Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Strada Plopilor vechi de Ruxandra Niculescu (Nuvela)

 

Era o seara ca o dimineata si profesorul mergea spre casa spunindu-si ca, asa cum inainta nesigur si palid'sub becurile vinete, ar fi putut sa plece si nu sa se intoarca, si o clipa avu sentimentul limpede al nesigurantei si fascinatia spaimei ca se ratacise. Si cu toate ca recunostea drumul spre casa, strazile cu trotuare strimte si pavajul stricat, pomii cu frunzele ingreunate de intuneric si fosnete, isi spuse ca poate nu se duce totusi acasa, unde il astepta ciinele alb, flamind si insetat. Un trecator cu o umbrela inchisa pe care o folosea drept baston se opri si, zimbindu-i cu timiditate, il intreba:

- Nu va suparati, nu sint din oras, n-ati putea sa-mi spuneti daca mai am mult pina in strada Plopilor vechi?

- Dar, domnule, se mira profesorul, stau de douazeci de ani in cartier si n-am auzit de strada Plopilor vechi, trebuie sa fie in alta parte a orasului si eu nu va pot spune unde.

Necunoscutul zimbi si mai timid, parca regretind mai mult ca l-a nedumerit pe profesor decit ca n-a aflat ce-l interesa, si spuse:





- Va rog sa ma iertati, imi pare rau.

- Mie imi pare rau, domnule, spuse profesorul.

- A, nu, raspunse necunoscutul, va rog sa nu va para rau, am sa ma descurc.

- Trebuie sa gasiti un ghid al orasului, eu n-am, din pacate, pentru ca n-am prea umblat prin oras, doar de acasa la scoala si de la scoala acasa, dealtfel, iertati-ma, nici nu m-am prezentat, eu sint profesor

- imi pare bine, domnule profesor, raspunse necunoscutul, eu vin la niste cunostinte in oras care locuiesc pe strada Plopilor vechi, dar, iertati-ma, v-am retinut atita si erati desigur grabit spre casa.

- Nu, domnule, imi pare rau numai ca nu va pot fi de folos.

- Sa nu va para rau, domnule profesor, am sa gasesc eu, va multumesc foarte mult pentru bunavointa.





- Buna seara, domnule, spuse profesorul si dupa citeva sute de pasi il uitase cu totul pe celalalt. Strada lui incepea cu citiva brazi si o iedera care le inconjurase trunchiurile si apoi urmau casele cenusii cu porti de fier, si profesorul se opri ca in fiecare seara sa se uite cum iedera isi sporea strinsoarea, iar el o invidie si, in modul acela ciudat pe care nu si-l explicase vreodata, invidie si brazii. Frunzele vitei fosneau, fosneau si brazii deasupra ei, si profesorul simti ca intra cu anume pasi in fosnetul acela, strada disparuse, si becurile vinete si casele cu porti de fier de departe. Era singur intr-un fosnet inalt, cu trepte moi care cresteau pe masura ce el pasea pe treapta dinainte, si daca s-ar fi oprit n-ar mai fi crescut nici o treapta si el ar fi ramas acolo, suspendat in fosnetul inalt, dar el nu se oprea, calca cu o furie ciudata pe treptele moi care cresteau din pasii lui si fosnetul urca tot mai sus si il ducea tot mai departe si sosirea lui era din ce in ce mai imposibila. Un trecator se apropie de el si, virindu-si barba rosie cu fire albe in fata profesorului, izbuti sa-l traga inapoi de niste fire nevazute, cind se aflau amindoi pe strada cu brazii inconjurati de iedera.

- Ce ai, domnule, esti surd, tipa omul cu barba rosie cu fire albe, te intreb de zece minute unde e strada Plopilor vechi?

- Strada Plopilor vechi? repeta profesorul, nu stiu, nu e in cartier, si e ciudat ca m-a mai intrebat cineva de ea.

- Dar unde-i, cum sa nu fie in cartier cind mie mi s-a spus ca e pe-aproape. Se vede ca nu prea cunosti locurile. Omul parea suparat pe profesor si, potrivindu-si cu stingacia unor gesturi prea mari ochelarii, incerca sa descifreze ce scria pe tablita de pe prima casa a strazii.

- Poftim, domnule, spuse dupa putin timp, scrie aici: strada Plopilor vechi, si mai spui ca nu e in cartier.

- Domnule, spuse profesorul care se simtea ametit, imi pare rau, dar eu stau pe strada asta de cind eram student si totusi n-am auzit niciodata sa se cheme strada Plopilor vechi. Celalalt ridea si barba rosie i se misca in sus si in jos, parca ar fi fost o barba falsa, si profesorul se gindi chiar ca necunoscutul avea par negru si numai barba era rosie, dar isi aminti ca mai intilnise oameni cu barba de alta culoare decit parul din cap, si de fapt strainul n-avea nici o vina, iar el nu stiuse sa-i indrume cum trebuie. Eu stau la numarul sapte, domnule, spuse profesorul, si sint foarte mirat, pentru ca numele strazii era altul si probabil i l-au schimbat cit am fost eu plecat. Dar de ce i l-au schimbat oare?

- Acum incepi sa dai inapoi, spuse cu asprime necunoscutul, cum o sa fie schimbat de curind cind eu am notat adresa asta de aproape o luna si cum o sa stai dumneata la numarul sapte cind eu chiar numarul sapte il caut? Omul se intoarse cu spatele la profesor si porni cu pasi repezi pe strada al carei nume izbutise sa-l afle. Profesorul se dezmeticise si, potrivindu-si la rindul lui ochelarii, cerceta cu atentie tablita pe care citi: strada Plopilor vechi. Ciudat, foarte ciudat, se gindea el, si pe urma strada nu avusese niciodata plopi, nici vechi, nici noi, desi nu se putea spune ca numele e lipsit de farmec, da, avea, intr-adevar, farmec. Si totusi de ce sa se schimbe? isi spuse profesorul.



Avea sentimentul ca cineva ii pregatise o farsa si poate va ride si el odata cu acela dupa ce va fi dat totul la iveala. Si pe urma strainul cu barba rosie, se gindi profesorul, cum o sa caute tocmai casa cu numarul sapte cind el locuia acolo, iar pe el de ce l-ar fi cautat? E o greseala, isi spuse el mai linistit pe urma, desigur ca i-a dat cineva numarul casei gresit. in vremea aceasta, profesorul ajunsese in dreptul casei cu numarul sapte unde locuia din tinerete, necunoscutul nu se zarea, intrase intr-o casa sau parasise strada, iar profesorul avu o ciudata bucurie ca omul nu mai era pe strada lui si, cind se opri cautindu-si cheile, usa se deschise si o femeie tinara aparu in prag spunindu-i:

- Te-am asteptat trei ore, unde ai zabovit atit? Profesorul incerca sa nu-si piarda cumpatul si o intreba cit mai politicos:

- Cine esti dumneata?

- Dar ce ai, spuse femeia, cum cine sint ?

- Da, vreau sa stiu cine esti si cum ai intrat in casa mea, spuse profesorul si vocea incepuse sa-i tremure de indignare. Femeia isi pocni palmele subtiri si incepu sa suspine:

- Sa-i spun cine sint?! Doamne, am ajuns aici, ce se intimpla cu noi? Profesorul se uita la ea si-si dadu seama ca plinsul femeii ii facea rau.

- Te rog sa nu plingi, o ruga si fara sa-si dea seama, incercind sa o linisteasca, ii cuprinse umerii, nu plinge, vino mai bine in casa si ai sa-mi spui acolo ce s-a intimplat cu dumneata. Femeia paru mai linistita si intrara amindoi in casa, oprindu-se in sufragerie, care era si salon si biblioteca, pentru ca profesorul nu avea decit doua camere, locuind el in ultima, care era dormitorul, si ciinele lui in prima, in care se opri acum cu femeia. Aceasta cunostea bine rosturile casei pentru ca, fara sa spuna nimic, pregati cu gratie cina, puse si un vas cu o floare galbena pe masa si-i spuse profesorului sa vina.'



- Bine, dar cine esti? intreba el, nu te-am vazut niciodata.

- Nu m-a vazut?! spuse ea. Bine, dar iedera, dar brazii, dar fosnetul pe care il ascultam serile, dar serile care sint poate dimineti, dar rotirile timpului, dar treptele pe care calcam in clipa in care ele cresc din pasii nostri? Nu mai tii minte nimic, nu mai inseamna nimic pentru tine? Femeia plingea si oricit si-ar fi dai seama cit e de crud cu ea, pentru ca nu intelegea nimic, profesorul spuse:

- Ba da, inseamna foarte mult, si ma intreb chiar de unde stii toate astea, dar eu nu stiu cine esti, desi esti minunata si plingi cu farmec. Femeia era insa prea jignita ca sa mai raspunda ceva, si incepu sa-i serveasca o mincare ciudata si racoritoare, un fel de salata din legume necunoscute, iar el incepu sa manince, de oboseala si pentru ca nu mai stia ce sa spuna, se simtea vinovat fata de ea, dar se gindea ca nu poate sa minta ca a mai vazut-o, si atunci ii veni o idee si incerca sa inteleaga un lucru si pentru asta o intreba cu viclenie ascunsa: dar ciinele unde e? Iar ea, fara sa-i spuna nimic, fara sa vrea sa-l priveasca, deschise usa camerei a doua si deodata intra un ciine alb care semana cu ciinele lui, avea ochii aceluia, dar nu era el, si totusi ciinele il recunoscuse, veni la el si incepu sa-l mingiie si-si scoase limba rosie, cum facea cind era bucuros, si incepu sa sara pe mobile, cum facea cind era emotionat, si nu era totusi ciinele lui, acela se uita altfel la el, dar nu-i spuse nimic femeii si continua sa manince.

- Poate vrei sa plec, spuse femeia, de ce nu mi-ai spus ca vrei sa plec?

- Nu, sa nu pleci, o ruga profesorul.

- Dar am sa plec, spuse ea, si n-ai sa ma mai vezi niciodata, si incepu sa plinga cu capul in miini, ascunzindu-si ochii.

- Iarta-ma, spuse el, inteleg cit sint de vinovat, n-am inteles si abia acum inteleg totul, te rog sa nu pleci.

Atunci suna cineva la usa si femeia se ridica si fugi in cealalta camera sa-si ascunda plinsul si profesorul se duse sa deschida.

- Buna seara, ii spuse un necunoscut si el recunoscu dupa citeva clipe pe omul cu umbrela care il intrebase de strada Plopilor vechi.

- Buna seara, domnule, raspunse profesorul, si iarta-ma ca n-am stiut sa te informez, dar numele strazii mele s-a schimbat in timp ce nu eram acasa. Celalalt parea foarte mirat.

- Domnule profesor, se poate sa nu ma recunoasteti, si cum sa ma indrumati cind eu vin aici de mai bine de un an si strada se numeste asa cum se numeste de cind am fost prima data la dumneavoastra? Dar ce aveti, sinteti palid, poate aveti febra?

- Da, cred ca am racit, spuse profesorul fara sa-si dea seama ca trecuse pragul in afara casei si se afla acum pe prima treapta a scarii.

- Dar ce face doamna, spuse celalalt dorind poate sa schimbe vorba, o anuntasem ca trec pe aici si parca n-ar fi acasa.

- Poftim inauntru, spuse profesorul, o voi chema. Si dupa ce necunoscutul intra

in prima camera, el se duse sa o caute pe femeie, pentru ca era vorba de oaspetele ei, se gindi chiar ca el nu va sta cu ei, dar femeia nu era in cealalta camera si dupa citeva cautari stingace intelese ca nu e nicaieri in casa. Se intoarse si ii spuse strainului:

- imi pare rau, domnule, dar vad ca a plecat.

- Unde s-o fi dus, spuse celalalt, de obicei nu facea asa niciodata, sa stie ca are oaspeti si sa plece. Nu era acasa cind ati venit?

- Nu, minti profesorul.

- Foarte ciudat, spuse strainul, sa nu se fi intimplat ceva.

- Ce sa se intimple? spuse profesorul si-si dadu seama ca e nelinistit de lipsa femeii, desi nu stia cine e.

- Eu plec, spuse oaspetele, imi pare rau ca nu e acasa. Daca se intoarce, spuse el zimbind putin ironic, cum i se paru profesorului, spuneti-i ca am cautat-o.

- Da, domnule, buna seara. Si ramas singur, profesorul se simti foarte trist si incepu iar sa invidieze brazii si iedera, mai bine spus fosnetul care atirna de frunze. Dar nici o treapta nu mai urca, pasii lui inghetasera si doar departe se auzea cum ploua noaptea pe ziduri. Unde am mai. intilnit-o, se intreba profesorul, si am mai intilnit-o vreodata? Si cum a intrat in casa? Si unde-i ciinele? Se ridica cu spaima de pe scaunul pe care se asezase aproape cazind dupa plecarea necunoscutului si auzea in el rotirile singelui in timp ce isi striga in felul sau ciinele caruia nu se indurase sa-i dea un nume, dar ciinele disparuse si el. Si cind se uita fara sa-si dea seama spre masa pregatita pentru cina, vazu ca nu mai erau acolo vasele albe si floarea galbena si erau mai multe foi albe scrise si un obiect ciudat pe care il avusese demult, o scoica de mare, pe care a spart-o cindva. isi aminti ca acum vreo douazeci de ani, intr-o toamna i s-a spart scoica aceea verzuie si totusi fara culoare si rosie totodata, iar acum era acolo printre hirtiile lui si intinse mina si o lua de pe masa, iar scoica exista intr-adevar, nu i se paruse si ii simtea raceala placuta in palme, dar soneria suna deodata cu un fel de vehementa care il sperie pe profesor si scoica ii cazu din mina pe parchet unde se imprastie in cioburi. Soneria nu-i dadu timp sa se uite la ea cum ar fi vrut si isi aminti ca nici acum douazeci de ani nu a avut vreme sa vada cum ieseau din ea sunetele, nu mai stia de ce, si cind s-a intors acasa gasise curat, cioburile aruncate si numai locul gol de pe masa de lucru. Acum soneria suna pentru a treia oara si profesorul isi dezlipi cu greu calciiele si deschise usa, iar afara asteptase omul cu barba rosie cu fire albe, profesorul il recunoscu, dar nu spuse nimic, nici celalalt nu parea dornic sa-si reaminteasca prima lor intilnire sau uitase, pentru ca ii spuse profesorului cu un ton neutru, de mecanism:

- Buna seara, domnule, il caut pe domnul profesor.

- Eu sint, spuse profesorul.

- Sinteti chemat urgent la domnul decan.

- Unde', se mira profesorul, decanul nu e in tara!

- S-a intors, spuse celalalt.



- Dar unde ma cheama la ora asta?

- Domnul decan va roaga sa poftiti la el acasa.

Profesorul era uluit pentru ca niciodata nu-si inchipuise ca va fi chemat la decan acasa si mai ales in felul acela ciudat.

- S-a intimplat ceva? insista profesorul.

- Nu, domnule, raspunse strainul, atit ca va roaga sa poftiti.

- Sinteti sigur ca nu e o greseala?

- Sigur, domnule.

- Asteptati, spuse profesorul, vin imediat, desi aveam si eu o mica drama in familie, stiti, a plecat sotia mea, ar fi trebuit s-o caut. Strainul zimbi sau asa i se paru profesorului, si barba rosie cu fire albe sclipi ciudat sub becul vinat de la intrare. Foarte agitat si cu timplele rosii, profesorul isi imbraca mai intii gresit haina, apoi nimeri minecile si fara sa fi inteles ce se intimpla cu el de la o vreme, iesi incuind usa. il urma indeaproape pe necunoscut, care era un om tacut si din sfiala profesorul nu indrazni sa mai intrebe nimic si se gindi aproape tot timpul la plecarea ciudata a femeii, la venirea ei in lipsa lui, la chemarea stranie a decanului in mijlocul noptii, in timp ce necunoscutul il purta aproape un ceas prin oras, iar profesorul se intreba pina la urma de ce nu au luat o masina, dar celalalt parea sprinten si cunostea bine strazile si, dealtfel, nu intilnisera nici o masina si nici o statie in drum, iar profesorul nu recunoscuse nici o strada, si dupa mult timp au ajuns in dreptul unei case cu gard verde, unde necunoscutul se opri, deschise poarta si intrara in curtea luminata de un bec violet.



- Poftiti, domnule profesor, spuse omul cu barba rosie cu fire albe, il anunt imediat pe domnul decan ca ati sosit. Si profesorul intra intr-un salon cu mobile aurite si cu lampi de cristal, unde pe un scaun cu rezematoare arcuita dormea un barbat batrin. Avea un pardesiu vechi si lucios la coate si o palarie neagra si roasa pe care nu si-o daduse jos de pe cap.

- Buna seara, spuse timid profesorul. Barbatul in virsta se uita la el buimac, apoi mormai ceva printre dinti si se strinse sub gulerul tocit al pardesiului adormind pe loc. Dupa un timp de asteptare, profesorul simti si el ca ii e frig si se mira cum intr-o casa atit de bine facuta nu se facuse foc. Necunoscutul se trezise si el din somn si cautind poate sa schimbe o vorba cu celalalt incepu cu ceea ce era mai evident pentru amindoi:

- E cam frig, nu-i asa, spuse el?

- Da, raspunse profesorul, e frig si e ciudat ca nu a avut nimeni grija de asta. Celalalt parea amuzat:

- Cine sa aiba grija, domnule?

Profesorul raspunse ca domnul decan ar fi putut sa dea ordin sa se faca foc, dar necunoscutul in virsta il privi foarte ciudat pe profesor si ii spuse:

- N-ati mai venit niciodata aici, se cunoaste, dealtfel nici n-ati fi avut cum.



- Nu, domnule, n-am avut pina acum onoarea.

- Onoarea, spuneti, se mira tare voios celalalt si parca amar in acelasi timp. Auzi, onoarea! Cine e chemat, aici, domnule, nu mai pleaca niciodata.

- Cum asta, domnule, nu te supara, dar il cunosc pe decanul nostru care e un om foarte serios si nu iti dau voie sa-i atribui asemenea fapte fara nici un sens. Ce sa faca el cu noi aici?'

- O sa vezi, domnule, o sa vezi atunci, spuse suparat omul in virsta si inchise ochii aratind ca nu mai vrea sa stea de vorba. Profesorul avea inca multa rabdare si tocmai se mira ca a fost chemat cu atita graba si ca acum asteapta de atita timp, si-si aminti iar de femeia necunoscuta care intrase in casa in lipsa lui si nu intelegea cum a intrat ea in casa si cum a plecat. Poate ca nu sint cel care sint, isi spuse'el, si atunci se explica totul, inseamna ca cineva ma traieste si eu nu sint decit locuinta aceluia, inconstienta si care il poarta fara nici o vina si fara nici un merit. De aceea nu izbutesc sa-i recunosc pe cei din jurul meu, isi spuse profesorul, pe cind ceilalti ma recunosc pentru ca ei se traiesc ei insisi. Ori sint o locuinta goala, se gindea el din ce in ce mai mihnit, cineva a plecat din mine. Si atunci o perdea de catifea verde se misca intr-un colt si din alta camera trecu pe linga el o silueta tinara care abia atingea aerul cu trupul si lui i se paru ca o recunoaste pe femeia care plecase de la el in aceeasi seara, dar nu indrazni s-o opreasca, mai ales ca nu-i stia numele, si-l intreba pe barbatul in virsta:

- Nu stiti, va rog, domnule, cine e doamna care a trecut pe linga noi? Si celalalt ii raspunse:

- E sotia decanului, iar profesorul se gindi ca desigur i s-a parut, nu putea fi ea si totusi miinile ei plecau cu aceeasi sfiala din aer.

- Domnule, se decise sa-l intrebe pe necunoscutul in virsta, de ce spui ca nu se mai poate pleca de aici? Usa nu e incuiata, dupa cum vad, si nu cred sa ne opreasca nimeni.

- Tocmai asta e, raspunse celalalt, nu ne opreste nimeni si in acelasi timp parca ni se fagaduieste ceva foarte important. De fapt, domnul decan ne trimite in fiecare luna pe secretarul lui sa ne intrebe daca vrem sa mai lucram la el, dar tocmai pentru ca ne intreaba, domnule, intelegeti, tocmai de aceea nu putem pleca, parca s-ar insinua ca numai noi sintem de vina daca pina acum n-am descoperit inca nimic esential stind aici, iar prin plecarea noastra nu pierde nimeni nimic. Am uitat sa va spun, domnule, ca sintem doisprezece oameni in casa care lucram pentru domnul decan. Dumneavoastra sinteti al treisprezecelea, daca le veti. fi pe plac domnului decan si doamnei.

- Dar cu ce va ocupati doisprezece oameni? intreba profesorul, de ce ii trebuie domnului decan atitia oameni in serviciu permanent?

- Eu, domnule, spuse barbatul in virsta cu oarecare mindrie, incerc de douazeci de ani sa aflu cite carti are biblioteca domnului decan, desi n-am izbutit sa numar nici jumatate dintre ele. Aici sint carti pretutindeni si subsolurile sint pline de carti si podurile casei si sint carti in toate camerele, desi exista si o biblioteca de diŽmensiunile unei vile. Dupa ce voi izbuti sa le numar si sa le clasific, voi avea timp sa le citesc, pentru ca, domnul meu, toata viata mi-am dorit sa citesc si de patruzeci de ani n-am avut niciodata timp. Vai, domnule, spuse necunoscutul in virsta, si lacrimi incepeau sa-i curga din ochi fara sa para ca faptul acesta il chinuie, pentru ca nu i se modifica expresia deloc, parca ar fi atins din greseala un buton dintr-un angrenaj ciudat care il alcatuia si s-ar fi dezlantuit astfel plinsul, vai, spuse el fara sa-si miste obrajii, in timp ce lacrimile ii curgeau tot mai mult, nu stiti ce inseamna sa nu doresti altceva pe lume decit sa citesti si sa ai, intr-adevar, linga tine mii de carti, mereu altele, dar sa n-ai timp sa citesti nici o pagina din fiecare.

- Dar nu inteleg de ce n-ati plecat, totusi, de ce ati lasat sa treaca atita timp?

- N-am fost in stare, domnule, nu m-am indurat. Dealtfel, domnul decan nu ma stinjeneste cu nimic, eu nu l-am vazut niciodata si nici unul dintre ceilalti unspreŽzece oameni care lucreaza pentru el. Nu e nevoie, deoarece totul merge numai pentru ca stim ca exista si sintem in preajma lui. Se spune ca noptile nu doarme si ca sta singur in biblioteca pe care o incuie dupa el. Dar cine ar indrazni sa-l tulbure?

Profesorul era uluit pentru ca incepea sa se indoiasca de faptul ca il cunostea intr-adevar pe decan, poate era altul, cel vechi o fi plecat sau a murit, dar nu mai vroia sa intrebe ceva despre asta, la urma urmei era atit de singur incit poate ca nu e rau sa ramina aici cu decanul cel nou.

- Domnule, asculta-ma si ai incredere in ce ti-am spus, fugi acum cit se mai poate, nimeni nu te va cauta si nu ti se va intimpla nimic, dar mai tirziu nu vei mai putea sa pleci.

- Nu, domnule, imi pare rau, spuse profesorul, ramin si eu, imi pare rau ca nu te pot asculta, desi te cred ca ai cele mai bune intentii in privinta mea, dar nu am mare lucru de facut pe lume si, oricum, traiesc undeva,' aici sau in alta parte. in momentul acela, femeia care trecuse pe linga el mai devreme se intorcea in camera de dupa perdeaua verde si el o vazu mai bine si era acum sigur ca e femeia care a fost la el si se gindi ca ramine pentru ea si nu pentru cartile decanului, desi ii placea sa citeasca, mai ales lucruri rare si vechi, dar mai mult o regreta pe ea si se gindi ca o va convinge poate sa plece impreuna. Totusi femeia nu-l vazuse sau nu-l recunoscuse. Trecuse subtire si stingace, abia atingind aerul, si el ramase o vreme uitindu-se la perdeaua de catifea dupa care disparuse toata, ca si cum n-ar fi trecut niciodata pe linga el.

Atunci intra in camera omul cu barba rosie cu fire albe si ii spuse:

- Domnule, ne pare rau, dar nu sinteti cel pe care il cautam noi. Ne-am informat foarte amanuntit si nu sinteti dumneavoastra cel care ati spus ca sinteti. Nu stim cine sinteti, dar va rugam sa plecati.

- Domnule, spuse profesorul, dar ma jigniti, cum o sa va mint spunind ca sint altcineva, dumneavoastra ati venit la mine si mi-ati spus ca sint chemat de domnul decan si eu am recunoscut ca il cunosc pe domnul decan, pentru ca eu, domnule, sint profesor de latina si istorie veche, dar nu mi-am permis niciodata sa afirm ca am mai fost acasa la domnul decan pe care il stimez si n-as indrazni sa spun ca il cunosc altfel decit din relatii oficiale.

- imi pare rau, domnule, se poate sa fie cum spuneti, nu putem, verifica, de aceea va rog sa ma urmati.

- Domnule, spuse profesorul, vreau sa vorbesc cu domnul decan, vreau sa-i explic, pentru ca eu, domnule, nu inteleg ce se intimpla de la un timp si domnul decan e un om serios si nu se poate sa nu-mi spuna adevarul.

- Domnul decan a spus sa plecati, spuse omul cu barba rosie cu fire albe, daca doriti va poate conduce cineva acasa.

- Nu, spuse profesorul cu demnitate, nu e nevoie, ma voi duce singur. Glasul si genunchii ii tremurau si se simti deodata foarte obosit. Cind iesi din casa respira un timp aerul rece care ii mai dadu puteri, dar se simtea inca prea obosit si cu fiecare pas pe care il facea, oboseala devenea mai mare 'si regreta chiar ca n-a vrut sa-l conduca cineva. Dealtfel, nici. nu stia unde se afla si porni la intimplare pe strazi pina cind incepu sa-i fie frica si atunci opri citiva trecatori, intrebindu-i cum sa ajunga in strada Plopilor vechi, dar nici unul nu auzise de o asemenea strada si dupa mult timp mai opri un trecator care avea o umbrela pe care o folosea drept baston si il recunoscu pe strainul care intrebase demult de strada Plopilor vechi si fusese la el acasa cautind-o pe femeia ciudata.

- Buna seara, ii spuse profesorul, mereu ne intilnim si, uite, acum eu va intreb unde e strada Plopilor vechi. Am fost chemat foarte urgent la domnul decan si la intoarcere m-am ratacit.

- Strada Plopilor vechi! repeta barbatul cu umbrela, cred ca e chiar aceea, spuse el si ridica umbrela aratind cu virful ei un colt de strada, da, spuse din ce in ce mai convins, aceea este, dar stiti ca eu nu-mi amintesc sa va mai fi intilnit pina acum.

- Ba da, spuse profesorul, ne-am intilnit cind s-a schimbat numele strazii mele si pe urma ati fost la mine acasa cind m-a parasit sotia mea. Ati sunat la usa si ea plingea si eu am iesit sa va deschid si stind de vorba cu dumneavoastra a mai trecut un timp si cind am reintrat ea nu mai era.

- Nu-mi amintesc, domnule, imi pare rau, spuse cu o anume graba barbatul cu umbrela inchisa, dar in orice caz strada pe care o cautati e aceea, repeta el ridicind umbrela.

- Va multumesc, domnule, si iertati-ma ca v-am retinut. Strainul se inclina cu oarecare bunavointa, ridica din umeri'si porni foarte grabit sa recupereze timpul pierdut.

Profesorul recunoscu strada unde iedera fosnea cuprinzind brazii, si simti vechea lui invidie si abia se urni sa mearga mai departe. Respira greu si, cind isi duse mina la gura sa-si stearga sudoarea care ii izvora pe fata de efort, simti ca i-a crescut

9

barba in citeva ceasuri pina dincolo de guler. Si miinile ii tremurau, dar se obisnuia cu asta din ce in ce si in cele din urma ajunse acasa si impinse poarta de fier. Ciinele lui albilintimpinasi elii spuse:

- Te-ai intors! dar ciinele il privi cu ochii sticlindu-i ciudat si nu sarea si nu isi arata limba rosie. Cind isi cauta cheile, usa se deschise si o femeie batrina ii spuse:

- Unde ai pierdut atita timp? si profesorul ii raspunse:

- Cine esti dumneata si cum ai intrat in casa mea? Dar femeia nu se mai uita la el si intrase in camera incepind sa pregateasca cina si ciinele o urma, iar profesorul trecu si el pragul. Femeia era aproape o baba si profesorul o intreba:

- Maicuta, iti trebuie ceva?

Iar femeia se uita la el si nu-i raspunse si atunci profesorul se vazu din intimplare in oglinda veche a dulapului si nu se recunoscu. Era acolo un batrin incovoiat cu barba alba si lunga, cu fata brazdata adinc si miinile osoase tremurind.

Si profesorul se aseza apoi singur in dreptul ferestrei, uitindu-se la coltul strazii, dar fosnetul nu se vedea prin geamul acoperit de noapte. Si totusi spuse, in timp ce femeia straina intindea masa, punind si un vas cm o floare galbena:

- Auzi cum fosnesc?

- Cine? intreba femeia.

- Frunzele, raspunse profesorul.

- Cum sa le aud, spuse femeia, cind sint atit de departe. Mai bine ajuta-ma sa pun masa.

Profesorul nu mai spuse nimic si in timp ce miinile ii tremurau deasupra piinii pe care o taia cu cutitul, simtea ca undeva, chiar mai departe de capatul strazii, fosnetul era foarte inalt si el intrase adinc intr-un coridor verde cu trepte multe si departe, la capatul treptelor, foarte sus, taindu-i respiratia, era femeia din seara trecuta, asteptindu-l si fluturindu-si parul, si el ii striga:'

- Vin, uite, vin chiar acum. Si chiar facu pasii aceia pina la ea si cutitul ii cazu din mina, piinea se rasturna, dar el urca intruna, fara sa oboseasca, treptele verzi care cresteau din talpile lui si ii striga ei care ridea sus, foarte departe: vin acum, uite, asteapta-ma, vin.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care





Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2021 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

Strada Plopilor vechi



Opera si activitatea literara Ruxandra Niculescu

Scrierile si activitatea publicistica a lui Ruxandra Niculescu





Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text


Nuvele

Strada Plopilor vechi

- citeste textul