Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Teodor MAZILU - biografie - (opera si scrierile)

 

n. 11 aug. 1930. Bucuresti - m. 18 oct. 1980, Bucuresti.

Dramaturg, prozator si poet.

Fiul lui Teodor Mazilu, muncitor, si al Mariei (n. Muresanu). Liceul la Bucuresti (1940-1945).

Absolvent al Facultatii Muncitoresti.

Redactor la Tineretea (1946-1947), Tanarul muncitor (1947-1949). Elev al Scolii de Literatura "Mihai Eminescu", debuteaza cu poezie in Flacara (1949). Debut editorial cu Insectar de buzunar (1956), culegere de foiletoane si schite satirice, nu fara o verva absolut personala, vizibila mai bine in culegerea din 1957, Galeria palavragiilor. Colab. la Contemporanul (unde detine cronica sportiva), Flacara (unde semneaza o rubrica de foiletoane satirice), Luceafarul (cu eseuri pe teme morale), Romania literara. Publica schite (Galeria palavragiilor, 1957; Vara pe veranda, 1966; Doamna Voltaire, 1979), nuvele (inmormantare pe teren accidentat, 1973), romane (Bariera, 1959; Aceste zile si aceste nopti, 1962; lntr-o casa straina, I-II, 1975; O singura noapte eterna, 1975), teatru (Acordeonistul, 1974; Frumos e in septembrie la Venetia, 1973; Mobila si durere, 1981), poezii (Cantece de alchimist, 1972), eseuri (Ipocrizia disperarii, 1972). Trad., in colab., din Massimo Azeglio, Marti Larni, Carlo Manzoni. Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1969 si 1978. Premiul Asoc. Scriitorilor din Bucuresti pe 1975. Premiul "Ion Creanga" al Acad. pe 1959.

Primele volume (Insectar de buzunar, 1956; Galeria palavragiilor, 1957) cuprind foiletoane si portrete satirice pe teme curente in epoca. "Caracterele" lui MAZILU sunt, de preferinta, escroci sentimentali, spirite conservatoare si prefacute, paraziti care fac filosofia contemplatiei, prosti care cred in utilitatea prostiei in lume, indivizi care au un teribil orgoliu al urii, ingeri cu cazier, canalii erudite si mandre de ticalosia lor. In aceasta zona de coruptie a categoriilor psihologiei clasice opereaza autorul satiric si scoate mereu la iveala combinatii noi. El si-a creat repede un stil al observatiei si un model narativ pe care nu le va parasi niciodata. Primele schite, portrete s-au invechit din pricina viziunii prea rudimentar sociologistice. Din foiletoanele selectate mai tarziu (Proza satirica, 1969; Painea la loc fix, 1972) ne putem face o idee despre tehnica de a nara si despre natura umana pe care o propune in viziunile sale satirice MAZILU Cel dintai fapt ce se observa este putinatatea elementelor epice. Personajele traiesc mai mult (si din) comentariile prozatorului, mai putin din actiunile lor. Schita este, de fapt, un mic eseu moral pe o tema pe care prozatorul nu o ascunde. Situatiile sociale si morale se schimba, dar reteta (modelul epic) ramane. Totdeauna, mincinosii sunt candizi, sublimi, indivizii acri, posomorati au o mare distinctie, tipii aroganti sunt lasi, iar lasii, nemernicii au crize spirituale Riscul este ca, rasturnand mereu cliseele prozei vechi, autorul sa creeze alte clisee si sa devina prizonierul unei maniere. Este ceea ce nu poate evita nici talentul neobisnuit de ingenios al moralistului M., hotarat sa vada lumea piezis si sa construiasca, din alianta realului cu absurdul, o tipologie viabila. Multe pagini nu mai prezinta interes epic indata ce le-ai ghicit cheia. Portretele incep sa fie previzibile, dovada ca un nou dogmatism este pe cale sa se constituie in proza premeditat antidogmatica, relativizanta, plina de ambiguitati si bizarerii calculate. Prea multa staruinta in directia absurdului duce la simplificarea adevarului psihologic, instaurand, in cele din urma, un nou sistem de conventii. Romanele Bariera (1959) si Aceste zile si aceste nopti (1962) arata dorinta de a depasi tema restransa a portretului satiric si de a confrunta talentul cu o problematica mai vasta. Cartile (indeosebi cea de a doua) sunt insa dezamagitoare. Bariera reprezinta totusi o incercare de a schimba ceva in proza despre lumea muncitoreasca, propunand un tip de luptator cu o psihologie mai complexa. Nea Nitu este o transpunere a psihologiei morometiene in spatiul periferiei bucurestene. Romanul are multe stangacii si nu se tine minte decat prin cateva elemente de fond, culoarea mahalalei in vreme de razboi, de pilda. Luat in totalitate, romanul nu-i reusit, stilul disociativ si paradoxal al foiletonistului nu s-a putut adapta inca la rigorile unei constructii epice vaste. Talentul epic al lui MAZILU izbuteste insa in naratiunile stranse in volumele Proza satirica (1969), Palaria de pe noptiera (1972), Iubiri contemporane (1975), Doamna Voltaire (1979), reluate in antologia Pelerinaj la ruinele unei vechi pasiuni (1980). Multe nuvele si schite (numite impropriu astfel, intrucat nu respecta legile genului) circula de la o carte la alta. Tema esentiala a prozatorului este bovarismul in zonele morale joase, tema singuratatii si a mortii, tema sinceritatii etc. Exista la MAZILU o cruzime a confesiunii, eroii lui simt imperios nevoia de a relata. Bovarismul fericirii se bizuie pe o rapida miscare a sulfetelor goale. Oricand exista o justificare inalta pentru o fapta joasa. Erosul - care apare in toate povestirile - se bizuie pe aceeasi mecanica sufleteasca sucita. Cauzalitatile normale ale psihologiei nu intra in vederile personajului si, din motive tactice, nici ale prozatorului. indragostitul din proza lui MAZILU e stimulat mai ales de mediocritate si cauta sublimul in umilinta. A nu fi iubit produce o stare de beatitudine. Curiozitatea este ca aceasta teribila impostura este luata in serios si, in cele din urma, indivizii traiesc si mor sacrificand-o. in umbra imposturii se consuma marile pasiuni si chiar marile tragedii. Pelerinaj la ruinele unei vechi pasiuni pare o parodie a nuvelei clasice. Schema naratiunii este, in orice caz, aceeasi: un individ se intoarce dupa un numar de ani intr-un oras in care a trait o mare pasiune si incearca sa reconstituie si sa inteleaga ce s-a petrecut atunci. Suferinta barbatului umil, constient si mandru de umilinta lui, aminteste de eroii timizi si rabdatori din proza lui Cehov, insa MAZILU nu lasa ca lucrurile sa ajunga prea departe, ceva se intampla totdeauna si curma evolutia normala a analizei. O indecizie calculata a tonului si o neasteptata impingere a faptelor spre simbol intalnim si in Palaria de pe noptiera, o piesa de rezistenta. MAZILU tinde sa impuna o tipologie stranie feminitatii. Femeile tinere si batrane, care circula de la o povestire la alta, au, in ciuda profesiunii si a situatiilor de existenta diferite, ceva comun: snobismul sinceritatii, gravitatii si maretiei. Sunt nestatornice, proaste, trufase, necrutatoare, dar totdeauna vor sa fie sincere si culturale. Victime ale iluziei si produse ale unei complicate mistificari. Exista o unda de generozitate, un accent pus pe capacitatea de daruire a femeii. Moralistul este mai bucuros sa descrie insa golul interior in care se agita angoasele mistificarii. Indivizii se instaleaza in acest spatiu si se simt fericiti. Exista si un complex al metafizicii, exista si impostura simplitatii. Concluzia este ca totul se poate mistifica si ca energiile imposturii si ale inconsistentei sunt nelimitate. Temele si tipologia sunt reluate in romanele Intr-o casa straina si O singura noapte eterna, amandoua aparute in 1975. Primul se anunta ca o constructie epica intinsa, insa autorul n-a avut timp s-o continue. MAZILU nu schimba stilul de a nara, desi in centrul cartii este, acum, un personaj care traieste in zona plinului, nu a golului moral. Romanul e bine scris si gustul pentru calambur, in continuare puternic, nu impiedica prea mult desfasurarea epica. MAZILU infatiseaza formarea unui artist in conditiile vietii postbelice. Spiritul satiric nu doarme, dar el are de intampinat, aici, concurenta spiritului analitic si a vointei de a descrie forta obscura a istoriei si miscarea imprevizibila a oamenilor. Sunt multe situatii comice si splendide reflectii ironice in textul ce imbratiseaza, acum, mai multe destine, insa romanul urmareste, in esenta, destinul lui Matei, pictorul talentat care trece prin mai multe experiente sociale si erotice. M., obisnuit sa scrie repede si pe scurt, face aici un efort de creatie, vrand sa impuna o istorie si, in marginea ei, o tipologie specifica vazuta din obisnuitul unghi satiric. Satira inghite insa o parte din adevarul psihologic, indivizii se comporta in limitele unei enorme caricaturi. Romanul O singura noapte eterna (1975) descrie lumea boemei bucurestene in ton preponderent grav. insa, fie ca trecerea de la satira la notatia obisnuita e dificila, fie ca prozatorul nu gaseste nota adevarata, romanul este ratat. Chiar punctul de pornire este de un conventionalism uluitor la un spirit sarcastic, avizat asupra lucrurilor literare. Seriozitatea nu-1 prinde pe MAZILU Tragicul nu se poate lipsi, la el, de dimensiunea grotescului marunt. Romanul este fara substanta. Eseurile morale iau direct subiectele si replicile din naratiuni (Palaria de pe noptiera, lmpaiati-va iubitii), altele pun personajele vechi in situatii inedite. MAZILU nu e un analist, nu face teatru de idei, nu construieste o intriga ingenioasa si nu este deloc preocupat de ceea ce in dramaturgia clasica si moderna se socoteste a fi o conditie capitala: verosimilitatea caracterelor si verosimilitatea situatiilor.




Personajele sale seamana intre ele, circula de la o comedie la alta si au cam aceleasi automatisme de gandire si limbaj. Ca in Commedia dell arte, unde exista un numar relativ fix de eroi, in Somnoroasa aventura. Prostii sub clar de luna. Mobila si durere se repeta cateva scheme morale. Eroii lui MAZILU sunt invariabil prosti, dar nu mai traiesc intr-o irationalitate a prostiei si nu cunosc deloc sentimentul pudorii. Ei se instaleaza in afara legii morale si, fiind constienti de impostura lor, sunt mandri si cruzi pana la absurd. Nu sunt, din pricina acestei fatise rasturnari, verosimili in termenii literaturii realiste. Sunt cu premeditare schematici si traiesc intr-o neverosimilitate calculata: o conventie pe care dramaturgul o propune de la inceput si pe care o respecta pana la capat. Si relatiile lor cu limbajul sunt diferite. Escrocii si prostii lui MAZILU spun propozitii sucite si comice (gen "de ce sa-1 citesti pe Schopenhauer, daca sotul te-a parasit ?") si nu-si ascund in nici un fel golul interior. Ei au constiinta deplinei mediocritati si afirma cu voce tare mandria lor de a fi tampiti. Cu aceste premise, MAZILU nu putea scrie decat piese in care burlescul si tragicul se intrepatrund. Odata pusi la curent cu subiectul, asteptam replicile care fractureaza logica obisnuita si produc rasul prin absurditatea lor. Eroii sunt alesi cu precadere din mediile birocratiei marunte. Toate personajele debiteaza cu fervoare aforisme care combina, in stil Urmuz, aporiile gandirii. Spiritul satiric vaneaza asemenea combinatiuni care produc prin enormitatea lor rasul. Intriga merge mereu spre farsa. O mistificatie mai subtila este aceea din comedia Frumos e in septembrie la Venetia. Personajele de aici (Domnul si Doamna) au inclinatii metafizice. Ele viziteaza Venetia si nu renunta, cu toate acestea, la nostalgia de a vedea Venetia. Iluzia, suferinta asteptarii, bovarismul calatoriei sunt mai puternice decat adevarul. In Don Juan moare ca toti ceilalti, una dintre cele mai bune piese scrise de M., suntem, pana la un punct, in obisnuita literatura a demitizarii, desolemnizarii marilor simboluri. Tema nu este bagatelizarea mitului (este si aceasta latura, dar nu-i esentiala), ci imposibilitatea de a iesi din mit. Don Juan vrea sa evadeze din legenda si nu poate, lumea il vrea destrabalat si insatiabil. El este fricos si admiratorii il vor brav, e un spirit sedentar si oamenii nu-1 accepta decat in vesnica expeditie erotica. Teza lui MAZILU este ca nevoia de mit naste tragedia individuala si mitul, ca atare, este rodul fricii existentiale. Cea mai buna piesa a lui MAZILU este Mobila si durere (1979). Tema e anuntata de autor: "suferintele bunastarii". Ne aflam in alta etapa a moravurilor sociale. Impostura este mai solida, are vechime si stil, are chiar gusturi subtile, iar maladiile bunastarii sunt plictiseala, destramarea sufleteasca, nevroza moderna, vanitatile eului, titlurile academice MAZILU este scaparator in satira si inspirat in contra-aforismele lui. Lumea din D ale carnavalului traieste, in teatrul lui M.. in alt cerc al farsei, mai aproape de punctul in care comedia moravurilor intalneste tragicul imposturii. Eroii lui I. L. Caragiale erau puri si sentimentali in infidelitatile lor, eroii lui MAZILU nu sunt fascinati de pacat (ar fi dovada de simturi normale), nu sunt fascinati nici de ideea morala. Mistificatia este unica lor esenta.

OPERA

Insectar de buzunar. Bucuresti, 1956; Galeria palavragiilor. Audiente. Schite. Portrete, Bucuresti, 1957; Bariera, roman, Bucuresti, 1959 (ed. II, 1961; ed. III, revazuta, 1970); Aceste zile si aceste nopti, roman, Bucuresti, 1962; Acordeonistul, comedie intr-un act, Bucuresti, 1964; O plimbare cu barca, proza satirica. Bucuresti, 1964; Vara pe veranda, schite, Bucuresti, 1966; Necunoscutul si iubirea, comedie intr-un act, Bucuresti, 1968; O sarbatoare princiara, comedie intr-un act, Bucuresti, 1969; Proza satirica. Bucuresti, 1969; Teatru, Bucuresti, 1971; Cantece de alchimist, Bucuresti, 1972; Fotbalul n-a fost creat de diavol. Bucuresti, 1972; Ipocrizia disperarii. Bucuresti, 1972; Palaria de pe noptiera, Bucuresti, 1972; Painea la loc fix. Bucuresti, 1972; Este corida o lupta cu moartea?, Bucuresti, 1973; Frumos e in septembrie la Venetia, Bucuresti, 1973; inmormantare pe teren accidentat, nuvele, Bucuresti, 1973; Intr-o casa straina, roman, I, Bucuresti, 1975; Iubiri contemporane. Bucuresti, 1975; O singura noapte eterna, roman, Bucuresti, 1975; Elegie la pomana porcului. Bucuresti, 1976; ; Fugiti, vin clientii!, piesa intr-un act, Bucuresti, 1979; Doamna Voltaire, schite si scene comice, Bucuresti, 1979; Pelerinaj la ruinele unei vechi pasiuni. Bucuresti, 1980; Mobila si durere, comedie in trei acte. Bucuresti, 1981 ; Soarele si ambianta, schite si nuvele, pref., note, selectie de L. Raicu, tabel cronologic de I. Mazilu, Bucuresti, 1983.



REFERINTE CRITICE

M. Petroveanu, Pagini critice, 1958; S. Bratu, Cronici, 1958; I. Vitner, Prozatori contemporani, 1962; S. Damian, Directii si tendinte in proza noua, 1963; MAZILU Novicov, Literatura si viata, 1965; D. Sararu, Teatru romanesc si interpreti contemporani, 1966; V. Silvestru, Prezenta teatrului, 1968; V. Cristea, Interpretari critice, 1970; G. Dimisianu, Prozatori de azi, 1970; N. Ciobanu, Critica in prima instanta, 1974; idem. Incursiuni critice, 1975; V. Ardeleanu, Opinii, 1975; V. Cristea, Domeniul criticii, 1976; L. Raicu, Critica -forma de viata, 1976; G. Dimisianu, Noua prozatori, 1976; C. Ungureanu, Proza si reflexivitate, 1977; Ecaterina Oproiu, in Contemporanul, nr. 6, 1979; V. Silvestru, in Romania literara, nr. 12; 40; 51, 1979; Ov. S. Crohmalniceanu, in Romania literara, nr. 43, 1980; I. Vartic, in Familia, nr. 12; 24, 1982; L. Raicu, in Romania literara, nr. 17, 1982; Val Condurache, Fantezii critice, 1983; R. Diaconescu, Dramatugia romaneasca contemporana, 1983; FI. Faifer, Dramaturgia romaneasca, intre clipa si durata, 1983; MAZILU Ghitulescu, O panorama; E. Simion, Scriitori, III; I. Cristoiu, Lumea literaturii, 1986; V. Silvestru, Umorul in literatura si arta, 1988; Ioana Parvulescu, in Romania literara, nr. 44, 1996; A. Sasu - Mariana Vartic, Dramaturgia romaneasca, III.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care






Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2020 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

Teodor MAZILU

Opera si activitatea literara

Scrierile si activitatea publicistica a lui Teodor MAZILU





Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text