackson. O marioneta perfecta. Ce risipa de virtuozitate ii trebuie omului pentru a parea mai putin decit este! nu poate gusta "pitorescul" unui loc decit cineva care nu traieste in locul acela. Localnicul resimte peisajul ca destin, ca stihie barbateasca, de obicei tragica, in orice caz straina de decorativism. Numai strainul e degustator. Caci el nu leaga ceea ce vede de nici o experienta, de nici o necesitate, de nici un trecut. Sint suspecti, prin urmare, romanii care vorbesc de "Romania pitoreasca". Romania pitoreasca e o fictiune turistica: produsul unei mentalitati de roman sezonier, care isi petrece timpul in strainatate, sau in instrainarea citadina si plonjeaza, din cind in cind, semiadormit, in "sinul naturii", pentru a si maguli patriotismul. A vorbi, ca strain, de pitorescul romanesc e legitim, dupa cum e legitim a vorbi, ca roman, de pitorescul padurilor bavareze. Dar a vorbi, ca roman, de "Romania pitoreasca" e semn de inaderenta la tragicul romanesc, la patosul tarii si al oamenilor.

exista un moment cind barbatul trebuie sa se hotarasca a abandona postura seductiei, pentru a o obtine pe aceea a comunicarii. Rareori ele merg impreuna. Seductia e o manevra de asalt, in care abilitatea primeaza asupra corectitudinii. Seductia vrea efectul, fie si inautentic. Comunicarea vrea autenticitatea, fie si nespectaculoasa. In cazul intii, traiesti voluptatea echivocului. In cazul al doilea, pe aceea a limpezimii. Ma decid, asadar, pentru comunicare. Dar, dintr o data, femeia din fata mea suride si simt, dezolat, ca efortul meu de a comunica se converteste, pentru ea, in valoare de seductie.



norii sint carnatia cerului. Fara ei - si, noaptea, fara stele - cerul e o rece nedeterminare, o abstractiune. Dar, cu navigatia lor lenta, norii il transforma intr o vietate: ii dau relief si biografie, dupa cum dau relief si biografie pamintului, modelind lumina care vine de sus. Norii aduc cerul intr un spatiu al proximitatii. Sint, astfel, intr o perfecta analogie cu textele revelate care, si ele, aduc pe Dumnezeu mai aproape, il "intrupeaza" si il pun "in miscare". Marile texte revelate sint intre Dumnezeu si oameni ceea ce sint norii intre cer si pamint: voaluri care apropie, accidente datatoare de personalitate, determinari mediatoare. A citi Biblia, sau Coranul, e a contempla norii care aluneca, incet, peste chipul lui Dumnezeu. simt, à la manière de Noica, ca exista, fara sa l fi urmarit, un anumit "legato" al publicatiilor mele de pina acum, altul decit cel stilistic, sau al citorva obsesii mai mult sau mai putin evidente. Las la o parte cele doua volume de eseuri (si pe cel de al treilea, inca nepublicaT), nascute "la comanda" in cea mai mare parte. Sint "ocazionale", in ele m am implicat, fireste, dar reprezinta mai curind prestatia mea sociala, raspunsul meu la ceea ce altii au asteptat, sau au cerut, de la mine. Pornite dintr o exigenta interioara sint, deocamdata, numai celelalte doua carti: Pitoresc si melancolie si Minima Moralia. Le vad, acum, ca tentative de a lasa in urma doua domenii in care, daca as persista, as sfirsi intr o competenta anchiloza: estetica si filosofia culturii pe de o parte, etica pe de alta. Ele trebuiau sa fie parcurse si depasite, ca "stadiile" lui Kierkegaard. "Legato" ul meu e, asadar, al unor "despartiri" treptate, dupa care ar urma, probabil, un efort de dincolo de carti.

Imi este tot mai limpede, in orice caz, ca rostul insusi al scrierii de carti e lasarea lor in urma, nu ca pe lucruri inutile, dar ca pe niste Nebenphänomene, ca pe niste reziduuri centrifugale ale unui centru galactic care, el singur, conteaza: el singur da masura unei vieti si prestigiul unui bilant final. Cartea ca urma - iata igiena scrisului. Lasi urme: copii, iubiri, drame, amintiri, scirbe, carti. Dar a pune cartea ca scop si continut de viata e tot atit de ridicol cu a lua drept tel oricare din performantele contingente ale unei existente. Cind nu ti resimti cartile drept reziduuri, cind le idolatrizezi (si te idolatrizezi pe tine in elE), ele devin, pe nesimtite, carti evaziune, carti camuflaj (pentru infinite demisii si turpitudinI), carti scuza, carti ornament, carti cariera, sau biete carti salahorie, morminte ale unei harnicii inertiale, in care sufletele se ingroapa (uneori candiD) intr o vinovata uitare de sine. "Carturarul", carturarul in sine, nu e decit hipertrofia unei urme, dilatarea nelegitima a unei functiuni secundare a spiritului. A trai pentru a scrie carti e totuna cu a trai halucinat de propria ta umbra. E fatal sa lasi o umbra, cind stai in soare. Dar decisiv, esential, obligatoriu este faptul de a sta in soare, de a te misca liber in lumina lui. dintr o satira (LuxitA) de Iacob Negruzzi: Luxita, de a carei copilarie candida poetul isi aminteste fermecat, e regasita, in anii maturitatii, in postura femeii de lume care a schimbat deja un prim barbat cu altul (mult mai rau, dupa spusa ei, decit cel dintiI):

Eu am ales in graba un si mai rau stapin.

Tot anul sta la tara, vorbea numai de fin,

De vite, griu si pluguri, cit zioa e de mare.

Incit de la o vreme simtii o disperare

In suflet si ma dusei.

Prin urmare, Sasa Comanesteanu era deja inactuala in propria ei lume. Ar trebui, poate, cercetat rolul mondenitatii feminine in demitizarea agrarului, a pastoralitatii romanesti.



sa mergi printr o livada. Sa ti apara dinainte un pom plin de fructe rosii. Sa culegi unul si sa musti. Sa simti gustul splendorii: carne vegetala, sucuri si miresme. Sa regasesti in tine bucuria preistorica a celui dintii culegator: stupoarea si apoi desfatarea lui fara margini. In definitiv, aflindu se fata n fata cu o femeie care tinea in mina un fruct, Adam a poftit fructul. miscarea veveritelor: o succesiune uimitoasre de fulguranta si impietrire; momente de staza absoluta, urmate de tisniri rapide, de nevazut; punct virgula, punct virgula, punct virgula. noica, cu teoria "legato" ului, isi gindea opera ca pe o uriasa monocultura. Dar poti prefera cosmicitatea gradinii - sa ai in ograda ta de toate: si plantatii utile si ornamentica si gazon pur. Vianu face monocultura. Calinescu - gradinarit. C. N. insusi e mai "gradinar" decit pare si decit vrea. Sarea lui e pitorescul care ii coloreaza plantatiile, parcul englez care sta mereu sa i inghita geometriile. Iar gradinarul absolut, cel pe care nu degeaba C. N. il pretuia atit, e Goethe.

toate obstacolele ne par ca ziduri. Problema e sa le tratam drept oglinzi, sau ferestre: sa ne rasfringem, analitic, in ele, sau sa vedem prin ele zarea care le transcende. Dar nu numai obstacolele sint ziduri. Totul poate deveni zid, daca functioneaza ca blocaj: sansa cea buna, reusitele, fericirea insasi. Binele si raul sint, nediferentiat, ziduri latente. Trebuie sa le slefuiesti pina la reflex si transparenta. cel mai frumos amurg pe care l am vazut vreodata: cerul e ca o apa inghetata in substanta careia s a amestecat singe cu lapte. un flaut, un clarinet, un oboi. Mai mult ca ceilalti instrumentisti, suflatorii au o afinitate cu plastica; daca am vedea sunetul, am asista la un spectacol miraculos: din fiecare instrument s ar desprinde un intreg muzeu de "sculpturi in aer", un popor, translucid, de nimfe. Echivalentul plastic al suflatorului: mesterul sticlar. privesc brazdele proaspat intoarse de plug si, ca niciodata, realizez alcatuirea incredibila a pamintului, a pamintului nud. E substanta cea mai lipsita de determinari din cite exista: culoare incerta, forma inexistenta, constitutie indescriptibila altfel decit prin analogie cu neantul. Cind spui "materie", nu ti poti reprezenta o mai adecvata corespondenta sensibila decit pamintul. A fi facut din pamint e a avea ca temei informul, inertul, nimicul insusi. Si totusi, ce antinomie - reziduu si mediu germinativ deopotriva. Alcatuit din deseu organic, un fel de moarte infinit distilata, dar plin de "seminalitate", de puseu vital. E substanta constitutiva a planetei si a noastra: ca atare - originarul insusi. In chip ciudat insa, vechimea lui nu are aspectul unei uriase acumulari, ci al unei macerari duse la limita ei: pamintul pare produsul sec al unei geologice digestii; e trecut pur, e ceea ce ramine din real dupa experienta supremei transmutatii. Pamintul - pentru simtul comun, simbolul insusi al imediatului - e, mai degraba, polul opus al consistentei, al prezentului, al realului. A calca pe pamint e o iesire din timp echivalenta cu a privi stelele. diletantismul literar (sau stiintifiC) al teologilor de azi: complexul lor de inferioritate fata de lumea "culturii". Toti par a se stradui sa patrunda in aceasta lume, ca si cind lumea din care vin ei e insuficienta si marginala. Or, teologia trebuie sa se reverse peste cultura, nu sa aspire la ea, cum aspira provincialul la certificatul de "intelectualitate" al metropolei. O intelectualitate care intoarce spatele Bisericii si o Biserica timida, care nu si onoreaza autoritatea (crezind de cuviinta s o imparta ba cu "cultura", ba cu "stiinta" moderna, ba cu puterea secularA) - iata criza prin care trecem. cine n a pozat niciodata unui artist, nu stie ce inseamna sa fii privit. niciodata verdele nu e mai plin de speranta decit toamna. Verdele griului abia rasarit, la sfirsit de octombrie: strain intr un ocean de brunuri uscate, fragil, proaspat, cu o tenta sticloasa, incarcat de promisiunea invaziei posthibernale. Asa trebuie sa fi aparut Ioan Botezatorul in pustie: o pata de verde ireal, profetic, ca verdele griului abia rasarit, in octombrie.





"e atit de frumos in locul acesta, in momentul acesta, incit nu mi mai vine sa plec!" - o fraza care iti vine adeseori in minte cind te plimbi; o fraza candida, dar, in fond, absurda. E, in ea, o lacomie copilareasca, hranita de convingerea ca o emotie se poate dilata la nesfirsit, ca ea are ceva de cistigat prin expansiune cantitativa. E totuna cu a schimba ascutisul unui punct cu desfasurarea egala a liniei. Toate nefericirile vin din incapacitatea noastra de a savura "punctualitatea" unei situatii date, din pofta de linearitate. Teama de moarte e, si ea, rezultatul dorintei perpetue de linearitate. "N as mai pleca." Dar, oricum, peisajul de dinaintea ta pleaca: lumina i se schimba infinitezimal de la o clipa la alta; o adiere, un zgomot, asociatia unui gind neasteptat il modifica ireversibil. Nu poti pastra momentul frumusetii decit parasindu l. Daca vrei sa l depozitezi, sa l ai definitiv, el isi pierde contururile, se stinge, cade in vid. Simti, deci, dintr o data, ca in locul acesta si in ceasul acesta e frumos, sfisietor de frumos? Atunci, pleaca! si s a facut un dar, pe care nu l iei cu tine decit intorcindu i spatele. aflu de la un taran (tinarul BarleA) ca, pentru a se coace, strugurii au nevoie nu numai de soare, ci si de ceata. E o perfecta definitie a ambiguitatii dionisiace. Iradiant si nebulos, estival si tomnatec, dionisiacul nu e, propriu zis, opus apolinicului: e apolinic tulburat, halucinatoriu sau, invers, betie exaltata solar. Betia comuna nu are nimic de a face cu dionisiacul: ea nu are acces la soarele din vin: ii bea numai ceata. enescu, in convorbirile cu Gavoty, numeste doua repere pe care le a pastrat, din copilarie, toata viata: pamintul si religia. Blaga ar fi exultat: ce splendida ilustrare a spiritului rasaritean, a "sofianicului care coboara"! Nu "cerul instelat" si "legea morala" (a doua nefiind decit expresia abstracta a primuluI), ci cerul si pamintul, iata o polaritate adevarata, polaritatea insasi: materia si forma, balastul si aspiratia. Cu precizarea ca, aici, "materia" si "balastul" nu sint termeni peiorativi, ci datele obiective ale umanitatii, imediatul ei. Singur imediatul acesta da pret (si truP) tintei. Caci, fara trup, fara pamintul nostru constitutiv, religia n ar fi decit Schwärmerei, cochetarie rasfatata, un soi de hobby sublim, caruia nimic nu i se opune. Trebuie sa fii inger pentru ca religia destrupata sa aiba sens. Pentru om, religia e locul unei neintrerupte "agonii", al unui razboi: razboiul dintre bunatatea pamintului si bunatatea lui Dumnezeu. Fara bunatatea pamintului din el, omul se pierde in rozuri. Doar ingerul rezista, pentru ca ramine luptator, chiar si in conditia spiritului. Si ingerul are doua repere constante, aceleasi: "pamintul si religia". Doar ca, la el, sint, prin decret divin, rasturnate. Pamintul e "cerul" lui. El sta alaturi de omul pamintesc, incearca sa se integreze, sa se insinueze ordinii lui, pentru a l absorbi. A locui in ceruri si a avea pamintul ca treaba zilnica, acesta e destinul ingerului. Semnificativa, oricum, intuitia lui Enescu: muzica e, intre toate, arta cea mai lipsita de trup: ca un inger care lucreaza asupra pamintului din noi, asupra a ceea ce, in noi, e pamint arabil. inocenta gindirii grecesti: bucuria de a descoperi ca lumea poate fi gindita. Aceasta si este tema speculatiei elene: ceea ce poate fi gindit: das Denkbare. Cu Evul Mediu, dupa evenimentul Intruparii, tema speculativa prin excelenta e das Undenkbare, de ne ginditul. Cind, dupa Descartes, se recade in "ceea ce poate fi gindit", intelectul a pierdut inocenta greceasca: das Denkbare devine echivalent cu das Vorstellbare, cu das bloß Denkbare, cu stricta plauzibilitate. Nu mai poate fi adevarat decit ceea ce un intelect care a pierdut exercitiul confruntarii cu "de ne ginditul" socoteste a fi "admisibil". daca spiritul are realitate, atunci el trebuie recunoscut ca atare in orice intruchipare a lumii: in pomul acesta, in curba acestui deal, in forma norilor. E insa insuficient a vorbi - in aceste cazuri - de un "spirit" generic, prezent - ca un temei abstract - in toate. Pentru a fi eficace, el trebuie sa lucreze diferentiat de la un lucru la altul, sa fie in adecvare cu fiecare obiect sau fiinta a vizibilului. Trebuie, cu alte cuvinte, sa ne reprezentam spiritul ca pe ceva specific, iar nu generic. E un fel de a intelege mai bine problema unui Dumnezeu personal. ieri, spre seara, am urcat pina la "pilnia" de la capatul nordic al aleii cu plopi. Stiam ca Horia Bernea lucreaza acolo si urma sa l iau spre casa. O paradigma a gestului critic, mi am spus: criticul vine, la sfirsitul zilei, in preajma artistului si decreteaza ca "e bine": e un demiurg injumatatit, capabil numai de comentariu si, mai ales, expus greselii. La rindul lui, artistul e un demiurg injumatatit. Poate gresi si nu se poate intoarce asupra faptei sale cu o competenta obiectiva. Despicarea Creatorului in doua jumatati distincte e, in arta, pacatul originar. pentru a descrie, cu un singur cuvint, ordinea unui peisaj si a lumii create in general, trebuie sa te opresti - cu oarecare uimire - la cuvintul libertate: el exprima in chipul cel mai potrivit calitatea naturii de a fi "perfecta", fara a fi "sistematica". Libertatea e materia prima a lumii si efectul global al spectacolului ei. saint Just, 29 noiembrie 1792: "Un peuple qui n'est pas heureux n'a point de patrie; il n'aime rien; si vous voulez fonder une république, vous devez vous occuper de tirer le peuple d'un état d'incertitude et de misère qui le corrompt. Si vous voulez fonder une république, faites en sorte que le peuple ait le courage d'être vertueux." nimic nu ilustreaza mai bine atributul splendorii decit un deal impadurit, toamna, cind totul intra in marea deriva a brunurilor. Primavara e a jubilatiei, vara, a unei omogene deplinatati, iarna - a ascezei cathare. Dar splendoarea, splendoarea adevarata nu e de intilnit decit toamna, in octombrie, pe o zi insorita. Moartea vegetala debuteaza cu o cutremuratoare sarbatoare. Si e de inteles ca anul bisericesc incepe tocmai cu anotimpul acesta, in care sfirsitul si slava se intrepatrund. Intregul mister al credintei imi pare a porni de aici: de la intuitia mortii ca glorie. Si ca prag al unei nesfirsite diferentieri. Toamna, fiecare specie incheie altfel si fiecare individ vegetal se singularizeaza intr o culoare proprie. In aceasta diversificare extatica a particularului sta splendoarea spectacolului autumnal si, poate, a destinelor noastre postume. ("Stiu, vom muri, dar cita splendoare!") soarele de toamna e o metafora mai adecvata a cunoasterii decit soarele estival, care poate duce caldura pina la fierbinteala si disolutie. "Caldura" spiritului nu trebuie nici sa topeasca, nici sa exalte lucrurile: trebuie sa le mingiie. de departe, pe locul vechiului conac, vad o aglomeratie neverosimila de flori policrome: o oaza varateca, in mijlocul unei toamne deja desertice. Ma apropii si constat, siderat, ca am dinainte un spectaculos trucaj: e vorba de un urias buchet de plante uscate. Dar ce diferentiere a uscaciunii! La unele inca subzista flori pergamentoase, ciulini vinetii, pufuri cu nuante albastre. Tot fastul de acum citeva luni e prezent, dar intr o varianta muzeala: o colectie de "figuri de ceara", care nu sint, totusi, artificiale. Nu trupuri contrafacute, ca la Madame Tussaud, ci trupuri conservate, supravietuind stins, sub o friabila pojghita de atemporalitate. ceea ce dl Dragomir incerca sa ne spuna, in fond, de a lungul intilnirilor noastre, era ca actul gindirii trebuie sa inceapa prin a lua in serios o platitudine. Nici o platitudine nu e platitudine in ea insasi, ci e platitudine prin pasivitatea noastra mentala, prin somnolenta noastra. A incepe de la o platitudine e totuna cu a incepe fara o idee proprie. Cei care au prea repede, de la bun inceput, idei, nu ajung, mai niciodata, sa gindeasca. Cheia demarajului speculativ optim: a nu avea idei. A le obtine. pe drumul care urca dinspre sat spre costisa (si, mai departe, peste dealurile de la apuS) am, intr un anumit punct, sentimentul ca merg pe un hotar foarte subtire. Intr adevar, spre dreapta vad, la orizont, un peisaj de iarna caracteristic, bruegelian, decupat intr o translucida raceala. In stinga, spre Scorteni, orizontul e, dimpotriva, aramiu, senin, ca un crepuscul autumnal. Tulburatoare e simultaneitatea celor doua privelisti, din punctul in care ma aflu. Asa trebuie sa se vada lumea, cu frigul si cu caldura ei, cu binele si cu raul ei, din perspectiva Creatorului. Pentru a o intelege, trebuie sa cauti aceeasi perspectiva: sa te instalezi in punctul simultaneitatii, adica in loja lui Dumnezeu. ieri, prima ninsoare, scurta, ineficace, ca gheara unei pisici albe, zvirlita fulgerator in aer. in contre jour, deasupra terenului proaspat arat (cu niste brazde enorme, barbare, preistoricE), se vad nenumarate fire de paianjen: un navod diafan, pretios, care isi decoreaza prada, inainte de a o capta. Contrastul dintre spinarea solzoasa a pamintului si inefabilul paienjenisului e ametitor: ca o dantela aruncata peste un dinozaur. mirosul iernii se asociaza, adesea, in sufletul meu, cu dl Noica. Am fost, fireste, la Paltinis si vara (ultima vara, cu sprint ul nebunesc spre Gura Riului si inapoI). Dar constat acum, retrospectiv, ca "figura", modelul intilnirilor paltinisene e ceea ce emana dintr un peisaj de munte, iarna, sub un soare rece, dar cordial. Poate ca, totusi, iarna am fost mai des acolo decit vara. Dar, si daca n ar fi asa, intreg ritualul de care imi amintesc e unul hibernal, cu paltoane, bocanci, tuici fierte, foc de lemne (dublat de radiatoare clandestinE), ceaiuri si plimbari prin ger: prin gerul umbros al drumului catre schit, sau prin cel insorit al urcusului de la schit spre derivatia Santei. Iarna am urcat, pe intuneric, cu Gabriel, tinindu ne de mina, ca sa nu ne pierdem, povirnisul dinspre prima cabana a dlui Noica, unde el ne astepta cu o luminare aprinsa (caci se intrerupsese curentuL) si cu "o mie de solutii de cazare". Iarna ne am dat drumul, cu saniile, pe pirtia de linga usa lui, sub privirea lui multumita si protectoare. Iarna m am refugiat, cind in camera dlui Nicolae, cind in cea din cabana vecina cu a dlui Noica, pentru a mi trai delirul de la mijlocul vietii, asistat de surisul lui plin de tact. Iarna i am dus lemne sus, cu Trabantul, iarna am citit si comentat, la indemnul lui, Deuteronomul, Leviticul si Numerii. Si iarna l am ingropat, linga schit, dupa ce tot iarna cazuse in camera, el, care stia sa nu cada pe gheata din padure, mergind cu o gratie stingace, cu miinile indepartate de corp, ca pe sirma. Iarna filosofiei? Iarna sufletului lui dornic de geometrie? Iarna imprejurarilor? Poate. Dar si iarna ragazului launtric, a comuniunii si a tehnicii de a supravietui, activ si adapostit, pina la desprimavarare. Iarna dlui Noica. A vietii lui si a mortii lui. Iarna mereu mingiietoare a dialogului cu el si iarna, nemingiiata, a absentei lui. pentru a doua oara, la interval de sapte ani, sint catastrofat socialmente. Si - ca si prima data - sint euforic. confiscati de frazeologia (aproape ritualizatA) a tristetii de a imbatrini ("Ce face timpul din noi!", "Cum eram si cum am ajuns!" etc.), nu realizam o catastrofa existentiala infinit mai dramatica: trecerea de la copilarie la virsta adulta. Maturizarea, in aparenta ei deplinatate, nu e decit o instrumentalizare a fiintei, o solidificare care incearca sa obtina eficacitatea. Tot ce e posibil pur in copilarie se inchide in putinatatea realului; o imensa plasticitate se schematizeaza pentru a deveni functionala. Fata de acest exces de adaptare, imbatrinirea e mai curind recuperatoare: lucreaza in ea dizolvantul misterios al mortii care se apropie, presentimentul teribil al unei noutati.

Imi privesc copiii si ma intristez de cresterea lor. Ma simt descrescind si exult. un grup de cheflii cinta, in cabana din fundul curtii, cu voci mlastinoase, de injunghiati. Nevestele manevreaza oale si fleici, copiii chiuie prin balarii, scapati de sub control. Se aude latratul unor ciini intaritati, incapabili sa mai distinga intre mirosul de gratar si mirosul de transpiratie.

Daca toate astea exista, eu - cu problemele ultimelor luni - nu exist. Toate astea, bineinteles, exista. ceasul - foarte periculos - cind o femeie simte ca a cistigat. ecvanimitate: a traversa cele patru anotimpuri cu un unic anotimp launtric. din scrisoarea catre doamna G. C.: "Va doresc sa va ridicati deasupra virtutilor dumneavoastra, deasupra consecventei, deasupra exigentelor vesnic neadormite, deasupra a tot ceea ce a fost, pina acum, continutul dumneavoastra de viata: in sine, virtutile pot sustine un suflet, dar il pot si bloca. Drama zilnica nu e facuta din virtuti si vicii, ci dintr o substanta promiscua, in cuprinsul careia binele poate ucide si raul poate mintui. Virtutea - daca exista - e una singura: plasticitatea. Nu versatilitatea, nu inconsistenta, nu oportunismul, dar plasticitatea: adica puterea de a reactiona infinit diferentiat la infinita diferentiere a imprejurarilor, puterea de a trai nu aplicind criterii gata facute, ci descoperind criterii. Cu alte cuvinte, puterea de a fi nou clipa de clipa. Fara plasticitate, vietile noastre devin un simplu prilej de a tezauriza esecuri. Esecul nu trebuie tezaurizat; el nu trebuie lasat sa inghete intr un "stop cadru" destramator. Nu "clipa, opreste te!", ci "clipa, treci, ca sa o pot lua de la capat!" - iata regula dupa care cred ca vom fi judecati. Intr o poveste orientala se vorbeste despre un bogatas avar care a fost pedepsit sa nu mai poata scapa niciodata de incaltarile sale rupte, pentru ca nu le a aruncat la timp. Trebuie sa ne schimbam, la timp, incaltarile, sa nu ne atasam, cu incapatinare, de ceea ce, uneori, pare proprietatea noastra cea mai intima, daca nu chiar insusi destinul nostru.

Tot in Orient, in Extremul Orient, se spune ca semnul intelepciunii e capacitatea de a calari un tigru, de a domina, asadar, salbaticia sortii. Dar la noi, de Florii, intelepciunea are un chip mai umil: ea e puterea de a calari un magar. Poti intra pe calea regala instalat pe tot ce e mai precar, mai "prost", mai ignobil. Vazduhul poate calari pe lut. din scrierile lui Tadeu Hajdeu: "Fiti cinstiti fara a urmari sa straluciti prin cinste." (Spre tinere de minte, celor trei fii ai mei.) E un avertisment impotriva ostentatiei, dar e mai mult decit atit: un segment de etica "orientala" - a obtine fara sa doresti, a tinti fara sa ochesti, a gasi fara sa fi cautat cu indirjire. In limitele acestei etici, cine urmareste sa straluceasca prin cinste e necinstit. Alt pasaj: "Indepliniti va indatoririle cu fidelitate si zel, dar totodata cu moderatie. Orice exagerare dauneaza, chiar daca e in bine". Sau, in acelasi spirit: "Nu va indepartati citusi de putin de litera legii, dar sa nu uitati ca pina si cea mai corecta pedeapsa i se pare injusta celui asupra caruia este aplicata." Orice rigori normative, oricit de elaborate, oricit de nobile, sint sub nivelul eticii lui Tadeu. privesc in jur, in camera mea din spatele atelierului, si am o jubilatie a instabilitatii. Am mereu norocul sa fiu dislocat, ori de cite ori sint in pragul unei "instalari". Daca n ar fi vorba de un noroc, de ce as jubila atit de prompt si de plin? subtilitatea nu trebuie niciodata sa inlocuiasca bunul simt, trebuie sa l intemeieze. plimbarea de azi e compromisa de tapajul tractoarelor care ara pe dealul de dincolo de plopi. Oricit as vrea sa nu cad in pasunism, simt artificiul si monstruozitatea masinii: e urita, fenomenal de urita! Tractorul mai cu seama e o aparitie inspaimintatoare. Nici un design nu l a putut imblinzi, nici un peisaj nu l poate asimila. La fel - sunetul motorului, de o regularitate grobiana, terorizanta. Aratul are un aspect de executie. Tractoarele insiruite la orizont par trupe de ocupatie in mars. Plugarul: efort suprem intr o desavirsita liniste. Tractoristul: efort minim intr un vacarm. Recolta pare obtinuta prin rechizitionare. Pamintul e exploatat la propriu, ca o sluga inerta. Si inca o data: ceea ce se vede si ceea ce se aude e urit, ingrozitor de urit, jignitor de urit! gindul suprem pe care l putem gindi e Dumnezeu. Dar e limpede ca nu l putem gindi pina la capat. Exista o disproportie uriasa intre inzestrarea noastra curenta si anvergura acestui gind. Miraculos e pina si faptul ca realizam aceasta disproportie. Asa stind lucrurile, imi pot imagina patru solutii posibile in relatia noastra (mentalA) cu Dumnezeu:

I Intrucit Dumnezeu nu imi e dat ca atare de experienta si scapa, in egala masura, cuprinderii mele intelectuale, e inutil sa l iau in discutie. Fac, deci, abstractie de ipoteza existentei lui, ca de o ipoteza cu care nu pot lucra. Refuz sa manipulez imponderabile si sa construiesc pe inefabil. Corect este sa ma ocup strict de ceea ce cade sub incidenta puterilor mele reale.

Solutia aceasta nu e, propriu zis, atee. Ea nu exclude existenta lui Dumnezeu. Se multumeste doar sa nu o includa, invocind "onestitatea", "bunul simt", "simtul masurii", pe scurt, un soi de umilitate rationalista, care nu aspira la performante imposibile. E solutia intelectualului "luminat", a filozofului "realist", care "isi cunoaste limitele" si nu intelege sa si le depaseasca.

II Intrucit Dumnezeu se refuza facultatilor mele cognitive, consimt sa ma raportez la el numai si numai pe calea credintei. La ce bun sa atac mental o tema care transcende mentalul? Ma resemnez in postura credinciosului care raspunde tuturor intrebarilor printr un citat din textele revelate. Nu analizez, nu interpretez; in definitiv, nu gindesc. Caci risc sa gresesc ori de cite ori abordez cu puterile mele marginite un domeniu prin definitie nemarginit.

E solutia pietismului curent, care si a inventat maxima: "Crede si nu cerceta!". Inteleasa in acest context, credinta e pura pasivitate, abdicare de la inteligenta, livrare de sine dinaintea unui adevar resimtit ca prestigios tocmai intrucit e nedemonstrabil.

III Inaccesibilitatea lui Dumnezeu e o prejudecata lenesa, daca nu o declaratie de prostie. Dumnezeu e, intr adevar, gindul cel mai greu de gindit, dar El nu e de negindit. Daca sint alcatuit "dupa chipul si asemanarea Lui", atunci trebuie sa dispun de capacitatea de a L cunoaste. Daca pot sa L concep, trebuie sa L si inteleg. Intelectul e un dar dumnezeiesc care, bine antrenat, poate lumina orice mister, chiar si misterul suprem. De fapt, nu exista mister, ci doar secret, teritoriu camuflat, inca nedezvaluit, daca nu chiar ascuns in mod intentionat, pentru a nu sminti mintile subrede. Continutul credintei poate insa deveni continut al unei "stiinte", fie la sfirsitul unui intens efort individual, fie, macar, la sfirsitul unui efort treptat, colectiv, care se acumuleaza in "traditie".

Aceasta este, intr o varianta schematica, fireste, solutia tuturor ezoterismelor, de la cele de rang inferior (teosofia modernA) la cele subtile (tip GuénoN). Ele etaleaza, cu nuante felurite, un tenace optimism gnoseologic, o nesfirsita, luciferica, incredere in capacitatile aparatului nostru de cunoastere si, nu in ultimul rind, un impetuos (chiar daca disimulaT) orgoliu. Paradoxul ezoterismului consta, indeobste, in faptul ca, vorbind mereu despre "adevaruri ascunse" (distincte de cele "exoterice"), el culmineaza intr un amplu efort de divulgare, de aducere a "ascunsului" in "vileag".

IV Creatorul e, intr adevar, o marime fara comuna masura cu creatura. Nu pot spera sa acopar integral sfera Fiintei supreme. Dar e tot atit de evident ca nu stiu a priori cit de departe pot merge in incercarea mea de a ma apropia de Ea. Desigur, numai Dumnezeu se poate cunoaste pe Sine. Dar daca am, in intimo meo, o saminta de divinitate, Dumnezeu se poate reflecta in ea, cunoscindu Se astfel pe Sine, in propria Sa oglindire. Dumnezeu nu ni se comunica pentru a ramine inabordabil. El e, prin definitie, o instanta solicitanta, provocatoare, absorbanta. Iar inteligenta nu e o facultate mai putin nobila decit afectul, sau smerenia, sau decit oricare alte facultati omenesti. Tensiunea activa spre Dumnezeu tine de statutul ontologic al creaturii. Mi se cere, deci, sa nu uit ca am de a face cu un dat infinit (si, ca atare, de neposedaT), dar sa ma situez fata de el in postura efortului plin de speranta: sa mi valorific maximal capacitatile, pentru a ma apropia de Dumnezeu cit mai mult cu putinta. Pe scurt, e vorba a lua imposibilul ca tinta, stiind ca e imposibil: a gindi la limita puterilor tale de gindire, a incerca sa pricepi la limita puterilor tale de pricepere. A fi intr o harnica ofensiva, fara iluzii, dar plin de incredere. Efortul si indrazneala sint comportamentul cel mai adecvat dinaintea lui Dumnezeu. Ambele, dublate de constiinta perpetua a transcendentei Sale. Efort si indrazneala, fara constiinta transcendentei divine - duc la suficienta gnoseologica, sau la juvenile exaltari prometeice. Constiinta transcendentei divine, fara exigenta efortului si a indraznelii - duce la agnosticism sumbru, la pietism obscurantist.

In fond, problema se pune la fel in plan ascetic si etic: Dumnezeu imi cere mereu o performanta care ma depaseste (vezi predica de pe muntE). Orice credincios stie ca nu va fi niciodata - in planul virtutii - la nivelul cerut. Dar nimeni nu se gindeste sa abdice de la efortul ascetic, sub cuvint ca, oricum, el e de neimplinit. Aspir ofensiv la desavirsire, stiind bine ca n o voi dobindi. La fel, trebuie sa aspir ofensiv la cunoastere, stiind bine ca n o pot detine. Vom fi masurati cu masura aspiratiei noastre si nu cu aceea a realizarii ei. Daca n ar fi asa, nimeni dintre noi nu s ar mintui.

Si, de altfel, nu consta credinta tocmai in miza pe imposibil si in incredintarea ca nu faci nimic neasistat? Ca, prin urmare, dat fiind ajutorul neintrerupt care ti se acorda, poti avea o sansa pina si in cele mai utopice intreprinderi?

Dintre cele patru solutii, cea mai trista e prima. Ea e un mod de a opta pentru accesoriu, de teama ca pentru cele esentiale n ai instrumentar. Nenumarate pierderi de energie intelectuala se datoreaza difuziunii, in ultimele veacuri, a unei mentalitati de abandon cognitiv, de prudenta vulgara care isi ia, pe deasupra, aerele inteligentei eficiente. Teama de risc, sau de ridicol, adormirea simtului metafizic, sleirea intelectului si mediocritatea vietii sint, toate, fenomene colaterale ale acestei mentalitati.

Solutia a doua e, in chip explicabil, solutia preferata de Biserica, de teama solutiei a treia. Ea pare potrivita cu masa credinciosilor care trebuie ferita mai curind de excesul orgoliului, decit de acela al umilitatii. Nu e mai putin adevarat ca solutia a doua e responsabila, mai ales in zona ortodoxa, de o anumita delasare intelectuala, de stereotipia raspunsurilor, de blocarea angajarii cognitive in favoarea "trairilor" vagi, incapabile sa se exprime si sa iradieze.

Solutia a treia e primejdia latenta a spiritului apusean, pe linia scolastica, de la Anselm de Canterbury la Teilhard de Chardin. (Nu intimplator Guénon citeaza abundent din scolastici.)

Cea mai adecvata imi apare solutia a patra, cu conditia sa se gaseasca, astazi, destui intelectuali credinciosi si indrazneti care sa si asume pariul ei. toamna - un episod de mineralitate al lumii vegetale. sesutul plantei devine cornos, ies la suprafata structurile osoase, de substrat, ale padurii, culorile imita gama pietrelor pretioase: o pregustare a Ierusalimului cristalin din Apocalipsa? scriitorul de azi, la Tescani: nu iese decit cu greu din camera, nu priveste in jur decit constrins si plictisit. "Bun - iti spui - n are sentimentul naturii. E, probabil, o fire livresca." Dar iti intra in camera si n are nici cea mai mica pornire sa ti rasfoiasca prin carti. Intri la el in camera si nu vezi nici o carte. Doar hirtie de scris si pixuri. Asadar, nici natura, nici carti. Ce atunci? Experienta orasului si tribulatiile Eului propriu. Autoscopie si anecdotica. Citadinism si intimism. Ambele, in varianta minora, fara problematica, fara abis. O exhibitie de "stari" si metafore. a ti lasa, la moarte, sufletul lui Dumnezeu. A L trece, primul, pe lista mostenitorilor. in padure, printre frunzele uscate de sub pomi - o puzderie de ciuperci inalte, cu palarie ampla, plina de pete dispuse concentric. La atingere, dezvaluie o carnatie elastica, spongioasa, din speta cauciucului: un amestec straniu de suplete si geometrie. E sigur ca sint otravitoare. Spre deosebire de cele comestibile, se vad de departe, drepte, atragatoare, aproape impozante. Cite trepte posibile ale comentariului pot deriva din aburul toxinei lor?

Iata, mai intii, comentariul de prima instanta, alegoric si moralizator: ciupercile otravite se vad mai usor, sint mai spectaculoase decit cele utile. Tot astfel, viciul e mai atragator decit virtutea. Prezenta viciului e orgolioasa, a virtutii - smerita. Raul e agresiv, la vedere, la indemina: sare in ochi. Binele e ascuns, discret, iti lasa libertatea de a alege. Un mic pas mai departe: raul e la suprafata, e suprafata; binele e de adincime, de substrat: temeiul care nu se vede, fata de accidentele care se vad. Mai departe: exista un dozaj cosmologic al calitatilor: comestibilul e adumbrit prin umilitatea aspectului, veninosul e compensat prin frumusete. O existenta individuala nu poate cumula toate virtutile. Nimic din ceea ce este creat nu poate fi perfect in mod omogen. Desavirsirea formei e minata de pecabilitatea substantei. Invers, impecabilitatea substantei e adumbrita de precaritatea formei.



Din unghi crestin: Dumnezeu ingaduie chiar si otravii sa se integreze armonic in lumea vizibila. (Tolereaza El mai usor raul decit uritul?) Scandalul otravii e astimparat prin gratia infatisarii. In lumea lui Dumnezeu, raul e camuflat, integrat unor ansambluri care il voaleaza. De aici - pe de alta parte - aspectul de capcana al raului. La prima vedere, ceea ce il distinge e cordialitatea (in contrast cu paloarea neangajanta a bineluI).

Mai departe: si ciupercile comestibile si cele otravitoare sint ciuperci; apartin aceleiasi specii. Cu alte cuvinte, intre ele nu e diferenta de natura. Cresc in intuneric si umezeala (sint "lunare" ar zice Rudolf SteineR), apar dupa ploaie si se inscriu, toate, in aceeasi schema morfologica. Congeneritatea binelui si raului. Exista un fond adinc, in teritoriul caruia ele comunica: sint derivatii ale aceleiasi energii. Hegel ar vorbi despre omogenitatea rationala a lumii. Cei vechi, despre coincidentia oppositorum. Poezia si o anumita metafizica ar exalta continuitatea dintre moarte si frumusete.





"mofturi" la Tescani:

- Semeni cu Balzac.

- Ma simt Honoré. ieri, la amiaza, pe o vreme cenusie, mi s a parut, o clipa, ca peisajul poate fi inexpresiv: o simpla desfasurare de griuri. Verdele suculent al verii s a stins, brunurile exaltate ale toamnei n au aparut inca; e ca un moment de pauza intre doua serbari. Si totusi, daca te uiti atent, pauza aceasta e plina de solemnitate: un violet de substrat sta sub fiecare ton gri, facindu l sa sune grav, neptunian, misterios. Inainte de a exploda policrom, pajistea traverseaza un scurt episod de intuneric: opera "la negru", cu care incepe cautarea pietrei filosofale. exercitiul ciupercilor (continuarE). Aspectul ciupercii otravitoare e complicat, sofisticat, imprevizibil. Al celei comestibile e mai curind banal. O anumita buna dispozitie au amindoua: mefistofelica, subtire, in cazul primei, bonoma, rurala, in cazul celei de a doua. Raul e pestrit, labirintic, laborios. Opusul lui e simplitatea. Binele e lin, e gloria firescului insusi. Teoriile sint laborioase, realitatile sint simple. (Jocul devine riscant daca aluneca in dihotomii. Exista, totusi, si simplitati veninoase.) ma simt mai strins legat de dl Noica ca oricind inainte. Si mai educat de el ca niciodata. Maestrul adevarat se recomanda prin continuitatea oficiului sau. El te modeleaza si dupa moarte si, uneori, mai ales atunci. demersul vehement, aproape isteric, prin care Sestov separa credinta de cunoastere poate fi necesar pentru restaurarea "nebuniei" credintei, periclitata, in scandalul ei constitutiv, de "necesitarianismul" grec (expresia lui GilsoN). Pe de alta parte, odata acceptat punctul lui de vedere, e inevitabila o anumita paralizie. Admiti ca "a crede" e a miza pe imposibil, pe alteritatea absoluta a lui Dumnezeu. Pofta de cunoastere e de la demon. Abandonezi, deci, orice efort de cunoastere. A ti adinci credinta e, de asemenea, imposibil, caci odata ce te ai livrat ei, restul e har dumnezeiesc. Si atunci cum se traieste o viata de credincios? In stupoare? In delir? Gindirea lui Sestov fundamenteaza un tipat, dupa care nu mai urmeaza nimic. p. J. Toulet: "Il n'y a rien de plus détestable que les juifs, sinon les antisémites." exercitiul ciupercilor (continuarE). Otravitoare sau nu, ciupercile au, dincolo de primul lor chip (mai curind joviaL), o componenta nelinistitoare: e fibra lor puhava, albicioasa, de inecat. Dupa Cernobil, se zvonise ca - din tot ce creste - ciupercile asimileaza si retin cel mai bine substantele radioactive; sint un mediu bun pentru delirul materiei, un bun receptacol al infectiei. In acest caz, ciuperca neotravitoare e, dintr o data, mai perfida decit cea otravitoare: caci o culegi si o maninci linistit, cu tot depozitul ei de toxine. Intre ciuperci si moarte se stabileste, asadar, un raport mereu confirmat. Pina si de morfologia exploziei atomice: ciuperca de la Hiroshima.





"mofturi" la Tescani:

- Cum o cheama pe librareasa de la Paltinis?

- Norica.

- Aha! Ca pe eroina lui Ibsenel. marmont, Mémoires: Intr o discutie din 1813, purtata undeva, in Germania, Napoleon face distinctia intre les hommes d'honneur si les hommes de conscience. Ii prefera pe cei dintii, ca fiind intotdeauna previzibili, in orice conditii ar fi pusi. Ceilalti - "oamenii de constiinta" - actioneaza in functie de imaginea pe care si o fac despre imprejurarile cu care se confrunta si sint, prin urmare, determinati (in speta limitatI) de anvergura specifica a inteligentei lor. Conduita unor asemenea oameni nu e o problema de principii, ci una de rationament. Cu titlu de ilustrare, Napoleon il pune pe Marmont in fata unei dileme: "Sa zicem ca te afli pe colina Montmartre, dinaintea unor armate straine, care ameninta Parisul. Ai trupe insuficiente, iar cetatenii Parisului te conjura sa capitulezi. Ce faci?" "Nu stiu - raspunde Marmont - trebuie sa reflectez." Napoleon: "Esti un om de constiinta, Marmont, nu un om de onoare. Intr o zi, ai sa ma tradezi!" spiritul trebuie sa se ingrijoreze cind nu se mai recolteaza pe sine decit din carti. cultura sau politica? Nu stiu. Dar, daca se poate, nu cultura cu orice pret si nu politica cu orice pret. Nici a fi cuminte, nici a te razvrati n au sens, daca trebuie sa le obtii pierzindu ti sufletul. as intreba un botanist cum se explica traiectoriile infinit diversificate ale trunchiurilor de copaci. E limpede ca specia si genul nu decid nimic. Inauntrul aceleiasi categorii am vazut miracole de "originalitate". Nici cautarea luminii nu explica mare lucru. Cum sa explici atita risipa de imprevizibil? Si nu vorbesc atit de dispersia ramurilor, cit de insusi desenul tulpinei: noduros sau lin, gratios sau aspru, elegant ca o reverenta, rasucit ca un cosmar, sever sau ademenitor, ocolit ca un eufemism, resemnindu se brusc sa coboare spre radacina si apoi relansindu se lateral sau pe verticala, baroc la culme, plin de volute si etalari muschiulare, asa incit fiecare copac are un portret inconfundabil. Aceasta dezlantuire a individualului intr un domeniu unde ne am obisnuit sa credem numai in familii, clase, categorii largi, mi se pare uimitoare. E uimitoare si pentru botanist? pina la un punct, credinta si necredinta sint doua specii ale indoielii. Deosebirea este ca, in vreme ce necredinciosul pune la indoiala existenta lui Dumnezeu, credinciosul pune la indoiala inexistenta Lui. in generatia noastra, fiecare e suma a ceea ce i s a interzis sa fie. cea mai adecvata expresie scrisa a efortului spiritual imi apare a fi fragmentul. Pentru ca fragmentul singur, numai el, respecta procedura intima a gindirii. Gindim intermitent: intermitent la propriu, data fiind incapacitatea noastra structurala de a pastra in act reflexivitatea (pe o unica temA) dincolo de intervalul citorva ceasuri. (Iar produsul pozitiv, consemnabil, al acestui interval e, de cele mai multe ori, fulgurant: exista clipe ale intelegerii, inconjurate de un zumzet tatonant care nu e decit asteptarea activa a acelor clipe.) Dar gindim intermitent si in alt sens: gindim cu un aparat finit infinitatea fiecarui gind. A fi creatura inseamna a fi fragment. Noi nu sintem Logos ul insusi (aci, si cu sensul de "discurs"): sintem particule de Logos, salasuri temporare ale lui. De aceea, pina si intelepciunea, cind ne e data, ne e data nu sub forma continua a discursului, ci sub aceea momentana, a revelatiei. Iluminarea este - peste tot unde se vorbeste de ea - un apogeu al instantaneitatii, un plonjeu scurt in ozonul unei lumi in care, daca am zabovi mai mult, ne am sufoca. Intermitenta nu e, asadar, numai conditia gindirii, dar si igiena ei, ritmul ei real in planul omenescului.

Transformarea sondajelor noastre instantanee in discursivitate sistematica e o prezumtie si un artificiu. O prezumtie, caci pretinde a acoperi intregul printr o metoda progresiva, printr o desfasurare logica de natura sa falsifice felul de a fi al intregului. Intregul e trans logic si nesistematic: nu e o masinarie cu repetitie, ci o vietate imprevizibila. Coerenta lumii (vazute si nevazutE) e de alta natura decit coerenta unui sistem. Prezumtia noastra e, spuneam, dublata de artificiu: a scrie un text lung, articulat, construit, demonstrativ, e a da gindului o amplitudine pe care, originar, in mediul nasterii lui, nu o are. Oricine a scris o carte "normala" stie - si daca e sincer o marturiseste - de cite ori a fost silit sa inventeze simetrii, secvente logice, "consecvente", numai si numai pentru a da edificiului o stabilitate formala, fara acoperire deplina in adevar. Harnicia si simtul arhitectonic sint, desigur, calitati importante ale unui scriitor. Dar ele implica si riscul de a dezechilibra proportia justa dintre ceea ce e gindit si ceea ce e scris. Scrisul sfirseste prin a fi o punere in scena a gindului: il dilata, il ornamenteaza, il exploateaza ca pe o materie prima: fraza prolifereaza, obeza, peste un continut de gindire care, redus la el insusi, s ar lasa comprimat in citeva paragrafe. In definitiv, toate marile carti, toate marile constructii speculative sint rezumabile, reductibile la fragment. discursul teologic nu se sustine decit ca fragment, ca insula de discurs pe apa fara margini a tacerii dumnezeiesti. fragmentul nu iti ingaduie sa spui decit ceea ce, la un moment dat, se spune in tine fara adaosul superfetatoriu al ingeniozitatii proprii. Fragmentul e onestitatea suprema a discursului.

Fragmentul e sortit sa "deconstruiasca" superstitia cartii, a Cartii de autor, a "lucrarii" care se elaboreaza luindu se pe sine ca tel, in uitarea treptata a intrebarii vii din care s a nascut. A Cartii care isi inhiba, la inceput, autorul prin prestigiul ei academic, pentru a si inhiba, cind e incheiata, cititorul, prin aerul ei sibilinic, atletic, muzeal. Fragmentele nu se nasc pentru a constitui o "opera", ci pentru a invalui concentric o obsesie. de reconstituit - pe texte - o istorie a marilor "fragmentaristi": de la Marc Aureliu la moralistii francezi, de la Montaigne la Novalis (si, in genere, la romanticii germanI), de la sihastrii autori de "capete" edificatoare, la E. M. Cioran (Cioran fiind, totusi, un caz special; el nu pare a gindi, ci, mai degraba, a exprima circular o idee innascuta. E monoton si, in definitiv, sistematic. Regaseste peste tot acelasi sunet.) Stilistica fragmentului e mai putin previzibila: ea amina pina la suspensie orice teza si evita consecventa doctrinara ca pe cel mai tipic simptom al comei intelectuale.





"somnul dogmatic" al clerului nostru pare sa fi inceput de mult si chiar in perimetrul propriei lui competente. Cind, in 1923, Teodor Popescu, paroh al Bisericii Sf. Stefan ("Cuibu cu barza") da semne de alunecare spre protestantism, reactia teologilor il exaspereaza pe Gala Galaction, care noteaza, in jurnalul sau (11/24 decembrie 1923): "Cu acest prilej, am constatat ca teologia noastra ortodoxa e in pragul falimentului. Afara de arhimandritul Scriban, care a luptat linga mine, afara de profesorul Nazarie (care n a putut uita ca este ucenicul lui MelchisedeC) si de profesorul Boroianu, directorul cancelariei metropolitane, mai toti ceilalti parinti si frati au fost lipsiti de grai. Mi am dat seama ca sintem aproape de pieire. Seminariile si Facultatea noastra teologica au umplut tara romaneasca de fatarnici si de atei. Sarmanul Teodor Popescu nu putea sa iasa decit preot eretic, fiindca, in pustiul pe care i l a lasat in inima scoala oficiala, s a ivit amicul sau Cornilescu." Alta insemnare, dupa o conferinta tinuta la Campulung: ".o cavalcada dogmatica prin infinitele cimpii ale ignorantei si ale stupefactiunei colegilor mei de preotie." lucrul cel mai grav care i se poate intimpla unui om tinar este sa fie lipsit de capacitatea de a admira. secretul vitalitatii (dupa J. R.): a nu face decit ceea ce are acoperire intr o acuta pofta de a face. Biologia se rezolva, igienic, intr o simpla curatenie a poftei. A nu te screme! nimic nu e mai trist decit sa vezi un om de cultura vorbind de institutii mai mult decit de persoane. Cultura e atentie la persoana, fascinatie a unicatului. Cum poate, de pilda, un critic literar sa pretinda ca salveaza (sau face posibilA) "institutia" literaturii, daca un scriitor, unul singur, e martirizat sub ochii lui? Cum sa salvezi literatura, daca Eminescu e interzis? Literatura e suma unor combatanti singuratici si de neinlocuit, nu o armata in mars cu soldati intersanjabili. Nu "lupti" pentru "cultura", ci pentru cutare om de cultura. Nu pentru "poezie", ci pentru un poet anume. Nu pentru "valori", ci pentru o valoare individuala data. Daca esti eficace la nivelul cazului, se va inviora si institutia. Daca nu, ea va deveni o abstractiune, un concept uscat, la adapostul caruia poti vegeta solemn, insotit de oricite demisii. ceva foarte vechi, care se manifesta ca ceva foarte proaspat: iata gloria oricarei privelisti! yehudi Menuhin (Muzica omului, 1984, pp. 150-151): "Pornind de la sistemul temperat al lui Bach, Schönberg l a aplicat celor douasprezece semitonuri. Era cam la fel cu idealul nostru democratic de egalitate in fata legii. El a hotarit ca toate aceste note trebuiau sa se poata inlocui unele cu altele, libere, sa fie aranjate in orice forma ar dori, fara a mai tine seama de sunetele armonice precedente si legaturile intre tonalitati (.). Totul pare a fi un joc prostesc. In cele din urma, compozitii intregi pot fi construite dintr o singura serie, prima construita in acest fel fiind Suita pentru pian op. 25 a lui Schönberg, scrisa in 1924. S ar putea presupune ca aceasta notiune se baza pe ideea ca fiecare nota are dreptul sa urmareasca dobindirea fericirii, ca intreg controlul armonic era respins. Democratia pura nu implica nici o structura, ci mai curind o anarhie benigna, unde se intelege de la sine ca fiecare lucru isi va gasi nivelul propriu si egal. Dar trebuie sa avem grija sa nu confundam vocabularul libertatii cu cel al notelor. Ar fi mai bine daca am compara notele cu alfabetul. Pare extraordinar ca omul sa fi reusit sa exprime atit de mult cu cele douazeci si sase de litere (mai multe in limbile asiaticE). Dar nici poetul nu a ridicat alfabetul la nivelul limbii si nici nu a hotarit ca fiecare litera sa aiba o folosire egala."

Esecul democratiei la toate nivelele. Si, pe de alta parte, legitima neliniste a lui Roland Barthes (tiparita postum, in Incidents, Seuil, 1987): ".mereu acelasi gind: si daca modernii se insala? Daca totusi n au pic de talent?"

Tot Menuhin, p. 111: "Interactiunea dreapta stinga este foarte speciala pentru instrumentul meu. Mina dreapta pune arcusul in contact cu coardele si aceasta este asemenea respiratiei si presiunii plaminilor pentru un cintaret. Si tot aici apare analiza si intelesul, caci miscarea fizica a acestei miini si a bratului este controlata de jumatatea stinga a creierului. Arcusul marcheaza intensitatea, coloritul, atacul si relaxarea. Guverneaza intreaga linie si forma a frazei, intocmai dupa cum un poet alege cuvintele pentru a exprima sentimente. In plus, violonistul este total dependent de un echilibru, in fiecare parte a trupului sau, relatia cu verticala si gravitatea: pozitia capului trebuie sa fie verticala, totusi nu teapana. Sint patruns de credinta ca puterea speciala a viorii se datoreste, in parte, felului in care impreuneaza inima si gindirea, sentimentele si ratiunea. Aceste functii separate de dreapta si stinga contribuie la dificultatea inerenta de a cinta bine la vioara. Este ca si cum ai incerca sa te lovesti usurel cu mina pe stomac si sa te freci pe cap in acelasi timp. Corpul nefiind total eliberat, are tendinta de a dori ca amindoua jumatatile sa indeplineasca acelasi lucru simultan."

Doua tipuri de malformatie ritmica: dizarmonia dintre dreapta si stinga (cele doua nu comunica intre elE) si excesul simetric intre dreapta si stinga (cele doua "indeplinesc acelasi lucru simultan"). Transferate in ordinea echilibrului individual: scindarea personalitatii in straturi reciproc opace sau omogenitatea functionala dintre registrele distincte ale fiintei. Solutia: cele doua jumatati sa fie impreuna diferite.





"mofturi" la Tescani:

- Femeia e un drog.

- Da. E stupefianta. (Mircea I.: "Nu degeaba ii spune frantuzul: la femme!")





"lista Otto" (septembrie 1940, retiparita, cu completari, in 1942): cartile retrase din vinzare de editorii francezi - in anii ocupatiei germane. In "preambul", motivatia: editorii sint "dornici sa contribuie la crearea unei atmosfere mai sanatoase" si a "conditiilor necesare unei aprecieri mai juste si mai obiective a problemelor europene". E vorba de carti "care otravesc opinia publica prin spiritul lor mincinos si tendentios". "Otravitorii" sint refugiatii politici si scriitorii evrei. Lista cuprinde: A) traduceri din autorii englezi (exceptie: lucrarile clasicE) si polonezi; B) cartile autorilor evrei (exceptie: lucrarile stiintificE); C) biografiile consacrate unor evrei (chiar daca sint scrise de arienI).

Din autorii interzisi: Léon Blum, Léon Daudet (!), Louis Réau (AutrichE), Henri Berr, Maurice Dekobra (!), Nostradamus, Pierre Loti, Hitler (Mein Kampf !!), Charles Maurras, Freud, Georges Duhamel, Panait Istrati, Einstein, Jules Verne (!), Karl Barth, H. G. Wells, Chesterton, Claudel, Gide, Denis de Rougemont, Jean Rostand, Simion Mehedinti (Le pays et le peuple roumaiN), Seton Watson (Histoire des RoumainS). C. G. Jung, C. Kerneiz (Astrologie, Hatha Yoga etc.!) etc.

Ce dezordine in efortul "sistematizator" al cenzurii!



la marginea padurii, aproape nici un pom nu mai are frunze. Tot ce era vesmint a cazut, a devenit covor. Rezultatul nu e lipsit de un anumit erotism morbid: padurea pare o colectie de nuduri spectrale asezate pe purpura. Ici colo citeva exceptii: arbori care si au conservat fragmente de frunzis verde, sub un fel de etole de puf desirate. Au o cochetarie fanata, usor fantasmagorica. As vrea sa le stiu numele si nu e prima data cind imi regret lacunele botanice. Nu e vorba numai de faptul ca, fara nume, nu pot identifica si cataloga. Dar, intr un fel, nu pot intelege si nu ma pot bucura deplin de ceea ce vad. Nu poti intra in dialog cu un obiect fara nume.

Comentariul e si el un fel de a numi. Si imi dau seama ca, oricit de frumoase au fost lucrurile pe care le am vazut aici in lunile din urma, numai faptul de a le fi comentat le asigura, in sufletul meu, statutul unor bucurii intregi. Rostul omului creat nu e sa aiba - in mijlocul lumii - senzatii mute, emotii informe, ci sa dea nume lucrurilor, adica sa regaseasca, in ele, stratul Cuvintului. sint momente cind suprafata cerului innorat seamana cu suprafata lunii: pete, cratere, crevase. Ca si cind o luna imensa ar trece pe deasupra crestetului nostru, incet si periculos de aproape. sestov, in Athène et Jerusalem, leaga direct pacatul stramosesc de tema cunoasterii. Pacatul e pofta de a sti, forma cea mai vinovata a concupiscentei. "Daca vei musca din fructul acestui pom, vei muri" - spune Domnul. "Dimpotriva, vei fi ca un Dumnezeu", spune sarpele. Asadar, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, cunoasterea inseamna moarte. Numai ca ceea ce Sestov numeste intelepciune de tip "atenian" pare sa prefere punctul de vedere al sarpelui. Ca si cum nu sarpele ar fi marele inselator, ci Dumnezeu. Scolastica, filosofia moderna, stiintele repeta, dupa Sestov, gestul pacatos al lui Adam: toate cultiva euforia cunoasterii.

In litera sa, textul biblic (cel din GenezA) pare sa i dea dreptate lui Sestov. Dar avem dreptul sa fim atit de literalisti? Avem dreptul sa anatemizam cunoasterea si facultatile noastre de cunoastere pina a le socoti manipulate ab initio si integral de demon? Poate Atotstiutorul sa urasca stiinta? Si poate Logosul sa blesteme ratiunea? (Sestov dispretuieste, intre altele, obsesia "ateniana" a principiului contradictiei. Dar nu recurge Isus cu stralucire la el in episodul relatat in Evanghelia dupa Matei, capitolul XII, versetele 25-28?)

In realitate nu de cunoastere in genere e vorba in textul biblic si nici de vinovatia ei de principiu. Ceea ce rezulta din pasajul in discutie este mai curind ca singurul lucru riscant din Paradis este cunoasterea. Din toti pomii poti gusta fara grija, numai din cel al cunoasterii nu. Pentru a gusta, fara pericol, din acesta din urma, trebuie sa ai ingaduinta lui Dumnezeu, controlul lui. Cita vreme nu ai acordul divin, contactul cu fructul cunoasterii e ucigas. Cu alte cuvinte, cunoasterea nu e legitima, decit daca tine cont de Dumnezeu. Dimpotriva, cunoasterea autonoma, "libera", profana e vinovata si, ca atare, mortala. Nu exista cunoastere valabila fara Dumnezeu - asta aflam din Geneza. Pacatul e tentativa creaturii de a cultiva cunoasterea independent de autoritatea Creatorului. De aceea, acest pacat nici nu poate fi rascumparat decit prin gestul, de o divina vehementa, al Intruparii. Caci in intrupare Dumnezeu sterge intervalul dintre cunoastere si propria Sa fiinta. Spre a arata cit de intima e legatura dintre cunoastere si prezenta Sa, pedagogul suprem se arata lumii ca insasi fiinta cunoasterii. Cunoasterea devine o persoana. Si Persoana aceasta spune, pentru surzii si smintitii de tot soiul: Eu sint calea, Eu sint adevarul, Eu sint viata. Numai prin mine accesul la cunoastere e rasplatit prin adevar si viata. Fara de mine cunoasterea duce la eroare si moarte. Voi muri, prin Fiul meu, moartea voastra, ca voi sa nu mai muriti de ea. Iar cine nu va pricepe nici acum ca nu exista adevar in afara Mea, cine, vazind cu ochii trupesti ca Eu si Adevarul sintem una, va continua sa umble dupa o cunoastere goala de mine ("sint gol!" - descoperise Adam prin cunoasterea sa "libera"), acela nu mai poate fi iertat: pacatuieste impotriva Duhului Sfint si nu se poate astepta decit la "plingerea si scrisnirea dintilor", in "intunericul cel mai dinafara". Eucharistia, ca impartasire cu trupul lui Dumnezeu, e singurul fel potrivit de a musca din Adevar si de a rascumpara astfel muscatura gresita a pacatului originar.

Sestov nu are, prin urmare, dreptate: nu e vinovat faptul in sine de a dori sa cunosti, ci faptul de a separa cunoasterea de Dumnezeu. Pacatul originar consta in a ti inchipui ca poti sti de unul singur, ca poti afla adevarul pe cont propriu. absorbit de calitatea acestui loc, nu m am ocupat indeajuns de cantitatea lui. Si simt ca un loc nu ti apartine pina nu i detii proportiile. Am inceput, prin urmare, sa mi numar pasii si abia asta m a facut sa traiesc robinsonada unei explorari reale. Am putut constata - cu ajutorul marcajului dintre soseaua principala si cea care duce spre conac - ca 1 600 de pasi ai mei fac 1 km. Din poarta conacului pina la posta sint cam 2 600 de pasi. Pina putin dincolo de intersectia Floresti - Sanduleni: 3 000 de pasi. Dus intors, cca 3,7 km.

Pe drumul spre Romanesti, pina la cotul unde imi intrerup "marsul" (cind vad, in zare, o bisericA) sint cca 3 400 de pasi. Dus intors, cca 6 800, adica aproximativ 4 km. Cea mai lunga plimbare pe care o fac: plopii de jos + urcus prin padure + ocolul colinei de sus (pe marginea "galetii") + drumul spre costisa de a lungul marginii de padure + drumul inapoi prin sat, totul impreuna nu fac mai mult de 4,5 km (7 300 de pasI). Imi ia cam o ora, o ora si douazeci de minute (cu pauzE).

Subimpartiri: drumul cu plopi de jos (incepind din poartA): cca 900 de pasi

(cam 550 M). Din poarta, prin sat (pe linga coana FloricA) si apoi, pe drum, pina la pomul din zare (de linga care o iau spre costisA): 2 300 de pasi (deci aproape 1,5 kM). Din poarta, pe traseul "clasic": 4 000 de pasi pina la costisa (3 200 pina la virful de linga fosta vie, de unde ma pot intoarce, pe sub linia de inalta tensiune, la aleea cu plopi de suS). Plimbarea serpentinata din parc (pornind din pragul atelieruluI): 700- 730 de pasi. Doua ture + urcatul pe dimb abia daca fac 1 km. In genere, merg pe jos, in fiecare zi, intre patru si cinci kilometri. ieri ningea des, sub un cer piclos, aproape mort. Un non peisaj. Pina si verdele, care inca se percepea sub stratul subtire de zapada, parea murdarit de alb, sufocat, mut. Citeva ultime incapatinari de rosu aprins: macesii neculesi de la marginea "galetii" si a "costisei". inventar al lumii ilf petroviene. Lozinci si inscriptii: "Mestecind cu grija mincarea ajuti societatea", "Cauza ajutorarii inecatilor este o cauza a inecatilor insisi", "Vindem bere numai sindicalistilor", "Arata ce poti, nordule!" (pe un santier feroviaR), "Salut Ligii Timpului si intemeietorului ei, scumpul tovaras Kerjentev!", "Jos rutina de pe scena operei!" "Nadragi lipseste", "Sa reorganizam viata textilistilor!". Firme si asociatii: "Cooperativa Plugul si ciocanul" (care fabrica sapuN), "Artel de covrigi din Odessa: La covrigii de Moscova" (firma la Stargorod!), "Zakavtopromtorg", "Pompe funebre: Bine ati venit!", Organizatia conspirativa "Sabia si plugul", Artelul mestesugaresc "Pegasul si Parnasul", Restaurantul vegetarian "Sa nu furi!", Atelierele de timplarie "Baltazar", ale Fortenbrasului de pe linga Umslopogas, Tutun "Capetown ul nostru", "Taietorul de lemne din sud", Restaurantul cooperativei "Fostul prieten al stomacului", "Intensivnik", "Combinatul alimentar didactic model al scolii de productie de pe linga Academia de arte spatiale din Cernomorsk". Nume: seful pompierilor Tulumbov, vaduva Gritatueva, poetul Serselafamov, sergentul Semion Vasilievici Nebaba, medicul sef Titanuskin, Seriojenka Kastraki, profesoara de franceza Ernestina Iosifovna Poincaré, Lintia Frantevna Pferd, Ghighienisvili ("care le pricepe pe toate"). Obiecte fundamentale: Primusul "Juvel nr. 1", Somiera, Camionul. Reviste: Revista lunara a vinatorilor "Gherasim si Mumu", "Flautul cooperator". Strazi: "O lua pe strada Sovietskaia, iesi in Krasnoarmeiskaia (fosta Bolsaia PuskinskaiA), traversa Kooperativnaia si ajunse din nou pe Sovietskaia (in oras existau doua strazi cu numele SovietskaiA). Dupa ce se minuna de acest lucru, tinarul se pomeni pe strada Evenimentele de pe Lena (fosta DenisovskaiA)." "Bulevardul tinerelor talente". Situatii: "Un autocamion pe care era instalata o locomotiva verde din placaj, de tip S, dadea mereu cu spatele peste muzicanti si, in acelasi timp, din pintecul locomotivei ieseau tipete.". La defilarea de 1 Mai: "Ca sa le mai treaca timpul, cind se opreau, oamenii saltau in sus pe batrini si pe activisti. Batrineii tipau cu glasuri muieresti. Activistii zburau tacuti, cu fete grave." "Calatorii isi procurasera brosurica «Magistrale de rasarit» pe a carei coperta se vedea o camila care mirosea o sina." "M am nascut intre ciocan si nicovala - zise el - vrind prin asta sa arate ca parintii lui fusesera fierari", "Prusis, fost proletar in cimpul muncii intelectuale, iar in prezent tejghetar", "Printr o decizie speciala a fost decretat armasar, desi toata viata fusese considerat iapa" (singurul cal ramas dupa mecanizarea transporturilor la Vasiuki, care se va dezvolta intr atit, incit i se va spune New Moscova, in vreme ce Moscova va deveni Old VasiukI), "La spectacolul «Proorocul Samuil raspunde la intrebarile publicului» se pun vesnic doua intrebari: «De ce nu se gaseste unt la bacanie?» sau «Dumneata esti evreu?»". "Nu exista Dumnezeu? Nu exista, raspunde Ostap. Asadar nu exista? Atunci, noroc!", "Un pluton de ostasi rosii, cu caciuli, traversa o baltoaca, care incepea linga un magazin al Uniunii cooperativelor din Stargorod si se intindea pina la cladirea Directiei guberniale a planificarii, al carei fronton era decorat cu tigri, victorii si cobre de ipsos." Mirosuri: "Dinspre lada de gunoi venea un miros de violete si de ciorba à la paysanne", "Un compatriot se recunoaste dupa mirosul innebunitor de galosi pe care l raspindea mantaua lui, confectionata de Trustul cauciucului." Produse: balonasul cu tignal "Dor de duca" (pe care e desenata caricatura lui ChamberlaiN), taburetovka (rachiu de tabureT), iepure artificial, crenvursti vegetarieni, chiftele de taitei. Artisti: un scriitor din grupul "Ugerul de otel", grupul de artisti "Portretistul dialectic" (din care face parte pictorul Feofan Muhin, specialist in portrete din ovaz, par si piulitE). Formule: "titanul gindirii", "un trintor vulcanic". Prezente romanesti: Ostap poarta un fular de matase artificiala, cu motive romanesti", "Gavrilin, care se inflacarase, rosti citeva vorbe tari la adresa boierilor romani, iar apoi trecu la Mussolini", lei romanesti, opinci moldovenesti, graniceri romani. numai un om credincios poate avea curaj in chip matur, fara trufie. Caci numai un om credincios stie ca nu e niciodata singur in intreprinderea sa. h. Bazin: Qui aime bien, c'est connu, n'aime pas vraiment. la Bruyère: Ne pourroit on point découvrir l'art de se faire aimer de sa femme? rugaciunea unui intelectual: Sf. Anselm, Proslogion, Cap. I: "Acum insa, biet muritor, paraseste ti, pentru un timp, treburile si lasa ti, o clipa, gindurile cele neodihnite. Indeparteaza grijile care te apasa si uita de trudnicele tale ocupatii. Ocupa te, un pic, de Dumnezeu si odihneste te in El. Intra in chilia duhului tau, alungind din ea totul in afara de Dumnezeu si de ceea ce te ar putea ajuta sa L cauti; si dupa ce ai inchis usa, cauta L!

Si vorbeste acum, o, inima a mea, vorbeste cu fiinta ta intreaga catre Domnul: «Chipul tau il caut, Dumnezeule, caut chipul tau» (Ps. XXVI, 8). De aceea, Doamne, Dumnezeul meu, da inimii mele invatatura unde si cum trebuie sa Te caute, unde si cum sa Te gaseasca. Daca nu esti aici, Doamne, unde oare sa Te regasesc? Iar daca esti peste tot, cum de nu Te vad ca pe o Prezenta? Locuiesti, fireste, intr o lumina de neatins. Dar lumina aceasta unde este si cum sa ajung pina la ea? Cine ma va calauzi si ma va aduce inlauntrul ei, acolo unde sa Te pot vedea? Sub ce infatisari, sub ce chip Te voi cauta? Nu Te am vazut niciodata, Doamne, Dumnezeul meu, si nu stiu Fata Ta. Ce va face atunci, Doamne prea inalte, ce va face acest surghiunit care sint; surghiunit in imediata Ta apropiere? Ce va face slujitorul Tau, ars de iubirea Ta si alungat departe de Fata Ta? El doreste atit de mult sa Te vada, iar chipul Tau e atit de indepartat! El vrea sa se apropie de Tine, iar lacasul Tau e de neatins! Vrea sa Te gaseasca si nu stie unde esti. Vrea sa Te caute si nu stie cum arati. Doamne, Tu esti Dumnezeul si stapinul meu, dar nu Te am vazut niciodata. Tu m ai facut; toate ale mele, Tu mi le ai dat - iar eu inca nu Te cunosc! Am fost facut pentru a Te vedea si iata ca n am implinit inca lucrul pentru care am fost facut. Nenorocita soarta i a fost data omului, sa piarda tocmai lucrul pentru care a fost facut. O, aspra si nemiloasa cadere! Vai! Ce am pierdut si ce am gasit? Ce a pierit si ce a ramas? A pierit fericirea pentru care am fost facuti si a ramas chinul pentru care n am fost facuti. S a departat de noi ceea ce, lipsind, ne nefericeste si a ramas ceea ce nu ne poate face decit vrednici de mila. Cindva, omul minca aceeasi piine cu ingerii si inca ii e foame de piinea aceea; acum insa el maninca din piinea durerii de care, atunci, nu stia. Vai! Doliu fara margini al oamenilor, intristare a tuturor fiilor lui Adam, cel care era satul, in vreme ce noi gemem infometati. El traia in indestulare si noi cersim. El era avut intru bucurie si a parasit in chip jalnic ceea ce avea; iar noi, noi traim in nenoroc si intr o zadarnica dorinta. De ce nu ne a pus de o parte - cind putea s o faca atit de usor - de ce nu ne a pus de o parte ceea ce acum ne lipseste amarnic? De ce ne a lipsit de Lumina, pentru a ne inveli in intuneric? De ce ne a luat Viata pentru a ne da mortii? Nefericiti ce sintem, de unde am fost alungati si unde am fost azvirliti? De unde am cazut si unde sintem ingropati? Din tara de bastina in surghiun; de la vederea lui Dumnezeu, in orbire; de la bucuria nemuririi la amaraciunea si groaza mortii. Necrutatoare schimbare a unui Bine atit de mare intr un atit de mare rau! Grea paguba, grea pedeapsa, grea intre toate! Ci eu, vai eu, unul din nefericitii, de Dumnezeu indepartatii, fii ai Evei, ce am pus la cale? Ce am facut? Catre ce m am straduit si unde am ajuns? Ce mi am dorit si acum, iata, suspin in mijlocul relelor! Am cautat fericirea si sint in necaz. Am tinjit catre Domnul si am recazut in mine insumi. Am cautat odihna in ascunsul fiintei mele si am gasit acolo durerea si chinul. Vroiam sa rid intru bucuria duhului meu si am ajuns sa ma jeluiesc, cu geamatul inimii mele. Cind bucuria tocmai aparea, au venit suspinele si au inecat o.

Iar Tu, Doamne, pina cind? Pina cind, Doamne, ne vei uita? Pina cind Iti vei intoarce Fata de la noi? Cind Te vei uita la noi si cind ne vei mintui? Cind vei lumina lumina ochilor nostri si cind ne vei arata chipul Tau? Cind Te vei darui iarasi noua? Priveste ne, Doamne! Asculta ne, lamureste ne, arata Te noua! Da ni Te noua, intru fericirea noastra, Tu, fara de care sintem atit de nefericiti! Ai mila de incercarile noastre si de stradaniile noastre catre Tine, caci fara de Tine nu putem nimica. Tu ne chemi, dar ajuta ne! Te rog, Doamne, fa ca nadejdea sa nu se sleiasca, ci sa traiesc din ea. Te rog, Doamne: inima mea s a amarit de atita suferinta; indulceste o cu mingiierea Ta. Te rog, Doamne; foamea m a impins sa incep a Te cinta; nu ma lasa flamind; m am apropiat infometat, nu ma alunga nesatul. Sarac, am venit catre Cel bogat; nenorocit, am venit catre Cel plin de milostenie. Nu ma lasa sa plec pustiit si incarcat de dispretul Tau. Si daca suspin inainte de a fi mincat, da mi macar sa maninc dupa ce voi fi suspinat.

Doamne, nu pot, incovoiat cum sint, sa privesc in sus; indreapta ma, ca sa pot sa mi indrept privirea spre Tine. Pacatele mele s au adunat asupra crestetului meu; ma invaluie si ma apasa ca un jug greu. Usureaza ma! Descarca ma de povara, pentru ca abisul ei sa nu si inchida gura asupra mea. Ingaduie mi sa vad lumina Ta, fie si de departe, fie si din fundul prapastiei! Invata ma sa Te caut; arata Te celui care Te cauta, caci nu Te pot cauta, daca nu ma inveti, nici nu Te pot gasi, daca nu Te arati. Fa astfel incit sa Te caut dorindu Te, sa Te doresc cautindu Te, sa Te gasesc iubindu Te si sa Te iubesc gasindu Te.

Doamne, e adevarat ca Tu esti Cel ce ai creat in mine imaginea Ta, pentru ca amintindu mi de Tine sa ma gindesc la Tine si sa Te iubesc. E adevarat si iti multumesc. Dar imaginea aceasta e atit de tremurata de hirseala pacatelor, atit de adumbrita de fumul greselii, incit nu si mai poate implini rostul decit daca o reinnoiesti si o reasezi.

Nu voi incerca, Doamne, sa patrund in adincul Inaltimii Tale caci nu e asemanare intre Tine si intelegerea mea; doresc totusi sa pricep atit cit se poate Adevarul in care inima mea crede si pe care ea il iubeste. Caci nu caut sa inteleg pentru a ajunge sa cred: ci cred pentru a intelege; si cred ca daca n as crede, n as intelege. (.)" Cap. XXVI: "Ma rog sie, Dumnezeul meu, fa ma sa Te cunosc si sa Te iubesc, ca sa pot sta in Bucuria Ta. Si daca aceasta nu e cu putinta pe de a intregul in aceasta viata, ajuta ma macar sa inaintez pina ntr atit incit Bucuria Ta sa ma cuprinda cu totul, altcindva; fie ca ce stiu despre Tine aici sa creasca atit cit sa ajunga la implinire dincolo; fie ca Iubirea de Tine sa creasca aici, pentru a fi totala dincolo; fie ca bucuria mea de acum sa fie uriasa in speranta, pentru ca dincolo ea sa fie totala in fapt!

Doamne, Tu poruncesti si indemni prin Fiul Tau sa cerem si promiti ca vom primi «ca bucuria noastra sa fie deplina». Ei bine, Doamne, iata ca cer, asa cum ma indemni prin minunatul Tau sfatuitor, sa primesc ceea ce ai promis prin Adevarul Tau «ca bucuria mea sa fie deplina». Dumnezeul increderii mele, cer sa primesc "ca bucuria mea sa fie deplina". Dar pina atunci, fie ca spiritul meu sa reflecteze la ea, limba mea sa vorbeasca de ea, inima mea s o iubeasca, gura mea s o propovaduiasca, sufletul meu sa fie infometat de ea, trupul meu insetat de ea; si toata fiinta mea s o doreasca pina cind ma voi cufunda in Bucuria Domnului, care este un Dumnezeu intreit si unu, binecuvintat in vecii vecilor. Amin."

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care






Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2020 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

JURNALUL DE LA TESCANI



Opera si activitatea literara Andrei PLESU

Scrierile si activitatea publicistica a lui Andrei PLESU





Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text


Sinteze

MINIMA MORALIA ELEMENTE PENTRU O ETICA A INTERVALULUI

- citeste textul



Jurnale

JURNALUL DE LA TESCANI

- citeste textul