Elementul cel mai valoros din aceasta compunere a lui Vasile Alecsandri este epicul de balada imprumutat din cantecele batranesti pe care poetul le cunoastea atat de bine. De fapt, in cazul de fata nu e vorba de un imprumut propriu-zis, de prelucrarea unor motive folclorice - procedeu obisnuit la Alecsandri -, ci de o influenta mai adanca si mai substantiala a poeziei populare asupra celei culte. Intelectualul democrat care luptase la 1848 pentru libertatea sociala, la 1859 pentru Unire, sustinand pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza, era un mare patriot. Faptele de arme ale romanilor in Razboiul de Independenta de la 1877 l-au impresionat adanc si le-a cantat in o serie intreaga de poezii adunate sub titlul generic Ostasii nostri. Penes Curcanul, adevarata balada culta slavind eroismul dorobantilor de la Plevna si de la
Grivita, face parte dintre acestea. Din biografia lui Alecsandri aflam ca bardul de la Mircesti, pe atunci in varsta de 56 de ani, recita la intruniri publice, la serbari si la adunarile ranitilor de prin spitale bucati din amintitul ciclu. imprejurarea ar putea sa contribuie la explicarea caracterului eminamente popular al acestei poezii, ca si a faptului ca, desi ocazionala, ca multe alte compuneri ale lui, ea ramane valoroasa pana in zilele noastre. Ideea - poetica neaparat - este ca cei noua dorobanti in frunte cu sergentul lor s-au luptat asemenea stramosilor, eroii de balade. Penes este "omul de poveste" care a supravietuit si care da seama de faptele de arme ale tovarasilor cazuti in batalie.
Maiestria poetului consta in primul rand in a pune naratiunea la persoana intai si a sugera cateva gesturi caracteristice ale povestitorului. Penes incepe sa istoriseasca solemn, cadentat, ca si cum s-ar acompania la traditionalul cimpoi. Aceasta impresie este data de alternanta perfecta, pe tot parcursul poemului, a versului de 8 silalbe, terminat in rima masculina, cu versul de 7 silabe, terminat in rima feminina. Cursivitatea este realizata de ritmul iambic, de rimele incrucisate si de lipsa cezurii, inlocuita de fapt prin pauza dintre primul si al doilea vers. Strofele sunt compuse din cate 8 versuri si ceea ce trebuie numaidecat observat este perfecta regularitate cu care unitatile sintactice se incadreaza, doua cate doua, in fiecare strofa - exceptie facand propozitiile in stil direct - , cate una pentru fiecare grup de cate patru versuri. In interiorul fiecarei fraze enjambementul este aproape permanent, ceea ce de asemeni contribuie la cursivitate. Iata primele trei strofe introductive:
Plecat-am noua din Vaslui,
Si cu sergentul zece, Si nu-i era, zau, nimanui
In piept inima rece. Voiosi ca soimul cel usor
Ce zboara de pe munte, Aveam chiar pene la picior
S-aveam si pene-n frunte.
Toti dorobanti, toti caciulari,
Romani de vita veche, Purtand opinci, suman, itari
Si cusma pe-o ureche, Ne dase nume de curcani
Un hatru bun de glume, Noi am schimbat langa Balcani
Porecla in renume!
Din camp, de-acasa, de la plug
Plecat-am asta-vara Ca sa scapam de turci, de jug
Sarmana, scumpa tara. Asa ne spuse-n graiul sau
Sergentul Matraguna, Si noi ne-am dus cu Dumnezeu,
Ne-am dus cu voie buna.
Aerul solemn, de balada, al spunerii se realizeaza si prin inversiunile sintactice, destul de numeroase, in strofele citate mai sus, ca si in celelalte: "plecat-am", "sarmana, scumpa tara", "naprasnica secure", "falnica padure", "a lumei neagra stea", "mandra noastra ceata", "mult cumplit ma doare" "a bombei suier", "a Grivitei reduta" etc; prin repetitii acumulative : "Aveam chiar pene la picior/s-aveam si pene-n frunte", "Toti dorobanti, toti caciulari/Romani de vita veche", "Din camp, de-acasa, de la plug", "Si noi ne-am dus cu Dumnezeu,/Ne-am dus cu voie buna", "Cu zile mergeti, dragii mei,/si sa veniti cu zile" etc.
Spunerea unei balade este un mic spectacol si cateva siruri dialogale introduse in monologul povestitorului sunt de asteptat, cu tot schematismul si conventionalismul atat de caracteristice lui Alecsandri, cand imagineaza o scena ca urmatoarea:
Oricine-n cale ne-ntalnea
Cantand in gura mare, Statea pe loc, s-adimenea
Cuprins de admirare; Apoi in treacat ne-ntreba
De mergem la vreo nunta. Noi raspundeam in hohot: "Ba,
Zburam la lupta crunta!"
"Cu zile mergeti, dragii mei,
Si sa veniti cu zile!" Ziceau atunci batrani, femei,
Si preoti, si copile; Dar cel sergent far de musteti
Racnea: "Sa n-aveti teama, Romanul are sapte vieti
in pieptu-i de arama!"
Nu lipsesc, pe langa lozincile poetice, acum tocite, imaginile ceva mai subtile, cum ar fi aceea din versul "Aveam chiar pene la picior", aluziile la sprinteneala de soimi a "curcanilor" de la 1877 care-si facusera renume din porecla. Impresionant ramane mai ales gestul povestitorului de a se adresa, in pauze, catre presupusul auditor. Pentru ca ce avea de spus era un lucru deosebit de grav, Penes cere urciorul sa bea nu vin, ci "apa de sub stanca":
Copii! aduceti un ulcior
De apa de sub stanca
Sa sting pojarul meu de dor
Si jalea mea adanca.
De personaje propriu-zise, desi avem de-a face cu o poezie epica, nu se poate vorbi, dat fiind schematismul lor vizibil chiar prin numele pe care poetul le atribuie cu totul in treacat: ciobanul din Calafat care canta "voios din fluier" se numeste Cobuz, iar tunarul cel mai "dibaci" este Tintes. Memorabila ramane, desi tot schematica, figura sergentului despre care ni se spune numai ca era "far de musteti" - foarte tanar adica - intr-un fel strigatele patriotice potrivindu-i-se. El mai este si "pui de zmeu":
Sergentul nostru, pui de zmeu,
Ne zise-aste cuvinte: "Cat n-om fi morti, voi cinci si eu,
Copii, tot inainte!"
Conventional, ca de opereta, este si capitanul aparut numai in focul luptei:
Atunci viteazul capitan,
C-o larga brazda-n frunte,
Striga voios: "Cine-i curcan, Sa fie soim de munte!"
In consecinta, aici nu poate fi vorba de o viziune realista asupra razboiului, asa cum intr-un fel ea exista in poeziile lui Cosbuc pe aceeasi tema:
O scrisoare de la Muselim Selo, Trei, Doamne, si toti trei, Rugamintea din urma. Cu toate acestea, Alecsandri e superior lui Cosbuc tocmai prin acel aer solemn patriotic, ce i se potriveste numai lui. Secretul sta in intuirea mijloacelor poetice populare, folclorice ori vag cronicaresti: Turcul (intrebuintarea singularului pentru plural, cum vorbesc taranii batrani si cum scrie Neculce : neamtul, frantuzul, sveduL) sta "in ocol ca ursu-n vizunie", reduta Grivitei e comparata cu un "balaur crunt ce-ameninta cu gheara-i nevazuta"; gloantele cad (din nou o imagine ca in NeculcE) "cum zvarli graunti de papusoi ca sa hranesti porumbii". O alta imagine de carte populara, comparand razboiul si moartea cu o secure sau cu o coasa apocaliptica ce patrunde in codru, de asemenea, se tine minte:
Crud e cand intra prin stejari Naprasnica secure
De-abate toti copacii mari
Din falnica padure! Dar vai de-a lumii neagra stea,
Cand moartea nemiloasa Ca-n codru viu patrunde-n ea
Si cand securea-i coasa!
Exista apoi strofe izolate, de un mare dinamism, miscate de prezentul istoric la care e facuta povestirea, animate, ca si in cunoscutele balade istorice sau haiducesti, de cate un Alelei!, Doamne!, Ura! strigate de ostasii romani, ori de vaietele turcilor: Allah! Allah!
Facand trei cruci, noi am raspuns:
"Amin si Doamne-ajuta!" Apoi la fuga am impuns
Spre-a turcilor reduta. Alelei! Doamne, cum zburau Voinicii toti cu mine!
Conventionalismul ramane, insa retorica discursului e bine studiata, verbele se succed sacadat sugerand miscarea ascendenta, ca in tablourile lui Grigorescu pe aceeasi tema, si astfel mandria patriotica a cititorului ramane intreaga:
Prin foc, prin spangi, prin glonti, prin fum,
Prin mii de baionete, Urcam, luptam iata-ne-acum
Sus, sus, la parapete. Allah! Allah! turcii racnesc,
Sarind pe noi o suta. Noi punem steagul romanesc
Pe crancena reduta.
Ca multe din poeziile lui Alecsandri, Penes Curcanul trebuie privita in contextul istoric care a produs-o. Ea este, evident, o creatie ocazionala si cu toate acestea continua sa emotioneze, pentru ca evenimentul la care se refera este unul dintre cele mai importante din viata poporului nostru. Analiza trebuie sa tinda la inlaturarea prafului scolar, a prejudecatilor didacticiste acumulate cu anii pe acest frumos text clasic. Ocazionale si devenite "clasice" sunt si
Desteptarea Romaniei sau
Hora Unirii, poezii asupra carora analiza trebuie sa se produca in acelasi fel, tinand adica seama de subiectivismul generatiilor de cititori care au aderat la ele, generatii cu care cititorul actual se simte solidar.
