Daca putem intalni curent si in science-fiction traiectoria scriitorului metamorfozat in critic literar, la fel de frecventa - desi mai improbabila, 5-ar zice -pare a fi, in peisajul sf-ului romanesc de azi, si metamorfoza inversa, a criticului devenit fictor de stiintifictiune, stiintifictor. Si, daca nu e adevarat ce spunea G.Calinescu - ca un critic este un scriitor care s-a incercat mai intai, fara succes, in alte genuri - si daca adevarata este tocmai reciproca, pusa de curand in circulatie de Alex. Stefanescu (v. volum Jurnal de critic, 1980, pp.30-31), dupa care orice scriitor ar trebui sa inceapa prin a se incerca mai intai in critica - avem servita, iata, si baza doctrinara a fenomenului luat in discutie. Abordand concretul operei mai intai printr-un demers "cerebral", dar crescut desigur dintr-o prealabila "intuitie" a acestui concret, criticul ajunge pesemne, la un moment dat, sa exclame si el, in forul sau interior: "Anch 'io sono pittore!" Pai nu?! Iar inversand perspectiva, si scriitorii supusi criticii si-ar putea aduce aminte de basmul folcloric romanesc (dar care anume, ca nu-mi amintesc?) care consacra paradigmaticul dialog "Sari, fata, pe lopata!" - "Sari, baba, de-mi arata!".
Parca spre a-i da dreptate (glumesc, desigur) lui Alex.Stefanescu,
Ovid S.Crohmalniceanu vine sa furnizeze, in acelasi an calendaristic, 1980, marea surpriza in materie. Desi volumul sau de Istorii insolite, recent publicat, este si nu este o surpriza.
Pentru cine intalnea sporadic prin reviste numele cunoscutului critic si istoric literar Ovid S.Crohmalniceanu nu numai in dreptul unor comprehensive comentarii la cartile de science-fiction ale altora, dar si semnand povestiri proprii, pline de nerv si de un timbru aparte, vag exotic, - era de asteptat ca aceste povestiri sa fie adunate candva intr-un volum. (Si mai trebuie adaugat, ca benign detaliu de tactica ori de psihologie a succesului, ca autorul a stiut intinde bine coarda acestei asteptari, sigur pe atu-ul tinut in rezerva, ca recompensa pentru nerabdarea si curiozitatea cititorului pus astfel la incercare.) Astfel incat volumul de Istorii insolite, publicat in 1980 la Editura Cartea Romaneasca si distins in acelasi an cu Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti, a fost si n-a fost o surpriza, cum spuneam. (Surpriza n-a fost, din pacate, nici macar "categoria" la care a fost premiat: "literatura pentru copii si tineret"! Pentru sf-ul romanesc, aparitia cartii lui Ovid S.Crohmalniceanu si ecoul critic starnit de ea ar fi putut furniza, intr-o conjunctura mai (ne)favorabila - un an mai putin darnic in carti bune si foarte bune decat a fost 1980 -, si ocazia ideala de a-si impune recunoasterii generale "majoratul" estetic prin dobandirea unui "premiu mare" pentru proza al Uniunii Scriitorilor, si de a iesi odata din tarcul "literaturii pentru copii si tineret", unde face figura puiului de cuc stramtorat intr-un cuib strain, de mult ajuns neincapator, dar unde se obstineaza sa-l repartizeze automat o anacronica si anormala prejudecata care nici macar nu-si da seama ca e anormala si anacronica: 'legea porcariei universale" "pentru copii si tineret" ("od usum Ddphini", cum ar veni) se ofera insa, in compensatie, ca nesperat condiment - mixtura a carei picanterie nu vom scapa ocazia sa o savuram "in sine"! Gluma, de data asta, nu-mi apartine: Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti rezervat "literaturii pentru copii si tineret" pare a fi fost atribuit el insusi in gluma mizantropicelor si anxifiantelor istorii insolite ale lui Ovid S.Crohmalniceanu. Asa "povesti de adormit copiii", halal!)
Ceea ce era insa mai greu de prevazut e efectul de "masa critica" pe care simpla comasare in volum a unor texte pana atunci disparate si dispersate in pagini de revista l-a amorsat instantaneu, proiectandu-l, cum s-ar zice, "peste noapte", pe distinsul si prestigiosul profesor de istoria literaturii romane de la Universitatea din Bucuresti pe firmamentul, mai putin fasionabil in opinia mainstream, a sf-ului autohton, ca orbitoare "supernova" a anului ! A fost un succes spectaculos - de critica, de public, de librarie - pe care Ovid S.Crohmalniceanu il repurta atunci pentru sine, dar si pentru science-fiction ca "miscare" inca, totusi, (pana cand?) suplicanta si supiranta in peisajul actual al literaturii romane "generale". Pentru ca niciodata pana atunci (si, din pacate, nici de-atunci incoace, decat poate in 1986, cu ocazia aparitiei celui de-al doilea volum sf al autorului, Alte istorii insolite), "vocile ascultate" ale criticii, la noi (un
Nicolae Manolescu, un
Eugen Simion s.a.) n-au mai fost atat de prompte si de nereticente in a semnala, cu superlative, aparitia unei carti de science-fiction.
Dintre scriitorii romani de science-fiction de azi, Ovid S.Crohmalniceanu este acela care a reusit cel mai direct sa patrunda in constiinta criticii si sa-si instituie un loc al sau, propriu si inconfundabil, nu numai in peisajul sf-ului romanesc actual, dar si in cel, mai larg al prozei romanesti actuale in ansamblu. Direct, desigur, doar daca luam ca punct de reper data aparitiei in volum a exemplarelor sale Istorii insolite - volume aparute tarziu, dar dovedind o "mana" indelung exersata.
Ovid S.Crohmalniceanu (192l-2000) scrie un science-fiction "exemplar" mai intai in sensul ca ilustreaza conditia definitorie a genului, aceea de a proceda, esentialmente, prin analogie si extrapolare - operatiuni logice ridicate la rangul de procedee literare, carora scriitorul le tine strans sub control nu doar efectul literar, dar si acuratetea si rigoarea propriu-zis logice. Virtute in care Ovid S.Crohmalniceanu exceleaza si in cartile-i de critica si istorie literara, rigoarea logica este o auto-exigenta care-l defineste si ca scriitor de science-fiction, care poate fi constatata mai intai implicit, efectiv practicata de scriitor, dar poate fi intalnita si explicit, programatic formulata de critic. Citim, astfel, intr-un articol cu titlu excentric, dar cu idei cat se poate de solide, Stiintifico-fantasticologie (in Viata Romaneasca, nr.l, 1974):
"Curios, dar in literatura de anticipatie realismul continua sa-si pastreze o importanta capitala. Fara el, cea mai inventiva imaginatie nu poate crea aici nimic consistent. Ideile stimtifico-fantastice devin tulburatoare abia atunci cand sunt urmarite in erectele lor asupra vietii cotidiene. // Dar aceasta inseamna tocmai a face realism in interiorul ipotezei fantastice." "Am ajuns sa ma conving tot mai mult ca specificul literaturii stiintifico-fantastice rezida intr-o «logicizare» sistematica a imaginatiei. Pe o ipoteza oricat de nastrusnica a acesteia din urma, mintea construieste mereu un esafodaj strict rational. Fascinatia literaturii de anticipatie vine dintr-o atare logica stransa impusa fantasticului. // Literatura de sdence-fiction seamana cu matematicile non-euclidiene. Singura eroare maxima pentru ea e sa nu aiba rigoare."
|
Rigoare pe care o gasim functionand impecabil, turnata organic in tiparul unor "motive" sf consacrate, in toate "istoriile insolite" din cele doua volume, rigoare functionand la randamentul ei maxim mai ales acolo unde este chemata a opera ipostazierea literara a paradoxului si aporiei.
Pana a ajunge acolo, intalnim mai intai aceasta rigoare impinsa la absurd si la ilar in logica robotilor de scris literatura sau critica (Un capitol de istorie literara); tot absurda si aberanta, dar nu benigna si hazlie, ci implacabila si atroce este si logica robotilor "birocrati" din Prea multa minte strica (inspectorul fiscal, agentul comercial, anchetatorul judiciar, notarul public, avocatul, judecatorul, ofiterul starii civile, planificatorul industrial, angajatorul de personal, masina de diagnosticare medicala, masina de repartizare a spatiului locativ etc), logica implacabila dizolvata, in final, dupa ce-a fost demonstrata, printr-un "balcanic" calambur: masinile birocrate ale viitorului, care fac din viata omului un calvar, se lasa totusi "unse", la propriu, cu unguent aplicat cu pipeta. Vaporoasa irizare a luminii autumnale ce vegheaza geneza mutantilor din Prima lectie de geometrie si-l nimbeaza pe omul perdant cu un tremurator halou al "senzatiei de pierdere" isi are, si ea, rigoarea ei logica. Si cu atat mai mult consecutia logica este mai stringenta atunci cand ambitioneaza a aduce amendamente fisurii ascunse detectate pana si in blindajul logic pe care un notoriu "monstru sacru" precum Isaac Asimov si-a fundamentat celebrele "trei legi ale roboticii", fisura logica soldata cu o revolta a androizilor in nuvela "dura", dar cu titlu de romanta dulceaga, La Winnipeg, unde nu ne vom intoarce niciodata. Aceeasi stringenta a administrarii ipotezei imaginare genereaza fiorul de teroare muta al contactului cu un "univers paralel", ostil si superior tehnologic (O singura greseala), aceeasi "regula a jocului" guverneaza contactul - ratat - cu civilizatii extraterestre (Mesajul din stele, Hermeneutii, Interviul, Alternativa), ca si contactul - neamical - cu inteligente exobiologice (xenobiologice) terestre, dar nu mai putin "aliene" (Tratatul de la Neuhof, Experienta).
Printre ipotezele "oricat de nastrusnice" pe care le dezvolta logic Ovid S.Crohmalniceanu in Istoriile sale insolite, se numara si una "in premiera mondiala", poate: nanotehnologia. Spun "poate", pentru ca pe acest alunecos teren al "prioritatilor" nu putem fi niciodata siguri ca investigatia - istorico-literara, dar cu exigente si cu aparente nu o data detectivistice - a fost exhaustiva si nu a cedat, fie si involuntar, ispitei "protocronismului" (de care nimeni nu putea fi mai strain, desigur, decat un devotat al logicii si rigorii intelectuale). Oricum, la data aparitiei Tratatului de la Neuhof(198Q) al autorului roman, nanotehnologia era prea recenta, pe plan mondial, pentru a fi avut timp sa-si consolideze statutul de "ipoteza standard" si sa patrunda ca atare si pe piata romaneasca; dar neobositele entitati sub-microscopice imaginate (pardon!) "protocronic" pe cont propriu de Ovid S.Crohmalniceanu dispun de fado (nu si de jure) de o seama de caracteristici si atribute conferite de nanotehnologie produselor sale (ipotetice, totusi, deocamdata). Intrata recent in terminologia sf, nanotehnologia e destul de recenta chiar si ca idee in sine, avansata ca atare in perimetrul stiintei "reale": dupa cum arata Peter Nicholls in Enciclopedia sa si a lui John Ciute (numai in editia a doua, din 1993; in prima editie, cea din 1979, articolul despre nanotehnologie, graitor, lipseste), cuvantul a fost rostit prima data in 1976, de catre K.Eric Drexler, autor care a reluat subiectul dupa un deceniu intr-o carte "de stiinta", Masinile creatiei (Engines of Creatbn, 1987), de unde nanotehnologia a trecut repede si in science-fiction, fiind de uz curent si aici incepand cu ultimii ani '80.
| «Nanotehnologia - termen derivat liber din "tehnologie" cu ajutorul prefixului "nano-", care in sistemul metric denumeste dimensiunea de IO9 -inseamna deci tehnologia a ceea ce realmente este foarte mic» - explica in continuare Peter Nicholls. (In limba romana, sa adaugam, mai cunoscuta este "nanosecunda", durata egala cu o miliardime (IO9) dintr-o secunda.) «Termenul "microtehnologie" include masini cu dimensiuni de ordinul micronilor (un micron fiind, cum se stie, o milionime dintr-un metru, 10*m. -n.n.); nanotehnologia are in vedere masini cu mult mai mici, poate chiar de dimensiuni moleculare. Efectiv, componentele lor in functiune ar urma sa fie atomii; nanomasina ar fi ceva cam ca un fel de "acid dezoxiribonucleic motorizat". Drexler a numit "assembleri" aceste teoretice masini infinitezimale. Cat despre treaba la care ar putea fi pusi acesti roboti de dimensiuni moleculare, putine lucruri raman care n-ar putea fi imaginate: la excavarea pe dinlauntru a grasimilor depuse pe peretii interiori ai arterelor, la operatii de neurochirurgie directionate precis asupra unor neuroni reperati individual, la fabricarea de alimente, la separarea minereurilor Sugestiile ar putea continua la nesfarsit. Assemblerii ar fi de dimensiuni suficient de mici pentru a dirija cele mai delicate interventii in interiorul celulelor umane - desi Kim Stanley Robinson a sugerat ca ar fi mai nimerit sa ne imaginam la lucru nu niste medici minusculi, ci mai degraba zeci de mii de tavaluguri de marimea unei molecule imbulzindu-se pe capilarele pacientului supus unei operatii pe creier. De asemenea, assemblerii ar fi, in mod necesar, capabili de auto-reduplicare, ceea ce ridica doua intrebari: pot fi ei considerati o forma de viata? ar putea ei scapa de sub control, auto-reduplicandu-se mereu pana ce-ar ajunge sa consume tot materialul de constructie pe care l-ar putea gasi la indemana? Numarul lor ar creste atunci in mod exponential: daca un singur assembler are nevoie de 15 minute pentru a se duplica, atunci dupa 10 ore de reduplicare assemblerii ar fi in numar de 68 de miliarde, iar dupa numai 2 zile si ceva assemblerimea ar depasi masa totala a Soarelui. Daca producerea lor efectiva este sau nu un proiect realist, aceasta e o alta intrebare. Sigur este ca proiectul a fost indelung dezbatut iar o seama de laboratoare au si trecut la rezolvarea unora dintre problemele preliminare. Microscopul tomografie de profunzime ("scanning tunneling microscope") pus la punct de laboratoarele IBM de la Ziirich a ajuns (in aprilie 1990) sa manipuleze in mod curent atomi individuali - ba chiar, intr-un numar de senzationala scamatorie, sa inscriptioneze sigla firmei IBM folosind doar 35 de atomi de xenon. Acum, odata ce s-a ajuns la stadiul manipularii unor atomi individuali, probabil construirea unor masini-molecule nu este imposibila in definitiv, desi mai e inca un drum lung pana la transpunerea in fapta. Nu mai putin insa, schitele prdiminare se afla efectiv pe drum in lumea reala. O alerta relatare a evolutiei teoriilor asupra nanotehnologiei poate fi gasita in Great Mambo Chicken and the Transhuman Condition (1990) de Ed Regis. Conceptul nanotehnologiei, nu intotdeauna numit in mod expres ca atare, apare in mod curent in sf-ul anilor . Una dintre cele mai remarcabile opere carora le este constitutiv e romanul Regina ingerilor (Queen of Angels, 1990) de Greg Bear. Caseta inzestrata cu inteligenta, in jurul careia graviteaza peripetiile si fatalitatile din extravaganta istorie narata de Michael Swanwick in romanul Statii in mia valurilor (Stations of the Tiae, 1991), este, dupa propria marturie a autorului, o opera de "nanotehnica". Mai semnificative sunt insa, probabil, o seama de opere de hard-sf in care existenta nanotehnologiei este pur si simplu luata ca sigura, constituind numai o parte a fundalului de ansamblu furnizat de tehnologia viitorista.»
|
Plasat in decor austriac si necunoscut, nu numai din aceasta cauza, exegetului australian, Tratatul de la Neuhof este, cu certitudine, una dintre acele "semnificative" scrieri "in care existenta nanotehnologiei este pur si simplu luata ca sigura", "taken for granted": "putine lucruri raman care n-ar putea fi imaginate" ca stand in puterea "neuhofienilor", "pusi la treaba" din plin de lacomia personajului si de fantezia autorului; "assemblerii" imaginati de Ovid S.Crohmalniceanu sunt, si ei, capabili de "auto-reduplicare" ca indivizi, din moment ce se dovedesc capabili de auto-reglare si auto-coordonare ca grup, ca semintie ori "colonie"; ei se multumesc cu un "spatiu vital" de marimea uni corp omenesc si nu aspira sa si-l extinda la dimensiunile sistemului solar, dar, indubitabil, "pot fi considerati o forma de viata". S.a.m.d. In ce masura, insa, aflam din textul povestirii nu numai ce sunt in stare sa faca aceste "forme de viata" de dimensiuni sub-microscopice, dar si cum fac ele, efectiv, ceea ce fac, cum opereaza, cum declanseaza cauze, cum "fac si dreg" acolo, in abisul lor insondabil, pentru ca aici, la suprafata noastra macroscopica, vizibila "cu ochiul liber", noi sa putem vedea si sti ca "ei" exista? in ce masura raman insesizabile cauzele ce produc aceste efecte sesizabile? In ce masura, deci, poate fi considerata aceasta "istorie insolita" drept "o opera de hard-sf"? intr-o masura nici mai mare, dar nici mai mica, as zice, decat in cazul unei celebre nuvele a unui scriitor american, Muzica sangelui ("Blood Music", 1983), distinsa in 1984 cu premiile Hugo si Nebula la categoria "novelette", amplificata ulterior (1985) la proportii de roman. Dar, inca o data, comparatia non est ratio
O sanatate indestructibila, prelungita logic in nemurire, este prima insusire a personajului imaginat de Ovid S.Crohmalniceanu in povestirea Tratatul de la Neuhof (1980). Invulnerabilitatea si imortalitatea "mutantului" numit Martin Neuhof decurg aici logic ("logicizarea sistematica a imaginatiei" fiind, cum se stie, "Crohrnalniceanu's rule" in science-fiction) din insesi premisele ipotezei date, din reactia de aparare si din instinctul de conservare al infinitezimalilor "alieni" care au luat in stapanire trupul susnumitului individ uman, instalandu-se in el si facandu-si din el propriul lor univers, care le este suficient, cu care se multumesc pe deplin, fara a manifesta vreo tendinta agresiva sau expansionista, dar pe care stiu sa si-l apere -inteligent, intransigent si eficient - de orice agresiune care l-ar pune in pericol, indiferent de unde ar veni si de ce natura ar fi aceasta agresiune. Gne sunt insa, la Ovid S.Crohmalniceanu, acesti "neuhofieni", acesti "alieni", acesti "body snatchers"? Din repertoriul de ipoteze standard al stiintifictiurui, autorul ofera ad libitum, nu fara un subtextual suras sceptic, un bogat si divers sortiment:
"Fapturi rationale, neumane, de proportii minuscule? Bacterii inzestrate cu inteligenta? Virusuri care poseda o asemenea insusire, proprie doar organismelor evoluate? Enzime, energii pure, unde «psi»? - Nici dracu' nu stie. Singurul fapt cert e ca, indiferent cine sau ce sunt, isi au sediul in Neuhof."
|
Chestiunea fiind supusa unei parodice (dar nu mai putin riguroase si, fictionalmente, functionale) "cross examination", in care imaginare somitati ale stiintei mondiale defileaza pline de importanta spre a se pronunta, pompos si tafnos, asupra "cestiunii" (formula ce poate fi regasita si in alte povestiri ale autorului), - unul dintre acesti orgoliosi savanti toba de carte ne ofera concludenta exigenta de a-i raporta pe enigmaticii "neuhofieni" la scala magnitudinilor spatiale din Univers:
" «De ce atunci invadatorii nu parasesc corpul cu pricina, ca sa ocupe altul, cand primul risca sa piara?» - nu se lasa jurnalistul. Aici Miels era mai putin categoric, dar gasea si pentru aceasta nedumerire o explicatie. «S-ar putea», raspunse el, cu obligatoria rezerva pe care i-o dicta dubiul stiintific, «ca neuhofienii sa nu poata trai decat in interiorul unei fiinte vii si sa moara de cum ar parasi-o. Ganditi-va», il invita pe interlocutor, surazand induiosat, savantul, «la dimensiunea lor. Pentru ei a parcurge distanta intre doua trupuri e o problema grea, ca o calatorie a noastra pe alta planeta.» "
|
Trecand, insa, peste aceasta echivalare intre megacosmos si microcosmos, generatoare prin sine de "sense of wonder", sa mai observam ca, deliberat si programatic, protagonistul povestirii, Martin Neuhof, este "o figura foarte stearsa", "un om ca noi toti, la prima vedere", este un perfect "average mcm", un ins uman perfect banal si mediocru, chiar si ca aspect fizic ("complexion"):
"Vazuse lumina zilei la Graz, intr-o familie cumsecade, tatal farmacist si mama casnica. Un frate mai mare preluase indeletnicirea parintelui, transmisa neintrerupt urmasilor de sapte generatii. Martin Neuhof absolvi fara stralucire Academia Comerciala si-si gasi o slujba la Compania de Asigurari din Linz, unde munci constiincios multa vreme. Ramasese necasatorit, cu toate ca implinise treizeci si patru de ani si nu era un burlac convins. Dar femeia care sa reprezinte pentru el sotia ideala intarziase sa-si faca aparitia in viata lui. Martin Neuhof masura 1,76 m., dadea usoare semne de obezitate (slabiciunea la dulciuri!), avea ochii caprui, parul blond, latos si purta niste favoriti modesti. Nasul drept, vagi pistrui in dreptul pometilor, marul Iui Adam pronuntat. Se imbraca ingrijit, preferand culorile inchise, inspira incredere. Umbla cu capul gol si iarna, era sanatos tun, nu simtise niciodata nevoia sa consulte vreun medic //."
|
(Text datand, intr-o prima forma, din anul 1982, cand a fost inclus in sumarul unui volum, «Sub semnul acoladei», care n-a avut atunci sansa sa apara. Fragmentar,comentariul insotea nuvela Scrisori din Arcadia, inclusa in: Timpul este umbra noastra. Science-fiction romanesc din ultimele doua decenii. Antologie comentata de Cornel Robu, Editura Dacia, Cluj, 1991, pp.108-. Tot fragmentar, in antologia TWELVE ofthe Best Romanian SF Stories. Selected and introduced by Comei Robu, Sedona Publishing House, Timisoara, 1995, pp.70-87, 20^206: "The Neuhof Treaty", translated from the Romanian by Ioana Robu. intr-o forma mai extinsa, a aparut in: Dictionar analitic de opere literare romanesti. Coordonare si revizie stiintifica:
Ion Pop. Casa Cartii de Stiinta, Quj-Napoca, vol.IV, Q-Z, 2003, pp.562- 568; editie definitiva, 2007, vol.I,A-M,pp.413-416.)
