Volumul intitulat "Ultimele sonete inchipuite ale lui
Shakespeare in traducere imaginara de Vasile Voiculescu" a aparut postum, in 1964, cu o prefata elogioasa semnata de criticul literar Perpessicius. Preluand tematica poemelor lui William Shakespeare, poetul roman concentreaza in acest volum trei motive lirice: trecerea ireversibila a timpului, dragostea ca esenta existentiala si arta poetica prin forta cuvantului.
Sonetul, este poezia cu forma fixa, alcatuita din 14 versuri, grupate, de regula, in doua catrene, care au rima imbratisata si doua tertine, avand rima libera sau variata, de tipul cdc; dcd. Ultimul vers al sonetului cuprinde adesea o concluzie a intregii poezii-
Sonetele lui Vasile Voiculescu nu respecta forma clasica a sonetului romanesc, cu doua catrene si doua tertine, ci sunt scrise in metrica sonetului shakespearian, alcatuit din trei catrene si un distih, poetul utilizand alegoria si metafora ampla, asociind iubirea cu eternele artei ce vin din "taramul eternelor idei":
Semnificatia titlului
Volumul cuprinde 90 de sonete, numerotate in continuarea celor 154 ale lui Shakespeare, aparate cu circa 350 de ani in urma (1609), de aceea acest sonet poarta numarul 170, avand ca titlu
"Sonetul CLXX".
Tema. "Sonetul CLXX" exprima atitudinea entuziasta a lui Voiculescu fata de cuvant, pe care-1 vede - ca si Arghezi - o forta spirituala care-1 poate supune definitiv pe poet: "M-am bagat surugiu la cuvinte" ("Coboara cuvintele"), conceptie care ilustreaza, de altfel, si crezul artistic al poetului. Logosul (discurs, cuvant - n.n.) are o functie mitica in geneza universului, ideea biblica fiind aceea ca "La-nceput a fost Cuvantul". Comunicarea prin cuvant este principala modalitate de a stabili relatiile interumane, iar poetul este un adevarat artist al cuvantului, adica mesagerul divin al limbajului, caruia ii confera o bogatie lexicala prin sensuri noi si expresivitate.
Structura, semnificatii, limbaj poetic
Primele patru versuri ilustreaza simbolistica oului, ca forma primara a Cosmosului, conceptie formulata si de
Ion Barbu in poezia "Oul dogmatic". in interiorul matricei ovoidale se afla "samanta nemuririi", care este "cuvantul" ce ofera eternitate, ideea fiind adresata direct cititorului, privit cu dragoste de poet, deoarece aceste este "iubite". Gestatia esentei existentiale se supune timpului, singurul care poate decide momentul avantului "in slavi", cand cuvantul se elibereaza din coaja originara, ii cresc aripi pentru a putea zbura catre sferele ceresti: "Ca-n oul ce pastreaza un zbor inalt de-aripe, / Pan ce-i soseste timpul in slavi sa-si ia avantul;".
Urmatoarele patru versuri exprima constiinta de sine a cuvantului, forta acestuia de a da sens gandurilor si sentimentelor, devenind un mesager al dezrobirii. Logosul aduce eliberarea launtrica a fiintei, toate starile si sentimentele explodeaza in exterior prin cuvantul care fusese "tinut prizonier" si care sparge acum "si veac si lume", facand sa zboare "vulturul iubirii / Cu ghearele-i de aur sa ne rapeasca-n cer".
Ultimul catren se refera la alta ipostaza a cuvantului, aceasta minune sacra, idee ilustrata printr-o interogatie retorica, sugerand revelatia lirica in fata esentei eterne a sufletului: "Cine ne puse-n suflet acestfe magici chei? / Egali in frumusete si-n genii de o seama". Logosul este inaltimea morala a omului insetat de "taramul eternelor idei", prin el se descifreaza sensuri superioare, catre care fiinta umana are o inclinatie naturala, o predispozitie.
Distihul din finalul sonetului trimite la cuvantul-prim, acela care a stat la baza genezei Universului si prin care oamenii isi regasesc "pura-ntaietate", putand simti extazul, "zeiasca voluptate".
in viziunea lui Vasile Voiculescu, "aceste magici chei" sunt, asadar, functiile artistice ale cuvantului: una generatoare de semnificatii noi, imaginativa, alta evocatoare, care construieste o lume noua, cea a artei si, in sfarsit functia eliberatoare care sugereaza catharsisul (concept estetic, la Aristotel, pentru a defini efectul purificator al artei, prin trairea unui sentiment de maxima tensiune -n.n.).
Cuvantul, ca "samanta a nemuririi", descatuseaza lumea din barierele spirituale perimate in timp, idee regasita si in textele biblice sau in poeziile religioase din literatura moderna, manifestandu-se ca un adevarat mit al logosului sacru.