Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Radu IONESCU - biografie - (opera si scrierile)

 

(apare in acte si sub numele de Ivancescu Raducanu), n. 1834, Bucuresti - m. 24 dec. 1872, Bucuresti.

Poet si critic literar.

Nascut din parinti saraci" - probabil de origine sarba sau muntenegreana -, urmeaza cursurile Colegiului "Sf. Sava". Studii literare si filosofice (neterminate) la Paris, unde colaboreaza, in 1857, la Buciumul lui C. Bolliac. In 1860 e la Bucuresti si colaboreaza la Dambovita lui Bolintineanu, devenita, in oct. 1860, Independinta si, in 1862, Independinta romana, a carei conducere o preia in mai 1860. Colaborator si membru in comitetul de redactie al Revistei romane (1861-1863), redactor responsabil la Uniunea romana (1861), redactor la Romanul lui C. A. Rosetti (1863-1864), conduce apoi Constiinta nationala (1865) si redacteaza anonim rev. satirica Sari vari roman (1865). Publica in aceste ziare si rev. cu initiale (R. I.) sub pseud. (Radion) sau anonim versuri, proza literara (i se atribuie in ultima vreme romanul neterminat Don Juanii din Bucuresti - Independinta, 1861, 1862 -, precum si Catastihul amorului si La gura sobei, aparute anonim, 1865), critica literara si teatrala, art. teoretice (Principiile criticii), care fac din el un precursor al lui T. Maiorescu, si numeroase art. politice de orientare liberala. In literatura debutase ca elev cu un voi. dedicat "conscolarilor" sai, Canturi intime (1854), cuprinzand poezii de interes strict istoric, pe linia preocuparilor tematice ale "poetilor damnati" din generatia scriitorilor minori postpasoptisti. Dupa 1865 paraseste ziaristica si indeplineste (pana la declansarea bolii) o serie de functii administrative si politice: director in Ministerul Cultelor (1865), deputat de Arges (1866), agent diplomatic al Romaniei la Belgrad (1867-1870).




Activand intr-o perioada in care publicistica politica este frapant superioara, valoric, poeziei (o poezie stangace, chiar daca, uneori, interesanta sau innoitoare prin preocupari tematice), IONESCU nu s-a impus in istoria culturii romane prin excelenta sa ziaristica politica, ci printr-o serie de articole - interesante - de teorie si critica literara sau prin poeziile, mai mult decat modeste, publicate in prima tinerete. In aceste domenii, IONESCU se distinge prin meritele sale de precursor, in primul rand, al lui Maiorescu in constituirea unui program si a unei directii critice. Scriitorul are o cultura literara, filosofica si estetica putin obisnuita in epoca: traduce din Poe, cunoaste si comenteaza competent poetica clasica, poetica romantica hugoliana, dar si poetica realista din romanele lui Balzac; citeaza si utilizeaza Prelegerile de estetica ale lui Hegel; vadeste o cunoastere aprofundata a lui Platon, Descartes, dar si a ganditorilor contemporani (Proudhon, P. Le-roux). IONESCU e deci un spirit cu o serioasa formatie intelectuala si cu lecturi - inclusiv filosofice - "la zi". Pe urmele afirmatiilor lui T. Vianu, critica a retinut mai ales componenta hegeliana a gandirii sale estetice. Citarea si utilizarea lui Hegel e un fapt incontestabil si semnificativ: este insa si mai semnificativ felul cum e racordata perspectiva hegeliana (a carei componenta didactica e in general eliminata) la mai vechea dominanta platoniciana a gandirii romantice pasoptiste (precizarea nu vizeaza studiul de izvoare, caci Hegel e un izvor marturisit, ci o mai exacta definire a gandirii postpasoptiste in raport cu gandirea generatiei pasoptiste pe de o parte, cu cea junimista pe de alta parte). Prefatand in 1855 editia Sion a Poeziilor lui Bolintineanu cu Epistola amicului G. Sion, IONESCU face teoria "frumosului ideal" spre care ne conduce poezia, caci "Viata noastra este un lung exil []. Sufletul nostru obosit voieste cateodata sa-si ia zborul [] ca sa mai revaza idealul, patria sa cereasca". Nu despre ideea hegeliana e vorba aici (caci, la Hegel, Ideea se traieste in natura ca intr-un "altceva al sau"), ci despre ideea platoniciana izolata (ca in Timaios) intr-o patrie cosmica din care suntem exilati. O interpretare nepla-toniciana a lui Hegel apare si in Principiile criticei, unde se afirma: "in arte, imaginatiunea, dupa tipul frumosului ce are inaintea sa, creeaza forme spre a reprezenta ideile". Interpretarea lui Hegel prin Platon si neoplatonism dezvaluie tendinta culturii romane de a asimila gandirea hegeliana fara a evada din limitele modelului cosmologic platonician care a dominat-o in epoca pasoptista. Mic breviar de estetica, Principiile criticei nu vadeste insa o gandire foarte riguroasa, caci autorul suprapune constant doi termeni care s-ar fi cerut disociati ("principiile artei" si "principiile criticei"), lunecand mereu de la critica la obiectul ei. Interesanta este insa acceptia criticii, inrudita cu sensul englezescului criticism, unificand istoria, critica si teoria artei prin cele doua metode cu care isi studiaza obiectul: metoda istorica (ce ar conduce, prin analiza tipurilor istorice, la "a stabili niste principii absolute in orice arta") si metoda teoretica, "deducand" principiile din "ideea frumosului". Imbinandu-1 pe Hegel cu Platon, IONESCU e in cautarea principiilor la interferenta istoriei cu absolutul ideii. Ceea ce da originalitate acestui sistem e marea incredere a autorului in valoarea criticii. Echivalata cu libera dezvoltare a ratiunii umane, critica joaca, pentru I., rolul pe care il juca, in evolutia umanitatii, pentru Bolliac (si pentru gandirea romantica) poezia: "Critica este forma cea mai insemnata a ratiunii si dovedeste libertatea intelectuala"; ea "trebuie sa aiba un ideal mai presus de toate lucrurile care exista" si "catre care inalta si compareaza productiunile geniului omenesc", trebuind "sa se ridice la principii absolute". Identificata cu principiul auto-cunoasterii ("Cunoaste-te pe tine insuti") si cu gandirea in genere, critica devine, intr-un frumos comentariu la Descartes ("Cuget, deci sunt"), garantia existentei (cu cuvintele lui Descartes, "omenirea se cauta pe sine, se pipaie"). Prin valoarea pe care o acorda criticii, IONESCU este, intr-adevar, un precursor al lui Maiorescu si un teoretician a carui gandire defineste evolutia spiritualitatii romanesti, chiar daca, in practica, critica sa e modesta, preponderent rezumativa, viciata mai ales de retorismul gaunos al frazei, structurata oratoric. In poezie, unde e, prin teme, un precursor recunoscut al lui Eminescu (dupa Calinescu, si un precursor al lui Bacovia; dupa D. Balaet, un precursor al lui Anghel), I., influentat de Young, dar si de Byron, dornic sa introduca o tematica "prometeica" (deci titaniana), dupa cum marturiseste, indirect, in Epistola amicului G. Sion, marcheaza, de fapt, momentul in care viziunea romantica de tip platonician a pasoptismului intra in criza, concurata de sentimentul unei tragice instrainari. Imagistica obisnuita asociata modelului cosmologic platonician al lumilor armonioase, avand ca motive nucleul, lumina (Amelia, Doua lire in Univers), muzica sferelor (Fantazie), muzica inteleasa ca limbaj divin (Pianul), visul, iubirea ca principiu de armonizare cosmica etc, e concurata de o a doua serie imagistica, asociata sentimentului damnarii: noaptea neagra, "cre-puscula", abisul, cosmarul etc. Suspendat intre "Infinit" si "Abis", pe "cimele" muntilor potopiti de furtuni apocaliptice, eroul poeziei lui IONESCU traieste perpetuu revelatia "crudei destinate" pe care o are omul, "fiinta zvanturata", rapusa de "vulne" si suferind, "grintand", in contemplarea mortii din abisuri: "Sedea in fundu-i uscata moarte / Si-n ochii rosii un foc ardea, / Cu dansa alaturi fatala soarte / ii da la oase ce ea rodea" (Geniul abisului). Ca sa descopere preeminescianismul acestei viziuni, cititorul de azi ar trebui sa faca mari eforturi pentru a depasi retorismul constructiei, narativizarea excesiva (caci IONESCU epicizeaza si sentimentele, si descriptiile de peisaje, chiar atunci cand ele sunt peisaje alegorice) si mai ales teribilul umor involuntar al acestui "prebacovian".



OPERA

Canturi intime. Bucuresti, 1854; Oda la Romania, Paris, 1859; Domnitorul Alexandru Ioan Cuza si Unirea completa a Principatelor, Bucuresti, 1861; Doua conferinte despre domnia lui Stefan cel Mare, Bucuresti, 1865; Din istoria teoriei si criticii literare romanesti, antologie si introducere de G. Ivascu, 1967; Scrieri alese, ed. pref., note si bibliografie de D. Balaet, Bucuresti, 1974.

REFERINTE CRITICE

V. Gr. Pop, Conspect asupra li-teraturei romane si a literatilor ei de la inceput si pana astazi, in ordine cronologica, I, 1875; N. Iorga, Istoria, III; T. Vianu, Influenta lui Hegel in cultura romana, 1933; G. Calinescu, Istoria ; G. Florea, in Materiale de istorie si muzeografie, IV, 1966; P. Cornea, De la Alexandrescu la Eminescu, 1966; A. Marino, Introducere in critica literara, 1968; /. L. R., II; G. Ivascu, Istoria ; St. Cazimir, in Limba si literatura, nr. 24, 1970; M. Iorgulescu, in Romania literara, nr. 27, 1974; FI. Mihailescu, Conceptul de critica literara in Romania, 1976; D. Balaet, Radu lonescu, un fiu al fantasiei, 1985.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care





Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2020 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.

 

Radu IONESCU

Opera si activitatea literara

Scrierile si activitatea publicistica a lui Radu IONESCU





Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text