Am asistat, cu ani in urma, involuntar, la un mic dialog intre
Ion Barbu si Serban Cioculescu. Cei doi eminenti profesori, poetul matematician si criticul, prieteni vechi, nu se vazusera de o buna bucata de vreme. Ei Serbane, zise Barbu, ce mai faci, cum o mai duci, tot mai crezi ca Eminescu este cel mai mare artist al cuvantului la romani?" Iubite maestre si prieten, am reflectat la lucrul acesta de o viata si nu-mi pot schimba parerile cu una, cu doua. Pentru mine, ca pentru toti cei din tagma noastra, Eminescu este si va ramane neintrecut." Mtt!" clatina din cap Dan Barbilian, a negatie, ridicand aratatorul spre tavan, odata cu bastonul de care se slujea in anii din urma, si exclama solemn: Va que Mateiu!"
Ramane hotarat lucru ca pentru unul dintre cei mai mari poeti romani din epoca interbelica, Ion Barbu, Mateiu Caragiale, nu atat poetul si nuvelistul cat mai cu scama autorul Crailor, era tot ce avea mai stralucit literatura romaneasca. In ce ar putea consta valoarea romanului
Craii de Curtea Veche? in nuvela Rcmember, publicata in 1924, ni se povesteste un fapt divers atroce", sfarsitul tragic, invaluit in mister cu ceva din atmosfera istoriilor extraordinare ale lui Edgar Allan Poe al lordului Aubrey de Vere, scoborator dintr-o veche casa nobiliara normanda din care insusi Carol I, regele Angliei, cel decapitat la 1649, s-ar fi tras. Tehnica misterului" va mai fi aplicata de Mateiu Caragiale tot atat de insistent in fragmentul Sub pecetea tainei, ce ar fi trebuit sa vina ca o continuare a Crailor de Curtea Veche. Interesant ramane, in Rcmember, portretul idealizat al personajului (idealizat in sensul lui Mateiu CaragialE), gatit", sulemenit", cum nici o muiere nu mi-a fost dat sa vad", cu degetele de la maini lungi, osoase, impodobite cu safire de Ceylon. Atitudinea naratorului este insa pur estetica. Panzele lui Van Dyck, Van-der-Faes, Ruysdael, Van Brower, ca si frecventarea raschieriilor neerlandcze din Berlinul tineretii sale, cu polite pe care stateau insirate nastrape si urcioare de Delft" (patria lui VermeeR), il faceau atat de frumos si misterios pe tanarul sau prieten, un fel de relicva vie, incredibila, a trecutului:
Gasisem frumoasa nu atat faptura lui sir Aubrey, cat asemanarea lui cu unii din aceia de mult pieriti in spulberea veacurilor, il gasisem frumos pentru ca in el vedeam retraind o icoana din trecut, vedeam reinviat scumpul trecut insusi. Trecutul apus pentru totdeauna"
Frumos, inspirand o evlavie nemarginita", este Pasadia, din Craii de Curtea Veche, un luceafar", pe care un joc al intamplarii il inzestrase cu una din alcatuirile cele mai desavarsite ce poate avea creierul omenesc", de o frumusete fizica tipic decadenta, de sfarsit de veac XIX:
Ce frumos cap avea totusi! intr-insul atipea ceva nelinistitor, atata patima infranata, atata trufie apriga si haina invrajbire se destainuiau in trasaturile fetei sale vestede, in cuta sastisita a buzelor, in puterea narilor, in acea privire tulbure intre pleoapele grele. Iar din ce spunea, cu glas taraganat si surd, se desprindea, cu amaraciune, o adanca sila".
Sa fi fost pentru ca omul era asa de fermecator de trist? Cu putinta, la dansul numai ochii spunand atatea. Cam afundati sub bolta sprancenelor si de sub albastrul rar, privirea lor, nespus de dulce, parea a urmari, inzabranita de nostalgie, amintirea unui vis. Ei intinereau straniu aceasta faptura care nici altminteri nu-si trada varsta, luminau fruntea senina, desavarseau infatisarea nobila ce-i intiparea mata paloare a fetei smede, trase, prelungita de o tacalie moale ca matasea porumbului, a carui culoare o avea chiar. Cam aceeasi era si culoarea imbracamintei ce purta de obicei, la dansul moi, molatece, mladioase fiind toate, si port, si miscari, si grai. Era un obosit, un sfios sau un mare mandru." in cc consta nobletea crailor", a lui Pasadia si a lui Pantazi, mai intai? (Aceea a naratorului se ghiceste a fi identica, am zice, conform teoriei si teoremei" ca, atunci cand doi se aseamana intre ei, obligatoriu trebuie sa se asemene si cu cel de al treilea, de vreme ce acesta din urma ii prezinta ca pe propriul sau portret ideal.) Lucrul este interesant de discutat pentru ca aici sta conceptia despre aristocratie a lui Mateiu Caragiale, odata cu conceptia lui despre frumos, cheia insasi a intelegerii romanului, mai bine zis a uneia (a celei mai potrivite, dupa parerea noastra) dintre posibilele lui lecturi. Vechii boieri, chiar autentici, Vacarestii si Golestii, in Muntenia, Conachi, Balsestii sau Sturdzestii, in Moldova, de exemplu, tineau, nici vorba, la ighemonicon, dar erau mai degraba niste patrioti cuminti, constructori in cultura si gospodari plini de bun-simt in politica, cand aceasta se potrivea intereselor lor mai curand conservatoare, cu toate ca manifestau nu o data deschideri catre ideile liberale venite din Occident. Cu atat mai mult, n-au facut caz de nobletea de nastere revolutionarii patruzecioptisti, mai toti boieri sadea si acestia. Procesul sincronizarii cu Apusul, unde isi facusera smdiile, in Franta de dupa marea revolutie, li s-a impus ca o necesitate indiscutabila. Kogalniceanu, Cuza, Alecsandri, Balcescu, Golestii din cea de a doua generatie, Bratienii, C. A. Rosetti au inclinat spre burghezia innoitoare, progresista si democratica. Cel mai aristocrat dintre ei, Ion Ghica, era prieten cu Nicolae Filimon si Anton Pann, si vorbea (in Dascali greci si dascali romanI) numai cu o blanda, abia ingaduitoare ironie despre matusa sa dinspre bunica, Elenca Dudescu, vaduva poetului Alecu Vacarescu, cand o punea sa i se adreseze asa: Vino sa te sarut, evghenistul mamei, ca eu cand ma gandesc la evghenia familiei noastre, uite, imi vine ameteala. Noi cu toti boierii cei mari suntem rude, si cu Candestii, si cu Barcanestii, si cu Campinenii, si cu Filipestii, si cu Cantemirestii, si chiar cu Maria Tereza".
Ceea ce cu un cuvant nepretentios am putea numi tafna aristocratica a aparut la noi, trecand peste prezumtiosii Macedonski si Duiliu Zamfirescu, mai cu seama dupa primul razboi, cand burghezia, devenita conservatoare ea insasi nu fara a imita moda apuseana din epoca lui Proust isi cauta blazoane, lucru semnificativ, indiferent de ce nationalitate ar fi fost ele. Burghezii si burghezele lui Caragiale-tatal nu le ravneau, considerandu-le, poate, ca si genialul lor creator, drept niste mofturi. Deocamdata Mandica si Tincuta isi disputau numai pe bravul locotenent Gica Elefterescu. Abia madame Esmeralde Piscupesco, ca un prim semn de aristocratism, dadea cate un five o clock tea tous lesjeudi, iar Claymoor-Vacarescu, ce ar fi putut invoca o noblete de sange, se multumea doar sa le consemneze subaltern in carnetul sau monden de la L Independence roumaine, ba mai incasand din pricina unei nenorocite greseli de tipar si o pereche umila de palme din partea maiorului cu numele plebeu de Buzdrugovici. Blazoanele, aproape toate dubioase, isi fac insa numaidecat aparitia in romanele Hortensiei Papadat-Bengescu si, ceva mai tarziu, in acelea ale lui G. Calinescu, vazute ca niste caricaturi.
Mateiu Caragiale insa pare a lua chestiunea in serios. Pasadia, numit si Pasadia Magureanu, dupa o mosie a unui strabun fost inalt dregator, iesise din oameni cu vaza si cu stare" genealogia nu este limpede infatisata de prozator , isi facuse studiile in strainatate, trecuse, in tinerete, prin cele mai grele incercari, din pricina marii lui mandrii, si numai cu propriile-i forte pandise norocul la raspantie, il insfacase si-1 siluise ca sai poata smulge ceea ce, in chip firesc, i s-ar fi cuvenit fara cazna si zbucium". La vremea lui, stramosul sau, armasul, faptuise un omor, dar lucrul pare obisnuit la aristocratii" din evul de mijloc, carora li se intampla uneori sa fie chiar si talhari de drumul mare. Asa stand lucrurile, nobletea lui Pasadia a devenit lasa naratorul sa se inteleaga suprem dispret si cinism amar, impins atat de departe, incat insul isi uraste propria-i stirpe, propria-i natie, a carei istorie o cunoaste in toate amanuntele. intr-una din izbucnirile lui, era de parere ca insasi Curtea Veche, injurai careia, simbolic, au loc tribulatiile personajelor, trebuie sa fi fost un edificiu meschin:
Ce fusese Curtea era lesne de inchipuit, semanand in mare cu manastirile, cu trupuri de cladiri multe, pentru a putea salaslui toata liota tiganeasca, fara intocmire, fara stil, cu nade, umpluturi si carpeli, vrednica sa slujeasca, in uratenia ei, de decor unei tagme stapanitoare plamadita din toate lepadaturile venetice si din belsug altoita cu sange tiganesc".
Lui Pasadia ii casuna" chiar si pe marele Brancoveanu pe care, la un moment de furie, il zugravi" ca pe un bulibasa mehenghi, vanzator si slugarnic, un suflet de rob"1: Ce lasa dupa el: stalpii de la Hurez, pridvorul de la Mogosoaia, Potlogii, ce?" Cinicul, marele meu prieten", cum il numeste naratorul, nutrea o ura bolnava impotriva tarii romanesti" si Jurase ca se va instraina pentru totdeauna, indata ce mijloace cat de slabe ii vor ingadui-o". Dar, lucru interesant si aici intervine marea arta a lui Mateiu Caragiale, fascinatia pentru personajele lui problematice , Pasadia nu se putea dezlipi de Bucuresti (cum nu se putuse deslipi de tara nici exilatul" de bunavoie, Caragiale-tatal, cu toate ca domiciliase la Berlin in ultima parte a vietiI), orasul blestemat, plin de atatea amintiri amare". Meremetisise vechile case cumparate la mezat de la Zinca Mamonoaia (ecou, si acesta, din viata lui Caragiale, batranul, care vanduse partea sa de mostenire de la matusa cea bogata, Momuloaia, cu banii respectivi permitandu-si plecarea la BerliN) si le transformase intr-o somptuoasa sihastrie" unde traia pe picior mare, boiereste".
Genealogia lui Pantazi e ceva mai clara, cu toate ca ramuroasa. Grec de origine, se tragea dintr-o familie de talhari de apa", intemeiata de un Zuani, zis cel Rosu", acela coborand la randu-i din barbari" normanzi, ca si Aubrey de Vere, emigrati in Mediterana. Lucrul s-ar putea deduce din imprejurarea ca stema veche a casei e comentata de capul ramurii siciliene" in chipul urmator: Pe scut, sprijinit de monoceri inlantuiti, in camp albastru, lebada de argint, luandu-si zborul cu gatul strapuns de o sageata purpurie, a adaogat, in cinstea unei inrudiri ilustre, in camp de aur cu chenar de sangeap un pardos negru" adevarat tur de forta si imaginatie a heraldistului Mateiu Caragiale, atat de bine stiut. Grecul care se respecta, Pantazi, se considera cetatean al universului" si ca atare poarta in el demonul calatoriilor. Se mandrea a fi calatorit pe marile si oceanele lumii mai mult decat toti stramosii sai la un loc. De o mare frumusete este, in roman, ceea ce am putea numi proza cadentata, de mare rafinament, cu ceva din arta lui Odobescu si cu o certa ascendenta in arta lui Dimitrie Cantemir, cel din Istoria iewglifica (chiar daca ignorata de MateiU), cu care sunt povestite calatoriile lui Pantazi, de fapt o calatorie poetica, in vis, sinteza a tuturor celorlalte posibile. Cand vorbea de mare, eroul parea transfigurat:
Lucie ca o balta, oglindind, la adapostul toartelor coastei, pirozeaua tariei si margaritarul norilor, florile ca o pajiste sau scanteiand ca o misuna de licurici, searbada si domoala sau vie, verde si vajnica, avantandu-sc spumegand spre cerul caruia ii era fiica, de ea vorbea cu o paganeasca evlavie, pomenindu-i doar numele, glasul i se pogora tremurator ca si cum ar fi marturisit o taina sau inganat o ruga".
La poeticul geografic se adauga acela al cunoasterii, de catre Pantazi, a zeci si zeci de categorii de oameni, seici si pasale, emiri si hani, rajahi si mandarini, preoti si calugari de toate legile si tagmele, zodiasi si pustnici, vrajitori, vraci, capetenii de semintii salbatece carora le fusese oaspe sau tovaras de petrecere si vanatoare" etc. Ciudatul aventurier vorbea toate limbile, putea citi in original pe Cervantes si pe Camoens, vorbea cu cersetorii tiganeste". Ascultandu-1 povestind, autorul marturiseste a se fi simtit el insusi cuprins de dorul calatoriilor:
Cu incetul, la evocarea lor se desteptase in mine un suflet nou, un suflet de nomad cu nostalgii sfasietoare, ma incindea dorul de duca, ma inliigura ispita plecarilor spre necunoscut, farmecul indepartatelor pribegiri si, la gandul ca as ramane pana la capat robul unui petec de pamant, osandit a ma framanta si istovi fara multumire intr-un ocol restrans, sufeream cumplit, ma simteam abatut pana la deznadejde. Asemenea acelei suliti maiestre ce singura avea darul sa tamaduiasca ranile ce facuse, numai istorisirile ciudatului prieten imi mai puteau alina raul, multumita lor ma pierdeam in lumea visarilor ca intr-o betie, betie de felul celor de mac sau de canepa, atatand inchipuirea deopotriva si urmate de treziri nu mni putin amare".
Frumoasa, atractiva prin chiar bovarismul" ei este si cea de a doua calatorie, in timp de asta data, a celor trei crai, de predilectie in galantul" veac al XVIII-lea (veacul nostru fanariot!), veacul binecuvantat, veacul cel din urma al bunului plac si al bunului gust". Pasadia, Pantazi si naratorul insusi sunt imaginati ca trei odrasle de dinasti cu nume slavite", cavaleri calugari de Malta, lupi de mare si viteji spadasini de uscat, la Kehl, cu generalul Jacques de Berwick, la Gustalla, cu maresalul Franquetot de Coigny, oaspeti apoi ai tuturor Curtilor, Mariilor, Sfintiilor si Luminatiilor Europei, la Blem si la Granja, la Favorita si la Caserta, la Versailles, la Chantilly si la Sceaux, la Windsor, la Amalienborg la Nymphenburg si la Herrenhausen, la Schonbrunn si la Saint-Souci, la Haga-pe-Maeler, la Ermitage si la Peterhof . Peste tot exoticele toponime sunt insirate cu vadita placere si intr-o ordine anume studiata spre a fi placuta la auz craii se bucura de dulceata traiului", sunt amestecati totodata in fel de fel de urzeli si uneltiri, lucreaza la inaltarea sau la caderea capetelor incoronate, sunt hoinarii nepocaiti vesnic pe drumuri, patimasi de curiozitate si din ce in ce mai ahtiati dupa placeri", sunt nebuni", in acelasi timp, de muzica lui Gluck si Mozart, admira mai ales pe marii aventurieri ai vremii: Neuhof, Boneval, Cantacuzen, Tarakanova, ducesa de Kingston, cavalerul d Eon si fireste, pe Casanova. insa era scris ca cel mai frumos dintre veacuri sa asfinteasca in sange". Si cand, printre cusmele frigiene, putea fi vazut capul doamnei de Lamballe prietena Mariei Antoaneta inaltat in par, craii isi acoperira fetele si pierira pentru totdeauna.
Cel de al treilea hagialac" adevarata trezire din visare a crailor are loc in cruda realitate a Bucurestiultii balcanic contemporan cu ei. Valul reveriilor este rupt de obicei de catre Pirgu (s-a facut caz, in unele comentarii ale romanului, de enigmistica ezoterica a imprejurarii ca toate numele personajelor incep cu litera P), cel de al patrulea crai" (de obicei se spune ca cei trei sunt patru; sau invers, ca cei patru sunt treI), cu cate un vulgar Ia mai lasati, nene, ciubucile astea, sa mai vorbim si de muieri". Feciorul lui Sumbasacu Pirgu, ciceronele crailor, in noptile lor de dezmat si orgii prin speluncile Bucurestilor, este tot ceea ce capitala romaneasca produce mai abject si mai scarnav cu putinta. Specialitatea lui erau samsarlacurile", pezevenglacurile" si giumbuslucurile scarboase" si scabroase, gretoase la culme, de fiinta umana balacita in mocirla cea mai infecta. Pirgu pune la cale chefuri monstre, intalniri dintre cele mai suspecte, targuri amoroase de cea mai joasa speta, conduce pe crai in casele de joc si de toleranta cele mai mizere, mai umbland insotit si de Poponel, un icioglan de meserie, pe care il prezinta amicilor ca pe o raritate in materie. Ca la romantici, dar fara profunzimea fabulatiei lor data fiind situarea de dincoace de zolism , arta lui Mateiu Caragiale se bizuie pe contrastele cele mai stridente ce s-ar putea imagina, concurand intr-asta pe Arghezi cel din
Flori de mucigai. Din frumoasele, stralucitoarele visuri mirifice incursiuni in spatiu si in timp, zugravite in cele mai splendide culori, in fraze muzicale, unduitoare, cadentate, grele de arabescuri in aur, argint si purpura ale cuvintelor suntem dintr-o data coborati intr-un fel de bolgie a perditiei si a viciului. Nu exista, in intreaga proza romaneasca, pagini ca acelea in care, cum singur spune, Mateiu Caragiale a izbutit in chip magistral sa faca sa se perinde prin fata ochilor cititorului tot ce Bucurestiul avea mai nabadaios, mai zanatec, mai tesmenit si defaimat jegul, lepra si tranjii societatii". Acum scriitorul are senzatia a-si fi muiat pana in mocirla si in puroi, si chiar mai rau, cand, bunaoara, face portretul numitului Poponel:
in faptura sa, care de altminteri in ceea ce priveste dragalasenia nu lasa decat de dorit, salasluia, mistuit de flacarile Sodomei, un suflet de femeie, sufletul uneia din acele slujnici imputite ce dau tarcoale seara cazarmilor. Mai mult nu voi starui asupra-i; ca sa-1 descriu ar trebui sa-mi inting pana in puroi si in mocirla, si la aceasta indeletnicire nu mi-as pangari numai pana, dar as spurca mocirla si chiar puroiul."
Ca intr-un blestem, craii urmeaza pe Pirgu la Arnoteni, adevaratii Arnoteni", coboratori dintr-un mare vornic Barbu Arnoteanu, desi familia, ne incredinteaza autorul, era calpa" dincolo de Constantin Brancoveanu. Acum pana romancierului este impulsionata de cel mai crancen realism.Casa din strada Mihai Voda, o darapanatura desuchiata", este o adevarata cloaca, loc de intalnire a tuturor lepadaturilor. Maiorica, tatal, seful familiei, are o mutra de maimutoi", cu scafarlia scofalcita si smochinita de tigan batran". impreuna cu consoarta-sa, Elvira, un maldar de carne flescaita", leganandu-si sanii cazuti si coapsele atarnande" da tarcoale meselor de joc, chibiteaza, se bucura de atentiile musafirilor. Marfa" lor principala erau cele doua fete, Mima si Tita, armasaroaicele", pe jumatate tampite din nastere, pe cealalta jumatate vitioase din pricina mediului in care crescusera. Cea dintai, rea de gura, rea de musca, rea de plata, palavatica si haihuie", avea totusi hazul ei, era simpatica", si popii, venit cu botezul, ii vine in intampinare in pielea goala. A doua tembela si toanta", urat mirositoare, atragea totusi uneori prin incheieturile gingas strunguite", la maini si la picioare, si avea un cap de ctitoreasa din veacul fanariot, cu ochi caprii si codati, cu nas coroiat si lung, cu buze subtiri si tivite". in mod vadit, prozatorul studiaza, dupa legile stiute, degenerescenta si isi manifesta nemultumirea ca vechile neamuri, cazute, nu au inteligenta de a se starpi pe cale malthusiana", cum va proceda Pasadia. in casa Arnotenilor mai viaza si o copila firava, muta, abia observata de musafiri, un fel de monstru, si acesta, al lipsei de eugenie, rezultat din imperecherea infamului Maiorica cu una din fiicele sale. Ereditatea este verificata prin Sultana Negoianu, mama sceleratului, hetaira a Bucurestilor de pe vremuri, acum o batrana cazuta in dementa senila, tinuta de familie intr-un fel de magazie, tarandu-se in patru labe si urland caineste in noptile cu luna. Zile fara paine se intampla in casa Arnotenilor, dar fara certuri si batai, paruieli crancene de cele mai multe ori, nu, mai ales intre cele doua fete mai mari. Uneori Maiorica, vazand ca se ingroasa prea mult gluma, era nevoit sa cheme mpolitia", cum zicea-el cu glasu-i fonf, catusi de putin sinchisit de ochii si urechile mahalalei.
Cea de a treia fiica a Arnotenilor, muta Ilinca, fusese tinuta pana la saisprezece ani la o ruda de la Piatra Neamt. Nespus de frumoasa, crescuta oarecum cuviincios, ea devine marfa cea noua a lui Maiorica si a Elvirei, samsarul care trebuia sa incheie marsavul targ cu Pasadia nefiind un alt cineva decat Gorica Pirgu. Mai tanarul si mai romanticul Pantazi se indragosti de fata si, voind s-o smulga din ghearele prietenului, intre cei doi crai se incinge o bataie in lege, chiar in casa adevaratilor Arnoteni". Paruiala este descrisa fara nici o grija, de asta data, la nobletea prietenilor, cu o pana deosebit de incisiva:
La Arnoteni, inainte de masa de pranz, la care Pasadia fusese poftit de Pantazi, din salon, unde acestia ramasera singuri la aperitiv, se auzira deodata racnete, buseli, bufneli, zgomot de lucruri rasturnate si de sticla ce se sparge, si cred ca se poate inchipui fara cazna mutrele facute de aceia ce alergand acolo vazura pe Pasadia si pe Pantazi ingaibarati in chelfaneala cea mai deznadajduita, tragandu-si palme, pumni, picioare, rostogol indu-se pe jos, cand unul deasupra, cand celalalt".
Romanul se sfarseste oarecum brusc, cu senzatia din partea cititorilor mai avizati ca totusi Mateiu Caragiale nu a tras toate consecintele ce s-ar fi putut exploata in plan estetic. Cortina cade cam pe neasteptate peste acest infern moral. Pasadia moare de dambla in bratele Raselichii Nahmansohn, o curtezana cu porniri vampirice. Pantazi va pleca dupa moartea Ilincai, rapusa de scarlatina intr-o lunga, definitiva si misterioasa calatorie fara intoarcere. Numai Gorica Pirgu, specie cu mult mai abjecta decat Dinu Paturica, Tanase Scatiu, Lica Trubadurul ori Stanica Ratiu, se va ajunge: de mai multe zeci de ori milionar, insurat cu zestre si, despartit cu filodorma [] prefect, deputat, senator, ministru plenipotentiar, prezidand o subcomisie de cooperare intelectuala la Liga Natiunilor si oferind colegilor sai straini veniti in Romania, cu pantahuza sau in ancheta", o somptuoasa si sibarita ospitalitate in castelul sau istoric din Ardeal".
Citatul din Raymond Poincare: Que voulez vous, nous sommes ici aux portes de l Orient, oii tout est pris a la legere", pus ca motto la Craii de Curtea Veche, ar putea foarte bine figura si pe frontispiciul operei lui Ion Luca, tatal lui Mateiu ca de altminteri pe mai toata literatura autohtona pe teme balcanice, de la epoca fanariota incoace. Si nu numai literatura se poate aseza sub aceasta eticheta, ci aproape tot ce s-a facut in domeniul politic, economic scl. in acest prea blamat stil", pana in zilele noastre, balcanismul" (in acceptia cea rea a termenului, caci exista si una buna) fiind piedica principala a intrarii" noastre in Europa. De altfel, cum arata istoricii literari, nucleul, ori macar punctul de plecare, acceptia data cuvantului crai", se afla in cronicile intarziate" din vremea fanariota si, mai in special, se poate citi intr-o anecdota publicata chiar de Ion Luca Caragiale in revista Vatra din 1894. Se povestesc acolo ispravile unui alvanit" ori grec, pe nume Melanos sau Malamos (dupa Istoria generala a Daciei de Dionisie Fotino; tradusa in romaneste de George Sion, socrul lui MateiU), care, la inceputul secolului al XlX-lea, cand cu fuga guvernului lui Mihai Sutu, se puse in fruntea unor zurbagii, prada curtea domneasca si se impodobi cu cuca voievodala, dedandu-se, el si ai lui, la fel de fel de blestematii si orgii, si fiind numiti de catre norod crai".
Talentul, mare de tot, ceea ce am numi obiectivarea" in fictiune, la care l-au constrans legile artei, tot atat de tari ca si cele ale naturii, au facut ca Mateiu Caragiale sa se comporte nemilos cu personajele sale, exact cum facuse si Caragiale-tatal, intr-alt chip insa, acolo registrul comic si satira dominand totul, in timp ce dincoace relatarea este invaluita, adesea, intr-un lintoliu de melancolie si nostalgic lirism. indraznelile de limbaj in zugravirea obscenitatilor si turpitudinilor capata in anumite momente infatisari aproape fantastice, menite a contrasta puternic cu cele de o poezie cu totul inedita, iesita din comun. De unde marea originalitate a operei, caracterul ei absolut de unicat, in contextul interbelic, neegalat de nimeni pana astazi. Gresit ar fi sa privim acest roman numai prin partile lui frumoase" (in inteles calofiL), fragmentar. (De aceea am si adoptat aici un comentariu global, vizand cat de cat completitudinea.) Casa Arnotenilor, bunaoara, nu e descrisa dupa metoda balzaciana, analitica", ci neaparat sintetic", poematic am spune. Ochiul, urechea, simturile toate, inteligenta ne sunt solicitate simultan. Fraza, de obicei aluvionara, bine cadentata, fluida ca un rau de matase, insiruirea calificativelor in grupuri ternare, pauzele dupa cuvintele sfarsite in vocale lungi sau in consoane dure, dupa caz, ca pentru tragerea respiratiei, mai ales vocabularul, gras si gros, impestritat anume spre a sugera acea colcaiala impura, de promiscuitate si larvara trandavie, punctuatia supravegheata riguros, ca pe un portativ ce trebuie sa cante de la sine, zguduie si vrajeste in acelasi timp:
Deschisa vraiste oricand, oricui, casa lor, contopire de ospatarie si de han, de tripou, de bordel si de balamuc, era locul de intalnire al lumii deochiatilor timpului: jucatorii si chefliii de meserie, dezmatatii, dezdrumatii, poticnirii si cazutii, curatatii ramasi in vant, chinuitii de pofta traiului fara munca si mai presus de putere, gata de orice ca sa si-o satisfaca, cei cu mijloace nemarturisite sau necurate, cei far-de-capatai si cei afara din randul oamenilor, unii fosti in puscarie, altii pe cale sa intre; si apoi femeile, mai respingatoare inca: batrane mucegaite la masa verde, somnoroase si artagoase, cu mainile tremurand pe bani si pe carti, tinere dezmaritate cel putin o data si de timpuriu borsite de avorturi si boale, la panda dupa vanat si ferindu-se de chiul si intre ei si ele, de tot felul si schimbatoare intovarasiri si nade, dezbinari si dusmanii"
Devine astfel limpede ca in descrierea uratului Mateiu Caragiale nu are rival, decat poate intr-unele bucati din pamfletele lui Arghezi, si aici trebuie cautata originalitatea lui. Parcurgand pagina de mai sus, in gand iti navaleste figura lui Vlad Tepes cel invocat de Eminescu in finalul Scrisorii III singurul care ar putea sa puna foc adunarii miseilor si nebunilor din casa Arnotenilor. insa, ca si la Eminescu, arta subtila a lui Mateiu Caragiale se constituie din contraste care duc la simboluri, involuntar s-ar parea, foarte ingenios calculate la o privire mai atenta. Asa, spre exemplu, introducerea unui episod ca acela al Penei Corcodusa fosta, pe vremuri, amanta frumosului print Serghie Leuchtenberg-Beauharnais, Fat-Frumosul ofiterimii ruse de la 1877 contrast de inaltare si cadere, de stralucire si mizerie omeneasca e facuta cu o rara indemanare poetica. Nu e de mirare deci ca tocmai un poet mare, Ion Barbu, admiratorul superlativ al lui Mateiu Caragiale, inchina compunerea Domnisoara Hus (din balcanicul sau ciclu IsarlaK) Surorii noastre mai mari,/ Roabe acelorasi zodii,/ Preaturbatei Pena Corcodusa". Ea este o floare de maidan" floarea de mucigai" argheziana prin gura careia Pasadia si Pantazi au revelatia formulei Craii de Curtea Veche", venita parca dintr-un afund de istorie. O meditatie a lui Pantazi, povestindu-si viata, contrapuncteaza evenimentul, in alt loc al cartii, si vorbele lui rasuna prelung, prevestitor: Cu cat inainte de a-1 citi pe Lucretiu imi dasem seama ca din izvorarea voluptatii razbate ceva amar care se ascunde inabusitor in mireasma florilor". in sfarsit, Mateiu Caragiale poseda stiinta rara a utilizarii cuvintelor si expresiilor argotice, in contextele cele mai neasteptate lasand la o parte, deocamdata, vorbirea imunda a lui Pirgu, ca facand obiectul caracterizarii personajului cu o eleganta desavarsita, innobilandu-le, poetizandu-le: belea, capie, terchea-berchea, raie ciocoiasca, tingau, caiafa, baldara, balcaza, ciacara, matofit, aciolat, otravuri, rable, trezitura, rasuflatura, tesmenit, tafnos, dat in Paste, teleleici, tarfe, tate, codosi, ciocoi, boratura, cocosnete usarnice putind a saracie, handralau, scarna, tuicareala, barosan, gagiu, tembela, toanta, latareata, cu cotoare, cotosmane, armasaroaice, gugustiuc, palavatica, haihuie, paduchios, borsit, incaibarati etc. Sunt cuvinte pe care le intelegem foarte bine cu totii. Extrem de putini suntem insa aceia care stim mestesugul extraordinar al lui Mateiu Caragiale de a le cobori in pagina cu nonsalanta si degajarea boierului care a descins in birtul cel mai de periferie cu putinta, comandand chelnerului, foarte deferent, o pereche de mititei, o data cu o cana de ravac acru si conversand apoi dezinvolt, tiganeste, cu lautarii. Telul urmarit de prozator si atins cu prisosinta de unde imposibilitatea imitarii fara pericolul caderii in epigonismul de speta joasa este acela al realizarii contrastului dintre sublim si grotesc, asa cum e gandit si visul in care ni se infatiseaza asfintitul crailor:
O lina cantare de clopotei ne vestea ca harul dumnezeiesc se pogorase asupra-ne; rascumparati prin trufie, aveam sa redobandim inaltele locuri. Deasupra stranelor, scutarii nevazuti coborasera prapurele instemate, si una cate una se stinsera cele sapte candele de la altar. Si plecam ftistrei pe un pod aruncat spre soare-apune, peste bolti din ce in ce mai uriase in gol. inaintea noastra, in port baltat de mascarici, scalambaindu-se si schimosindu-se, topaia de-a-ndaratelea, flunirand o naframa neagra, Pirgu. Si ne topeam in purpura asfintitului"
