» Opera lui Vasile Voiculescu se intinde pe o lunga perioada de creatie, este deosebit de complexa prin varietatea genurilor literare abordate, dar si prin registrul liric exprimat, surprinzand de nenumarate ori printr-o revenire inedita, atunci cand unanim se credea ca isi incheiase opera. Lumea satului ii ramane intiparita in suflet pentru toata viata, desi plecase de mic din Parscov, fapt marturisit de insusi medicul-scriitor: "Dar ceea ce cred ca a ajutat la intarirea unui temperament cu care m-am nascut si care n-a fost prea contrariat de imprejurari, a fost traiul de la tara din prima copilarie: datinile care se impleteau pe cununa anului si pe care le asteptam si le practicam ca pe niste mari si de pret spectacole".
» Volumul de "Poezii" im 1916 marcheaza debutul editorial al scriitorului, creatiile lirice fiind sub influenta lui Cosbuc, Vlahuta si Goga. Universul rural este dominat de sarbatorile crestine romanesti, de eroii literaturii populare (haiducI) in poezii ca: "Rusalii", "Soimul".
Ecourile samanatoriste se impun si asupra artei sale poetice din aceasta perioada, Vasile Voiculescu vazand poezia ca dar divin, ingerii fiind cei care arunca in brazde samanta poeziei:
"Cereasca floare, alba, stralucita,
Cu bland miros de rai e Poezia,
Samanta ei de ingeri e zvarlita Si brazda calda-i e copilaria." {"Poezia")
» Volumul "Din tara zimbrului" (1918), premiat de Academia Romana, cuprinde poezii care preamaresc vitejia ostasilor romani in primul razboi mondial, poezii patriotice in traditia lui V.Alecsandri si G.Cosbuc, ilustrand eroismul anonim al soldatilor pe campul de bataie, in primul razboi mondial: "Sase cruci", "Popa din Dealul Sarii", "Cand a fost sa moara Neculut".
Tot de acum dateaza si primele poezii de inspiratie religioasa, in spirit gandirist, al promovarii ideilor ortodoxe autohtone: "Cand vine clipa Domnului, Acum in vremea infrangerii, Te pleaca Maicii Domnului Sa ne trimita ingerii."
» Volumul "Parga" (1921) are titlu simbolic pentru maturizarea artistica a lui Voiculescu, poetul sugerand ca simte acum poezia sa parguindu-se: "incepe faza propriu-zis literara a poeziei lui Vasile Voiculescu, inca sovaielnica" (G.CalinescU).
Poezia "Parga" se constituie in poezia programatica a acestei perioade de creatie, exprimandu-1 pe poet prin metafora pomului incarcat de roade, care asteapta culegatorii:
"Am fost un pom zabavnic, tarziu am rasarit, incovoiat de parga, astept culegatori".
Pastelurile acestui volum pastreaza inca elementele traditionale, cu descrierea idilica a satului romanesc, cu muncile campului, succesiunea anotimpurilor, in poeziile "Apus de soare",
"Amurgpe lac".
Meditatii asupra efemeritatii omului in raport cu Timpul apar pentru prima oara in acest volum, poeziile "Destinul" si "Poveste" fiind sugestive in acest sens.
Poemele de inspiratie biblica scrise in aceasta perioada il impun pe Vasile Voiculescu definitiv ca pe cel mai important poet religios interbelic. Poetul personifica in maniera proprie concepte ca Vointa. Credinta. Munca. Dragostea. Timpul, temele predilecte fiind cele biblice, Nasterea, venirea Magilor, moartea Mantuitorului, pe care le evidentiaza prin intruchiparile biblice ale ingerilor: ingerul Nadejdii, ingerul cel Mare etc. Poeziile care ilustreaza aceasta maniera literara religioasa sunt: "in gradina Ghetsemani", "Din catestrele daruri", "ingerul Nadejdii" ("Si m-am aplecat atuncea ca ca-1 privesc de-aproape,/ Mai palpaia pe frunte-i cearcan de vapaie// Parea un biet razboinic cazut intr-o bataie/ Avea hlamida rupta si o aripa beteagaV Cu sfarcurile boante si pene zdrentuite/ Zacea grozav de palid, sleit si fara vlaga/ Si-ncet scancea in somnu-i cu vise chinuite.").
» Volumul "Poeme cu ingeri" il consacra definitiv pe Vasile Voiculescu in poezia romana religioasa, in care stilul particularizeaza lirismul ca "posesiune a limbii, a unei limbi rurale, inedite" (E.LovinescU).
- exprima puternica apartenenta a poetului la ortodoxismul romanesc, poeziile fiind dominate de imagini si metafore deosebit de expresive;
- raportul omului cu Dumnezeu este exprimat prin intermediul ingerilor, care sunt mesagerii intre Divinitate si fiintele de pe pamant, fie ca sunt oameni fie ca sunt necuvantatoare: "ingerul din odaie", "ingerul amanat";
,- Dumnezeu insusi apare in poeziile acestui volum ca un boier batran cu barba alba, intr-o aura rustica, patriarhala: "Cu barba alba, gras si cam pitic,/ Iesea din casa-i mare cat un palat,/ Scotand nori de fum din pipa,/ imbracat intr-un halat/ Cu maneca larga cat o aripa/ Si zvarlea spre albii porumbei/ Boabe aurii de mei" ("Dumnezeul copilaresc");
- scenele biblice trimit catre mitologia autohtona si spre nevoia comunicarii omului cu stramosii sai, sugerand ideea permanentei neamului romanesc: "Decebal", "Tudor", "Dochia" ("Sta intre surate harnice si toarce// Toarce, dar nu cantaNumai ochii suri/ Din cerdac spre munte speriosi intoarce:/ Bantuie departe foc peste paduri// 1-a-nghetat o clipa inima sarita/ Si, asa intreaga, s-a facut de sloi,/ Stand intre surate dreapta si-mpietrita/ Ca o stana alba pe un plai cu oi.");
- manifesta o supunere umila si neconditionata fata de Dumnezeu, despre care crede ca este singurul in stare sa ocroteasca sufletul omului de pericolele pacatului:
"Tu, Doamne, stii ca-i bine si drept ceea ce-ti cer, Nu zabovi in ruga uscatelor paduri Trimite-mi palc de ingeri, in spate cu securi." ("in padurile de ganduri")
» Volumul "Destin" (1933) contine poezii narative si autobiografice, in care poetul este atras de lumea fantastica a basmului, de amintirile copilariei care capata o aureola de vraja si miraculos:
"Intram ziua-n amiaza ca-ntr-un amurg aicea
Unde nu strabateau decat mierla si pitulicea,
Taraind fugarite de ereti
()
Si m-afundam cu gandurile intr-un vis fara nume,
Lumina de amurg verde era de pe alta lume" ("Vers in miezul codrilor")
» Volumele "Urcus" si "intrezariri" (1939) depasesc lirismul traditional de tip romantic, poetul fiind atras mai ales de forma poeziei, de accentul simbolistic si de muzicalitatea versurilor, apropiindu-se vizibil de poezia moderna. Ca tematica, predomina lirica erotica si meditatia privind trecerea ireversibila a timpului, anticipand sonetele aparute postum:
"Si-acele mangaioase ninsori sub taina cheii Poleiul dalb al pulpei cu lunecusuri lungi. Eu ti-am cules, intaiul, din dinti toti ghioceii Cand te topeai in brate-mi si-n zori nu vreai s-ajungi Cand ma culcam pe-ntinsul zapezii tale goale Si-mi cufundam obrajii in fragezimi de foc, Pana umplea mijirea luminii boreale Balanele tinuturi cu viscol de noroc."
("Craiasa de zapada") Poezia programatica si emblematica pentru aceasta noua viziune asupra creatiei exprima atitudinea lui Voiculescu fata de cuvant, pe care-1 vede - ca si Arghezi - o forta spirituala care-1 poate supune definitiv pe poet:
"M-am bagat surugiu la cuvinte;
Le momesc cu vapai, le hranesc cu jaratic,
Le strunesc in ham de gand, cand lin, cand salbatic,
Le-ncing cu harapnicul dorului si man-inainte!
Ca sa nu zboare la cer ca puricii din basm, pripite,
Ma plec la fiecare, migalos faur,
Si-ncalt agerile versuri la copite
Cu potcoavele rimelor de aur."
("Coboara cuvintele")
» "Ultimele sonete inchipuite ale lui
Shakespeare in traducere imaginara de Vasile Voiculescu", aparut postum in 1964, dar scris intre 1954-1958, este volumul care se constituie intr-o adevarata monografie a "paradisului si infernului iubirii" (Ov.S.CrohmalniceanU).
Volumul cuprinde 90 de sonete, numerotate in continuarea celor 154 ale lui Shakespeare, aparute in 1609. Intentia lui Vasile Voiculescu este de a continua opera marelui Will, care este modelul sau spiritual
Temele predominante ale sonetelor sunt: trecerea timpului, cunoasterea, misiunea poeziei, moartea, toate privite cu iubire, conceptele fiind scrise cu majuscule:
- iubirea determina conditia omului in Univers, este valoarea suprema ce confera sensuri profunde existentei umane, avand puteri demiurgice. Femeia este pura, frumoasa ca o idee, poetul scriind "o poezie despre iubire si nu de iubire".
Sonetele lui Vasile Voiculescu nu respecta forma clasica a sonetului romanesc (doua catrene si doua tertinE), ci sunt scrise in metrica sonetului shakespearian (trei catrene si un distiH), poetul utilizand alegoria si metafora ampla, asociind iubirea cu eternele artei ce vin din "taramul eternelor idei": in "Sonete", "cuvintele se supun in intregime ideii, culoarea lor scade, reliefurile isi pierd din agresiunea formelor, poezia se abstractizeaza. Tema este, acum, iubirea vazuta ca un concept deschis spre semnificatiile universului." (Eugen SimioN)
