"Grigore Vieru a devenit de mai multi ani un simbol al incercarii de renastere spirituala si nationala in Basarabia postbelica. Pastrand proportiile, el si generatia sa reprezinta pentru aceasta provincie romaneasca napastuita mereu de istorie ceea ce a fost, la inceputul secolului, generatia lui Qoga pentru Transilvania. Similitudinea de destin are si o prelungire in plan poetic. Sub presiunea circumstantelor, poezia se intoarce la un limbaj mai simplu si isi asuma in chip deliberat un mesianism national pe care, in conditii normale, lirismul pur il evita. Vieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija si toti care sunt cu ei cultiva in chip deliberat temele traditionale si recurg la formule lirice mai accesibile, voind astfel sa ajunga la inima unor oameni tinuti, de regula, departe de rafinamentele poeziei moderne.
Proces dificil pentru ca, dupa Arghezi, Bacovia, Blaga, Barbu, este greu sa iesi din timp si sa intorci roata poeziei romanesti. Poetul de talent afla, chiar si in aceste conditii, calea spre arta autentica. Grigore Vieru a inceput sa scrie, cum marturiseste undeva, «din frica si singuratate».
Marele lui model liric si moral este Eminescu («Eminescu este izvorul; este lacrima de foc a Universului»), iar cantecul ii pare a fi «sufletul urgent al vietii omenesti».Format intr-o ambianta straina, el se agata de limba materna socotind ca limba unui popor este istoria lui.
«Limba este cea mai mare dreptate pe care poporul si-a facut-o siesi», scrie poetul intr-un loc. Ramas orfan de tata (mort in razboi si ingropat in pamant straiN) si-a adorat mama si a facut din ea in poezie un simbol complex (tara. grai, istorie tragica, vatra a fiintei etc.) Omul care jeleste in poeme muzicale tragediile neamului sau este, in felul lui, un martir. L-am cunoscut, cu multi ani in urma, in casa lui Nichita Stanescu. Un tanar cu fata tragica si plete romantice. Ochii lui sugerau o lunga insomnie a istorie. Nichita Stanescu, cuprins de zel patriotic, dadea un spectacol de iubire si poezie, iar Grigore Vieru parea totalmente subjugat de ceea ce vedea si auzea. Mai tarziu, Nichita Stanescu avea sa spuna despre confratele sau basarabean: «este un mare si adevarat poet; el transfigureaza natura gandirii in natura naturii. Ne imprimavareaza cu o toamna.»"
Eugen Simion
"Un poet care si-a asumat greul unui grai trecandu-1 prin inima sa si, incarcat de rabdare, intelepciune si noua frumusete, il intoarce semenilor sai care-si deschid de bunavoie inima sa-1 primeasca, pentru a-si duce mai demn, pe mai departe viata in spiritul dreptatii, al iubirii ce covarseste si poate birui totul, al credin-ciosiei fata de cele nepieritoare si al nadajduirii ce nu poate da gres, un asemenea poet ramane-va «suflet in sufletul neamului sau». O astfel de intruchipare exceptionala este acest poet, acest om cat o lacrima in rostogol pe obrazul planetei. Iar Grigore Vieru nu este singur, stejarii cei mai vigurosi tot in padure cresc, el face parte dintr-o generatie cu carti si opere ve s-au impus in constiinta cititorilor in ultimele decenii. As numi doar pe cativa dintre ei, mult mai multi cuprinsi in antologia aparuta de curand la noi: Liviu Damian, Nicolae Da bija, Dumitru Matcovski,
Ion Vatamanu, Leonida Lari, Leo Botnaru, mai tanarul, dar foarte daruitul Valeriu Matei, Gheorghe Voda, Nicolae Esinencu, Arcadie Suce-veanu, Ion Gheorghita, Vasile Levitchi, Petru Zadnipru, Aureliu Busuioc, Pavel Botu, Vasile Romanciuc si sa ma ierte zecile si zecile de nume ilustre ce s-ar cuveni citate aici, reprezentand impreuna cu Grigore Vieru o scoala poetica de rang european, scriind o poezie care este viata de toate zilele in sufletul omului, ca painea si apa este hrana in spiritul Logosului intrupat in istorie pentru a in-tesifica miracolul vietii nepieritoare in inima omului. O poezie slujitoare intru edificarea vietii in tot ce este ea minune si bunatate si lumina.
A fost oare poezia de-a lungul veacurilor altceva decat aceasta slujire?"
Ioan Alexandru
"Alaturi de dragostea fata de mama-graiul, (mama, faptura de vis aparuta in existenta unui sat moldav pentru a-i da. fiinta poetului; graiul, faptura fara de moarte a neamului, capatand infatisarea
Luceafarului Eminescu, simbol al fiintei-nefiinta ca duratA), se afla, in chip firesc, si cealalta iubire, cea cotidiana, a poetului: femeia, mireasa. Diferenta specifica nuanteaza conceptul: «Tu imbracata mireasa/ Eu imbracat in cuvant». Si tot prin cuvant chemand-o si zadarnicindu-si chemarile: «Nu, nu mi-e totuna/ Daca vii, daca^ nu./ Eu strig stelele, luna,/ Dar m-voiesc sa vii tu». Sau: «Sufletul care-1 iubesc/ inca n-a venit».
Folclorizand, uneori, in dor de poezia populara, pe care o reimplanteaza in solul modern, dandu-i, in locul sofisticarilor alambicate propuse de pseudo-poeti, tineretea si vigoarea permanentei, Grigore Vieru devine decantatorul irizarilor clare, cu straluminari de luna pe verdele cu roua. Un poet modern cu alura de trubadur de demult, transmitand meditatii prin gingasia sentimentelor.
De aici muzicalitatea cantilenara si trecerea versurilor chiar in arta cantecului, inganarea melodioasa de ritm pentru copii, care-i incanta pe cei ce-i descifreaza abecedarele, operand o instruire prin joc in spiritul aleselor gesturi si sentimente pana la dragostea de mama, de grai si de tara, 1-a impins pe poet mai departe, transformand versurile in cantece^pentru tineret. De aici cantabilitatea refrenica, dar si un tribut platit dorintei de spectacol.
Exista, pe langa numeroasele texte anume pentru muzica, si poeme de dragoste si de dor, care smulg lui Tudor Gheorghe patimi melodice de o rara frumusete, travestind expresia lui Grigore Vieru in doine, romante si cantilene de profunda emotivitate lirica.
Parafrazand gandul pe care-1 exprimase in poema in limba ta, Grigore Vieru plange secolii de impovarare nedreapta ai neamului, si rade solar traind bucuriile vietii si nadejdilor de maine. O face cu sinceritate si emotie, cu dramatismul acestor trairi totale ale celui implicat in viata nationala si a umanitatii. Unitatea viziunilor sale adunate in cartea care 1-a reprezentat cu prilejul implinirii virstei de 50 de ani, Scrieri alese, se inscrie ca o tangenta, in perspectiva timpului, la ceea ce au insemnat, la vremea lor, Doine si lacramioare de V. Alecsandri, Poezii, volumul de debut al lui Octavian Goga, cartea de poeme a lui Al. Mateevici sau, mai dinspre noi, Imnele Transilvaniei de Ioan Alexandru. Aceeasi simplitate clara a desavarsirii gandului in vers, aceeasi expresie in cantarea istoriei, a folclorului si spiritualitatii. Iar deasupra, ca steaua sa, ca propria «stea de vineri», mama-graiul, tridentul de aparare a traditiei, dragostei si viitorului".
Victor Craciun
