De o mare diversitate, opera de romancier si nuvelist a lui Vladimir Colin (192l-l991) cuprinde, printre altele, basme (voi. Basme, 1953; Povestile celor trei mincinosi, 1956; Zece povesti pitice, 1957; Basmele Omului, 1958 etC), povestiri fantastice, in volumele Un peste invizibil (1970) si Imposibila oaza (1984), povestiri si nuvele si in volumele Viitorul al doilea (1966), Capcanele timpului (1972) si Dintii lui Cronos (1975), romane fantasy (A zecea lume, 1964; Divertisment pentru vrajitoare, 1972; Babei, 1978), apoi alegoria biblica din romanul Pentagrama (1967), alegoria mitologica din
Grifonul lui Ulise (1976), mitologia apocrifa din Legendele Tarii lui Vam (1961), stilizarea mitica a legendei lui Negru Voda din Timp cu calaret si corb (1979) s.a., pentru a lasa unei binemeritate uitari maculatura proletcultista si "realist-socialista" a inceputurilor, din anii '50. Pentru ca bibliografia inavuabila din acei ani a scriitorului este, din pacate, inca si mai incarcata decat aceasta de mai sus, care-o rascumpara estetic, iar faptul de a fi fost cu varf si indesat "rascumparata" astfel prin evolutia ulterioara a scriitorului ii acorda, paradoxal, si sansa "gratierii", dar si nesansa de-a nu se putea topi definitiv in uitare, amnistie si amnezie in cultura neputand exista, legitim cel putin O ironica metamorfoza a vrut ca in gogoasa celei mai dogmatice si mai stereotipe grafomanii proletcultiste, din "obsedantul deceniu", sa germineze, inextricabil, crisalida celei mai mirifice si mai eflorescente imaginatii (sciencE) fantasy din cate cunoaste, pana la ora de fata, literatura romana. Si daca nu poate fi trecuta sub tacere inregimentarea printre "cei multi" care pe-atunci faceau la fel, nu poate fi trecuta cu vederea nici prenumararea printre cei putini care pot da sentimentul reconfortant ca "tot raul e spre bine", caci inteligenta artistica si autenticitatea fibrei scriitoricesti nu-si puteau gasi o mai sigura, chiar daca dureroasa, dovada, decat in aceasta proba a mortificarii, in faptul de a fi stiut sa-si pastreze nealterata, in conditiile cunoscute, inzestrarea nativa, virtualitatile genuine, stiute si simtite intim doar de posesorul lor si atat de nesigure, atat de amenintate cu nefiinta cata vreme nu apucasera a se materializa inca, ireversibil, in pagina scrisa, intr-o opera. Opera care, din fericire, exista acum, postum, diversa si abundenta, cum spuneam din capul locului.
Din toata aceasta abundenta si diversitate genologica, cel mai bine par a rezista postum - in sine, dar si in contextul schimbator al unor fluctuatii de gust, de audienta sau capricii ale modei, pe plan national, dar mai ales international -"prozele scurte" sf si romanele fantasy. In special in acest din urma domeniu, Vladimir Colin detine o incontestabila preeminenta, fiind principalul exponent al "genului" fantasy in literatura romana (chiar daca nu-l numea asa, anglofoneste, fiind de formatie si de gravitatie franceza, ceea ce nu inseamna nicidecum ca "facea proza fara sa stie", pe urmele francofonului Monsieur JourdaiN).
De mare audienta in lumea anglofona (unde in ultimele decenii a intrecut cantitativ, ca succes de librarie si de public, pana si popularul "science fktion"', sub sigla caruia, SF, nu o data s-a deghizat comercial, cu care multi continua a o confunda si "comasa"), literatura cunoscuta si cu spor vanduta sub eticheta "fttntasy" nu are in comun cu "fantasticul" de traditie romantica (franceza si germana mai ales, dar nu numaI) decat indepartata etimologie greco-latjna comuna. Nu conceptul de "fantastic", ci miraculosul feeric al basmelor ofera cea mai adecvata cheie de lectura pentru fantasy, unde nu exista "fisura in real" (Roger CailloiS), nici "ezitare" (Tzvetan TodoroV), intrucat supranaturalul este instaurat (de scriitoR) si acceptat (de cititor, prin insasi conventia de lecturA) drept ordine naturala a lucrurilor in lumea fictionala data; ceea ce nu inseamna arbitrariu si incoerenta, caci, odata instaurat si acceptat, miraculosul supranatural isi genereaza din sine propriile-i "legi naturale", propria coerenta si logica interioara riguros respectata in respectivul perimetru fictional sau "univers" imaginar.
Mai au, totusi, ceva in comun, cele doua "genuri", "fantasticul" si fantast/: reactia afectiva, "cu inima", la stimulii realului, la constrangerile, adversitatile si asperitatile "lumii exterioare", spre deosebire de science-ficnon, unde se reactioneaza rational, "cu mintea": daca fantasticul nu admite o explicatie logica, rationala, "stiintifica" la "fisura in real", la iruptia supranaturalului in "lumea reala", guvernata obiectiv de 'legi naturale"; daca sf-ul, din contra rm numai ca admite o astfel de explicatie, dar o si pretinde; in fantasy explicatia rationala nu este nici pretinsa, dar nici exclusa, ci doar implicit si facultativ permisa, eventual invocabila, la o adica, dar nu neaparat: "Orice tehnologie suficient de avansata ajunge sa nu mai poata fi deosebita de magie" - edicteaza "a treia lege a lui Clarke", a treia si cea mai cunoscuta "trasare de frontiera" venita din partea unui scriitor, in ce-l priveste, de pur si hard science-fiction (Arthur C.Clarke, n. 1917). Asa se explica, pesemne, si candidatura terminologica mai veche, "science fimtasy", ajunsa azi a denumi doar un "sub-gen", o varietate de fantasy, ca si "hernie fantasy" sau "sword and sorcery" ("spada si vrajitorie").
Multe raportari si delimitari s-ar mai putea face, una singura mai trebuie insa neaparat mentionata in contextul de fata, pentru a-l situa inteligibil pe Vladimir Colin in continentul si pe coordonatele acestui fasionabil "gen" pe care-l ilustreaza cu genuina inzestrare in literatura romana; in timp ce fantasticul si sf-ul manifesta organic predispozitii "catastrofice", literatura fantasy este congenital "eucatastrofica". Eucatastrofa ("Eucatastrophe") este un termen ce apartine celui mai prestigios "clasic" al literaturii fimtasy, JJLR.Tolkien (1892-l973), recent tradus si in romaneste cu "capodopera" sa, trilogia Stapanul Inelelor (The Lord ofthe Rings, 1954-l955), maestru a carui seductie, in lumea anglofona a trecut recent din pagina de carte si pe marile ecrane: patru premii Oscar si-a adjudecat, in primavara anului 2002, ecranizarea primului roman din ciclu, Fratia Inelului (Vie Fellawship ofthe Ring, 1954). Supranaturalul, miraculosul este -infantasy, ca si in basme ("jhiry tales") - nu doar feeric ("fairy"), dar si eucatastrofic ("eucatastrophic"), pleda seducator pro domo J.R.R.Tolkien, inca in 1938, intr-o conferinta academica, On Fairy-Stories. Eterna lupta intre "cei buni" si "cei rai" soldata obligatoriu, in basme, cu "happy ending", cu "victoria binelui asupra raului", este moneda curenta (daca nu si demonetizata, daca nu si platitudine rasuflatA) peste tot in lume, in orice folclor, oricat de exotic; dar insasi aceasta perpetua generare spontana si autonoma spune ceva despre acea "consolare pe care-o aduc istorisirile feerice, [acea] bucurie pe care-o aduce un sfarsit fericit" si care trece cu mult peste "satisfacerea in inchipuire a unor stravechi dorinte" peste ordinara "wishful thinking/dreaming" (germ. WunschtrauM), asadar peste compensarea si derularea in imaginar a frustrarilor, refularilor si "fantasmelor" psihanalitice. Intervine aici, calitativ diferit, un "take off", o decolare sau desprindere de pe solul psihologiei inspre levitatia eliberatoare a placerii estetice, pentru care Tolkien nu-si cenzureaza entuziasmul, riscand adevarate inflexiuni patetice:
"Consolarea pe care-o aduc basmele, istorisirile feerice (si ferice - n.n.) cu zmei si cu zane, cu vrajitoare si cu spiridusi etc, bucuria si exultarea pe care le aduce un deznodamant fericit sau, mai exact spus: pe care le aduce catastrofa cea buna ("the good catastrophe"), voia cea buna cu care ne umple sufletul o subita «intorsatura» fericita a lucrurilor ("the sudden joyous «turn») (o intorsatura, o prefacere subita, nu un sfarsit fericit, caci un basm adevarat nu cunoaste niciodata un adevarat sfarsiT): aceasta bucurie, aceasta exultare care este unul dintre acele lucruri pe care basmul stie sa le genereze cu o suprema perfectiune nu este, in esenta ei nici evaziune ("escapist"), nici dezertare ("fugitive"). Tinutul ei din basme - sau din alta lume - incape deodata in puterea unei miraculoase gratii: un miracol ce nu-ti va mai fi dat poate vreodata. Bucurie care nu tagaduieste existenta discatastrofei ("dyscatastrophe"), a suferintei si infrangerii: umbra acestora este chiar necesara pentru ca bucuria salvarii si-a izbavirii sa apara; dar ea tagaduieste (in ciuda tuturor evidentelor si dovezilor, daca vretI) infrangerea universala finala si, in acest fel, si in aceasta masura, este evangelium, eu-angelium, oferind intr-un licar de-o clipa o evanescenta epifanie a insesi Bucuriei ("Jov" -majuscula autorului, n.n.), a acelei Bucurii de dincolo de marginile lumii, o bucurie la fel de ascutita ca durerea nenorocirii. Acesta-i semnul unui basm adevarat, al unei istorisiri feerice care se ridica la un nivel superior sau este de-o complexitate mai elevata: oricat de atroce si de salbatice ar fi intamplarile istorisite, oricat de fantaste sau de funeste primejdiile si peripetiile, povestea lor are darul, atunci cand "intorsatura" ce preface totul survine subit, de a-i taia respiratia copilului sau adultului care-o asculta, de a-i face inima sa-i bata in piept mai intai violent si apoi usor, usurator, pana in pragul (sau chiar in voiA) lacrimilor, la fel de acut si de intens ca in orice alta forma a artei literare, cu o nota particulara aici. Chiar in zilele noastre, basmele moderne mai ating uneori acest efect privilegiat Dar e ceva ce nu se atinge usor: intregul curs al povestirii decide cand e momentul pentru a plasa acea intorsatura ce preface totul, si mai e nevoie ca prefacerea sa proiecteze un nimb, un halou, o aureola in fundal, sau s-o rasfranga de-acolo. O poveste care trece aceasta proba, fie si numai intr-o oarecare masura, nu e cu totul ratata, oricate deficiente si fisuri ar submina-o altfel si oricat de hibrida si de confuza i-ar fi adresa."
Cand, in 1964, ii aparea A zecea lume, primul sau roman fantasy, e prea putin probabil ca Vladimir Colin sa fi fost la curent cu aceste miscatoare ("touchant", "touching") exaltari si exultari doctrinare anglofone, carora totusi atat de spontan si de genuin le da expresie in ce scrie. A zecea lume deschidea calea care avea sa se dovedeasca apoi cea mai proprie inzestrarii native a scriitorului, inzestrare ce consta, in esenta, intr-un foarte abundent debit imaginativ, coplesitor prin sine cand e lasat sa debordeze, o mirifica si eflorescenta imaginatie a feericului si totodata a realului concret si "veridic", pe care-o probase Vladimir Colin inca in anii '50, ca autor de basme - singurele, de altfel, care mai rezista azi dintre numeroasele-i scrieri din acei ani. Este, in ultima instanta, cum spuneam, o dovada de inteligenta artistica si de autenticitate a fibrei scriitoricesti faptul de a fi stiut sa-si pastreze nealterata, in conditiile ingrate ale proletcultismului din "obsedantul deceniu", pe care si el l-a ilustrat, capacitatea imaginativa si speculativa pe care, in deceniile urmatoare, si-o va deversa, fructificand-o din plin, in science-fiction si mai ales in fantasy. Desferecandu-si acum in voie abundentul debit imaginativ cu care era inzestrat nativ, scriitorul permite unei prolifice imaginatii a concretului virtual, feeric, sa populeze ipotetica planeta Thule (a zecea, "Ultima" din sistemul solaR) cu o luxurianta si multicolor-onirica lume fictiva, generata din nimic dar palpitand de poezie, de fascinatie lirica si de savoare plastica. Nedezbinata insa prin conflict, slab structurata epic, aceasta mirifica lume nou-nascuta ramanea totusi inerta, statica: superbe carnatii feerice care nu-si puteau suporta propria greutate, nesustinute de un schelet conflictual, epic.
Spre elaborarea de antidoturi si solutii la aceasta insuficienta se va fi indreptat in anii urmatori travaliul artistic al scriitorului, din moment ce, peste aproape un deceniu, el va da cea mai buna piesa de fantasy din literatura romana: mini-romanul Divertisment pentru vrajitoare, distins la aparitie, in 1972, cu Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti, dimpreuna cu volumul Capcanele timpului, in care era incorporat si al carui spatiu il ocupa aproape in intregime (163 de pagini din 212). Avem, de data aceasta, o rezistenta trama epica, tesuta prin ingenioase variatii si modulatii ale motivului calatoriei in timp si ale cronoplastiei aferente: pornind de la pretextul unei misiuni de salvare trimise din viitor in cautarea unei nave spatio-temporale naufragiate undeva in spatiu si timp, ceea ce rezulta este o structura circulara, mulata pe un timp el insusi circular, in care trecut, prezent si viitor se intervertesc la nesfarsit intr-un ametitor carusel, intr-un halucinant cadril al personajelor cu dublurile lor identice. Nu acest schelet impresioneaza insa, ci palpitul viu al tesuturilor care-l invelesc. Aceeasi luxurianta si debordanta imaginatie a realului potential da trup si consistenta unor himerice "lumi" fictive, care de care mai stranie si mai mirifica - universuri integrale, organizate coerent, fiecare dupa o riguroasa logica interioara, fie aceasta si non-mimetica, universuri insa virtuale, iluzorii, perisabile, pe care "Puterea" vrajitoreasca a unui memorabil personaj feminin, Mela, le scoate instantaneu, prin simpla inchidere a pleoapelor, din rezerva inepuizabila a increatului: abis in care toate vor recadea pana la urma, rand pe rand, trimise inapoi in nefiinta de clipirea unei alte, indefinibile, pleoape, ramanand insa inefabil suspendate in ambivalenta ambigua a fictiunii. Este aici implicat, in aceasta nesecata proliferare si in aceasta indestructibila precaritate a imaginarului, un sens de metafictiune mai complex si mai subtil decat cel declarat "pe fata" in text, unde apelul unei viitorimi atotputernice tehnologic la aparent neajutorata "Putere" plasmuitoare a unei prigonite vrajitoare transilvane din secolul al XVII-lea (aceasta fiind identitatea "de baza" a numitei MelA) vrea sa pledeze pentru ideea de bun-simt ca "nici tehnica, prin urmare, nu intrece posibilitatile creierului omenesc, ale unui simplu individ". Oricata subtilitate speculativa ar putea stimula ca metafictiune, ca subtext, Divertisment pentru vrajitoare ramane insa un roman incantator in primul rand prin priza directa ca fictiune, ca text.
Text din care "discatastrofa" nu lipseste (plecata imprudent de-acasa, Mela nu-si asistase tatal, un batran aldumist transilvan, Ia "Marea Opera" a transmutarii plumbului in aur, din ordinul subit al unui senior feudal, stapan cil locului, astfel incat, la intoarcere, isi gaseste parintii morti si casa arsa din temelii, din porunca aceluiasi crunt baroN), nu lipseste "infrangerea", nici "suferinta" (repetatele misiuni si salturi in timp o dedubleaza si-o despart mereu de Cril, perechea-i arhetipalA): "umbra acestora este chiar necesara pentru ca bucuria salvarii si-a izbavirii sa apara", cum zicea Tolkien; "bucurie eucatastrofica" ce apare in final, si anume nu in ipostaza de "sense of wonder", precum in science-fiction, ci ca sfasietoare "senzatie de pierdere", ca lancinant "sense of loss", cum se intampla mai frecvent si mai specific in fantasy:
"Era tarziu, larma incetase si doar cateva becuri mai luminau aleea, in dreapta si in stanga careia se insiruiau baracile improvizate. Cerul era spuzit de stele, dar ea nu vedea nimic si lacrimile-i curgeau fara incetare si-n locul inimii avea o rana cu care stia ca nu se poate trai. incet, cu bratele atarnand din umeri ca niste poveri ale altuia, strabatu aleea pustie care o scoase la malul Muresului langa vechiul pod. Podul de pe Mures Se prabusi in iarba si toate stelele cerului se desprinsera, cazura vuind si-i strivira trupul sub munti scaparatori."
Un personaj memorabil, spuneam, aceasta Mela din Divertisment pentru vrajitoare, de fapt exemplarul cel mai reusit dintr-o intreaga serie, dintr-o veritabila "rasa" de femei - enigmatice, vaporoase, mai mult tacute, scaldate diafan in farmecul si misterul feminitatii, nimbate de o vaga sugestie tragica ori melancolica - la care Vladimir Colin, cu o sigura intuitie estetica, revine in repetate randuri, pentru a incerca mereu alte versiuni. Pentru a incerca, de fapt, o data si inca o data, o sigura si garantata sursa de "sense of loss", despre care inca Edgar Allan Poe stia, la 1848, precum ca "moartea unei femei frumoase e, fara indoiala, cel mai poetic subiect din lume".
Dintr-o speta inrudita cu Mela este si Or-alda, vestala "gerla" de pe Venus, care, in mini-romanul Babei (1978,150 paginI), reuseste, printr-o quasi-vrajitoreasca "stiinta alba", sa contracareze halucinatiile malefice provocate si dirijate de un tipic "savant infernal", Seat Mor, salvandu-se astfel impreuna cu camarazii-i de peripetii pe terifianta dar fictiva planeta penitenciara Babei: Idomar av olg su Saro, asasin profesionist de pe Marte, membru in "Nobila Ghilda a Asasinilor", Ralt Moga, poet de pe Terra, caruia Or-alda ii reda, gratie "stiintei" sale, pe Aria - iubita moarta. Caruselul personajelor si al ipostazelor lor temporale este la fel de ametitor ca in Divertisment pentru vrajitoare, la fel de opulenta si de debordanta ramane imaginatia concretului virtual care confera halucinatiilor consistenta de universuri palpabile, nu ramane mai prejos nici agilitatea combinativa si speculativa a scriitorului, care jongleaza cum ii place cu liniile de asteptare ale cititorului, derutandu-le si intorcandu-le pe dos dintr-o simpla atingere de bagheta. Babei este, neindoielnic, o excelenta piesa de fantasy (excelenta adeverita printr-o traducere aparuta in Franta, in 1982, iar mai inainte - prin doua premii, unul autohton si altul international: Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti pe 1978 si Premiul "Europa" la categoria "roman", obtinut in mai 1980, la cel de al V-lea Congres European de Science Fiction, EUROCON, desfasurat la Stresa, in ItaliA).
"Exotismul personajelor si stranietatea misterioasa a actiunilor in care acestea se afla angajate nu ne mai surprind, fac parte din specificul autorului" -constata Mircea Oprita in Anticipatia romaneasca (1994). "Radacinile motivelor dezvoltate in Babei se intind in urma, prin schita Sub alte stele, pana la sugestiile neepuizate din A zecea lume. Ca si acolo, protagonistii vin din toate punctele cardinale ale sistemului solar // spre a satisface inconstient viciul rafinat al decrepitului savant Seat Mor, tiran sadic cu apetit pentru suferinta umana exacerbata. Splendida ipostaziere moderna a geniului malefic, Seat Mor construieste si el lumi fictive, dar de o consistenta ce le face temporar prelungiri plauzibile ale realului. Regizat cu abilitate perversa, spectacolul iluziilor simuleaza perfect viata, inseland astfel simturile celor supusi unui soi original de extorcare psihica. insasi interzisa planeta Babei, penitenciar de lux si loc de sinistra tortura morala rezervata "epavelor" asupra carora experimenteaza Seat Mor, nu e altceva decat inventie aburoasa, fara acoperire in realitatea materiala a lucrurilor. In concretetea reprezentarii sale mentale, aduce totusi victimele in situatia de furnizori ai starilor paroxistice de care se intereseaza tortionarul lor. // Alegoria - inclusiv cea politica, decelabila in generalitatea cuprinzatoare a celei morale - e impecabil construita, din date si imagini care se retin. Apreciind frumusetea romanului, Anton Cosma ii reprosa totusi "finalul cu transformarea din interior a fictiunii in realitate, prin simplul act de vointa al personajelor fictive", solutie care ar atenua "forta de impact a utopiei existentiale continute de carte asupra cititorului". Judecand in abstract, lucrurile chiar asa stau. Insa rezolvarea din Babei face parte dintr-un set de conventii de natura fantastica, pentru care Colin si-a pregatit cititorii prin povestiri si prin romanele publicate anterior. Ceea ce se pierde, la el, pe linia credibilitatii "stiintifice" e compensat prin suplete poetica si printr-o apreciabila capacitate imaginativa, neinhibata de piedici marunte. Ca si in Divertismaxt pentru vrajitoare, halucinatiile personajelor modeleaza universuri vii, de o captivanta ciudatenie, mereu deschise surprizei. Scena acestor romane e un spatiu aflat in permanenta miscare si transformare, cu decorurile manuite "la vedere". Dar simplitatea aparenta a jocului ascunde secretele de executie ale unei jonglerii de mare clasa."
Mana sigura a profesionistului de inalta clasa isi pune inconfundabil amprenta pe tot ce-a scris Vladimir Colin, inclusiv pe aceasta admirabila piesa de fantasy care este Babei si in care un avizat cunoscator al Anticipatiei romanesti vede "cea mai buna scriere a sa" (Mircea Oprita, op.cit.). Asa si este, poate, daca ar fi sa judecam dupa succesul palpabil, dupa premiile si dupa traducerea in strainatate de care ceva mai vechiul si mai genuinul Divertisment pentru vrajitoare n-a avut parte. in deceniul anterior aparitiei acestor doua mini-romane de fantasy, Vladimir Colin se ilustrase mai ales in "genul scurt" sf , prin povestirile din volumul Viitorul al doilea (1966), reluate in sumarul (sporiT) al volumului Dintii lui Cronos (1975), - texte de referinta obligatorie, multe din ele antologice, texte care au marcat repere importante in actiunea, mai generala la noi in acei ani, de elaborare "literara" a motivelor sf consacrate si de sincronizare a stiintifictiunii romanesti cu pulsul science-fiction-ului mondial. in cazul temelor si motivelor sf petcare le mai intalnim abordate si de alti autori romani - comun fiindu-le demersul elaborarii si prelucrarii lor creatoare -, ceea ce retine atentia in primul rand este tocmai coeficientul personal de deviatie, de insolitare, minimul dar necesarul accent de originalitate, unghiul personal de refractie sau de difractie din care rezulta versiuni atat de diverse ale unuia si aceluiasi "motiv", mai mult ori mai putin standard in sine. Edificatoare, in acest sens, poate fi comparatia intre povestirile intalnirea (1966) de Vladimir Colin si Cea mai buna dintre lumi (1963) de
Ion Hobana, care au in comun nu numai perspectiva asupra Pamantului "ca alta planeta", dar si strategia de amanare pana in final a dezvaluirii identitatii acestei planete, miza fiind intensificarea efectelor de insolitare: insolitare gustata aici in sine, estetic, nu repercutata etic, ca in Cea mai buna dintre lumi. La fel, in povestirea Broasca (1966), Vladimir Colin imagineaza o varianta exobiologica in linii mari asemanatoare cu cea pe care isi construieste Horia Arama mini-romanul Verde Aixa (1976): o planeta pe care evolutia inteligentei sa fi urmat o linie filogenetica vegetala, nu una animala, ca pe Pamant. Dar, in timp ce Horia Arama gusta mai mult frisonul detectivistic derivabil de aici, conflictul si suspensul, efectul epic deci, Vladimir Colin e mai permeabil la fiorul ontologic al ipotezei, la armonia si euforia comuniunii cosmice a tuturor formelor de viata, la efectul liric asadar. Intr-o relatie similara ar putea fi pusi diversi "jefuitori de trupuri" ("body snatchers") din stiintifictiunea romaneasca, de exemplu - in spatiul editorial al unui singur an - eul migrator al naratorului fara nume si fara trup din romanul Tarmul interzis (1972) de Horia Arama si "arfii" extraterestri din povestirea lui Vladimir Colin Sub alte stele (din voi. Capcanele timpului, 1972), fiinte eterice dar vorace, care traiesc senzatia crepusculara a stingerii universale, dupa ce au "trait" si au secatuit, locuindu-le succesiv in cautare de senzatii mereu proaspete, trupurile tuturor fapturilor vii ale universului cunoscut de ei, pe care-l prefac astfel "intr-un imens cimitir".
Tot o rezonanta lirica, dar nu crepusculara, ci luminoasa, optimista, este antrenata si prin actul mortii la datorie a exploratorului cosmic din Undeva, un om (in voi. Viitorul al doilea, 1966; povestire reluata in voi. Dintii lui Cronos, 1975), emanatie lirica ce poate fi si a materiei anorganice, aparent moarta, inchisa misterios in propria-i mutenie minerala, din care gasim un esantion in Stanca de brocart (ibideM). Ipoteza unei tehnologii suficient de avansate pentru a permite dirijarea institutionalizata a viselor ("Oneiros", ibideM) sau a trairilor psihice (Functionara timpului in voi. Capcanele timpului, 1972; reluata sub titlul Vestala timpului, in voi. Dintii lui Cronos, 1975) conduce la imaginarea unor situatii caracteristice contra-utopiilor anti-totalitare, cu implicatiile semantice, insa, bine temperate. Un exercitiu de virtuozitate pe tema deplasarii libere in timp si a cronoplastiei intalnim in povestirea In cerc, tot mai aproape (ibideM), dupa cum tot o proba de virtuozitate literara furnizeaza si altoirea, pe trunchiul sf, a "realismului magic" de extractie sud-americana, aclimatizat european, dar plasat totusi, pentru o minima continuitate de atmosfera, pesemne, in decor madrilen (Fotograful invizibilului, in voi. Viitorul al doilea, 1966; reluat in voi. Dintii lui Cronos, 1975). In cateva cazuri, excesul de exotism (sud-american in Cetatea mortilor, ibidem; african in Lnaga, ibideM) nu mai ajunge a fi legitimat printr-o suficienta doza de insolit sf.
Dintre motivele endogene din "autodotarea" literaturii sf, devenite si ele intre timp "clasice", mai putin frecventate - deocamdata - de scriitorii romani sunt "paradoxurile timpului" si "universurile paralele" din "a patra dimensiune". Echivaland practic cu o sinucidere, uciderea propriei dubluri in timp echivaleaza, in termenii paradoxurilor temporale, cu uciderea bunicului de catre nepot, cu acelasi efect de "innodare a mintii" in "bucla cauzala" a paradoxului. Exasperata de "nazurile" pe care le face un client, Hormac, plictisit de rutina excursiilor turistice in trecut, Agentia Functionarilor Timpului din povestirea lui Vladimir Colin intitulata, la prima publicare, chiar asa, Functionara Timpului, ii programeaza mofturosului client o calatorie in viitor, unde/cand urmeaza a se intalni, fara a fi prevenit, cu sine insusi cel de peste o mie de ani, devenit acolo/atunci un "inadaptabil" si deviant mizantrop, care nu se mai poate suporta nici pe el insusi, drept care se "autolichideaza" apeland concomitent si complementar la un revolver si la un paradox:
"Si-n clipa aceea, cu riduri pe care nu si le cunostea, cu tamplele albite, se vazu patrunzand in cabina prin biotrecerea din peretele metalic.
Palind, privi fascinat spre noul Hormac.
- Ce intalnire!
exclama ragusit.
Dar cel ce venea din viitor tacea. Parea istovit, garbov. incetosati, ochii prinsi in cearcane evitau sa-l intalneasca. Apoi se atintira deznadajduiti asupra lui Hormac.
- Uita-te la mine, soptira buzele uscate. De un an de zile, intr-una, intr-una Stii ce inseamna intr-una? Stii ce inseamna sa nu mai poti indura?
- De ce? intreba Hormac, ingrozit de tot ce-l astepta in anii care-i desparteau si care se contractasera pe neasteptate pentru a confrunta doua dintre imaginile lui in timp.
Dar nu auzi decat un hohot de plans, pe jumatate innabusit. Uluit, urmari miscarea mainii celuilalt spre buzunar. Desi mana tremura, teava argintie fulgera fara gres. Si, inainte de a se prabusi cu aceeasi uluire intiparita pe fata, isi vazu ucigasul innegrindu-se brusc. Pentru o frantura de clipa semana cu negativul unei vechi fotografii, apoi se destrama lasand in cabina trupul neinsufletit, pe care-l scutea de propriu-i trecut si viitor."
"Paradoxul dublurii" apare subsumat, cum vedem, in Vestala timpului, unei actiuni cronoplasice initiate din viitor. Subsumabila tematic ea insasi "paradoxurilor temporale", cronoplastia l-a ispitit pe Vladimir Colin si in povestirea In cerc, tot mai aproape (din voi. Capcanele timpului, 1972; reluata in voi. Dintii lui Cronos, 1975), unde o regasim auto-generandu-se "in lant", in progresie infinita, ca rezultat indecidabil in confruntarea dintre doi adversari de forte relativ egale (aici, un agent temporal care in ultimul moment se decide sa salveze o femeie dintr-o lume pe care fusese trimis s-o aneantizeze si, de cealalta parte, "camarazii" sai de misiune, care raman neinduplecati in executarea ordinului primit initiaL). Regasim si aici, la Vladimir Colin, o atitudine auctorial-naratoriala quasi-generala in sf-ul pe aceasta tema: reactia afectiva a autorului, pe care urmareste s-o inoculeze si cititorului, este coerent una de suspiciune si de respingere a cronoplastiei, si nu din ratiuni ieftin "umaniste", nu dintr-o ieftina speculare sentimentala a "simtaminteior umane" si mai ales a erotismului, cum s-ar putea crede la prima vedere, ci dintr-o intuitie estetica mai adanca, prin adresare subliminala la instinctul de conservare si la "simtul realului", la "inradacinarea" ontologica a omului in Timp si in Realitate, in tara firma a unui timp ortocron care trebuie sa ramana sigur si stabil, invulnerabil. inca si mai "exotice" apar a fi acele nebanuite "universuri paralele" pe care le poate contine un "spatiu cu patru dimensiuni" sau mai multe. Motivul nu lipseste, totusi, din repertoriul romanesc al "genului", unde este inscris chiar de Vladimir Colin, prin povestirea Ultimul avatar al lui Tristan (aparuta succesiv in cele doua volume amintite: Viitorul al doilea, din 1966, si Dintii lui Cronos, din 1975). "Cautator de absolut", asemeni mai multor personaje din sf-ul romanesc, personajul numit in text Tristan Batranul - dar si Tristan le Vieux, Tristanus Senectus, Tristan ii Vecchio, Tristan der Alte - este un alchimist francez din secolul al XVI-lea, care parcurge, pana la un punct, traiectoria urmata si de vrajitoarea Mela, din Transilvania secolului al XVI-lea: nemaivoind sau nemaiputand sa prefaca in aur cantitatile de plumb tot mai mari pe care le pretind puternicii zilei si ai locului, amandoi sunt amenintati cu moartea si se salveaza prin sdence-fiction: Mela, in Divertisment pentru vrajitoare, la bordul unei nave spatip-temporale venite din viitor, Tristan Batranul - evadand in "a patra dimensiune". "In dimineata zilei de 11 mai a anului 1588", in momentul cand garda de mercenari elvetieni aflata sub comanda vicontelui de Sursis patrunde in incaperea de detentie a lui Tristan, pentru a-l ucide din porunca regelui Henri DI de Valois, in cazul cand refuza a opera transmutatia metalelor, batranul alchimist, rostindu-si ultima replica ("Spune-i regelui tau ca sunt un om liber, viconte"), se volatilizeaza instantaneu, dispare "nu treptat, ca un fum sau ca un chip inselator luat de unde, ci dintr-o data si fara veste", trecand hotarul invizibil al celei de-a patra dimensiuni, "asa cum piatra pe care o ridici din campul vizual al unor insecte care nu pot zbura devine pentru ele invizibila, intrand in cea de-a treia dimensiune". Enclavele explicative de felul celei de mai sus, oferind cititorului roman o buna initiere in ipoteza "celei de-a patra dimensiuni", ca si incarcatura semantica a cripticului mesaj de metafictiune din subtext (imaginarul ca imperiu al libertatii pentru creatorul de fictiuni, evadarea in imaginar ca riposta la vulnerarile si servitutile realului, dar si rana dureroasa, de nevindecat, a ruperii de acest real, oricat de ostil si agresiV) - toate aceste "poveri" semantice nu greveaza cu nimic levitatia plutirii prin luxurianta universului paralel cvadridimensionai in care patrunde personajul, nici reverberatia acordului grav, dureros al "senzatiei de pierdere" cu care se incheie Ultimul avatar al lui Tristan:
"- Oricine poate cuceri a patra dimensiune, in secolul din care vin?
- Nu oricine, Tristan. Dar nimeni nu mai are nevoie de o viata pentru a ajunge la noi
Perechea se afla langa el. A privit obrajii netezi, pe care staruia arama soarelui de vara, a vazut stralucirea privirilor si a urmarit o clipa unduirea valurilor negre ale pletelor pe care femeia le-a scuturat, trecandu-si degetele prin par.
Fara chipurile lor multiple, ar fi parut doi indragostiti plecati intr-o plimbare, asa cum indragostitii ieseau dincolo de zidurile Parisului, la sfarsit de saptamana. Si nici acum nu-l incerca tristetea anilor pe care-i jertfise focului din cuptor, lepadandu-se pana si de elementara bucurie a tanarului cu bratul trecut pe dupa umerii rotunzi ai femeii. Intelegea cat de grea si cat de lunga fusese calea urmarita in tacerile de piatra ale catedralei, in tacerile de pergament ale vechilor scrieri. Inutil de grea si de lunga Fluturandu-si mainile in chip de salut, tinerii trecura pe langa ei si patrunsera intr-una din cladirile ridicate in jurul pietei.
La fel de repede ca viata, ii trecu prin minte. Dar, neintristandu-se, intelese ca simtamintele pamanteanului ramasesera dincolo. Slab si neincovoiat, sedea pe terasa unei lumi stranii, intr-un timp ce nu sosise.
-Am sa plec, a rostit deodata. //
Pleoapa uriasa, care mai batuse pentru el o data, a clipit repede.
Se afla pe o ulita veche, scaldata in bezna. A recunoscut casa si subsolul, dar toate i se pareau acum plate, ca niste imagini desenate. Si-a lipit fata de geamul scund, regasind fara strangere de inima, in tanarul aflat inaintea lui si aplecat peste semnele incurcate ale unui vechi pergament, tot ce fusese. Din ulita intunecata, sever, Batranul isi cantarea tineretea. Nici atunci cand se apropiase de tinta, nadajduind ca va patrunde necunoscutul tel al vietii ramase in urma, nici atunci nu banuise ca i-ar putea fi data candva o asemenea ciudata intalnire. Daca ar fi stiut, daca ar fi putut banui, ar fi inchipuit probabil o vana convorbire, un dialog fie si mut, insemnat de un gest, de o incuviintare. Tulburat, ar fi asteptat un semn. Acum se multumea sa priveasca.
Recunostea tot. Fiecare piatra a peretilor, fiecare carte. Atunci? De ce venise? Ce cautase in confruntarea cu sine insusi? Pentru ce se intorsese privind in hruba care-i mistuise tineretea neincalzita de mangaierea femeii, si tocmai in clipa aceea?
Langa el izbucni cantecul pe care-l astepta, cantecul fetei care rasunase cu saizeci de ani in urma. Glasul tremura greu de fagaduieli si, ca atunci, ca acum, i se paru ca vede buzele pline ale cantaretei, ii simti zbaterea narilor. Stia ca pana si in hruba de piatra aerul era deodata incins de mireasma trupului tanar. Deslusi un geamat, apoi glasul patimas se curma brusc si cascadele unor hohote fierbinti izbucnira in ulita, strabatura peretele intunecat, se rostogolira pe masa si se oprira chiar peste pergamentul mucegait, unde saltara convulsiv, facand sa paleasca flacara galbena a festilei. Si intelese deodata ca venise sa-l intoarca din drum pe cel ce fusese Atunci, ca orbit de rasul care mai palpaia pe vechea pentagrama, tanarul si-a ridicat privirile. Fara sa stie, ochii-i intalnira ochii Batranului. - Merita oare? a auzit Tristan, urcand din strafundul tineretii martirizate, intrebarea pe care de atatea ori in curgerea anilor avea sa si-o puna. Si daca O liniste grava il cuprinse, caci se afla dincolo de manie. Dar privi drept in ochii arsi de nesomn, care nu-l vedeau. Drept si aspru. Oftand, tanarul isi trecu palma peste fata. Cand isi pleca privirile peste pentagrama insemnata in coltul de sus al paginii, rasul se stinsese si festila lumina palid. Cu o deznadajduita indarjire se apuca din nou sa descurce ceea ce Batranul descurcase de mult pierzand luni si luni de zile, caci semnele vechiului pergament minteau, iar drumul pe care-l fagaduiau nu ducea nicaieri. Capatul drumului incepea mai tarziu, intr-alta parte.
Si, in vreme ce tanarul incerca sa dezlege o taina inutila, Batranul intelese ca nu-si mai putea schimba trecutul. Anii trebuiau sa se iroseasca asa cum se irosisera, in ciuda pretului, indiferent de pret."
Nu mai putin chinuitor este nici supliciul luciditatii pe care-l traiesc, o viata intreaga, printre semenii "orbi" dar "normali", de aceasta data intr-un palpabil cadru "realist" imediat, autohton si contemporan, mutantii clairwyants din povestirea Despre vulpi si zabrele, inclusa in volumul Imposibila oaza (1984), al carui subtitlu - "proze fantastice" - vine eo ipso sa-l contrazica. Pentru ca exista in text - fie si numai sumar schitata, fie si numai sugerata, fie si numai simulat "stiintifica" - o explicatie rationala si logica a fenomenului invocat, mutatia para-normala; pentru ca e vorba de mutanti, personaje de-ale locului in science-fiction; in fine, mutanti -pentru ca mutatia indusa dezvoltational, iar nu transmisa genetic, este o licenta curent admisa in science-fiction. inzestrati, supra-normal si deci a-normal, cu darul - de fapt blestemul - de a "vedea" viitorul, ei sunt astfel ipsofacto pedepsiti in virtutea legii imutabile si imuabile conform careia timpul curge unidimensional si ireversibil: "E blestemul nostru. Stim si tacem. La inceput m-am crezut un fel de mantuitor, am incercat sa vorbesc, dar tot ce vedeam a fost si, daca a fost, va fi" - suna, ca un avertisment metafictional, replica unuia dintre ei. Estetic, ceea ce conteaza mai mult este efectul cu care totul se soldeaza, este aceeasi genuina "senzatie de pierdere", ale carei discrete inflexiuni impregneaza intregul text, si mai ales finalul:
"Se simti dintr-o data vlaguit, ca si cum ceva in el ar fi incetat sa existe. Atunci vazu fata venind incet pe alee si-i urmari mersul, merge curios, o barca in deriva, si intelese brusc. Sezi langa mine, rosti cand fata ajunse in dreptul lui dar ea se opri doar pentru o fractiune de secunda si vru sa treaca inainte asa ca o apuca de mana repetand sezi, nu-ti fie frica, si o trase langa el, pe banca. Spune-mi cum a fost, adauga simtind-o crispata, gata sa strige, si cu o mare tristete, o oboseala blanda si resemnata, sopti mie poti sa-mi spui, eu vad, apoi isi scarpina barbia si, inainte de a auzi harsaitul unghiilor pe perii aspri, stiu ca-l va auzi."
Am lasat la urma, si nu intamplator, Giovanna si ingerul, poate cea mai cunoscuta povestire sf a lui Vladimir Colin, aparuta mai intai, si aceasta, in volumul Viitorul al doilea (1966) si reluata in cuprinsul volumului Dintii lui Cronos (1975). Nu intamplator, pentru ca aici scriitorul de science-fiction reuseste performanta, nu numai tehnica, de a intretese epic si a face sa fuzioneze compozitional, sa se contamineze semantic reciproc, nu mai putin de 5 (cincI) motive, recoltate din 4 (patrU) arii de provenienta diferite: mutantii si paradoxul temporal al "fratilor gemeni" (din patrimoniul endogen cu care "genul" sf s-a autodotaT), nemurirea (din panoplia motivelor literare "clasice", elaborate si consacrate in "marea literatura" inaittstream a secolelor si mileniilor cu mult inainte de science-fictioN), Hyperion-ul eminescian (din patrimoniul literaturii romanE) si, in fine, legenda biblica a uciderii generalului asirian Holofern de catre apriga vaduva Iudith (dintr-o apocrifa necanonica a Vechiului Testament, "Cartea Iuditei").
Problematica mutantilor apartine de drept patrimoniului "endogen" al literaturii sf , ca si "paradoxul fratilor gemeni", in varianta sa de paradox al indragostitilor despartiti de timp prin calatoria in spatiu, varianta intalnita si la alti scriitori, romani sau straini. La Vladimir Colin, in Giovanna si ingerul, apar doi astfel de indragostiti paradoxali (nominalizati chiar in titlU) si, concomitent, doi dintre primii "mutanti" din suintifictiunea romaneasca (acelasi "inger", numit de fapt Vittorio, si biologul Spiros ParpariA); la autorii romani de science-fiction, nu numai la Vladimir Colin, atributul definitoriu al mutantilor este preferential nemurirea sau o longevitate asimilabila acesteia, explicata aici "stiintific" de circumstanta prin "efectul radiatiilor pe care le-au avut de suportaf' "in noile conditii ale zborului cosmic", efect concretizat intr-o "mutatie moleculara" "la nivelul cromozomilor". Mutatia ar fi survenit in urma unor radiatii cosmice la care au fost supusi de fapt parintii actualilor mutanti din anul 2210 (prezentul naratiuniI), astronauti pe nava cosmica Titan, "prima nava care a cercetat Proxima Centauri", in anul 1992, nava la bordul careia Vittorio s-a si nascut, desi fata de "pamanteni" ascunde acest lucru, si nu fara intemeiate motive. Calatoria spatiala, motiv esential in science-fiction, este asadar si ea implicata. Dar, prin acelasi fenomen de contaminare motivica, mituri si motive literare indigene sunt racordate circuitului sf , astfel incat in mutantul "Homo Aetemus" numit Vittorio, care sufera stiindu-se incompatibil cu pamanteasca "trecere" a frumoasei Giovanna, il putem recunoaste, mutatis mutandis, si pe Hyperion, prototipul eminescian din
Luceafarul, in rolul Demiurgului fiind distribuit biologul Spiros Parparia, in fata caruia noul Hyperion se prezinta cu Catalina de mana, solicitand si pentru ea nemurirea. Excesiv optimist, finalul rezolva cam factice tensiunea acumulata pe parcurs, mizand pe o varianta usor de motivat ideologic (la data aparitieI), dar mai greu de motivat logic si narativ: un Hyperion care ar lua-o cu el pe Catalina, sa cutreiere impreuna cerurile la bordul unei nave cosmice, pentru a dobandi astfel si ea nemurirea!
Aici fiind identificabila si cauza pentru care Giovanna si ingerul ramane deficitara sub raportul "senzatiei de pierdere", in ciuda genuinei inzestrari a scriitorului la acest capitol.
Dar asta nu e tot. Vladimir Colin mai racordeaza nexului motivic din Giovanna si ingerul si un motiv biblic, Giovanna neresemnandu-se a fi doar o pasiva Catalina la remorca unui Hyperion maclio, a lansandu-se si in reveria de a-l ucide justitiar pe acelasi Vittorio transformat acum in Holofern, ei rezervandu-si, bineinteles, rolul Iudithei:
"Lumea lui Vittorio, diferita de lumea ei, incetase s-o tulbure. Acum stia. Cel care vorbea in incaperea lor, plina de obiecte pe care le adunasera cu dragoste, era un dusman. Reprezenta cea mai cumplita primejdie pe care omenirea o cunoscuse, o primejdie mascata, ascunsa. insemna condamnarea fara apel a fiecarui obiect faurit de mana omului. in picioare, privindu-l, ii veni in minte o veche legenda, a fetei care se daruise generalului unei armate dusmane pentru a-l ucide atunci cand Holofern odihnea langa trupul ei. Unii au pretins ca l-ar fi iubit.. Acum Holofern nu putea fi ucis si moartea lui, oricum, n-ar fi rezolvat nimic."
Nexul motivelor epice si-al intricatiilor semantice, atat de complicat innodat, duce fatalmente la rezultatul paradoxal si nescontat al inversarii rolurilor, Iudith si Holofern schimbandu-si intre ei identitatea si apartenenta alegorica pe parcurs de numai cateva pagini, lasand totusi sa razbata la suprafata textului un concrescent si inalienabil parti pris auctorial, inaparent incifrat in subtext: prezumtia suprematista cu care "poporul ales" al Iudithei riposteaza, inca din acele vremuri biblice, la agresiunea fortei brute si brutale a "asirienilor", ca si - in vremuri mai recente - la obsesia conspirationista a "neamurilor pamantului" printre care de milenii vietuieste amestecat si, nu o data, discriminat. (De nu cumva riposta e si reciproca, atunci cand ''discriminarea", compensatoriu revendicata, devine "pozitiva" si generatoare, la randul ei, de asimetrii si frustrarI):
"ingrozita, Giovanna avu deodata viziunea unei calme multimi contempland ridicarea si prabusirea oraselor. In jurul ei se nasteau si mureau generatii tot mai putine. Imagine a Sfinxului multiplicata la infinit, multimea cvasi-nemuritoare traia agonia omenirii. Dreptatea sociala, libertatea, egalitatea, tot ce oamenii cucerisera printr-o multimilenara lupta se intorcea acum impotriva lor daca cei mai buni ocupau inaltele functii pretinzand cunostinte, intelepciune si experienta, care om putea face fata sfincsilor dispunand de ragaz aproape nelimitat pentru a tezauriza asemenea cunostinte, intelepciune si experienta? Treptat, parghiile de conducere trebuiau sa le revina in toate domeniile. Pe drept Cu o tragica ironie, intelegea ca nemuritorii n-aveau nevoie sa recurga la inselatorie, nu trebuiau sa puna Ia cale conspiratii. Oricare dintre ei putea concura pentru posturile cheie cu certitudinea ca le va dobandi in virtutea neobisnuitei lui pregatiri si a oranduirii superioare, care facea cu neputinta favorizarea unui candidat necorespunzator. inlaturati pe cale pasnica, fara macar sa-si dea seama ca sunt inlaturati, oamenii urmau sa vegeteze in functii secundare, degenerand, pe cand nemuritorii le preluau civilizatia, ducand-o catre culmi situate dincolo de posibilitatile de intelegere ale celui mai inzestrat muritor."
Mai importanta, sub raport estetic, ramane insa amintita carenta a povestirii Giovanna si ingerul la capitolul "senzatiei de pierdere", atat de generos daruita, de altfel, lui Vladimir Colin.
Vladimir Colin este un scriitor care, in tot ce a scris, face din plin dovada unei inzestrari native pentru a da expresie "senzatiei de pierdere", acelei "fericiri de a fi trist" (Victor HugO), acelei "note de tristete inseparabil legate de toate manifestarile superioare ale adevaratei Frumuseti" (Edgar Allan PoE), acelui "val de intristare [ce] pare sa umbreasca Frumusetea; dar [care] nu e un val, ci insusi chipul Frumusetii" (Benedetto CrocE), acelei consolatoare "bucurii eucatastrofice" ce "nu tagaduieste existenta suferintei si a infrangerii, ci infrangerea universala finala" (J.R.R.TolkieN). Am citat, in acest sens, din finalul mini-romanului Divertisment pentru vrajitoare sau din povestiri sf precum Ultimul avatar al lui Tristan si Despre vulpi si zabrele, dar Vladimir Colin ramane un maestru al "senzatiei de pierdere" in tot ce a scris, in proza fantastica, in science-fiction si, mai ales, in fantasy - "gen" pe care-l ilustreaza cu preeminenta in literatura romana. De ce, atunci, "senzatia de pierdere" suna artificia], silit si fals, prin ingrosare si tezism, in Giovanna si ingerul, o povestire altfel memorabila pentru sf-ul romanesc:
"Dar Vittorio nu pleca. Repezindu-se, o cuprinse in brate si-i acoperi fata cu sarutari. Gustul sarat al lacrimilor il duse catre un paroxism de dragoste si suferinta, in care gandurile se destramau. Nu putea decat strange la piept fiinta iubita, intr-o patetica incercare de a-i comunica puterea, speranta lui. Fara o vorba, imbratisati, mai definitiv legati de durerea comuna decat de bratele tremuratoare, pareau reeditarea unei vechi perechi din vremurile uitate, cand spaima si nu iubirea apropia femeia de barbat. Treptat, Giovanna isi stapani plansul.
- Eram obisnuita sa plang numai in fata frumusetii, sopti, iar el desprinse din cuvintele ei imputarea. // increzatoare, Giovanna astepta. Fiecare cuvant al lui Vittorio era o dovada a dragostei si, nelamurit, se simtea cuprinsa de nelinistea unei noi mandrii. Oare nu datorita ei omenirea avea sa supravietuiasca, ducandu-si mai departe sperantele si visul? De dragul Giovannei Holofern ii mantuia pe cei amenintati. De fapt, Parparia avusese dreptate atunci cand vorbise despre ingeri, in piata vechiului Pompei. I se paru ciudat ca poate asculta cu atat calm un rationament al carui punct de plecare era propria ei moarte.
- Si deodata totul a devenit simplu. Omenirea se straduie sa cunoasca tot mai bine universul, spunea Vittorio, si daca a renuntat temporar, daca a amanat cercetarea galaxiei, a facut-o numai silita de limitele conditiei umane. Dar o nava condusa de nemuritori are posibilitatea de a cutreiera indefinit spatiul, descoperind tot ce le e ascuns muritorilor. // Atunci, dintr-o primejdie posibila, vom deveni agentii mutatiei organizate a speciei. intelegi? Prin noi, prin tine, omenirea va dobandi tineretea fara batranete, vom fi noii prometei care vor aduce scanteia nemuririi pe Pamant!
"
Nu-s deloc greu de recunoscut aici sechelele si dcatricile pe care le-au lasat, si in scrisul lui Vladimir Colin, imperativele "cerinte" ideologice ale epocii, printre care "optimismul cosmic" si "umanismul socialist", la fel de programatice si obligatorii amandoua, se aflau la loc de frunte. N-a fost nici el imun la intreaga frazeologie sau demagogie pretins "umanista" pe teme canonice ca "omul -stapanul naturii", "omul - un gigant", "supunerea naturii", "ingenunchierea naturii", "cucerirea naturii", "cucerirea cosmosului", "cuceririle stiintei si tehnicii" etc., care, printre altele, au insotit indeparazitabil, inca din anii '50, evolutia literaturii "stiintifico-fantastice" in Romania. Spre meritul lui, si spre deosebire de altii, el s-a vindecat parca mai repede de aceasta scarlatina (boala "rosie", literalmente, cum o spune si etimologia cuvantuluI).
"Cheia" estetica ramane insa de cautat in alta parte. Motivul nemuririi, central in Giovanna si ingerul - fiind necesarmente comensurat cu durata etalon a unei "efemere" vieti de om si, deci, inevitabil raportat la "societatea sexelor" si la "societatea mai generala" din care-si trage seva, in ultima instanta, emotia si placerea estetica a frumosului (cum memorabil a statuat Edmund BurkE) -este tratat de obicei, cat se poate de firesc, in acest registru al "frumosului", semnalat tocmai prin simptomul "senzatiei de pierdere" ("a sense ofloss"); la care insa nu intotdeauna are privilegiul de a accede, cum vedem ca se intampla, din pacate, si de aceasta data, chiar sub pana unui autentic maestru al "senzatiei de pierdere": pentru ca, vai!
, nici maestrii nu-s scutiti, uneori, de rateuri
Mai specifica si mai definitorie, in science-fiction, este insa placerea sau emotia estetica a sublimului, care-si are sursa ultima, cum observa acelasi Edmund Burke inca in secolul XVUI, intr-un alt "basic instinct" al "animalului biped si implum" (SwifT) care este omul: "instinctul de conservare". Iar denumirea, quasi-intraductibila in romaneste, sub care s-a consacrat in science-fiction ipostaza spedfica sub care se manifesta aid emotia estetica a sublimului este "the sense of wonder" - senzatia de uimire, de cutremurare si veneratie (cA) in fata unui miracol. Sa vedem, asadar, cum functioneaza motivul imortalitatii si in acest registru, sa profitam de ocazia de-a fi dat peste un astfel de text, ceva mai greu de gasit decat in cazul "senzatiei de pierdere". Pentru ca tocmai aid, unde scriitorul rateaza "senzatia de pierdere", gasim "raritatea" amintita - tema imortalitatii soldata cu "sense of wonder". Pentru ca scriitorul stie sa-si ia revansa, stie sa recupereze pe un plan ce-a pierdut pe altul (sau sa castige macar la una din cele doua "mese" la care-a jucat concomitenT):
« - Acum intelegi, incuviinta biologul. De pe Titan au coborat patru copii, doi baieti si doua fete. Alti copii s-au nascut in cursul calatoriilor care au urmat, putini, pentru ca omenirea a renuntat pentru o perioada la zborurile de foarte lunga durata, propunandu-si in primul rand cercetarea sistemului nostru solar. Nu toti copiii nascuti la bordul navelor cosmice au fost, sau sunt, mutanti. Se pare ca noile caractere apar doar la cei conceputi si nascuti in anumite regiuni ale Cosmosului, sub influenta unor radiatii determinate, poate chiar dupa ce isi petrec primii ani la bordul navelor. Dar doi asemenea mutanti dau nastere unui Homo Eternus chiar in conditiile vietii terestre Parparia vorbea cu o anume solemnitate despre realitati cu care se familiarizase de mult, dar Giovanna nu-l mai putea asculta. Revelatiile lui creau un cadru atat de fantastic dramei pe care o traia, incat, inscrisa in imensitatea coordonatelor calm evocate de el, propria ei durere aparea diluata. Cu aceeasi inconstienta tendinta de aparare izgonea gandurile in stare s-o puna fata-n fata cu inevitabile consecinte. Pe taramul unde cuvintele Iui Parparia o tarau n-o dusese nid una dintre ipotezele pe care le imaginase si avea senzatia ca fusese proiectata intr-un straniu cosmar, din care trebuia sa se trezeasca.
- Mai bine de doua secole e un rastimp urias pentru o viata de om, spuse de aceea, incercand sa readuca logica in incaperea scaldata in penumbra, de unde fusese abolita, dar doua secole nu inseamna vesnicia. Ce te indreptateste sa presupui ca sunteti nemuritori?
- Nu exista reprezentanti ai lui Homo Eternus mai "batrani" decat noi, recunoscu fara greutate Parparia Am fost cei dintai Imortalitatea e, ded, mai mult un fel de a vorbi. Dar ipoteza se bazeaza pe analiza structurii noastre (si arata catre dudatele redpiente de pe rafturile care acopereau peretiI), pe uimitoarea putere de regenerare a organismului. Uite
Tragand sertarul mesei de lucru, scoase un bisturiu. Apoi, suflecand maneca, isi aseza bratul stang pe un fel de mojar si, dintr-o singura miscare, isi taie vinele. Giovanna nid nu avu ragazul sa scoata macar un tipat si-si feri prea tarziu privirile. Sangele curgea rosu in vasul alb.
- Neexistand o primejdie reala, nid semnalul durerii nu mai e atat de acut, rosti Parparia.
Trasaturile fetei aramii se crispasera, dar el vorbea cu o aparenta lipsa de efort care ingrozi femeia aproape tot atat cat scena neverosimila la care asista. Din recipientele de sticla care inchideau, acum stia, probe ale unei materii neperisabile, i se paru ca nenumarati ochi o privesc si se simti aruncata dincolo de hotarele intelegerii, intr-un straniu univers situat in afara umanitatii, unde totul devenea cu putinta.
Pe bratul nemuritor sangele inceta sa curga, iar biologul sterse cu un simplu tampon pielea sfasiata. Buzele ranii se lipeau, vazand cu ochii. Peste o clipa doar o ingusta suvita albicioasa insemna locul crestat de bisturiu.
- Nimeni dintre noi n-a murit inca, desi unii au cazut victime unor accidente fatale oricarui om obisnuit, spuse Parparia. Practic, suntem nemuritori
Macar prin raportare la durata unei vieti normale
Nici un accent triumfator, nici macar o mandrie legitima nu-i tulbura armonia egala a glasului.»
"Un straniu univers situat in afara umanitatii", "aceeasi grava distantare", "o primejdie reala, o amenintare directa si de neocolit" etc. - intr-un cuvant, covarsirea umanului prin juxtapunere in pagina cu dimensiuni si ordine de magnitudini imens distantate pe scala reala a magnitudinilor din Univers: magnitudini spatiale, temporale sau (ca aicI) complexionale ce-l covarsesc pe om in finitudinea sa insurmontabila, il "strivesc" si-l reduc la infim si la neputinta in ordinea fizica a lucrurilor; iar incapacitatea oricarei riposte fizice la covarsirea naturii, cum stim inca de la Kant, din Analitica sublimului, este percutorul care declanseaza reactia in lant a emotiei estetice a sublimului. Simpla "impresie de lectura", simpla intuitie e de-ajuns ca sa ne spuna ca avem aici la dispozitie un alt antidot, un alt "remediu", ca "rana" ontologica a omului in Univers poate fi nu doar "linsa" cu "senzatia de pierdere" a frumosului, dar si "arsa", cauterizata cu o scurta dar intensa doza de "sense of wonder": "inscrisa in imensitatea coordonatelor calm evocate de el, propria ei durere aparea diluata" - formuleaza ideea Vladimir Colin, in text.
"Limitele conditiei umane" pe care, de asemenea, le aminteste tangential in text, raman necesare si suficiente pentru intelegerea acestuia: ajunge si-atat pentru a intersecta motivul nemuririi si-a activa astfel sursa de "senzatie a pierderii" cu care nu doar imortalitatea este congenital concrescuta, dar si "paradoxul indragostitilor despartiti de timp". Si daca astfel apare discret in filigran si un motiv literar autohton, arhetipalul Hyperion eminescian, si daca tentativa, mai putin reusita de aceasta data, de-a da expresie "senzatiei de pierdere" este compensata printr-o salutara doza de "sense of wonder" - efectele nu se exclud, ci se insumeaza.
Confirmand, o data in plus, statutul si statura de maestru al "senzatiei de pierdere" la care Vladimir Colin se ridica.
(Text datand, intr-o prima forma, din anul 1982, cand a fost inclus in sumarul unui volum, «Sub semnul acoladei», care n-a avut atunci sansa sa apara. Fragmentar, comentariul a aparut apoi in Almanah Anticipatia 1984, pp.82-83; in Timpul este umbra noastra. Science-fiction romanesc din ultimele doua decenii. Antologie comentata de Cornel Robu, Editura Dacia, Cluj, 1991, pp.76-l07, unde insotea povestirile Ultimul avatar al lui Tristan si Despre vulpi si zabrele; in antologia TWELVE ofthe Best Romanian SF Stories. Selected and introduced by Cornel Robu, Sedona Publishing House, Timisoara, 1995, pp.52-69, 203-204: "The Last Avatar of Tristan the Old", translated from the Romanian by Mihaela Avramut; in Dictionarul Scriitorilor Romani. Coordonare si revizie stiintifica: Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu. Editura Albatros, Bucuresti, 2002, vol.IV, R-Z, pp.76-79; in Dictionar analitic de opere literare romanesti. Coordonare si revizie stiintifica: Ion Pop. Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca, vol.IV, Q-Z, 2003, pp.45l-455; editie definitiva, 2007, vol.L A-M, pp.7l-73.)
