Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Caietul albastru de Nicolae BALOTA



Nicolae BALOTA Caietul albastru
Transcrierea de sine. Caietul albastru al lui NICOLAE BALOTA mi-a adus in minte Caietul rosu eminescian, cel aflat in zestrea Bibliotecii Centrale Universitare "Lucian Blaga" din Cluj. Un caiet formal mic in care Emincscu transcrisese caligrafic pentru Mite Kremnitz un numar de poezii. Sint incondeiate, ordonate, curate. Un soi de jurnal contrafacut al filelor de manuscris adevarate, cele arzind inca de tensiunea trudei asupra cuvintuiui ce "esprima adevarul". Acelea, fiieie din lada pastrata de Maiorcscu, sint viata - dezordonata, rebela, ne-cronologiea! in "Caietul rosu", totul este rinduit pentru ochi straini. Orice jurnal este intr-o oarecare masura un "Caiet rosu". Pune in ordine ceea ce se razvrateste in contra oricarei ordini. Cronologia jurnalelor publicate fie ca e vorba de Maiorcscu, Lliade, Camil Pelrescu, Sebastian, Rebreanu, Cioran, Zaciu nu c, oricit ar parea de ciudat, adevarata cronologie. Zilele cura, dar viata are bucle si rupturi, gindul tremura si se fringe. Cresterea si descresterea pe care le sugereaza sint ale calendarului, conventionale. Nici macar insemnarile despre vreme nu sint "valabile" in absolut. "Azi a fost mai frumos ca ieri" nu e un adevar meteorologic, ci unul psihologic, particular, pcrsonaliza(N)t. Cine stie cui, aiurea, lucrurile i s-au parut pe dos. (jindul merge inainte si inapoi, alearga, sta pe loc. Cuvintele ii tin cu greu isonul. Iile vin mereu din trecut, chiar daca gindul a luat-o inaintea orologiului si prospecteaza. "Ncmarginile de gindire" nu tin seama de calendar.

Cu o poetica extrem de "relativa" in ciuda repetatelor circumscrieri teoretice, jurnalul intim este, esential, transcriere. Ma ispiteste aici o amintire. Pe la 6 ani, tineam un jurnal. Pe la vreo 10, mi 1-a descoperii sora mea. Ana, si a citit fragmente cu voce tare, fugarita de mine printre straturi si ronduri de flori. Cind am prins-o, in fine, i l-am smuls cu o disperare pe care n-o pricepea si i-am rupt farime-farimite foile. Multe. Era un caiet mare, tip registru, de care eram tare mindra si care, greu de ascuns, ma tradase. L-am azvirlit eu furie in riul ce curgea prin fata casei. Ma simteam furata, golita; nu mai era caietul meu. Dar mai ales deconspirata ma simteam. Jurnalul meu era unul firesc, adica unul care traducea vocea mea de interior, niciodata destinata celor de afara. Scriam acolo ceea ce simteam ca nu se cuvine sa spun. Multe dintre detalii "retusau" lumea din jur. Inventam nuante pe care cei din jur nu le aveau, ii pedepseam pe cei prea tari ca sa poata fi pedepsti aievea, ii rasplateam pe cei care, fara s-o stie, se intilneau cu gindurile mele secrete. Faceam "literatura in carne vie". Celalalt, ceilalti nu aveau nici o putere si nici un drept. Erau personajele mele intr-o lume transcrisa pe placul meu. Forma tiranica de impacare cu lumea in secret. Fictiunea indreptarilor imi ajungea deocamdata




Jurnalul este o supapa. Rareori este sincer - nu poale fi. Iii se naste pentru a transcrie lumea dupa dorinte ascunse (vinovate ori nu, nu conteazA). Rostul lui e sa moara o data cu autorul, ca un frate siamez. Daca nu o face, arc de ales intre citeva variante, asemanatoare. Un jurnal publicat dupa moartea autorului, cu incuviintarea lui sau fara, pastreaza minciuna originara, are pasaje verificabile prin confruntare cu datele consemnate de istorie, dar, in general, lletioneaza. Cel care tine jurnal, se transcrie vrmd-ncvrind. Simultaneitatea trait/scris este exclusa, daca lasam deoparte incercarile demonstrative de genul "acum cind scriu aud clopotele batind de vecernie". intre cele doua c un spatiu, o distanta de parcurs. Iar distanta indeparteaza. Firesc. Daca autorul isi publica jurnalul in timpul vietii, o face rctusindu-1, oricit de putin. Nu poate fi scriitor cel care trimite la tipar o pagina veche fara s-o revac/al Nu pot crede deeit cu uriase rezerve o asemenea ipoteza. Re-vederea textului e fictionanta. Mintea de acum intervine in cuvintele mintii de atunci. Falsifica, indreapta. Cu buna stiinta si de perfecta buna credinta. Nu-i o falsificare (neaparaT) vinovata. Nu despre vina de a interpreta vorbesc, ci despre inevitabilitatea interpretarii.

Caietul albastru (2 voi.) al lui Nicolae Balota intra in dialog cu timpul mort 1954-1955 intr-un remember din 91- 98. E un roman catoplrie, in care fictiunea da tonul si trage sforile. Oglinzile sint ametitoare. Prologul insusi e aproape o "vraja". Te prinde, te invaluie si le arunca pregatit - in fapt, mai nauc deeit inainte de a-1 citi - intr-o viata de om care s-a transcris cu voluptate. S-a scris pina la disparitia carnii intre filele scrise si re-intruparea ei intr-un spatiu fantasmatic construit cu migala de orfevrier. Nu intimplator, ini/ierea cuprinde si o plimbare in cimitirul central. Sint radacini si zvonuri nedeslusite, sprijinind orgoliul apartenentei multiple. Talentul de povestitor (fotografia de pe coperta primului volum il arata asezat cumva provizoriu, strabatut de neastimparul taifasului subtire despre sine si despre carti, despre ceilalti si iar despre sine, in care se va avinta in clipa imediat urmatoarE), spiritul de observatie al unui grafician deprins sa foloseasca oricind bisturiul, stiinta atmosferei si a detaliului .semnificativ (fiindca pus in conexiuni pe care nici el singur nu le visasE) sint atit de coplesitoare incit confesiunea isi pierde asperitatile notatiei fugare, fruste si e mereu si iarasi literatura. in sensul cel mai pur al cuvintului -- acela al contrafacerii realului pina la a deveni exemplar, adica salvat datarii in ciuda referintelor databile, amanuntit pina la lapidaritatc. Aceasta vointa de izolare pentru a avea cea mai buna perspectiva e marturisita repetat: "De ani de cind imi feresc auzul si privirile de orice contact cu vorbaria din jur, mi-am creat un fel de clopot fumuriu de sticla in care zgomotele si semnele lumii acesteia patrund mult estompate"; "I.e innod [cravatele] la git dimineata de dimineata, cu un mic .sentiment amar al desertaciunii, dar si cu un fel de vointa sfidatoare de a fi altfel, de a nu semana intru nimic cu cei ce vor sa semene cu toti ceilalti, sa fie identici"; "Caietele succesive ale acestui Jurnal tradeaza vointa de a ma situa in acel loc unic in care - ca in solilocul unui vis rupt de lume constiinta mea isi proiecteaza adevarul sau, un adevar ce este al meu si nu al lumii, un adevar pe care vreau sa-l imprim lumii. Pentru ca stiu ca paginile melc vor ii citite (sau cel putin doresc sa fie odata si odata cititE), as dori ca altii sa-si confrunte experientele cu ale mele. Intr-un fel, as dori sa fiu un plan de referinta."; "Am socotit intotdeauna ca m-am nascut sub un semn bun. Nici o lovitura, nici o melancolic nu poate stinge in mine increderea aceasta"; "Nu sint eu adevarat cel ce sint decit daca asemenea celor ce se drogheaza - imi am zilnica mea doza plina de cuvinte citite, meditate, scrise, fara acestea ma risipesc in aer, ma evaporez, pier."; "Cred cu adevarat ca totul poate II si trebuie sa fie scris, ca pot serie orice. Pot transforma orice piatra inerta in cuvint viu" H aici un veritabil manifest autopoietic. Tocmai de aceea n-as fi numit "timp mort", in nici unul dintre sensuri, perechea de ani tineri. Nu numai fiindca sint incredintata ca trecutul nu moare decit o data eu tine - e un continut care se imprastie cind vasul ("socoteala", ar zice HminescU) se sparge. Dar si fiindca tinarul de atunci nu "moare" sub anii stalinisli, ci-si traieste propriul orgoliu de a fi altfel si mai bun. i un lucru pe care l-am remarcat repetat la cavalerii Cercului de la Sibiu, alit de apropiati lui Nieolac Balota (desi va juca modestia superbia? - celui "nu chiar" cerchisT). Suferintele, detentia, loviturile incasate de-a lungul anilor nu se vad, ei par, as zice, "nestirbiti". Orgoliul imens si lucrat arhitectonic al apartenentei la o alta lume (nu intimplator caietul incepe evocind Curtca-Vechc mateina, banuita dincolo de precaritatea realului istoriC), una construita dupa reguli proprii, azvirlea in derizoriu lumea cealalta, a istoriei curente. O lume care nu merita multe cuvinte. Cite o aspra fisa de observatie si atit. Ba, adesea, putea fi incorporata "scenariului sublim", i-as zice. Urmaritorul, activistul, oportunistul marunt, cel fara de frunte, tintuiti ca-ntr-un insectar oribil, lasau iluzia ca nu pot face rau, ca puterile le sint limitate si minore. Simpli soldati ai unei autoritati spumegind undeva in culise ca nu poale "atinge cercurile" protagonistilor. Nicolae Balota cel din 54- 55 este mai batrin decit cel de-acum. Avar cu fiecare clipa, pedant cu "teza", aparindu-si semnele nobletii si cultivind ticuri voit anacronice, traieste remuscarea de a nu fi zeu si sufera cu discretie ca un zeu vulnerat de muritori. Nu are, de aceea, firescul lui Cioran, al disperarii rabdurii si autoironice - elixir al tineretii vesnice. Privirea e atintita, itinerarul mereu fixat in sfere inalte. Nu coboara decit pentru a nota o victorie virila, de un misoginism continut. Marunt, subtiratic, cu ceva din neaslimparul lui Camil Pctrcscu in gesturi, noteaza "momente feminine", situate in afara lumii sale (in care troneaza singura si de neatins doar MamA). Chiar rafinata, sensibila poela adoptata de Cerc e "biata fta". Cel de acum isi comenteaza fata de odinioara cu delicii auctoriale, minunindu-se de tot cu privirea grea si ingaduitoare care y//c urmarea: "Pe fondul patat al zidului, privind spre scena de la picioarele crucii, imprejurul capului cu o cununa de lauri, ma descopar in acea marunta fotografie asa cum aratam, doua zile inainte de arestare". Sa spun, in treacat, ca metafora cimitirului, ca loc aparte in care se poale trai dupa ritmuri intime, personalizate, dincolo de forfota si furnicar, e aproape leilmolivica la cerchisti. Nicolae Balota nu face exceptie. "N-am scris niciodata doar pentru mine" nu e marturisirea generozitatii si daruirii, ci a unei constiinte timpurii a menirii de martor exemplar, care-si incepe marturia cu sine insusi. Si care stie prea bine ca jurnalul poate fi delatiune cind vine in atingere cu delirul de interpretare. Privirea nu e inocenta ("Travestim popoare dupa pofta ce-o poftim"). Cei priviti sint neputinciosi, nu se pol apara, amenintarea ii pindeste fara s-o stie.





Nevoia de mit e condamnata brutal ("O ideologie pentru cei saraci cu duhul se intemeiaza pe asemenea asertiuni ilustrate prin legende pioase, fapte glorioase nascocite si alte scorneli mai mult ori mai putin nevinovate") in chiar cursul construirii unei "ideologii" pentru bogatii eu duhul. Cu o pripite ineintatoare - fiindca spune multe despre nesabuinta ghidului activ se contrazice ici-colo memorabil. "Nu am o buna memorie a resentimentelor si mi-e sila de ranchiunile statute", spune intr-un loc, dupa ce cititorul tocmai s-a delectai cu sagetile acide si dezinvolte ale unei memorii de elefant. O doza de "minciuna" poate fi banuita si in marturisirea ca "n-am ris niciodata cu mai multa pofta decit in sinistrii ani ai tiranici stalinistc". Risul si tirania ramin amindoua "verbale". Cel ce se construieste in fata oglinzii nu ride decit, poate, in clipe isterice, cind isi vede proiectat in grotesc orgoliul nemasurat de a fi. Tirania insasi e un condiment (straiN), zdrobit de superbia spiritului. Vorbeste despre "incredulitatea mea funciara in tot ce mi se povesteste", dar colporteaza cu eleganta si delectare "fanariota" stiri de tot soiul. Calma civilitate a omului de buna invoire, exceptionala, nu exclude birfa subtire. Chiar dimpotriva. Situarea obstinata in perimetrul unui "clan spiritual" lasa pe dinafara o populatie pestrita numai buna de persiflat. Timpul mort si secventele de "remember" intra in rezonanta, taifasuiesc contaminate, isi imprumuta perspectiva (intre clasic si extravagant, intr-adevaR) sperind sa proiecteze "in orizontul mitului uncie trairi ale zilei". Tinarul are o distanta uimitoare, gata sa conchida asupra unei stari de lucruri abia instalata de citiva ani, generalizind rapid si citeodata schematic, Iara nuante, in seama Dusmanului, a Fiarei. Virstnicul judeca abstract, in numele unei "cai a sfinteniei" destul de superficial conturata, gata sa condamne diferenta de atitudine. Cioran nu are parte de prea multa intelegere, de pilda, fiindca n-ar fi cunoscut o "culme a spiritualitatii mistice". Oricum, nu e nici o indoiala ca probele de partinire, exagerarile, contrazicerile, verdictul pripit ea si portretele memorabile ("Cu pletele lungi soioase, numai piele si os, ca o pisica famelica, descindea parca dinlr-o povestire de Hoffman, dar repovestita de Wilde") sint tot atitea dovezi ca Nicolae Balota stie preface piatra in cuvinl viu si incitanl. Ca transcirerea de sine c exemplara nu in sensul modelului de urmat fara cricnire, ci in acela, mult mai rodnic al urmarii eirtitoare.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.





Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2021 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.