Profesorul meu de romana din liceu obisnuia sa spuna ca vine o vreme in viata unui critic literar cind un studiu despre Eminescu trebuie scris. Eminescu este, in virtutea unei anumite optici, "piatra de incercare" sau "tributul" asupra caruia se centreaza la un moment dat atentia unui critic. O problema existetiala deci.
Pe
Stefan Melancu il cunoastem din articolele si eseurile sale din revista Apostrof, al carui redactor a fost pina in 1998, precum si datorita Elegiilor intimplatoare (1995), volumul de poezii care marcheaza si debutul sau editorial; ucenicia in ale scrisului si-a facut-o Melancu la Echinox.
Volumul Eminescu si Novalis. Paradigme romantice reprezinta si el un debut. Unul in critica. Viziunea asupra criticii literare ese asadar una de tip "existential", iar demersul lui Stefan Melancu merita aplaudat, datorita curajului cu care autorul se avinta pe un teren suprasaturat de bibliografie. In fond, referintele, care sint inerente unui astfel de discurs, constituie si atractia si debilitatea cartii. Pornind de la premisele "actualitatii lui Eminescu" si de la dezideratul potrivit caruia "ne trebuie un alt Eminescu" - diferit de Eminescu al lui Maiorescu,
G. Calinescu, Al. George, pe scurt de cel "al unui critic" cunoscut - Melancu ia atitudine, cu temperata superbie, fata de interpretarile unor Al. Demetrescu, H. Sanielevici,
Mircea Eliade,
Mihai Zamfir ori Rosa del Conte.
