Am scris acum unsprezece ani (martie 1885). tot la aceasta rubrica, despre jurnalul lui Tudor Musatescu. publicat, atunci, in volumele VII si VIII ale editiei sale de Scrieri, aparuta la Editura Minerva. Revin acum penlru ca, la aceeasi editura, a aparut, in colectia Biblioteca penlru toti", un volum cuprinzand doua dintre piesele sale de teatru. Aceasta colectie, acum centenara, nu consacra, ci publica numai scriitori consacrati sau chiar clasicizati. Musatescu, dramaturg cu voga in deceniile interbelice, nu e un consacrat sau clasicizat, ci, s-o recunoastem onest, un autor care a scris imens, dar de pe urma caruia ramane putin. De fapt, de e sa spun gandul intreg, n-a ramas de pe urma scrisului sau, decat o singura piesa. Titanic vals. A avut soarta colegilor intru dramalurgie. Al. Kiritescu, Victor
Ion Popa, Victor Eftimiu, G. M. Zamfircscu care au ramas cunoscuti pentru o singura piesa mai rezistenta. Tot ceea ce au mai scris (Eftimiu, imenS) n-a rezistat timpului si istoria literara, nemiloasa, nu retine decat opera rezistenta. De altfel, la noi, dramaturgia interbelica a fost genul cel mai fragil, in comparatie, fireste, cu proza si poezia, stralucitoare, in capodoperele stiute. Blaga a scris esentialmcnte teatru de idei, de o tulburatoare substanta, dar evident nereprezentabil, Camil Petrescu a lasat, in dramaturgie, o opera importanta, Scbastian, vreo doua piese, Ciprian, Omul cu martoaga si, cu asta, se incheie cam totul. Asa a fost sa fie in istoria dramaturgiei romanesti, unde Caragiale reprezinta o coloana extraordinar de durabila care ar fi trebuit sa creeze daca nu o scoala, oricum o succesiune. N-a fost sa fie, realitatea fiind aceea pe care o stim. Tudor Musatescu a fost nu numai un dramaturg ci, inainte de toate, un om de teatru. A fost cronicar teatral, a creat si condus companii teatrale, a regizat, a facut un numar imens de traduceri si prelucrari, a compus scenarii de revista, librete. Pe scurt spus, viata sa a fost localizata in lumea scenei, fara de care nu putea trai. Dl Ov. S. Crohmalniceanu, analizand opera lui Musatescu, afirma ca, numarate atent, a scris (inclusiv piesele intr-un acT), peste o suta de creatii originale. Si asta fara a pune la socoteala prelucrarile si adaptarile in care palpita, vibrant, efortul creator, original. Dupa alte incercari (autorul marturisea ca au fost 24 la numaR) prima piesa de teatru care i-a adus o oarecare notorietate a fost, in 1929, Pantarola, in care Lovinescu isi pusese mari nadejdi. Dar viitoarea sa piesa, din 1932, Sosesc diseara n-a justificat speranta lui Lovinescu. Piesa fusese scrisa pentru a fi jucata de Ion Iancovescu si actorul, exceland in interpretare, a impus-o, desi substanta ei era destul de debila. Dar in acelasi an, tarziu, in noiembrie, i se joaca piesa care va fi creatia sa cea mai rezistenta, Titanic vals, la care se tot chinuia din 1927. Talentul sau de comediograf isi da, aici, masura. Numai in prima stagiune, piesa a avut parte de 83 de reprezentatii cu casa inchisa. Si va fi reluata, apoi, pe scena Nationalului clujean, apoi craiovean. A fost, indiscutabil, un mare succes de public, de stima si de critica. Cariera ii era asigurata, chiar daca tot ce a mai scris (inclusiv Eseu, din 1933 si Visul unei nopti de iarna, din 1937) nu atingea, nici de departe, valoarea Titanic valsului. Dar Musatescu era infatigabil, alimentand, cu productie, scena Teatrului Vesel, pe care il conduce impreuna cu Sica Alexandrescu, apoi, in 1939, conduce, cu Maria Filotti, Teatrul din Sarindar (actualul Teatru MiC), unde pune in scena si piese proprii (cum a fost, in 1940, Domnisoara ButterjlY). Si, mereu, tot asa, in fruntea unor companii teatrale, jucandu-i-se piesele mai peste tot. Iar din 1945 incepe sa scrie, impreuna cu un compozitor, comedii muzicale, si, neobosit, si comedii in proza, care i se joaca, avand succes de public. Si, deodata, cum reiese din tragicul sau jurnal, din 1949 se produce un blocaj, nemaicunoscut in cariera sa. Avea numai 46 de ani si era proaspat tata. Dramaturgul privea la masa de scris ca la un obiect inutil. Nu numai ca nimeni nu-i mai solicita scrisul, dar cand il ofera e refuzat. Musatescu pur si simplu nu intelege de ce a devenit un excomunicat din lumea sa, a teatrului, si se tot lamenteaza in jurnal. Oficialitatea nu avea ceva anume cu el in mod special. Coborase, ca un corset anormal, glaciatiunea proletcultista si comediile sale nu-si mai aflau locul si cautarea. Scriitorul a ajuns rau de tot. Era sarac lipit si, pentru nevoile cosnitei, si-a vandut, pe rand, obiectele de pret, hainele, cartile mai de soi. Din cartile ramase si din colectiile de gazete facea, apoi, pungi pentru o cooperativa. Nu se vedea cu mai nimeni (exceptie facea IancovescU), devenise ursuz, ipohondru si bolnavicios. Avea, in 1950, opt piese respinse. Nu erau, desigur, capodopere. Dar pana mai ieri asemenea piese erau deindata jucate si gustate. Continua sa scrie, cand nu confectiona pungi, si astepta. in 1951 i se ofera postul de prim redactor la Urzica". A lucrat o vreme, dar, neputandu-se adapta la calitatea artagoasa a umorului cultivat aici, isi da demisia. Reconsiderarea sa a venit in noiembrie 1952, cand, la inceput, teatre din provincie ii joaca Eseu si Titanic vals, obtinand consistente succese de public. Au inceput sa vina drepturile de autor. Apoi piesele sale au fost jucate si de teatrele bucurestenc. Material, se ogoisc bine. Dar era furios ca nu mai are de ce scrie, pentru ca noile sale piese nu erau acceptate de Directia Teatrelor de trista amintire. Exasperat, cu nervii zdruncinati in 1951, s-a inversunat asupra jurnalului, scriind cu sete, fara macar cu speranta publicarii Era singura modalitate de a se mai folosi de masa de lucru si unica modalitate de a mai scrie ceva. Aici. de prin 1956, se abate de la formula clasica a genului si insereaza (tot nu avea unde scrie in alta partE) si elemente de creatie propriu-zisa (Fleacuri serioase", Replici" etC). adica acele maxime si aforisme care, din 1965, aveau sa fie programate in Contemporanul". Mult gustate, erau cunoscute in epoca sub numele indragit de musatisme". in 1970, la 67 de ani, moartea il izbaveste de chinurile vietii, dupa ce apucase sa vada, in 1957, o antologie din creatia sa dramatica, publicata, cu piese intr-un act, in almanahuri, premiera filmului Titanic vals (in 1964), in regia lui Paul Calinescu si inaugurarea, in 1969, a editiei sale de Scrieri. Jurnalul sau, aparut postum, in ciuda unor insemnari de acolo care interziceau publicarea, a fost si este o revelatie. O revelatie de talent evocator si inteligenta creatoare. Pacat ca nu i s-a acordat si nu i se acorda pretuirea meritata.
Teatrul sau e al unui comediograf cu har innascut pentru scena. Titanic vals, piesa care il reprezinta cel mai bine, este o comedie amara, de atmosfera, cu rasturnari spectaculoase de destine si situatii. Spirache Necsulescu, om cu patru copii, soata si soacra, e un amploaiat la prefectura unui targ de provincie. Una dintre fete, Miza, fasneata, ramane insarcinata dintr-o aventura cu un ofiter de cavalerie. Cand scandalul e gata sa izbucneasca, sora ei, urgisita familiei, ia totul asupra ei, asumandu-si riscul de a o asista in alta localitate pe sora ei la nastere, declarand, apoi, ca al ei e copilul. Familia o duce greu din leafa lui Spirache si pensia soacrei. Salvarea, asteptata, e in mostenirea probabila a catorva zeci de milioane pe care le poseda fratele mai mare al lui Spirache, neinsurat. Norocul vine, nenea Tache murind inecat pe vaporul care il ducea in hagialac la Ierusalim. Familia Necsulescu se imbogateste dintr-odata si tot traiul lor se schimba total. Traiesc pe picior mare, iar familia tine mortis ca Spirache sa devina deputat, pentru a se muta, apoi, intr-o vila la sosea, la Bucuresti. Acesta, om cumsecade, uraste politica mai mult decat orice, dar n-are scapare si devine deputat. Singura sa dorinta e sa readuca pacea in familie. Si, cu bani, reuseste. Gena, martira pe nedrept excomunicata, e readusa, cu copilul Mizei, acasa, iar cele doua fete, cu situatia incurcata, sunt cerute in casatorie de cei meniti. Si totul e aranjat cu dibacie si, repet, cu bani - de aparent nevolnicul Spirache, care se demonstreaza a fi un intelept. Visul unei nopti de iarna e o comedie usoara, spumoasa. in care o tanara de conditie modesta, vanzatoare la o bijuterie, ajunge, in noaptea de revelion, sa fie ceruta in casatorie de un romancier de succes, autor a patruzeci de romane. Rasturnarile de situatie si destin nu lipsesc si aici. Dar totul e ca o aventura, careia ii lipseste tocmai autenticitatea si chiar verosimilitatea si, dincolo de modestia subliniata a piesei, nu se pot face prea multe consideratii.
Aceste doua piese din teatrul lui Musatescu au aparut intr-o editie in colectia centenara Biblioteca pentru toti". E ingrijita impecabil de dl Traian Radu, cel ce. ca redactor, apoi ca editor, s-a ingrijit de amintita editie de scrieri" din opera dramaturgului. Tabelul sau cronologic e. de fapt, o surprindere cuprinzatoare a vietii si a operei lui Musatescu. Dl Valeriu Rapeanu, bun cunoscator al dramaturgiei interbelice, semneaza o prefata exacta si lamuritoare.
Mai 1996
