"Leoaica tanara, iubirea" este o poezie lirica moderna si o anti-idila", caci nimic din poezia romantica de iubire candida in mijlocul naturii nu este de regasit aici. Totusi, sentimentul erotic, evocat cu luciditate si cu o frapanta originalitate, este impresionant si puternic:
Insul "muscat de fata" de iubire/"leoaica tanara" va fi obiect al unei teribile preschimbari. Devine el insusi un "topos" ideal al dragostei, se modeleaza, se metamorfozeaza;
- "leoaica tanara", metafora iubirii, reluata in ultima strofa - "o leoaica aramie", genereaza o serie coerenta de figuri de stil menite sa evoce un sentiment viguros, capabil sa supuna si sa metamorfozeze intreaga fiinta, in cerebralitatea, senzualitatea si spiritualitatea sa. Sfera semantica a fortei se realizeaza din diferite parti de vorbire, dar mai ales prin verbe: "a sarit", "pandise", "a muscat", "a infipt", "tas ni", "taiat".
"Coltii" - sinecdoca leoaicai-iubire - alt simbol al fortei devoratoare/generatoare. Epitetul "alb", departe de a simboliza ingenuitatea, candoarea etc, ca in poezia traditionala, aduce o nota in plus de duritate, de forta care agreseaza si patrunde un chip ("mi i-a infipt in fata", "m-a muscat de fata"). Violenta aceasta, "atacul" fizic pare echivalent cu un ritual magic pregatit indelung ("mai demult", "ma pandise") si in "incordare" pentru a produce metamorfoza: tinta atacului, chipul ("in fata", "de fata") nu va mai fi de recunoscut ("dar mana nu le mai stie", devenit un stralucitor spatiu prielnic iubirii "desert in stralucire".
Si daca este in logica visului, instinctului ori reveriei, ca dragostea sa ia chipul unei leoaice, el insusi va deveni, cu stralucire, tinutul firesc pentru o asemenea himera - fiara magica: "un desert in stralucire" (mi-am dus mana la spranceana,/la tampla si la barbiejdar mana nu le mai stie/si aluneca-n nestire"). Este o enumerare de sinecdoce ("in fata", "spranceana", "barbie", "tampla" - de fapt e vorba de intreaga fiinta).
Este o veche intuitie a poetilor romantici ca tema iubirii antreneaza pe aceea a naturii si, cel mai adesea, un motiv literar care sugereaza Timpul le insoteste.
Aici natura insasi devine altceva sau se releva ca altceva: este un cerc - simbol posibil - ca si sfera - al unei ordini universale perfecte dar mereu in miscare. Mitul intra intr-o rotire necontenita din care nu lipseste sugestia focului copilaresc (" un cerc de-a dura"). Exista inca o imagine a stralucirii ca fericire, a iubirii ca armonie si extaz, ca perfectiune: curcubeul, simbol al unitatii partilor in Unu, etaleaza toate culorile in care se poate descompune raza unica de lumina, metafora a Absolutului ce poate fi cunoscut prin iubire. Nichita Stanescu cumuleaza conotatia cuplului perfect si aduce splendoarea unei cromatici din care nici o culoare nu lipseste metaforic vorbind, desavarsirea unei game totale de trairi, caci, asa cum paletei curcubelului nimic nu i se poate sustrage, nimic nu i se mai poate adauga. Se adauga aici motivul zborului inalt si cel al cantecului (ciocarlii") asa incat sunt evocate, sinestezic, senzatiile: auditivul, vizualul, tactilul: "Si privirea-n sus tasni/ curcubeu taiat in doua/Si auzul o- ntalni/tocmai langa ciocarlii". Cel iubit este transfigurat si, la randul sau, transfigureaza tot ce il inconjoara. Imaginea desertului o cheama complementar pe aceea a acvaticului; "deodata" este adverbul-prag ce desparte timpul si natura in ce a fost inainte de "leoaica" si dupa ritualul ciudat al muscaturilor coltilor ei albi, un prag ce fractureaza prezentul ("azi"), aruncand o parte in trecut (verbele sunt la perfectul compus sau la mai mult ca perfectul, "mai demult") si pastrand a doua parte intr-un prezent evocat prin verbe la perfectul simplu ("tasni", "intalni", "se facu"), ambiguu ca durata, caci iubirea nu e lipsita de "viclenie", poate duce la abandonarea ratiunii ("in nestire") la o "alunecare", dupa ce cu violenta a intrat in stapanirea toposului firesc, a "desertului": "cu miscarile viclene/inca-o vreme/si-nca-o vreme " Semnele de suspensie pot sugera vesnicia sa, dimpotriva, delimitarea temporala, scurtimea ragazului ("o vreme").
Versurile libere au o leganare ce sugereaza freamat si nostalgie, uneori respiratia lor e larga, alteori, scurta, grabita, iar rimele, atatea cate sunt, pot fi luate drept cuvinte - cheie: "fata", "natura", "dusa", "aproape", "ape", "o-ntalni", "ciocarlii", vreme".
Este aici o "viziune" a sentimentului de iubire de o uimitoare originalitate si frumusete lirica.
GRILA,:
- curentul literar: neoexpresionismul; supratema: iubirea- metamorfoza (ori renasterE), dragostea-revelatie - cale de cunoastere a fericirii si perfectiunii, armonizare a trupului, sufletului, spiritului;
- teme: natura (ape, curcubeu, desert etC);
- genul: liric;
- specia: idila moderna;
- structura: doua planuri: fiinta; metonimia: "fata" si cosmosul (" in jurul meu natura"); compozitia: patru strofe/patru secvente; strofele sunt variate in ceea ce priveste numarul de versuri, in functie de "obiectul" evocarii lirice: I - metafora iubirii dezvoltata spre alegorie; II - "pragul revelatiei unei alte realitati, a naturii/cosmosului/universului ce se dezvaluie ca "cerc" in miscare, in rotire ("de-a dura"); iubirea - cale de cunoastere a Tainei universale; posibila paralela cu "La steaua", de Mihai Eminescu, unde sunt revelate mari adevaruri stiintifice intr-o meditatie al carei obiect este o iubire pierduta; III - momentul revelatiei ca insasi fiinta se metamorfozeaza prin iubire; IV - armonia desavarsita dintre om si univers prin acceptarea iubirii si trairea ei plenara, pana Ia uitarea de sine; iubirea - climatul firesc al fiintei ce astfel cunoaste trairea unei stari de armonie perfecta cu natura (in inteles cosmiC);
- prozodia: o imbinare de vers liber-alb si vers clasic; folosirea rimelor se face in secventele-cheie (unii critici vorbesc despre "rime aleatorii" desi nu sunt "intamplatoare").
A aparut in volumul "O viziune a sentimentelor", 1964.
