PALADE
Rodica (numele la nastere: Floroiu), se naste la 23 febr. 1952, Rosiorii de Vede.
Prozatoare.
Fiica lui Constantin Floroiu, prof., si a Georgetei (n. Dumitrescu), invatatoare. Studii elementare si doua clase de liceu la Rosiori (1959-l969).
Ultimele doua clase de liceu (1969-l971), la Liceul .Aurel Vlaicu" din Bucuresti. Licentiata a Facultatii de Lb. si Literatura Romana a Univ. din Bucuresti (1977).
Prof. de limba romana la Liceul de matematica-fizica din Slobozia, judetul Ialomita (1977-l978); bibliotecara la Institutul Politehnic din Bucuresti (1979-l989).
Debuteaza in Tribuna cu proza Nu exista Polul Sud (1980).
Debut editorial cu romanul
Iarna, vietatile (1987). Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor (1988).
Romanul
Iarna, vietatile (1987) deruleaza trei fire narative in trei parti separate ale naratiunii. Virtutile lui constau mai mult in analiza decit in epic. Pretextul il constituie moartea lui Alexandru lonescu, zis Sandu sau Lisandrita. La inmormintare sosesc cele doua surori, dar nu ajunge unicul sau fiu, provenit din prima casatorie. Prima parte a romanului apartine punctului de vedere dezvoltat de sora Paula, fire autoritara, cupida si antipatica, dispretuindu-si cumnata, pe Veronica, a doua sotie a fratelui ei; in subsidiar, persista o vaga disputa pentru mostenire, dar nu se insista asupra adversitatilor de acest fel. Cel de-al doilea fir narativ ii apartine fiului absent, lui Florin
Ionescu, scriitor, aflat la Bucuresti, despartit de multa vreme de familie (de tata, in special); viata lui se reconstituie din relatia cu mama lui, cu viitoarele matusi dobindite din a doua casatorie a parintelui adulat si cu dragostea lui din copilarie, idealizata sub numele de Dragostina.
Partea a treia a romanului e rezervata surorii Berenice, bolnava, suferind urmarile probabile ale scarlatinei, fire sensibila, vulnerabila, a-menintata in permanenta de Paula (sora care o intretine) cu azilul. Berenice, afectata de o degradare psihica progresiva, are o deosebita consideratie pentru Florin ca scriitor si traieste in aburul unei povesti cu postalioane, castele si baluri, in fond o compensatie imaginara intr-un vis idilic, ca o rezolvare iluzorie a unei persecutii si a unei obsesii. Berenice este purtatoarea sensului explorator al cartii si seismograful starii analitice: romanul releva afundarea in neant, in spatiul alb al zapezilor, alunecarea lenta in moarte, intr-o iarna finala, generica, metaforica. Memoria functioneaza capricios, ca un ceas stricat. Se perinda fulguratii de sentimente si amintiri, fara nici o ierarhie si fara un centru gravitational. Dispersia si uniformitatea tensiunii sint deopotriva calitatile si defectele romanului.
Miza lui e reconstituirea unui trecut, printr-o derulare inversa a timpului si o dilatare a lui, pentru a reface nu o biografie, ci o stare afectiva comuna, un mod de a trai timpul. Preocuparea lui Florin ca scriitor este si a autoarei: "eu voi restitui realitatii realitatea -afirma personajul. ii voi obliga pe oameni sa asculte si sa vada. Sa pipaie si sa miroasa. Apoi, sa judece pe indelete. Si sa recunoasca adevarul". Fara nici o retorica, nici de natura psihologica, nici de natura morala, autoarea restituie felii de realitate, cu un fin simt al concretului si al autenticitatii, in episoade narative bine conturate si functionale: dialogul groparilor, prezentarea cruda, neorealista, a unui avort provocat, atmosfera orala dintr-un magazin de palarii, pledoaria ironica pentru soia si virtutile ei alimentare, tentatia unui film interzis. Cu o buna tehnica in developarea trecutului, romanul
Iarna, vietatile a ramas un debut promitator, fara ca autoarea sa-si onoreze talentul prin alte carti de proza.
OPERA:
Iarna, vietatile, roman. Bucuresti, 1987.
|
REFERINTE CRITICE:
V. Condurache, in Convorbiri literare, nr. 5, 1988;
D. Mares, in Viata Romaneasca, nr. 6, 1988;
Irina Petras, in Steaua, nr. 4, 1988;
E. Simion, in Romania literara, nr. 21,1988;
C. Ungureanu, in Orizont, nr. 36, 1988;
I. Vlad, in Tribuna, nr. 11, 1988. |
