Poezia face parte din volumul "in dulcele stil clasic", caruia i-a dat si titlul, publicat in 1970. in poeziile acestui volum, Nichita Stanescu se intoarce cu veselie spre lirismul clasic, creand adevarate parodii ale stilurilor sau temelor din poeziile traditionale, imbracand formele bine cunoscute de romanta, balada, poem eroic ori madrigal.
Poezia "in dulcele stil clasic" este o creatie "lirica galanta -sinteza intre elegantul stil trubaduresc si lamentatiile amoroase din timpul lui lenachita Vacarescu - supusa de Nichita Stanescu unui () tratament de regenerare-caricaturizare". (Al.StefanescU)
Spre deosebire de viziunea sentimentului de iubire din poezia "Leoaica tanara, iubirea", unde dragostea este devoratoare, agresiva si bulversanta, in poezia "in dulcele stil clasic", iubirea este caricaturizata, persiflata, minimalizata dupa modelul liricii siropoase a poetilor Vacaresti.
Tema poeziei este erotica, dar iubirea nu mai este o "leoaica tanara", o energie ce poate reordona universul, ci este aici un simplu pretext liric, o iubire intamplatoare, trecatoare si nesemnificativa, metafora iubirii fiind aici la fel de sugestiva: "Pasul tau de domnisoara".
Ideea poetica exprima nepasarea, indiferenta joviala a eului liric pentru iubirea efemera si conventionala.
Structura, semnificatii, limbaj poetic
Poezia este alcatuita din patru catrene si un vers liber, ce se constituie intr-o concluzie referitoare la efemeritatea timpului in relatie directa cu sentimentul de iubire, la fel de trecator, "Pasul trece, eu raman".
Prima strofa ilustreaza ideea conform careia iubirea suava este o galanterie a naturii, care a nascut-o din mineral, "Dintr-un bolovan coboara", ori din vegetal, "Dintr-o frunza verde, pala", sentimentul fiind exprimat printr-o metafora care sugereaza efemeritatea acestui sentiment uman: "pasul tau de domnisoara". Aici viziunea despre iubire este aceea de sentiment trecator, poetul nu mai este un "centrum mundi" capabil sa reordoneze lumea dupa legi proprii, ca in "Leoaica tanara, iubirea", ci contemplativ, privind ivirea iubirii ca pe ceva exterior eului liric.
Strofa a doua sugereaza plasarea iubirii intr-o "inserare-n seara", sentimentul fiind perceput superficial si efemer ca un "pas de domnisoara", care trece la fel de repede cum a venit, "dintr-o pasare amara". Versul "Pasul tau de domnisoara", care este o metafora pentru a exprima sentimentul de dragoste, este aproape un laitmotiv, fiind repetat de patru ori in primele doua strofe.
Strofa a treia exprima aceeasi idee a unui sentiment superficial, care dureaza putin, numai "o secunda, o secunda", din care cauza poetul are un ton persiflant, "inima incet mi-afunda". Ca si in "Leoaica tanara, iubirea", sentimentul are conotatii cromatice, "el avea roscata funda", in cealalta poezie iubirea fiind o " leoaica aramie".
Strofa a patra il asaza pe poet in ipostaza unui suflet impovarat parca de un blestem, "blestemat si semizeu", deoarece el inregistreaza, "parca pe timpanul meu", trecerea iubirii care nu mai este un sentiment profund, "mai ramai cu mersul tau" si de aceea nu simte emotie si nici bucurie, "caci imi este foarte rau", cu trimitere discreta catre starile de chinuri si lesinuri provocate de dragostea din poeziile Vacarestilor.
In ultima strofa, poetul are o atitudine contemplativa -"Stau intins si lung si zic"-, viziunea iubirii este una exterioara si nu o stare interioara, profunda, generatoare de energii. Atat sentimentul de dragoste^ cat si iubita sunt minimalizate, persiflate, "Domnisoara, mai nimic/ pe sub soarele pitic", intocmai ca in poezia clasica pe care o parodiaza.
Versul liber din finalul poeziei sugereaza scurgerea timpului tot prin miscare, "Pasul trece eu raman", Ia fel ca in poezia "Leoaica tanara, iubirea" -"inca-o vreme,/si-nca-o vreme", cu deosebirea ca daca in aceasta ultima poezie iubirea, ca forta esentiala a spiritului, invinge timpul, in aceasta creatie lirica dragostea este pasagera, poetul ramane impasibil, deloc marcat de acest sentiment, alta data atat de bulversant.
Limbajul artistic este voit conventional, sugestiv pentru o parodie a liricii galante, in care poetul se lamenteaza si se vaicareste.
Nichita Stanescu confera insa modernitate stilului, prin metafora sugestiva a iubirii, "pasul tau de domnisoara", prin epitetele inedite "frunza verde, pala", "roscata funda") si prin ritmul si muzicalitatea de tip folcloric a versurilor.
